O scurta prezentare istorica a vietii bisericesti din Tara Beiusului
După cum ne spun unele cronici vechi,
denumirea de Bihor, vine din slavonă şi nu întâmplător, în sudul Bosniei se
află şi azi un ţinut cu acest nume. Încreştinarea poporului român de către
Sfântul Apostol Andrei, a avut ecou şi pe aceste meleaguri, ceea ce se
conturează mai adânc în timpul convieţuirii strămoşilor noştri daco-romani cu
gepizii (250-571), originari din Scandinavia, unde sunt întâlnite bisericile
din lemn, „una din principalele podoabe ale Bihorului” asemănătoare cu cele ale
gepizilor care, pe vremea stăpânirii lor în Dacia (453-571), erau creştini.
Izvoarele istorice amintesc de trecerea prin aceste zone a Sfantului Apostol
Andronic (ucenic al Apostolului Pavel), care, in primul secol, a fost si
episcop in Panonia.
Cu toate că a existat o organizare
bisericească pe aceste ţinuturi din timpul convieţuirii cu slavii şi cu gepizii
până la contopirea lor în neamul nostru, la început sub dominaţia avarilor,
apoi liberi şi în urmă sub suzeranitate maghiară, aceasta exista sub formele ei
primitive. Prin canonul 28 al celui de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon,
din anul 451, aceste ţinuturi erau sub jurisdicţia Patriarhiei de
Constantinopol. La acest sinod ia parte întreaga ierarhie din răsărit, iar la
ultimul Sinod Ecumenic de la Niceea (al VII-lea) din anul 787 ia parte şi Ursu,
„episcopul românilor de sub avari” (prof. dr. Ştefan Lupşa,
Istoria bisericească a românilor bihoreni, Oradea, 1935, p.5-6).
În sudul Bihorului existau mănăstiri
româneşti precum şi o organizaţie bisericească locală despre care se mai
păstrează puţine mărturii. Prigoanele şi stăpânirile străine au distrus, în
mare parte, documentele privitoare la acestea. La anul 950 un anume monah,
Ierotei, este dus la Constantinopol de câtre comandantul oastei maghiare,
Gyula, spre a-1 hirotoni episcop misionar pentru creştinii din această zonă
(ibidem), căci până la sfârşitul secolului al XI-lea ungurii au fost şi ei
subordonaţi, din punct de vedere religios, Patriarhiei de la Constantinopol
(Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1995). Cu
acest prilej se converteşte şi comandantul oastei, avându-l ca naş la botez pe
însuşi împăratul Constantin al VII-lea.
Istoricul Mircea Păcurariu, în Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre o reşedinţă episcopală pe lângă
cetatea Biharia în vremea voievodului Menumorut. Aceasta fiind o formă de
organizare specifică popoarelor de sub jurisdicţia Patriarhiei
Constantinopolului, ca alături de scaunul voievodal să existe şi un scaun
episcopal.
Primul ţinut românesc ocupat de
maghiari în expansiunea lor peste Tisa, a fost Bihorul. Indată după aceasta, pe
la sfârşitul sec. XI, principele ungur Gheicea înfiinţează o episcopie catolică
cu reşedinţa la Biharia. Astfel, Episcopia Ortodoxă este transformată în
episcopie catolică şi mutată la Oradea, urmărindu-se prin aceasta, îndepărtarea
oricărei urme a vechii organizări politice şi bisericeşti a populaţiei
româneşti autohtone (M. Păcurariu, IBOR, Ed. Sofia, 2000, p. 58).
Aceasta
a avut urmări grave pentru românii de aici. Multe moşii au fost date noii
episcopii. Primul document care arată acest lucru datează din 1057, document în
care se menţionează că regele Geza I-ul acorda mănăstirii catolice Gran din
Slovacia mai multe sate şi târguri, printre care sunt amintite Biharia şi
Chiştagul, de pe valea Crişului Repede (Dan Ispas, Neam şi Lege
românească în Ţara Beiuşului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, p.25). În
felul acesta, după cum menţionează istoricul Nicolae Iorga, posesiile din
Crişana, dintre munţii Bihorului şi Tisa, cu care este înzestrată mănăstirea de
pe fluviul Gran, cuprindea teritoriu etnic românesc, iar locuitorii acelor
ţinuturi deveniseră servitorii mănăstirii. Locuitorii de pe malul râului Meler
aveau destinaţia de a îngriji porcii mănăstirii. Printre căpeteniile populaţiei
donate călugărilor benedicteni, întâlnim şi judecători în felul celor români,
juzi.
Episcopul catolic de Oradea, Coloman
cărturarul, care ulterior avea să devină rege al Ungariei, dispunea ca „vechii
locuitori alungaţi să se întoarcă la pământurile lor”, iar dacă ele au fost
date mănăstirilor sau bisericilor, să rămână în posesia acestora şi vechii
proprietari să se mulţumească cu ce le-a rămas. Astfel românii ortodocşi „rămân
iobagi ai Bisericii Catolice maghiare pe fostele lor moşii” (Şt. Lupşa,
op. cit. p.8).
Asemenea moşii, cu iobagi români, a
primit şi Episcopia Catolică din Oradea cu capitlul ei. În felul acesta,
jumătatea sudică a Bihorului se împărţea în două mari moşii: una a episcopiei
şi alta a capitlului. Această împroprietărire a ierarhiei catolice era
favorabilă propagandei religioase printre români şi mai ales ţinând seama că
„episcopul, ca stăpân feudal, avea jurisdicţia civilă întreagă şi exclusivă
asupra iobagilor săi ca judecător, notar, prefect etc. al acestora” (idem
p.9).
Mai avem mărturii că la anul 1204
existau în această zonă unele mănăstiri ortodoxe pentru organizarea cărora papa
trimite instrucţiuni episcopului catolic din Oradea. 0 astfel de mănăstire
exista la Tormova, înfiinţată pe la 1050, în care vieţuiau călugăriţe.
După cum spune istoricul Ştefan Lupşa, aceasta era în satul Călugări, lângă
Vaşcău. La 16 aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, trimite o scrisoare
episcopului catolic de Oradea, Simeon, cerându-i să verifice informaţia primită
de la regele Emeric al Ungariei care spunea că pe teritoriul eparhiei sale
există călugări ortodocşi şi că aceştia sunt „foarte stricaţi” şi bisericile
lor se ruinează. Papa îi cere episcopului Simeon să vadă dacă situaţia se poate
îndrepta şi să întemeieze „un episcopat în frunte cu unul din aceia şi care să
fie supus nemijlocit" episcopului catolic. Din scrisoarea de la 3 mai 1205
reiese că papa Inocenţiu al III-lea a fost informat că pe „pământul fiilor
cneazului Bela” se află un oarecare episcopat „care nu e supus nici unei
mitropolii”. Prin această scrisoare, Inocenţiu al III-lea îngăduie
arhiepiscopului de Calocea „să aducă acel episcopat la ascultarea Bisericii
Romane...Totuşi, să fii cu multă băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie
cumva supus Bisericii din Constantinopol, deoarece aceasta s-a reîntors de
curând la unitatea scaunului apostolic, nu vrem s-o lipsim de dreptul ei” (Dan
Ispas, op. cit, p.27). Vedem aşadar din cele de mai sus, că încă
pe acea vreme puteau fi întâlnite şi mănăstiri ortodoxe. Datorită feluritelor
stăpâniri ce au trecut peste aceste locuri, despre aceste mănăstiri nu au mai
rămas multe mărturii căci după cum se ştie, istoria şi-o fac stăpânitorii.
Măsurile de
depopulare a românilor din teritoriile ocupate de regatul maghiar şi-au pus
amprenta şi peste aceste ţinuturi. În sec. XII, papa Nicolae al IV-lea
(1288-1322) îl obligă pe regele Ladislau Comanul să jure că va alunga de pe
teritoriile sale preoţii ortodocşi. La fel au jurat şi Bela al IV-lea, Ludovic
cel Mare, Sigismund şi alţii. De multe ori papa îi mustră pe regii maghiari că
deşi juraseră să extindă catolicismul, populaţia din regatul lor era atrasă de
„pseudo-episcopii schismatici” (aşa cum erau numiţi episcopii ortodocşi) şi
astfel dându-se porunci şi legi pentru alungarea românilor din aceste ţinuturi.
În felul acesta mulţi români din regat trec munţii şi astfel în Ţara Românească
iau fiinţă peste 30 de sate de refugiaţi (pr. Petru Ciuhandu, BOR şi Biserica
Greco-Catolică în faţa neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1994, p. 15; vezi şi
nota 10 la p. 83).
Vedem aşadar că regii unguri îi
tolerau pe românii din aceste zone, motiv pentru care popa îi mustră silindu-i
uneori să recurgă şi la acţiuni extreme. Toleranţa regilor unguri faţă de
români, unii istorici o explică a fi din motive morale, alţii din motive de
iobagi şi alţii din ambele motive.
După ce la sfârşitul sec. al XIII-lea,
oastea regelui Bela al IV-lea este înfrântă de tătari, se întăreşte graniţa de
răsărit prin înlocuirea cetăţilor din lemn şi pământ cu cetăţi din piatră şi
colonizarea cu populaţie maghiară. în felul acesta, pe valea superioară a
Crişului Negru, în satele din jurul Beiuşului, spre întărirea şi paza graniţei,
se colonizează satele Finiş, Negru, Ioaniş, Şuncuiuş, Uileacul, Tărcaia şi
chiar Beiuşul. Printre fortificările şi întărirea intrării în Ungaria, pe
Crişul Negru este aşezată şi Cetatea Finişului. Prin aducerea în proprietatea
episcopului feudal a coloniştilor maghiari care erau catolici, puterea acestuia
în zonă se întăreşte. La 1333, moşiei episcopale din zona Beiuşului i se mai
adaugă şi Suplacul care, înainte a aparţinut familiei ortodoxe, Borşa (Dan
Ispas, op. cit,. p. 29-35).
Într-unul
din documentele vremii sunt evidenţiate şi obligaţiile iobagilor români, care
erau diferite de cele ale locuitorilor maghiari de pe moşiile episcopului
catolic. Astfel, în fiecare an, acestuia,
trebuia să i se dea, în a şaptea săptămână după paşti, zeciuiala din oi, iar la
sărbătoarea naşterii Maicii Domnului (8 sept.) câte o oaie de fiecare
gospodărie ca răscumpărare a dreptului de locuit. în acelaşi document se arată
că obligaţiile cnejilor erau stabilite în funcţie de înţelegerea acestora cu
episcopul. Pe lângă dările de oi şi porci, mai erau obligaţi să dea păr pentru
o şa şi câte un caş, iar toţi românii, împreună, un cal pe an (idem
p.50).
Pentru o bună cunoaştere a românilor
din zonă şi a jocurilor sale politice prin care a mijlocit relaţia
româno-maghiară în lupta de alungare a tătarilor din Transilvania, Dimitrie
Meszesi este numit la anul 1345 episcop de Oradea. Acesta, în 1349, pentru a
repopula domeniul episcopal îi acordă voievodului Petru din Vintere, dreptul de
a ţine în voievodatul său un preot ortodox care să nu plătească dări Episcopiei
Catolice de Oradea, aşa cum plăteau ceilalţi iobagi. Acest drept a fost dat în
speranţa că prin stabilirea unui preot ortodox acolo, populaţia română va
creşte şi odată cu aceasta, şi numărul iobagilor pe moşie. Aşadar, stabilirea
dărilor depindea de episcopul catolic, stăpân al acestor ţinuturi, care acorda
şi dreptul de judecător precum şi scutirea dărilor. Din acest motiv, la fiecare
schimbare de episcop, protopopii ortodocşi din ţinutul beiuşean mergeau la
Oradea pentru a cere întărirea şi continuitatea vechilor drepturi, prin noi
diplome. în acea vreme, aceşti protopopi aveau reşedinţa la Sedişte. Pentru
întărirea dreptului de judecători, pornesc din Sedişte spre Oradea, protopopul
Dan, în 1503, protopopul Ioan în 1538, iar în 1554, protopopul Petru (Ştefan
Lupşa, op. cit., p. 10-12).
Despre existenţa unui voievodat la
Beiuş, se vorbeşte din sec. XIII-lea sub voievodul Ioan care, în 1410, avea
scaun de judecată. În 1451, Beiuşul este declarat oraş liber, iar peste trei
ani i se conferă un fel de „salous conductus”. Istoricul N. Iorga spunea că
„împrejurările istorice au făcut din satul Beiuşului un centru de cultură şi un
târguşor” (Pr. Teodor Cios, Biserica din Deal” Beiuş – „Trepte vechi şi noi
în istoria eparhiei Oradea, mărturii şi evocări”, Ed. Ep. Rom. Oradea, p.
284).
Din cele relatate mai sus, vedem ca
organizarea Bisericii românilor nu a dispărut odată cu desfiinţarea scaunului
episcopal de lângă voievodatul lui Menumorut, ci ea a continuat până la
prăbuşirea imperialismului catolic la 1556 când „scaunul episcopal de la Oradea
apare în titulatura mitropoliţilor ardeleni alâturi de cel de la Feleac, Vad
etc., unde au şezut episcopi”. Nu ştim în ce măsură această organizare era
recunoscută de stăpânul feudal al acestor moşii, episcopul catolic de
Oradea-Mare, sau dacă ar fi existat vreun scaun episcopal clandestin aşa precum
era episcopul ardelean Macarie, amintit în dieta din Timişoara la anul 1397,
sau episcopul Ioan din Hunedoara de la mijlocul secolului al XV-lea, întâlnit
şi la Şoimuş, şi care să fi hirotonit preoţi pentru nevoile religioase ale
românilor din această parte a judeţului nostru.
Ierom. Eftimie MITRA
Obs. Au aparut,
dupa 89’, mai multe monografii si lucrari de istorie a Tarii Beiusului. Din
pacate aceste aspecte nu au fost publicate in nici una dintre acestea. Le
publicam acum, cu scopul ca ele sa nu fie ignorate si date uitarii. Celor care
doresc mai multe informatii privind aceasta perioada istorica a Tarii
Beiusului, le recomandam sa studieze cartile si tratatele istorice dinainte de
perioada comunista precum si bibliografia din prezentul articol. (redactia
ASTRADROM).
O falsă istorie a României este prezentată
de un “istoric” ieftin, dar totodată bine plătit. Numele acestuia este Lucian
Boia. În opinia sa, trebuie să ne fie rușine că suntem români, iar domnitorii noștri
și marile valori ale culturii românești sunt de doi bani. În schimb trebuie să
acceptăm că Europa și valorile europene sunt “salvarea” neamului nostru. 
