Acest sfânt plăcut lui Dumnezeu, s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de credincioşi vlahi, primind numele de botez Iacob. A rămas orfan de mic, mama lui l-a crescut în dreapta credinţă. La vârsta de 12 este trimis să înveţe carte la Ohrida, un mare centru bisericesc din peninsula Balcanică, unde mama s-a mutat cu fiul după moartea pe mare a soţului, corăbirier înercat şi cunoscut comerciant. La numai 15 ani, tânărul Iacob intră în mănăstire, după cinci ani pleacă în Sfântul Munte Athos şi întră în obştea mănăstirii Pantocratos, în această mănăstire este călugărit, primind numele de Iosif.
După vizitarea mai multor mănăstiri cu monahi români, greci, bulgari sâri îşi îndreaptă paşii spre muntele Athos, unde timp de şase ani a dus o viaţă de totală lepădare de sine, de rugăciune, de priveghere, de asceză aspră şi de meditaţie adâncă. Încât un cercetător modern scria cu dreptate că trăind alături de culmile desăvârşirii şi adăpându-se la izvoarele hatului a fost învrednicit să devină el însuţi un instrument al harului divin, pe care avea să-l reverse din abudenţă asupra rănilor sufleteşti şi trupeşti ale viitorilor săi păstoriţi din Mitropolia Timişoarei. La Athos a îndeplinit diferite ascultări monahale, ceea ce l-a impus ca personalitate deosebită, de unde în 1650 a fost ales mitropilit al Banatului. Dând dovadă de ascultare, făcându-se cunoscut pentru statornicia sa în credinţă şi perseverenţa în slujbe, se stabileşte la mănăstirea Pantocrator, lavră cunoscută pentru asprimea vieţii, dar şi pentru cultura şi spiritualitatea ei, este tuns în monahism sub numele de Iosif şi apoi depunând voturile este hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În această calitate vine Iosif în patriarhia de la Ipec, când se organizau scaune mitroplitane pentru toate nemulrile orodoxe sub conducerea patriarhiei de Constantinopol. Banatul a intrat din motive politice sub influenţă sârbă şi încă o parte din eparhiile ardelene. Cuvisului Iosif i-au fost încredinţate în timpul lui Mihai Viteazul, în jurul anului 1600, misiuni speciale în Balcani. Nu este exclus faptul ca Baba Novac, cel mai apropiat capitan al domunului unirii, mort ca erou şi martir al nemului în Cluj, să fi fost un apropiat al lui Iosif. Un alt căpitan al lui Mihai, Matei Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti (1632-1654), care ajută mănăstirile din Serbia, Macedonia şi din părţile bănpţene. Este posibil ca şi Matei Basarab să fi ajutat la înscăunarea lui Iosif ca mitropolit al vechii cetăţi Tibiscum (Caransebeş-Timişoara).
Cuviosul Iosif a fost ridicat pe scaunul arhieresc în ziua de 20 iulie 1650, zi în care se prăznuieşte Sfântul Prooroc Ilie. El a venit cu o vastă experienţă pastorală şi de aceea toţi românii l-au dorit şi au insistat să le fie păstor. În ciuda vârstei sale înaintate, patriarhale de 82 de ai, şi fiind socotit sfânt şi făcător de minuni, după tămăduirea unei fete surdo-mute. În timpul păstoriri sale a făcut vizite canonice în ciuda vârstei înaintate şi a pus în rânduială eparhia, toţi îl cinsteau ca pe un patriarh, avea un chip blând şi senin, şi fiind milostiv şi lesne iertător.
Păstorirea sa la Timişoara a fost scurtă de doar trei ani, până în 1653, şi despre care se cunosc puţine date istorice, deoarece documentele din perioada stăpânirii turceşti a Banatului (1552-1718), care cuprindea şi actele mitropoliei au fost distruse de către următoarea stăpânire şi anume ceea austriacă. Ceea ce poate fi sigur este faptul că numirea lui ca mitropolit se datorează legăturilor mănăstirilor din Banat cu Sfântul Munt Athos. După cei trei ani de păstorire, mitropolitul Iosif se retrage la mănăstirea Partoş, în anul 1653, în sud-vestul Timişoarei. Pentru toţi sfântul Iosif a fost: „o adevărată fântână a darurilor , o făclie purtătoare de lumină, un izvor de credinţă, o mângâiere, o blândeţe, de dragoste pentru toţi fiii lui sufleteşti, credincioşi şi preoţi deopotrivă, care simţeau permanent aripa lui ocrotitoare, inima lui caldă care bătea pentru mântuirea lor”. Cuviosul mitropolit a fost un om plin de milostenie, de înţelepciune, virtute şi dragoste atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari, a reuşit să reorganizeze şcoala de pregătire pentru preoţie, a zidit sufleteşte pe învăţăcei din toate provinciile româneşti, fiind un exemplu în slujire, în post şi în rugăciune, şi a introdus vieţuirea athonită în mica lavra a Partoşului.
Între atestările cele mai sigure privind păstorirea sa, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, sunt în câteva însemnări slavoneşti. Întâi menţionăm epitaful de pe piatra mormântului său, şi anume: «Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei». Scrisul a mai putut fi încă citit de către preotul Nicolae Ticu Velia la jumătatea secolului trecut, ulterior ştergându-se cu totul. Însuşi cărturarul bănăţean s-a înşelat cu privire la datarea sa cu un veac mai devreme, adică înaintea instaurării stăpânirii turceşti la Timişoara. Este grăitoare apoi dovada de pe un Minei slavon din 1529, aflat la mănăstirea Sângeorge, iar în prezent la episcopia Vârşeţului: «Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655 ... care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgându-se la mănăstirea Patroş, unde a trăit câţiva ani, apoi s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii». Din veacul imediat următor, anul 1749, atrage luarea aminte însemnarea făcută pe o Evanghelie care se păstrează la vicariatul otodox sârb din Timişoara: «Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa numita Evanghelie, o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi peici, la mănăstirea Patroş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim». De asemenea prezintă importanţă inscripţia: «Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou», însoţită de troparul care-i sfinţeşte viaţa, de pe icoana din 1782 pictată de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Ioan Suboni al Jebelului, care a şi donat-o mănăstirii Partoş spre a fi aşezată deasupra mormântului, unde se păstrează până astăzi. O menţiune deosebită trebuie să facem aici despre faptul că, în 1652, un călugăr al mănăstirii Studeniţa a cumpărat de la mănăstirea Voiloviţa (ambele în R.S.F. Iugoslavia) un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe. Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare pentru alcătuirea unei biografii complete şi pe măsura personalităţii sfântului. De aceea, unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii s-au încumetat să tragă câteva mărturii corespunzătoare existenţialor obiectivităţii, încropirile aghiografice neaducând spor nici adevăratului istoric, şi cu atât mai puţin evlaviei. Oricum, timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei în drept le vor discerne cu râvnă cuvenită. Bănăţenii n-au avut în trecut tihnă să-şi scrie răbojul, iar însemnările celor ce s-au perindat pe meleagurile lor sunt încă puţine. De pildă, documentele din perioada stăpânirii turceşti (1552-1718), care încadrează şi arhipăstorirea sfântului ierarh, au fost distruse odată cu ocupaţia austriacă imediat următoare. Dar, aşa cum este de presupus, multe acte nu s-au păstrat doar local, încăt ieşind la iveală, ele vor îngădui eventual să se intuiască opţiunea sfântului pentru ocuparea străvechiului scaun vlădicesc de la Timişoara. În sprijinul acestei alegeri se cer citate şi legăturile Sfântului Munte Athos cu mănăstirile din părţile Banatului timp îndelungat. Descoperiri mai recente în arhive străine de acte, ce par a vorbi despre vieţuirea sfântului la mănăstirea Partoş, întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la merituoasa-i osteneală. Nu e străin de faptul că discernerea insuficientă între biografiile ierarhilor bănăţeni purtători ai aceluiaşi nume a fost uneori pricină de confuzie.
Sfântul mitropolit Iosif a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, de exepmlu, cu ocazia unui mare incendiu care a cuprins cetatea Timişoarei, mitropolitul Iosif, îmbrăcat în odajdii, a ieşit din catedrală şi s-a întors cu faţa spre focul pe care vântul îl mâna spre biserică. Căzând în genunchi pe treptele bisricii s-a rugat cu putere şi, deodată, nori negri ca smoala, brăzdaţi de fulgere înspăimântătoare, au adus o ploaie torenţială, care a stins focul. Când s-a ridicat în picioare odăjdiile îi erau absolut uscate. Plecând la reşedinţă s-a închis în chilia lui şi s-a rugat trei zile, iar când s-a arătat mulţimii avea semnulsfintei cruci ars pe palmei stângi, semn care l-a purtat până la moarte. O altă minune se săvârşeşte cu prilejul unui pelerinaj la Partoş, credicioşii au fost martorii unei minuni săvârşite asupra bolnavilor care-l aşteptau pe cale, cu mâinile întinse. La cererile lor disperate, Iosif le-a spus: „Nu-mi cereşi mie vindecarea, ci cereţi Lui şi vă veţi vindeca”. După care a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi, iar când s-a sculat şi a intrat în biserică 11 ologi şi bolnavi s-au vindecat în chip minunat. După ce au văzut această minune mii de credincioşi se înghesuiau şi doreau să atingă doar de poalele veşmintelor sale. Cuviosul Iosif a săvârşit multe alte minuni, de aceea încă din timpul vieţii a fost numit de către credincioşii sfânt.
Se ştie că viaţa unui ierarh, într-un fel, se contopeşte cu a eparhie sale. Tot aşa, cronica mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera şi oglindă a vieţii mitropolitului de la Timişoara. Şi dacă această cronică a înscris pagini de măreţie, înseamnă că măcar unele au fost scrise sau măcar pecetluite de sfântul Iosif cel Nou. Cursul vieţii sale începe cu anul 1568. Locul principal al formării şi afirmării râvnitorului nostru a fost Athosul. Închinoviindu-se la mănăstirea Pantocratos, Tânărul Iacob, după cum se chema în mirenie, ia în călugărie tot un nume de rezonanţă biblică, Iosif, arătându-se, potrivit semnificaţiei lui, un bun iconom al Bisericii şi al vieţii celor încredinţaţi spre păstorire. Numele laut îl va sfinţi, odată mai mult. Biserica, adăugându-i şi pe acela de «cel Nou». În aşezămintele de la Sfântul Munte împlineşte diferite ascultări şi răspunderi cu o înaltă conştinţă, fapt ce-l impune întregii obşti, ca şi celor ce intrau în legătură cu el. Pe calea unor tari legături, cultivate în chip firesc mai ales cu cei apropiaţi prin obârşie, a descins din Muntel Athos în câmpia bănăţeană, pentru aceasta având întărire patriarhală. Nu este de prisos să mai menţionăm că, întărit cu binecuvântare de la Constantinopol, sub a cărui jurisdicţie se afla Athosul, el purcede acum spre ţinuturi ce încă de la 1557 intrau în ascultarea Patriarhiei de Ipec. Aceasta purta de grijă tuturor ortodocşilor, după cum reiese din faptul înfiinţării – între timp şi pentru nevoile lor, fără osebire de neam – a opt mitropolii şi a treizeci şi două de episcopii. Între titularii înaltului scaun au fost incluse unele personalităţi marcante ale vremii, ca de pildă Iovan Cantul, probabil de origine valahă. În ceea ce priveşte apoi scaunul Timişoarei, existenţa unor ierarhi români, ca mitropolitul Mihail, este certă la sfârşitul secolului al XVI-lea. Data înscăunării aici a Sfântului Iosif, la 20 iulie 1650, este semnificativă pentru ceea ce a reprezentat ataşamentul credincioşilor faţă de mitropolitul lor, întrucât fiind şi praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraş, ziua îmbracă un caracter sărbătoresc deosebit. Cetatea Timişoarei continua tradiţiile străvechiului centru episcopal Tibiscum, impunându-şi întâietatea asupra alor cetăţi, realitate care rămâne pururea în conştiinţa localnicilor cu privire la scaunul de aici, prin cunoscuta formulă a obişnuitului mitropolit, prezintă chiar în revendicările revoluţionare de la 1848. Noul mitropolit venea investit cu o autoritate vădită în titulatura sa şi, de asemenea cu prestanţa unei vârste, ceea ce constituia impilcit un prestigiu al scaunului său. Vârsta sa înaintată îl determina ca, la împlinirea numărului simbolic de trei de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, să se retragă la mănăstirea Partoşului. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit «de la Partoş» şi «Mitropolitul Timişoarei», într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieţii, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străvhece de spiritualitate românească. În vremea sfântului, mănăstirea Patroş era şi un centru important bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care numără nu numai călugării din Banat, ci şi din Ţara Românească. Vieţuirea Sfântului Iosif aici, timp de alţi teri ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se şi mai târziu, cu acelaşi zel, paşii credincioşilor. Aici s-a mutat el către Stăpânul a toate, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, din 1656, în vârsta de 88 de ani. Toţi credincioşi l-au condus pe ultimul drum şi în acelaşi timp au simţit în sufletul lor veşnicia lui, socotindu-l sfânt, ales a lui Dumnezeu, desăvârşit monah, iererh cu chemare, chip îngeresc şi în acelaşi timp român adevărat, trupul său neînsufleţit a fost coborât în cripta bisericii Mănăstirii Partoş, martoră peste veacuri fiind o piatră cu inscripţie.
Sărbătorirea celei sub al cărei acoperământ s-au aflat sfintele mănăstiri, unde a ucenicit şi s-a desăvârşit sfântul, şi-a răsfrânt lumina şi asupra sfântului unei vieţi cu totul afierosite altarului. Mormântul său din biserica mănăstirii a fost străjuit cu devotament timp de trei veacuri, până la 7 octombrie 1956, când, după dreapta-socotinţă, aceste sfinte moaşte au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timişoara.
Înaintea sfintei sale racle, credincioşii de pretutindeni au înghenunchiat mereu cu încredinţarea rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minunii. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oamneni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu scumpătate «comoara legii străbune», cum îl defineşte pe ocrotitor acatistul său. Le amintim doar pe acelea izvorâte din iubirea de Dumnezeu prin înălţarea de noi altare şi prin rezidirea celor surparte, după nevoile sufleteşti ale credincioşilor, apoi pe cele surpate, după nevoile sufleteşti ale credincioşilor, apoi pe cele afierosite din înaltul său umanitarism prin felurite tămăduiri şi stăruitoarele rugi pentru cei care îi cereau sprijinul. Spiritul econonic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau în stâmtoare. Alte scene ilustrează jerfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadele câmpului şi prin grija pentru ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite, nu mai puţin din respectul pentru drepatate, prin pedepsirea răfăcătorilor sau mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri, care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum pomeneşte însăşi rugăciunea cea cu osârdie ce i se înălţa: «Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii».
Dar dacă sfântul ierarh Iosif a fost rânduit, aşa cum precizează troparul său «arhiereu şi păstor (sau călăuzitor) Bisericii sale», el a împlinit cu multă osteneală şi cealaltă lucrare a întreitei misiuni mântuitoare, pe aceea de învăţător al obştii încredinaţate. Căci a strălucit acest sfânt şi printr-o cultură teologică temeinică, după cum reiese din diferitele sale cuvinte, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care nu au avut însă trebuincioasă îndemnare să le transmită mai mult departe prin scris. Se ştie de asemenea că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. În acest sens amintim cartea sa de la 1529 păstrată şi astăzi, şi care poate fi numai una dintre cele ce i-au aparţinut. De o importanţă aparte este însă propria sa lucrare, Prologul, care sugerează activitatea-i cărturărească desfăşurată în albia tradiţiilor bisericeşti.
Pe manuscrisul unei cărţi slavone de ritual din 1529, păstrată la mănăstirea Sângeorz din Banat, se găseşte însemnarea următoare: „Această carte este a Mitropolitului Iosif al Timişoarei” în continuare este scris cu un scris diferit „Cel ce a părăsit de bună voie vlădicia şi s-a retras în mănăstirea Partoşului, unde a trăit câţiva ani, şi după aceia s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii ”.
Mormântul său se găseşte în naosul vechii mănăstiri de la Partoş, în dreptul uşii de intrare, care e spre miazăzi, iar o icoană a sfântului din 1782, se află pe mormântul său cu inscripţia: „Sviatitel oţ naş Iosif novi” – adică Prea Sfinţitul Părintele nostru Iosif cel Nou şi încă un tropar al sfântului.
Amintirea lui a rămas vie în popor chiar şi în sprijinul mărturiilor despre sfinţenia sa, iar părintele Bizerea care e de prin părţile acelea, afirmă: „că poporul din împrejurimi şi din depărtări mari îşi aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoş, ca să se atingă de mormântul sfântului sau să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Şi mulţi au aflat alinare suferinţelor şi mângâiere sufletească la mormântul sfântului Iosif”.
Biserica Ortodoxă la dată de 28 februarie 1950, hotărăşte canonizarea lui, iar la 10 octombrie 1955, Sfântul Sinod îl trece în rândul sfinţilor români. De remarcat fatul că Biserica Ortodoxă Sârbă a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965. Suliniem faptul că tomusul dat de Patriarhia Română adevereşte, următoarele: «Drept aceea, făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a strălucit ca un vas ales al Domnului, prin credinşa curată şi statornică şi printr-o vieţuire fără de prihană la care s-a ridicat prin urmarea neabătută a pravilelor sale, precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm împreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii...».
Dar apelul la conştiinţa celor ce dintru început i-au adus cult de venerare a risipit nedumeririle, făcând posibilă alcătuirea slujbei şi a sinaxarului sfântului pentru ziua de 15 septembrie.
Dacă prin mijlocirea mărturiilor aduse, chipul său istoric a apărut poate fără deplină putere de strălucire cerută, icoana sa, aşa s-a imprimat în memoria contemporanilor spre a fi apoi redată prin iscusinţa şi simţământul celor dăruiţi, întregeşte oarecum cunoaşterea ce vrea să ni-l apropie. În lumina aceluiaşi veşnic nimb, ochii credinciosului de astăzi disting multe din trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale pe care acatistul le sugerează în toată profunzimea: «Sfânt al Banatului, lauda Timişoarei, cinstea Partoşului, podoaba Bisericii, slujitor al darului, făcător de bine al tuturor».
-Despre incercarile de maghiarizare a romanilor ardeleni prin greco-catolicism.
