Subiectul
strămoşilor şi al formării poporului român a devenit un subiect aprins în unele
cercuri cu preocupări din domeniul istoriei. Vaticanul susţine că suntem urmaşi
ai Romei deoarece dacii, prin contopire cu romanii, au fost asimilaţi în timp,
ceea ce este o exagerare. De cealaltă parte, dacologii, susţin că romanii au
fost descendenţii dacilor ceea ce pare să fie o altă exagerare.
Formarea
poporului român a avut loc în timp de câteva secole odată cu încreştinarea sa.
Cu siguranţă, nu suntem urmaşii Romei. Suntem aici încreştinaţi încă din primele veacuri de după Hristos
dovadă a existenţei în sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române a unor sfinţi daci
care au vieţuit pe teritoriul țării noastre după retragerea aureliană.
Filocatolicii
se folosesc în argumentarea ipotezei lor de mărturia unui cronicar: "de la Râm ne tragem", în timp ce
dacologii spun că după cotropirea a 14% din Dacia de către romani nu poate
exista ipoteza contopirii tuturor dacilor din două motive: o dată pentru că
suprafaţa cucerită a fost minoră comparativ cu suprafaţa totală a daco-geţilor
şi pentru că timpul a fost prea scurt (aproximativ un secol şi jumătate) pentru
ca un popor să poată fi asimilat dacă nu a dispărut în acest timp din istorie.
În cele ce
urmează vom publica o analiză, din punct de vedere istoric, a acestui subiect, făcută
de preotul profesor Gabriel Karol Iakab în care relatează câteva aspecte ale
existenţei dacilor după retragerea aureliană de pe teritoriul ţării noastre și
încreștinarea noastră:
"Sunt dac cu trup și suflet. Și cu mândrie
aceasta o recunosc! Sunt dac nu sunt roman!"
Spunea odată părintele Iustin Pârvu
că „profesiunea de român nu este una ușoară”.
Iar ultimii douăzeci și doi de ani au adeverit spusele sale! Se poate observa
foarte ușor că România și implicit românii au devenit cobaii occidentalilor, de
la „târg” de desfacere a mărfurilor
și până la sac de box în ale jicnirii și scuipării în față, în cel mai bun caz;
iar în cel mai rău caz am primit lovituri în plexul solar al nației prin
alinierea prețurilor din România la cele ale Vestului, însă fără a alinia și veniturile
majorității românilor care, chiar și astăzi, abia trăiesc de la o lună la alta,
dar fără să pese nimănui.
Asistăm de câțiva ani la
îmbolnăvirea și îndobitocirea voită a acestui popor, a acestui neam, prin
închiderea de spitale și școli, sub pretextul că nu mai sunt suficiente fonduri
pentru întreținerea lor și pentru plata personalului medical și didactic! Aceasta
în timp ce „iubiții noștri conducători”
se afișează zi-de-zi cu mașini de lux, ulimele modele, seamănă ciment pe
pajiști și în rezervații naturale (a se vedea Rezervația Naturală Bucegi), răsărind
la câteva zile ditai vila cu piscină sau ditai palatul de pe marginea lacurilor
(a se privi cele de pe lacul Snagov). Și toate acestea din salariile lor de
bugetari!!! Nu are rost să amintesc mașinațiunile pe care le fac și care le fac
adevărații bani de vile, mașini, terenuri și alte bunuri materiale, pentru că
se cunosc… și tot nu se iau măsuri, doar sunt oameni cu stare și nimeni nu se
pune rău cu ei…, dar ei pot face rău acestui neam românesc! Mai multe despre
acestea, poate altă dată!
Doresc a atrage atenția asupra tot
mai enervantelor încercări de a ne smulge rădăcinile noastre strămoșești din
locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu. Pe noi,
Pelasgo-Traco-Daco-Geto-Vlaho-Românii, născuți în arealul carpato-danubiano-pontic,
ne vor a face venetici…, și cine…, tocmai cei care chiar sunt venetici pe pământurile
Europei! Să nu uităm, Români, că suntem singurul popor european care chiar
ne-am născut pe aceste meleaguri, față de celelalte popoare europene care au
venit prin migrație din stepele Asiei! Și aceasta nu o spunem noi, ci o spun
vechii istorici și noile cercetări arheologice: în „Istoriile” lui Herodot se atestă pentru prima dată cuvântul pelasg
(stră-stră-strămoșii noștrii, ai românilor, pe line directă), descriindu-i pe
pelasgii din Balcani, strămoșii românilor, aromânilor și tuturor românilor, în acest
sens a se citi pasajele următoare: I,
57-58; II, 50-52, 56; IV, 145; V, 26; VI, 136-140; VIII, 44. Continuitatea
noastră pe aceste meleaguri supără, la fel cum a supărat (și poate încă mai
supără) credința noastră Creștin – Ortodoxă, poporul român fiind singurul popor
european care s-a născut creștin, în timp ce celelalte au devenit pe parcursul
istoriei. Poporul nostru românesc nu are o dată de încreștinare cum au
celelalte popoare! Spre luare aminte celor care vor a se juca cu Adevărul!
Ce
este mai supărător este faptul că printre noi se află semeni care pentru
anumite bunuri și câștiguri materiale și financiare au fost și sunt în stare
să-și trădeze poporul și neamul românesc, prin diferite barbarii. Un astfel de
exemplu rușinos este și dimineața de 22 decembrie, într-o Duminică a anului
1989, când s-a dat foc Bibliotecii Centrale Universitare. Sub pretextul că se
căutau teroriști în incinta Bibliotecii, generalul Mircea Mureșan a făcut
jocurile murdare ale dușmanilor țării și a incendiat manuscrise valoroase
scrise de Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Dimitrie Cantemir și câți alții! În luna
februarie a anului 2006 „revoluționarul”
Mircea Mureșean recunoaște: „astea nu se
povestesc. Eu am ieșit unde am primit ordin”. Ordinul de a distruge
documentele uni popor. Nu mai este niciun secret faptul că lovitura de stat din
Decembrie 1989 era câte pe ce să destrame acest popor și această țară, cu ordin
din afara hotarelor, dorindu-se ruperea României în mici provincii, asemenea cu
ruperea Iugoslaviei!
Fostul
director al Bibliotecii Centrale Universitare, domnul Ion Stoica, relatează
faptul că punându-se împreună cu alții să stingă incendiul din incintă, asupra
lor s-a tras rafale de gloanțe dinspre Palatul Regal. După relatarea dânsului
focurile de armă erau trase la comanda aceluiași general – „revoluționar” Mircea Mureșean, care i-a și interzis să intre
pentru a stinge incendiul din Bibliotecă, sub pretextul că dacă văd umbre în
cupola bibliotecii vor trage, spre a ucide „teroriștii”!
Probabil
că printre cărțile rare și documentele care au fost distruse în incendiu se
aflau și documente care demonstrau nașterea poporului nostru pe aceste locuri!
Ceea
ce este curios și dubios în același timp este și faptul că toate operele
importante care s-au scris cu referire la daci s-au pierdut subit și
irecuperabil, pe parcursul istoriei; amintim aici „De bello dacico” al împăratului Traian, operă despre care
amintește în secolul VI gramaticianul latin Priscianus. De asemenea și lucrarea
„Getica” scrisă de medicul împăratului
Traian, Titus Statilius Criton sau, cum mai este cunoscut, Kriton din
Heracleea, care a participat la ambele războaie dacice (101 – 102 și 105 -
106). Despre daci au mai scris lucrări și Dio Chrysostomos care, în urma unei
călătorii printre daco-geți, scrie un întreg tratat, însă dispărut fără urmă.
De asemenea Dio Cassius, nepotul lui Dio Chrysostomos, care scrie și el o
lucrare intitulată „Istoria Romei” în
80 de volume, începând cu venirea lui Enea în peninsula italică și întemeierea
de către acesta a orașului Lavinium, în cinstea soției sale, Lavinia, și până
în anul 299, scriind astfel istoria a 983 de ani, din care unele sau păstrat
complet, altele doar fragmentar, așa cum sunt și fragmentele din cărțile 67 –
68, în care se vorbește despre bătăliile dacilor cu romanii. Istoricul grec
Appianus scrie și el o monumentală operă despre istoria romanilor și a
cuceririlor făcute de aceștia, în 24 de cărți, intitulată „Romaika” sau „Istoria
romană”, care se află și astăzi, cu excepția cărților 23 și 24, care făceau
referire la războaiele lui Traian cu daco-geții. Amintim și pe Flavius Arrianus care a lăsat multe scrieri militare și filosofice,
dintre care s-au pierdut cele referitoare la daci. De asemenea istoricul,
călugărul și secretarul regelui Teodoric cel Mare, Flavius Magnus Aurelius
Cassiodorus Senator, scrisese despre geți o carte în douăsprezece volume: „De origine actibusque getarum”, carte
care s-a pierdut în întregime. Generalul și istoricul roman Ammianus
Marcellinus scrie o istorie ce cuprinde perioada secolelor I – IV, în 31 de
cărți, dintre care s-au păstrat doar ultimele 18 și dintre care lipsesc doar
cele referitoare la… strămoșii noștri daco-geți.
Savantul francez Jacques Beringer
spunea că „distrugerea sistematică există
într-așa măsură încât te poți întreba dacă nu este vorba despre o conspirație
permanentă ce tinde să împiedice cunoașterea umană de a se dezvolta prea
rapid.” Iar
Dumitru Manolache este de părere că „unele
cărți, cu un anumit conținut, au fost distruse sistematic în istorie. Altele,
prin metode de cifrare, prin traduceri inexacte sau falsificate, au fost făcute
inaccesibile publicului. Este posibil ca acele cărți referitoare la istoria
noastră veche, din motive asemănătoare, să fie distruse sau ascunse de „oamenii
în negru” (referire la o așa zisă organizație mondială ce ar interzice
adevărata cunoaștere!), „la fel de vechi
ca și civilizația”. În atare condiții, trebuie să presupunem că informațiile pe
care ele (cărțile despre daco-geți) le conțineau cu privirea la geto-daci, la
credințele lor, la istoria lor, puteau fi considerate periculoase și de aceea
trebuiau să dispară”.
Totuși profesorul și istoricul Timotei Ursu opinează că aceste cărți, și poate
multe altele, s-ar afla „în hrubele
kilometrice ale depozitului bibliotecii Vaticanului”!
Dacă
încă nu știm sigur de ce au dispărut (sau poate că nu!), sau au trebuit să
dispară, tocmai cărțile despre istoria strămoșilor noștri daco-geți, să vedem
de unde a pornit această luptă împotriva românilor ca autohtoni ai spațiului
carpato-danubiano-pontic? Tocmai dinspre…, dinspre Vest…, de la vecini;
venetici veniți pe spinările cailor din stepele Euro-Asiei! Maghiarii, doritori
de a stăpâni pământuri ce nu au fost și nu vor fi niciodată ale lor, au încercat
de mai multe ori să dezbine poporul român și… de ce nu? chiar să-l șteargă din
istorie, prin catolicizare și maghiarizare, lucru pe care l-au încercat
împreună cu prietenii lor habsburgii în 1699 – 1700 cu așa-zisa Unire cu Roma!
Mai apoi, dacă au văzut că nu au avut rezultatul scontat l-au trimis pe
generaul Adolf Nikolaus von Buccow,
care s-a îngrijit să distrugă mănăstirile și bisericile ortodoxe, ale satelor de
români care nu doreau să îmbrățișeze „de
bunăvoie” catolicismul sau uniația! Dar nici așa nu și-au putut împlini
norma de ticăloșie, astfel că și-au schimbat strategia și au născocit un basm
despre etnogeneza românilor.
Pe timpul „Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn” (în germană), sau „Osztrák
Birodalom és Magyar Királyság” (în maghiară), adică al dualismului
Austro-Ungar întemeiat în urma compromisului dintre monarhia habsburgică și
burghezia maghiară, partizanii acesteia și-au stors creierii pentru a arăta și
demonstra că în urma retragerii aureliene dintre anii 274 – 275, acel 14% - 17%
din teritoriul Daciei, pe care îl cucerise împăratul roman Traian, ar fi rămas
gol-goluț, făr’vreun fir de locuitor în el! „Părinții”
acestui așa-zis vid demografic în Dacia au fost elvețianul Franz Joseph Sulzer
și austriacul Johann Christian von Engel, care continuând cu aberația vidului
demografic în Dacia, susțin că românii s-au format ca populație în sudul
Dunării și ar fi apărut ca migratori în Transilvania după secolele X-XI,
oricum, după apariția maghiarilor în Panonia. Un secol mai târziu austriacul Eduard
Robert Rösler continuă și dezvoltă inepțiile precursorilor săi, Sulzer și
Engel. Astfel se naște mitul exterminării dacilor de către romani, mitul
vidului demografic în Dacia post aureliană, precum și mitul migrațiunii
populației românești, după venirea maghiarilor în câmpia Panonică și
Transilvania…, și toate astea doar pentru a justifica oarecum drepturile
maghiarilor asupra pământurilor străbune românești. Iar până astăzi
iredentiștii maghiari încearcă a impresiona cu această iluzie mitologică a lor
pe creduli, …sau pe cei care au interese a crede astfel!
Această retragere aureliană a
însemnat părăsirea Daciei de către armata și administrația romană, precum și de
către bogătași. Dar să admitem printr-o absurditate că ar fi plecat și
populația autohtonă din acest areal de 14% - 17%! Dar atunci întreb: ce facem
cu Dacii Liberi: costobocii, care trăiau în Carpații Nordici; carpii din
Moldova, geții din Muntenia și carpodacii sau „Dacii Mari”, care trăiau în zonele: Crișana, Maramureș, Satu-Mare,
Zărand, adică în totalul de 83% – 86% din adevărata Dacie? S-or fi dus și ei,
după romani, la sud de Dunăre, așa… tam-nisam? Ei, care nu au fost niciodată
romanizați, așa cum afirmă și istoricul Dimitrie Onciul: „nu putem susține romanizarea acestei țări (a întregii Dacii) decât în partea apuseană a Ardealului cu
Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană.
În Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară
și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub
dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei,
dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea
mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.”.
Ei, care doreau de multă vreme să-i alunge pe cotropitorii romani de pe
meleagurile lor natale, pentru a-și elibera frații de jugul „păcii romane – pax romana”, fapt pentru
care își și încep desele lor incursiuni în spațiul cucerit de romani, de-a
lungul Dunării, în alianță cu sarmații și goții (geții?).
Dacii Liberi au încercat încă de pe vremea lui Traian să-i
împingă înapoi, peste Dunăre, pe romani…, și aceasta pentru traiul oropsit pe
care îl duceau semenii lor daci asupriți, deoarece „pământul Daciei cucerite s-a declarat „ager publicus”
și Traian, urmat de alți împărați, l-a distribuit conform intereselor claselor
stăpânitoare. Veteranii primiseră gratuit câte două iugăre din cel mai bun
pământ ca proprietate personală, cu scutirea de impozite funciare. Grupuri de
cetățeni, peregrini și persoane izolate venite din afara Daciei au cumpărat din
același „pământ de stat” importante loturi de pământ, unii ca proprietari
deplini, alții ca „possessores”, cu obligația de a plăti „tributum”.
Băștinașilor nu le-au rămas nici cel puțin pășunile, care au devenit
proprietate imperială, concesionată prin arendarea unor „conductores”,
strângători de importante și apăsătoare taxe de pășunat. Minele, salinele și
unele cariere de piatră intraseră de asemenea în „patrimonium Caesaris”,
exploatate și ele tot prin arendare”.
Deci Traian adusese dacilor cuceriți dreptul la sărăcie; acest Traian, a cărui
soție, Plotina, se considera a fi cea mai fericită dintre soțiile romane,
pentru că marele Traian „n-o înșela decât
uneori, cu vreun tinerel”,
cu alte femei însă, niciodată!
Așadar, de ce să fi plecat și dacii
autohtoni odată cu romanii, care le luaseră totul când îi invadaseră sub Traian?
Mult mai logic este faptul că au rămas la vetrele lor, bucuroși că și-au
redobândit pământurile și acareturile jecmănite de romani. Probabil că au tras
și-o horă de bucurie că s-au văzut scăpați de barbarii peninsulei Italice! S-au
bucurat că a plecat armata care le omorâse strămoșii și administrația care le
percepea dări în numele Romei căci, după cum afirma André Ribard,
„de la semențiile bretone din Kent, până
la Dacii de la Dunăre, prezența guvernatorilor romani nu înseamnă decât o
nemiloasă strângere de impozite, de care toate popoarele vor să scape.” .
O altă gândire logică, prin care se
demontează părăsirea Daciei într-un număr foarte mare, este însăși faptul că teritoriul
Daciei aureliene nu avea resursele și întinderea necesară pentru a primi până
la ultimul om pe locuitorii provinciei de dincolo de Dunăre; nu mai vorbesc de
locuitorii întregii Dacii(!!!), care nu fusese cucerită de către romani!
Probabil că dacă s-ar fi întâmplat absurditatea ce o susțin șovinii maghiari,
ar fi trebuit ca în noua provincie să apară orașe și așezări noi care să
primească puzderia de oameni, însă potrivit cercetărilor arheologice și a
izvoarelor scrise… nici pomeneală de așa ceva! Deci, cei plecați din nordul
Dunării au fost în număr redus, pentru ca să încapă cu toții în așezările care
existau la sud de Dunăre, alături de cei care locuiau deja acolo!
Iată câteva mărturii ale vremii care
arată că Aurelian a retras armata și pe romanii care l-au urmat. Doresc a
începe cu istoricul roman Eutropius, care a scris „Breviarium ab urbe condita”, lucrare scrisă în 10 volume, ce
tratează istoria Romei de la începuturile ei până la împăratul Valens (364-378), și care, după
spusele lui Rösler, ar fi scris că Dacia fusese abandonată, părăsită. Am căutat
cartea a IX-a, aliniatul 15 unde se află însemnarea lui Eutropius, care scrie: „Provinciam Daciam, quam Traianus ultra
Danubium fecerat, intermisit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam
posse retinere, abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae in media Moesia
collocavit appellavitque eam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit et est in
dextra Danubio in mare fluenti, cum antea fuerit in laeva.”. Am găsit și o
traducere a textului lui Eutropiu care sună cam așa: „Provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, a
abandonat-o (împăratul Aurelian), deoarece întregul Illyricum și Moesia erau
devastate și nesperând s-o mai poată reține; iar pe romanii adunați din orașele
și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei. Și astfel
provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga
ei.”
La prima vedere am fost cam nedumerit, m-a frapat faptul că în textul latin nu
se găsea nici urmă de cuvântul „a abandona”,
iar în cel românesc, da! De unde îl scosese. Am recitit textul și l-am tradus
eu, după latina pe care o făcusem în cei 9 ani de teologie, iar traducerea mea
este aceasta: „Provincia Dacia pe care a
făcut-o Traian dincolo de Dunăre, a încetat (de a mai fi), devastate fiind
întregul Illyric și Moesia, nesperând s-o mai poată reține (Aurelian), a retras
romanii din orașele și de pe domeniile Daciei în mijlocul Moesiei să locuiască,
numind-o pe ea Dacia, care acum cele două Moesii le desparte și este în dreapta
Dunării care curge în mare, cum înainte a fost în stânga.”, las la
latitudinea dumneavoastră să alegeți care este traducerea cea mai exactă a
textului lui Eutropiu. Așadar Eutropiu nici nu pomenește de abandonarea
întregii populații din fosta Dacie Traiană, din contră, evidențiază destul de
clar faptul că doar roamanii au plecat în sudul Dunării împreună cu
administrația și armata imperială. Am explicat mai sus motivul pentru care
autohtonii au ales să rămână în pământul lor natal.
Doresc să continuu cu un text din Iordanes care în cartea
sa „Istoria romanilor” în aliniatul
217 scrie: „Daces autem post haec iam sub
imperio suo Traianus, Decebalo eorum rege devicto, in terras ultra Danubium,
quae habent mille milia spatia, in provinciam redegit. Sed Gallienus eos dum
regnaret amisit Aurelianusque imperator evocatis exinde legionibus in Mysia
conlocavit ibique aliquam partem Daciam mediterraneam Daciamque ripensem
constituit et Dardaniam iunxit.”.
Iarăși am avut surpriza să găsesc o traducere interesantă a textului lui
Iordanes: „După aceasta, pe dacii din
ținuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de pași, i-a
prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor
Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar
împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a așezat în Moesia și
acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea și Dacia
Ripensis, la care a adăugat Dardania.”. În text nu se face referire la omorârea
lui Decebal, ci la înfrângerea lui. Traducerea în românește cuprinde eroarea
omorârii lui Decebal, pe care nimeni nu-l omorâse, fiindcă își luase singur
viața, din păcate! Am încercat și eu traducerea textului latin, respectând
propoziția și punerea ei în frază, astfel: „Iar
pe daci, după acesta, îndată i-a luat sub conducerea sa Traian, regele lor
Decebal a fost învins, în pământurile de deasupra Dunării, care cuprind o
întindere (un spațiu) de o mie de mile, în provincie i-a redus (supus). Dar
Gallienus a pierdut-o în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian a chemat
apoi legiunile în Mysia (Moesia) stabilindu-le
acolo, câteva în Dacia Mediterraneană și
în Dacia Ripensis pe care le-a
constituit și Dardania pe care le-a unit-o” (cu celelalte două provincii).
Din textul acesta al lui Iordanes observăm faptul că Decebal (născut? - 106) a
fost înfrânt, iar Traian (53-117) transformă în provincie romană un teritoriu
de o mie de mile din Dacia lui Decebal, dar mai sar în ochi alte două lucruri
interesante, și anume: împăratul Gallienus (218-268) a pierdut acest teritoriu
în timpul stăpânirii sale; iar după aceea împăratul Aurelian (214-275) cheamă
din acel teritoriu, ce constituia fosta provincie întemeiată de Traian,
legiunile romane stabilindu-le în provinciile celor două Dacii de la sudul
Dunării: Mediterranea și Ripensis, la care mai adăugase Dardania.
Cum aminteam mai sus, Dacii Liberi nu s-au împăcat cu
invadarea țării lor de către legiunile romane, fapt pentru care, în alianță
cu sarmații, roxolanii, iazygii, Dacii
Liberi au desfășurat incursiuni de atac în Dacia Romană. Printre cele mai
importante astfel de incursiuni al Dacilor Liberi și ai aliaților lor le
amintesc pe cele din 143, 156-157, pe timpul împăratului Antoninus Pius (86-161), în 167, după ce marcomanii și
quazii cu un an înainte s-au năpustit asupra Pannoniei, continuând până în
nordul Italiei. De amintit este și invazia costobocilor din anul 170, care au
înaintat prin Dobrogea până în Grecia. De fapt Dacii Liberi erau atât de deranjanți
încât în anul 184 împăratul Comodus (161-192) aprobă o ofensivă împotriva lor,
subordonând o întreagă oștire sub conducerea viitorilor uzurpatori: Gaius Pescennius Niger (135-194) și Decimus
Clodius Septimius Albinus (150-197), reușind astfel să încheie pace cu aceștia.
Împăratul Caracalla (188-217), călătorind în Dacia a reînnoit înțelegerile de
pace cu dacii liberi, iar după încheierea tratativelor îşi va face o gardă
personală din geţi numiţi "leii
scitici".
Vedem, așadar, că dacii liberi nu au stat să fie cotropiți
sau romanizați, pentru a da bine istoriei șovine ungare! Niciodată dacii liberi
nu au încetat la visul de a elibera teritoriul cucerit în 106 de Traian din
Trupul țării lor. De altfel, pe timpul împăraților antonini se vorbea tot mai mult
despre „furor daciscorum”, adică „furia dacilor”. Luptele de eliberare sunt duse și pe timpul
getului Gaius Iulius Valerius Maximinus, ajuns să fie cunoscut ca împărat roman
sub numele de Maximin Tracul (173-238). El este primul împărat roman de origine
„barbară”, tatăl său era get iar mama
sa era alană, așa cum se amintește în „Scriptores
Historiae Augustae” sau „Istoria
Augustă”, o colecție de biografii romane, redactată în timpul împăraților
romani Dioclețian și Constantin. Continuă apoi și în anul 238 când carpii
profită de desele răzmerițe și probleme ale Imperiului Roman din acea vreme și
ocupă Moesia Inferioară, fiind până la urmă respinși de Menophilus,
guvernatorul Moesiei Inferioare. Urmează invazia din Dobrogea și Tracia din 242
pe timpul lui Gordian, iar mai apoi năvălirea lor în Dacia Malvensis din 245 și
247, pe vremea împăratului Filip Arabul (198-249), care reușește să-i respingă înapoi,
ocazie cu care ia titlul de „Carpicus
Maximus”. În urma celor doi ani de război dintre Dacii Liberi și Filip
Arabul granița – limesul – Daciei Malvensis este redusă pe lina râului Alutanus
(Olt). Această mică, dar importantă, cucerire a Dacilor Liberi i-a făcut pe
unii să afirme faptul că este primul semn ce denotă clătinarea dominației
romane în nordul Dunării. Carpii nu se culcă pe lauri și în 248 în alianță cu
goții, bastarnii, taifalii și hasdingii, invadează Dobrogea, însă viitorul
împărat Decius (201-251) reușește să-i alunge înapoi peste Dunăre. Atacurile
Dacilor Liberi se intesifică atacând iarăși în 250 și 251. Iar în iunie 251, în
bătălia de la Abritus moare însuși împăratul Decius și fiul mai mare al acestuia
Herennius Etruscus. Decius este cel dintâi
împărat roman ce moare pe câmpul de bătălie. Noul împărat, Trebonianus Gallus,
se vede nevoit să încheie o pace dezavantajoasă cu carpii și aliații lor,
lăsându-i să-și ducă peste Dunăre toate prăzile de război.
Incursiunile Dacilor Liberi au continuat și în timpul
următorilor împărați romani. Această hotărâre îndârjită a lor l-a făcut pe
Aurelian, cel ce s-a autointitulat „dominus
et deus” – „stăpân și dumnezeu”, să
ia hotărârea de a părăsi Dacia Traiană, retrăgându-și legiunile și
administrația în sudul Dunării. Astfel scurta lungimea frontului pe care
trebuia să-l apere, punând între romani și „barbari”
granița naturală a Dunării. Prin faptul că a părăsit Dacia, Aurelian
accentuează declinul în care se afla lumea romană și neputința acesteia de a
ține subjugate popoarele pe care le-a jupuit de bunuri și resurse și a căror
luptă adeveresc proverbul latin: "Nullum
violentum diuturnum” adică „nimic din
ceea ce este impus prin violenţă nu durează". De asemenea se potrivesc
de minune cuvintele Mântuitorului: „cei
de la urmă vor fi întâi” (Matei XIX, 30), pentru că Dacia Traiană a fost
ultima care intră în rândurile provinciilor Imperiului Roman, fiind în același
timp și prima care iese din granițele imperiale.
Deși ieșită de sub fiscalitatea și administrația romană,
Dacia își continuă pe mai departe traiul cu locuitorii ei și cu cei care vor
veni ca migratori, dar pe care autohtonii îi asimilează în marea masă
daco-getă. De la scriitorul bisericesc Silvianus, trăitor în veacul al V-lea, ne
rămâne o consemnare importantă cu privire la „barbarii” strămoși ai noștri daci și geți (cărora li s-au zis mai
târziu goți) ce locuiau la nordul Dunării ca și băștinași ai locurilor: „de aceea acolo, una singură este dorința
tuturor romanilor: aceea de a nu fi necesar să ajungă vreodată sub dreptul roman.
Una și aceeași rugăciune face acolo plebea romană: să li se îngăduie să
trăiască împreună cu barbarii viața pe care o au de trăit. Și ne mai mirăm că
nu sunt învinși Geții de către ai noștri, când romanii vor să trăiască mai
degrabă la aceștia decât la noi. Frații noștri nu numai că nu vor în nici un
caz să fugă de la ei la noi, dar ne cheamă și pe noi să fugim la ei.”.
Cu toate popoarele migratoare care au venit peste ei, daco-geții au rămas pe
mai departe în patria lor, devenit un popor de preferat celui roman, care era
în declin datorită desmățului social și spiritual. Tot Silvianus se întreabă cu
privire la soarta Romei: „ce speranță mai
poate avea statul roman, când barbarii sunt mai neprihăniți și mai curați decât
romanii?”.
Acesta era părerea unui preot creștin, trăitor în epoca pe
care o descrie, cunoscându-i toate jenele, viciile și murdăriile, ridicate la
rang de adevărată viață și artă în Imperiul Roman, deja muribund! Preotul
Silvianus laudă neprihănirea „barbarilor”
geți, pe care îi numește goți, dar așa cum știm de la Iordanes, goții sunt
defapt geții, lucru întărit și de afirmația istoricului italian Carlo Troya: „Daco-geţii pierduseră numai o treime din
ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare
transformat de obicei în cel al goţilor...".
Așadar retragerea aureliană este prăbușirea politică și
administrativă a Romei, care va mai supraviețui doar până în anul 476, și
nicidecum abandonarea Daciei de către autohtonii ei! Aceștia au rămas în Dacia…,
suntem aici și astăzi, fapt recunoscut și de către istoricul maghiar Huszti
Andras în cartea sa ,,Vechea şi noua
Dacie“ apărută la Viena în anul 1791, ce mărturisește că românii sunt
urmașii geto-dacilor, trăind în Transilvania ca descendenți ai lor, vorbind
limba pe care au vorbit-o și părinții lor, o limbă „apropiată de vechea limbă romană”, latina.
Dușmanii noștri, ai daco-românilor,
sunt mulți…, dar fi-vor și mai mulți! Ceea ce este supărător este curentul de
iudă care s-a înfiripat în neamul nostru, de dragul confortului material și-al
îmbuibării pântecelui! Este exact ceea ce se dorește: românul să nu mai fie
român, ci european, apoi un ins al globalizării – un individ fără identitate!
Se pare că pe mulți îi sperie încă, chiar și astăzi, acel
gând de unire al tuturor Daco-Românilor într-o singură Patrie: Dacia Mare!
Acum că am revelat și relatat jumătatea adevărului despre
strămoșii noștri daci…, să v-o spui și p’ailaltă! Și asta…, pentru că mie îmi
place ca atunci când încep un lucru să-l duc până la capăt ca să nu las loc de
interpretări mârșave, trunchiate și scoase din contex, așa cum ne-am obișnuit
de ani buni încoace(!) și așa cum le place celor pe care-i supără Adevărul, scoțându-l din context ca
să-i nu-i doară, așa cum s-au învățat de la tatăl lor - „tatăl minciunii” (Ioan VIII, 44) diavolul, căruia i s-au vândut,
făcându-se luptători împotriva lui Dumnezeu și-a Adevărului Unic și Neveștejit!
Dacii peste care s-au abătut hoardele barbare ale Romei nu
erau niște simpli păgâni, așa cum se vrea a ne induce în eroare astăzi, pe noi,
urmașii lor, de către cei cu diferite interese meschine, politice și chiar
oculte, care de fapt nu vizează descoperirea adevărului absolut, ci a acelei
părți din adevăr care le convine! La acea vreme, anul 101, când a început
primul război dacic, aceștia erau creștini! Mărturia aceasta o face papa Pius
al II-lea (1405 - 1464) care, având la îndemână una dintre cele mai mari
biblioteci ale lumii, „hrubele
Vaticanului”, spune despre Sfântul Apostol Andrei că a ajuns pe malurile
Dunării, unde a fost primit de o mare mulțime de oameni „înflăcărată de cuvintele sale”,
așadar Apostolul Andrei ajunsese la strămoșii noștri cu aproape jumătate de
secol înainte de barbarii Romei, având destul timp pentru a le descoperi și lor
Cuvântul Evangheliei mântuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Deci
dacii lui Decebal erau creștini! Dar iată cum a ajuns Apostolul românilor,
Sfântul Andrei, în Dacia.
„Trece-mă şi Dunarea, ca să
afle Dacia, că s-a născut Mesia!”
După Înălțarea Domnului la Cer și după Pogorârea Duhului
Sfânt și-a înființării comunității creștine de la Ierusalim, Sfinții Apostoli
se răspândesc în lume pentru a propovădui neamurilor Evanghelia Mântuitorului
Hristos. Trăgând la sorți care unde să meargă, Sfântului Apostol Andrei îi
revine „Bitinia, părţile Pontului Euxin
şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi
regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia și cetățile
Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului)
şi Amastris” (Sinaxarul Bisericii din Constantinopol secolul X).
În secolul XIV istoricul bizantin
Nichifor Calist afirma că Sfântul Apostol Andrei a străbătut și „cetățile Pontului stâng locuit de greci,
romani și geto-daci”; așadar putem spune că poporul român s-a născut
creștin; dacă alte popoare s-au încreștinat la o dată fixă, la poporul român nu
se poate vorbi de așa ceva și aceasta mulțumită Sfântului Apostol Andrei, care
a propovăduit Evanghelia lui Hristos pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră)
dar și dincoace de Dobrogea de azi, în interiorul țării locuite de daco-geți. O
astfel de constatare, care atestă predica Sfântului Apostol Andrei și în
interiorul țării, este consemnată și în „Marele
Dicționar Geografic al României” întocmit de George Ioan Lahovari,
Constantin I. Brătianu și Grigore Tociulescu, în care se scrie că „Apostolul Andreiu, însărcinat cu propagarea
Evanghelie în Bizanţ, Tracia, Sciția și ambele Dacii, coborând din Dacia
superioară în Dacia inferioară, pe la Bran (pe la Zarnești) și ajungând la
locul acesta, s-ar fi uitat pe fereastra unui templu păgân ca să vadă un preot,
de la care vroia să înceapă propaganda creștină și nezărind pe nimeni în
templu, se zice ca s-ar fi întors către soţii săi de călătorie (însoțitorii
săi) și ar fi zis: „nemo est”; de unde
Nămăești.”.
Despre venirea și activitatea sa pe
aceste meleaguri, documentele sunt sărace, însă tradiția poporului român este o
istorie vie, ce s-a păstrat și s-a transmis din generație în generație care, cum
spunea și regretatul ieromonah Gheorghe Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei,
relatează „memorii ce nu se șterg, care
reapar tocmai când se consideră că s-au pierdut”. O astfel de memorie este
și cea de la care aflăm cine erau conducătorii dacilor pe timpul venirii
Apostolului Andrei pe aceste meleaguri dobrogene, și anume este vorba despre
dregătorii Cutusone și Dura (sau Duras). Despre cei doi conducători daco-geţi,
cum că ar fi fost contemporani cu Sfântul Apostol Andrei, tradiția este
susținută azi de dovezi, vorbesc aici despre descoperirea făcută în 1875, cu
ocazia construirii Castelului Peleș la
Sinaia, când s-au descoperit aproximativ 40 de tăblițe din aur, scrise în
relief în limba daco-getă. Din păcate azi se mai păstrează doar copiile lor
făcute pe plăci de plumb. Pe una dintre aceste tăblițe apare numele regelui dac
Dura cu titulatura de „rege” alături
de cel al guvernatorului roman al provinciei Moesia, Fonteius Agrippa, despre
care se știe că a murit în anul 69 în urma unui atac daco-get la sud de Dunăre.
Așadar în anul 69 Dura(s) încă era conducătorul şi regele dacilor, la doar
câțiva ani de la moartea Sfântului Apostol Andrei, care a murit ca și martir pe
timpul prigoanei lui Nero în jurul anului 60, fiind răstignit pe o cruce în
formă de „X” în orașul Patras, din Grecia. Despre Cutusone ne vorbeşte şi ne
confirmă o altă plăcuţă, pe care stă scris faptul că el era un „prinţ viteaz” care locuia într-una
dintre cetăţile dobrogene, din timpul lui Duras. Aşadar Cutusone era unul
dintre principii şi prietenii care s-au supus conducerii lui Duras, regele cel
mare, asemeni lui Burebista, care domnea într-una dintre cetăţile din munţii
Carpaţi. Probabil că Cutusone, fiind dobrogean, l-a cunoscut în persoană pe
Sfântul Apostol Andrei care venise în pământul său ca să vestească o învăţătură
nouă şi totuşi apropiată de cea a strămoşilor noştri!
Despre locul unde a poposit
Apostolul Andrei pe meleagurile dobrogene, tradiția ne spune că a fost într-o
pădure, lângă o peşteră în apropierea căreia se aflau nouă izvoare sfinţitoare,
adică un loc sacru pentru daci, unde se afla un centru religios al cultului lui
Zalmoxis, mai ales că în jurul ei se află multe grote ce prezintă semne că au
fost locuite, la început de preoţii cultului lui Zalmoxe iar mai apoi de cei
încreştinaţi de Sfântul Andrei. Această peşteră, grotele, precum şi izvoarele,
mai există şi azi şi sunt în apropierea comunei Ion Corvin din judeţul
Constanţa. Peştera este numită „Peştera
Sfântului Andrei” şi este amenajată azi ca şi biserică. În baladele
dobrogene se vorbeşte despre această peşteră ca şi casă a Sfântului Andrei, loc
unde a locuit pe timpul şederii sale în Scythia Mică, cum se numea în acea
vreme Dobrogea de azi. În susţinerea acestei tradiţii vine descoperirea unei
nişe în pronaosul bisericii, în care se află scobit în piatră un fel de pat,
vizibil şi azi, patul Sfântului Apostol. Şi astăzi cei care ajung la
peştera Sfântului Andrei se odihnesc pe
acest pat, unii câteva clipe, alţii câteva zile şi nopţi.
Tradiţia ne vorbeşte şi despre
ucenicii pe care Apostolul şi i-a făcut dintre daci, unii oameni simpli, alţii
poate chiar preoţi zalmoxieni, pe care i-a încreştinat şi i-a sfinţit ca şi
episcopi şi preoţi ai lui Hristos. Probabil că încreştinarea preoţilor daci a
făcut ca învăţătura creştină să fie răspândiră şi primită mai uşor de marea
masă a daco-geţilor, aceasta înţelegându-se şi din faptul că nu s-au
înregistrat împotriviri ce să ducă la martiraje printre ei. De altfel între
religia zalmoxiană a dacilor și cea creștină existând multe asemănări, care îl
vor face pe filosoful grec și dușmanul creștinilor, Celsus, să combată „lipsa de originalitate a creștinismului
prin argumentul că adepții lui Iisus nu au făcut altceva decât să imite ritualurile
și doctrinele religiei lui Zalmoxes”.
Celsus va fi combătut de către scriitorul bisericesc Origen în scrierea acestuia
„Împotriva lui Celsus”.
Sunt amintiţi cu numele trei dintre ucenicii Sfântului
Apostol Andrei: Innas (In), Rhimas (Rim) și Pinas (Pin), despre care se știe că
au fost lucrători de pământ și care au murit ca și martiri, fiind ținuți ca să
înghețe în timpul iernii. Sunt amintiți într-o ediție a „Viețile Sfinților” din
1910, precum și în scrierea „Sfinții
Traciei și ai Moesiei” a savantului belgian Hippolyte Delehaye. Din păcate
nu s-au păstrat mai multe date despre ei, izvoarele istorice din acea perioadă
fiind sărace, ori sau distruse cu bună intenție mai târziu. Cei trei ucenici sciți
(geți) ai Sfântului Andrei sunt pomeniți la data de 20 Ianuarie.
Un lucru este sigur și anume faptul
că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit credința creștină printre daci,
mărturie stând tradiția, baladele și multele locuri care-i păstrează numele și
astăzi; deci poate fi numit pe bună dreptate Apostolul românilor, cel care l-a
făcut cunoscut pe Hristos strămoșilor noștri.
O altă mărturie a încreștinării timpurii a dacilor de către
Sfântul Apostol Andrei stă și Columna lui Traian ridicată în 113, în amintirea
bătăliilor dintre romani şi daci, de către Apolodor din Damansc, cu cele 125 de
scene ale sale. Arhitectul Cristofi Cerchez studiază această columnă a lui
Traian, pe care descoperă, în unele scene, multe însemne creștine, mai ales pe
scuturile dacilor, precum și pe zidurile cetăților lor, semne precum cruci și
monograme cu numele lui Hristos - Biruitorul, precum și multe cruci în formă de
„X”, crucea Sfântului Andrei. De asemenea în unele scene apare, undeva deasupra
bătăliilor, un bărbat cu barbă, cu plete lungi până la umăr și cu chip frumos,
înconjurat de un nimb, o aureolă; în alte scene se distinge o cruce imaginară
de pe care se dă jos un bărbat – Iisus Hrisos – pe deasupra dacilor. Iar acum „o lovitură sub centură” pentru cei care
încă mai cârtesc împotriva creștinării dacilor, se pare că religia creștină
ajunsese pe vremea regelui Decebal religie de stat, mărturie stă monograma lui
Hristos de pe steagul de luptă al lui Decebal,
descoperit de către arhitectul Cerchez pe aceași cronică în piatră - „Colonna Traiana a Roma”! Toate acestea
se află în broșura ilustrată a lui Cerchez, „Cea
de ’ntâi Icoană Creștină”, publicată în 1928. Pe lângă toate acestea în anul
1999, arhitectul Silvia Păun sesiza în scena sinuciderii regelui dac Decebal o
altă scenă cu caracter creștin, și anume un soldat roman călare care îşi face
semnul Sfintei Cruci în timp ce gonea, pe bidiviul său, spre Decebal. Scena
este foarte clară, chiar și cei cu rele intenții pot observa aceasta! Eu vin și
întreb: ce l-o fi apucat pe Apolodor să redea semnele creștine tocmai pe
Columna lui Traian, un împărat păgân convins? Oare n-a dorit cumva să arate
adevărul, starea de fapt a acelor vremuri? Adică faptul că la momentul în care
legiunile barbare al Imperiului Roman au cotropit o parte din Dacia lui
Decebal, aceasta era creştină! Încă o mărturie a încreştinării dacilor, încă de
timpuriu, de către Sfântul Apostol Andrei, simbolizat prin crucile în formă de
„X” puse doar pe lângă reprezentările bărbaţilor şi a femeilor daco-gete, cruce
pe care a fost răstignit Apostolul în oraşul Patras, din Ahaia. Decebal şi
daco-geţii săi erau creştini, o columnă de piatră mărturiseşte acest adevăr,
Dacii erau creştini! Uitaţi cum se adevereşte cuvântul Mântuitorului care zice:
„Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor
striga” (Luca XIX, 40).
Mărturie a încreștinării dacilor stă și pomelnicul de nume ale
ierarhilor tomitani, printre ei chiar daco-geți de origine! Metropola Pontului
acelor vremi, Cetatea Tomisului (Constanța de astăzi), este reședința primei
episcopii de pe teritoriul țării noastre!
Primul ierarh tomitan cunoscut cu numele este Evanghelicus
(299-300), trac de origine, care este amintit în viețile Sfinților Epictet
preotul și Astion, cei mai vechi martiri atestați în țara noastră, martirizați
în anul 290 în cetatea Halmyris, din porunca comandantului Latronianus pe
timpul împăratului Dioclețian.
Lui Evanghelicus îi urmează episcopul Efrem (300-304). Ca
și predecesorul său și Efrem era trac de origine, născut în sudul Dunării din
părinți creștini care au fost de acord ca el să meargă să se închine locurilor
sfinte de la Ierusalim. În Țara Sfântă devine preot și ajunge ucenic al
Patriarhului Ermon (Hermon), care îl trimite înapoi pe meleagurile natale
pentru misiunea creștinească printre conaționalii săi. În anul 304 moare ca
martir în prigoana pornită împotriva creștinilor de către Dioclețian, fiind
decapitat pentru că nu a vrut să jertfească idolilor.
Lui Efrem îi urmează Tit (?-320), despre care mărturisește o
inscripție creștină în limba greacă descoperită la Tomis de arheologul Ioan
Barnea în anul 1974, în care se scrie: „aici zace (odihnește) martirul lui Hristos și episcopul Titus”
care, ne vrând a presta serviciul militar, incompatibil cu slujirea sa cea
arhierească, este chinuit și aruncat în mare în anul 320.
Lui Tit îi urmează episcopul Gordiana (320-323) care „a continuat cu şi mai multă râvnă şi curaj
opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare” a daco-geților. Tot
în prigoana împăratului Liciniu este întemnițat iar mai apoi martirizat prin
tăierea capului, împreună cu alți creștini Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian.
Lui Gordian îi urmează episcopul Marcu, care participă la
Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, apărând credința Ortodoxă a
Bisericii lui Hristos de erezia lui Arie. Episcopul Eusebiu de Cezareea
amintește lucrul acesta în opera sa „Viața
lui Constantin cel Mare” zicând: „s-au
adunat acolo, trimiși de toate Bisericile, cei mai de seamă slujitori ai lui
Dumnezeu. …nu lipsea din ceată nici cel al sciților”.
Numele lui apare în lista celor 318 părinți sinodali: „Marcus Tomensis” (Marcu de la Tomis).
Lui Marcu îi urmează Vetranion sau Bretanion, care s-a opus chiar împăratului
arian Valens.
Într-o listă sinodală de sorginte siriacă a participanților
la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol, din anul 381, apare numele urmașului
lui Vetranion, Gherontie (380-390) numit și Terentie de Tomis, care a condamnat
erezia lui Macedonie. Sozomen ne spune că după sinod, la 31 iulie 381,
împăratul Teodosie cel Mare (379-395) îl împuternicea și îl îndatora pe
episcopul Gherontie, „de a veghea la
păstrarea curată a Ortodoxiei în oraşele din Scythia Minor" (Dobrogea
de astăzi).
Următorul episcop al Tomisului este Sfântul Teotim I. Despre
el Sozomen afirma că era de al locului, adică get de origine, fiind un „χομήτης” adică un comat, având plete. Ceea ce ne
îndreptățește să afirmăm că episcopul Teotim făcea parte dintre clasa socială
geto-dacică a comaților(!) (No…, „dă asta”
ce mai „zâceţi”?). Încă o mărturie că
daco-geții nu doar că au acceptat creștinismul adus prin Sfântul Apostol
Andrei, dar s-au și implicat în trăirea Evangheliei lui Hristos, devenind
ierarhi ai locului, conducători spirituali ai neamului lor! Păstori ai turmei
daco-gete pe calea Mântuirii! A fost unul dintre episcopii Lui Hristos care a
adus Cuvântul Mântuitorului și neamurilor păgâne, mai ales la huni care, văzând
darurile, rugăciunile și viața sa sfântă, l-au numit „zeul romanilor”. De aceea istoricul paleocreștin Socrate spunea că
episcopul Teotim „era cunoscut de toţi -
împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi
corectitudinea vieţii sale”.
Se pare că nu era minciună ceea ce afirma Herodot despre strămoșii noștri
geto-daci, în cartea a IV-a a Istoriilor sale: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, iar Sfântul
Episcop Teotim a dovedit-o de multe ori.
Un alt episcop tomitan este și Sfântul Timotei, care apără
cultul Maicii Domnului împotriva ereticului Nestorie și-a ereziei sale,
participând activ la cel de al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431.
Lui Timotei îi urmează Ioan. Despre el scriitorul latin,
trăitor în aceiași vreme și cunoscător al episcopului Ioan, Marius Mercator
afirma că era „unul din cei mai buni
teologi ai timpului” precum și unul dintre „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului”.
Și au mai fost episcopi de Tomis: Alexandru; Teotim II; Paternus – „episcopus metropolitanus”
- primul Mitropolit al Tomisului; Valentinian, dar și alți episcopi precum
Ștefan al Callatisului sau episcopul dac Dacus care este ales episcop în
cetatea Scupi (Skopje de astăzi), participant și el la Primul Sinod Ecumenic de
la Niceea, și alții, care cu toții au apărat dreapta credință a Evangheliei Domnului
și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, răspândită și propovăduită lumii de Sfinții Săi Apostoli,
iar la noi de Sfântul Apostol Andrei (după ultimele cercetări și descoperiri se
pare că și Sfântul Apostol Filip ar fi propovăduit strămoșilor noștri daco-geți
Cuvântul Lui Dumnezeu). Acești ierarhi ai Dobrogei de astăzi au păstrat
neschimbată și neștirbită Ortodoxia (Învățătura (Închinarea) cea Dreaptă)
Evangheliei Mântuitorului Hristos!
Dar martirii daco-români pe care i-a odrăslit aceste
meleaguri binecuvântate! Cu ei ce facem, ne facem că-i uităm? Și despre ei
există dovezi arheologice și însemnări ale vremii. Amintim pe preotul daco-get Montanus
cu soția sa Maxima, martirizați în aceași lună, martie și același an, 304, cu
episcopul Efrem. Tot în 304, o lună mai tîrziu sunt martirizați Dadas țăranul
împreună cu Quintilian și Maxim Citețul. Biserica din Ancona – Italia,
păstrează moaștele Sfântului dac Dasius. Amintim și pe Sfântul Mare mucenic
Sava Getul zis și Gotul, născut într-un sat de pe valea râului Buzău și
devenind cântăreț la biserica păstorului și părintele său sufletesc, preotul
Sansala din satul Mousaios. În 1971 s-a descoperit în localitatea Niculițel o
bazilică care conținea moaștele a patru martiri: Zoticos, Attalos, Kamasis și
Filippos. Un ultim martir al primelor veacuri creștine, cunoscut în provinciile
dunărene, este Sfântul Emilian care a fost chinuit și ars pe rug în timpul
prigoanei împăratului Iulian Apostatul (361-363). De știut să fie și faptul că
mulți martiri au fost aflați ca purtând semnul Sfintei Cruci la gât.
De asemenea amintesc și dacii noștri creștini,mari teologi
și sfinți, precum: Sfântul Ioan Casian, întemeietorul a două mănăstiri în
Marsilia, una de călugări și alta de călugărițe; Sfântul Gherman dacul,
părintele duhovnicesc al sfântului Ioan Casian; Cuviosul Dionisie cel Mic
(Exiguul) sau Smeritul, cel care pune bazele calendarului de astăzi, întemeind
era dionisiacă sau era creștină, fiind primul care numără anii de la nașterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De vrednică amintire este și Sfântul Cuvios
Ioan Maxențiu, care a fost numit de către contemporani și nu numai ca fiind „cel mai învățat călugăr scit”, fiind
autorul a opt căți ce tratează teme hristologice, antropologice, combătând în
același timp erezia lui Nestorie și monofizismul lui Eutihie.
Dacă nici acum nu s-a adus dumirire asupra originii noaștre
creștin-răsăritene, amintesc de tăblița votivă de la Biertan (donarium) cu
monogramul lui Hristos și inscripționată cu cuvintele: „EGO ZENOVIVS VOTUM POSUI” – „Eu
Zenovius am pus ofrandă”, descoperită în 1775; Gema de la Potaissa, care
are sculptată pe ea scena „Bunului Păstor”,
opaițe pe care se află imprimate semnul Sfintei Cruci; inele de aur și bronz cu
cruce; o cruce de metal alb; cruci de plumb ornamentate cu perle; tipare pentru
confecționat cruci (în Muntenia) și multe altele. Pentru cei interesați îi
sfătuiesc să ia la buchisit revista Pontica a Muzeului de Arheologie Constanța,
pentru început!
Ca şi români, urmaşi ai dacilor, putem afirma că ne-am
născut creştini!, şi nu am devenit creştini, asemenea altor popoare de mai
târziu! Noi nu avem o dată fixă de încreștinare cum au celelalte popoare
europene. Iar pentru strămoșii noștri români, a fi Creștin-Ortodox era Lege!
Pentru noi, cei de astăzi…nici Legea nu mai este lege!
Multe ar mai fi de spus despre
Sfântul Apostol Andrei şi despre strămoşii noştri daci, cărora le-a adus lumina
Evangheliei lui Hristos!
Spre încheiere doresc a mai precizez faptul că în anul 1995
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca numele Sfântului
Apostol Andrei să fie trecut în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în
1997 a fost proclamat „ocrotitorul României”. În anul 2001, tot Sfântul Sinod,
a hotărât ca ziua de 30 noiembrie, zi de pomenire a Sfântului Apostol Andrei,
să fie proclamată sărbătoare bisericească naţională. Astfel România are două
zile naţionale: cea a Sfântului Andrei şi ziua următoare, 1 decembrie, Ziua
Unirii României Mari!
Să de bunul Dumnezeu a vedea ziua în care Tot Adevărul va
ieși la Lumină, făcându-se Toată Dreptatea tuturor, pentru că tocmai de Adevăr,
Dreptate și Credință se tem astăzi dușmanii poporului nostru Daco-Geto-Român,
Creștin Ortodox!
„O, preaminunate sfinte şi mărite Apostole Andrei, cu
plângere alergăm la sprijinul tău, ca să ne izbăveşti pe noi cu rugăciunile
tale de chinul cel de veci, prealăudate, şi să ne învredniceşti de bucuria Raiului;
ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condacul 13 – Acatistul
Sfântului Apostol Andrei).
Dumnezeu să ne ajute!
Amin!
pr. prof.
Gabriel Iakab
.png)
