O recenzie a subcapitolelor din “Istoria Bisericii Romane”[1],
de Nicolae Iorga, in care istoricul roman trateaza episodul formarii Bisericii
Greco-Catolice din Ardeal si rolul jucat de Atanasie Anghel in acest demers
In “Istoria
Bisericii Romane”, Nicolae Iorga are un subcapitol intitulat “Politica
ambigua a mitropolitului Atanasie de Ardeal. A doua Unire cu Roma”
(pg.19-23). In acest fragment se prezinta indatoririle fata de Biserica
Ortodoxa pe care Atanasie le-a semnat cand a fost instalat (recunoscut) ca
mitropolit si pe de alta parte este infatisata supunerea fata de autoritatile
politice ale vremii: imparatii habsburgi si papalitatea. Pentru scaunul
mitropolitan din Ardeal a fost desemnat un anume Antim cu care ar fi fost de acord
toti ierarhii romani. In cele din urma, prin sustinerea imparatilor habsburgi
(intermediar fiind iezuitul Ladislau Baranyi) Atanasie reuseste sa ocupe
scaunul de mitropolit promitandu-le ortodocsilor de peste munti ca nu isi va
trada credinta strabunilor sai. Sustinut de cativa protopopi ai sai, Atanasie
vrea sa se vada arhiereu pe viata, chiar si catolic fiind. Astfel accepta sa
elaboreze un document prin care sa arate supunerea fata de scaunul Romei,
pentru a fi pe placul imparatului, dar sa pastreze si credinta si datinile
neschimbate, ceea ce era greu de infaptuit.
Despre acest
document Iorga spune: “Fara multa discutie
se primi acolo unirea (24 octombrie) cu -Biserica Romei cea
catholiceasca-, ca -madularile cestii Bisearici sfinte-, dupa
formularul latin scris in fata inca de la 7 a lunii, dar lasand la o parte in
traducere mentiunea celor patru puncte[2],
adaugind ca li trebuie neaparat -privelighiomurile- (privilegiile
materiale -n.n.), fara care nu pot trai. Aceasta a fost cea d’intaiu forma a
-cartii de marturie- singura data si in latineste, dar Atanasie, care
avea totusi putina cinste in sufletul sau, nu se invoi a-si pune pecetea cu cei
trei arhangheli a mitropoliei, pana nu se adause, de aceeasi mana, dar
iconomisindu-se putinul spatiu ramas pana la sfarsitul foii, ca nu intelege
Unirea decat cu conditii, si anume: -pre noi si ramasitele noastre dinu
obiceaulu Bisearicii noastre a Rasaritului sa nu se clateasca, ci toate
taramoniile, sarbatorile, posturile, cumu pana acumu, asa si de acumu inainte
sa fimu slobizi a le tinea, dupa calindaruilu vechiu- se adaugi ca Atanasie
sa nu fie scos din Scaun pana in moartea Sfintii Sale- urmasul lui va fi
ales de sobor, in chip liber; il vor intari -Sfintia Sa Papa si Inaltatulu
Imparatu- - in locul Vladicai si Domnului de peste munti -, iar sfintirea o
face -patriiarhulu de suptu biruinta Innaltimii sale-, - deci cel sarbesc
di Carlovat” (pg. 22). Nicolae Iorga punea la indoiala nu doar cinstea lui
Atanasie ci si a protopopilor sai pe care ii enumera in pagina urmatoare
adaugand ca: “cei mai multi, protopopi
fara hotar sigur al puterii lor, preoti de sat, cari pentru bani, purtau un
titlu mai mare decat al popilor obisnuiti” (pg. 23).
