SA MOARA ROMANII: Stapanii Ucrainei mobilizeaza tinerii romani ca sa lupte impotriva pro rusilor. Mamele romance blocheaza circulatia in incercarea disperata de a nu-si vedea fii morti “intr-un razboi pentru ei strain”

BRAVO LOR, femei hotarate. Iata mame, surori, neveste dand foc ordinelor de mobilizare chiar în mijlocul strazii:

Rog pe cei ce cunosc rusa sa ne zica si noua cam ce se vorbeste acolo.
   Iata ce putem citi la Românii din Herța vor pace, nu război: proteste în masă împotriva mobilizării:

Dangătul clopotului din sfintele lăcașe care a răsunat în această dimineață în unele localități românești din raionul Herța, a fost ca un semn de deșteptare și de îndemn de a se împotrivi chemărilor de a trimite feciorii satelor Bucovinei să moară în regiunile Donețk și Lugansk.
În fiecare localitate din acest ținut oamenii au ieșit în stradă. Au început locuitorii comunei Horbova, urmați de cei din satele Banceni, Godinești, Buda-Mică, Buda-Mare, Pasat, Mogoșești, Mihoreni, Țureni și alte localități. Oamenii vor să trăiască în liniște și pace. Nu vor ca feciorii lor, să fie duși la război, iar tinerii din Estul Ucrainei să fie considerați ca refugiați, odihnindu-se în regiunea Cernăuți, și-n alte zone din vestul țării…  „Este un neadevăr, de ce tinerii români trebuie să moară în Donbas, pe când bărbați tineri din est se odihnesc în ținutul nostru, fiind refugiați”, scandau locuitorii Ținutului Herța.
Șeful Administrației Raionale de Stat  Herța, domnul Viorel Iastremschi  a declarat că speră în găsirea unei soluții pașnice, fără mobilizare obligatorie. Speranțele și promisiunile conducerii raionale, dar mai ales a comisarilor militari, nu au fost suficiente pentru calmarea situației.
„Aici vom sta zi și noapte, în mijlocul drumului și nu vom permite nimănui să ne ia copiii de acasă și să-i ducă la război”, spunea doamna Gherman din satul Horbova.
BucPress
   Iata ce si putem citi la Românii şi ucrainenii din nordul Bucovinei nemulţumiţi de mobilizarea tinerilor au paralizat circulaţia pe drumul E86:
Părinţii tinerilor bucovineni sunt disperaţi şi gata oricând să-şi apere odraslele lor de şansa nefericită de a ajunge în „gura morţii” pe câmpurile de luptă în Estul Ucrainei. „Nu pentru moarte am născut şi am crescut feciorul şi nici pentru război”, ne-a spus doamna Verginia Moscalu din ţinutul Herţa. „Eu voi face puşcărie, dar n-am să le permit autorităţilor să ne smulgă din sânul familiei unicul fecior pe care-l avem”, a declarat tatăl tânărului Ilie din oraşul Cernăuţi. „Chiar dacă voi fi luat la închisoare, sunt sigur că voi reuşi să scap cu viaţă, însă, de la război puţini se întorc acasă! Oare care părinte este de acord să-şi trimită copiii la moarte?”.
În aceste zile fierb satele noastre de teama mobilizării. Sute de tineri români şi ucraineni din regiunea Cernăuţi sunt chemaţi la comisariatele militare pentru a fi mobilizaţi. Unele sate, au rămas pustii. Tinerii sunt plecaţi la muncă peste hotare sau prin regiunile ţării, alţii se ascund prin păduri, speriaţi de ceea ce văd la televizor, ca nu cumva să fie găsiţi şi trimişi cu forţa la „război”.
În seara zilei de 24 iulie locuitorii din raionale Hliboca şi Noua Suliţă au blocat drumul european 86, ieşirea din oraşul Cernăuţi spre satele româneşti din regiune, astfel paralizând circulaţia mijloacelor de transport spre România, Republica Moldova şi capitala Ucrainei. Tineri şi bătrâni, mame şi soţii, copii mici au ieşit în stradă scandând „Nu vrem război!”, „Lăsaţi-ne copiii acasă!”
Numai rugăciunile noastre către bunul Dumnezeu şi lacrimile amare ale mamelor ieşite în stradă pentru a atrage atenţia opiniei publice internaţionale sunt în stare să readucă liniştea şi pace în Ucraina. Să ne rugăm împreună pentru ca războiul să nu ne lase satele pustii şi să nu distrugă floarea Bucovinei multinaţionale.
BucPress 
Comentariu saccsiv:
Ce au de zis marionetele de la Bucuresti ce joaca rolul de presedinte, guvern, parlament? Dar analistii lui peste prajit ce tot balmajesc pe la tv?
Si ce vor zice daca la un moment dat romanii din Ucraina vor dori sa se uneasca cu Romania? Eu sunt sigur ce vor zice. Voi va mai faceti iluzii?

sursa: saccsiv.wordpress.com

Minune: Fotografiile de la mormântul Părintelui Justin Pârvu au izvorât mir. La fel s-a întâmplat şi cu moaştele de la Aiud aflate în biserică

Duminică, 27 iulie 2014, de ziua Sfântului Mucenic Pantelimon, am ajuns la Mănăstirea Petru Vodă împreună cu un grup de 14 persoane din Maramureş. După ce am intrat în curtea mănăstirii m-am oprit pentru puţin timp pentru a face o fotografie la mormântul Părintelui Justin Pârvu, iar apoi m-am îndreptat spre acesta.

Ajuns acolo am sărutat fotografia cu Părintele Justin aflată pe crucea mormântului, moment în care am simţit o puternică mireasmă de mir. M-am uitat mai atent şi am văzut că deja cursese mir din zona capului. Apoi au văzut şi celelalte persoane din grup şi s-au minunat. Mai mult, nu doar fotografia din faţa crucii a izvorât mir, ci şi cea din spatele ei, fapt care m-a impresionat. Adaug şi faptul că în timp ce fotografiile izvorau mir am atins una din ele cu metanierul, care continuă să miroasă la fel de puternic şi la momentul scrierii articolului.

După ce ne-am închinat la mormântul cel plin de viaţă al Părintelui am plecat în biserică unde am sărutat icoanele şi racla cu părticele din sfintele moaşte de la Aiud puse la închinare acolo. Am rămas şi aici impresionat deoarece sticla era umedă şi mirosea foarte puternic a mir.

Am ieşit apoi din nou afară pentru a vedea dacă mai curge mir din fotografiile Părintelui, dar am constatat că acesta s-a oprit. Totuşi, fotografia din faţă mirosea foarte puternic a mir.

Consider această minune ca o binecuvântare aparte a Părintelui Justin Pârvu pentru grupul nostru, mai ales că majoritatea din noi nu mai fusesem la sfinţia sa cât încă mai trăia şi nici la mormântul său.

Trebuie să mai precizez că după terminarea Sfintei Liturghii de la mănăstirea de maici, Paltin, am ţinut să mă mai închin o dată la icoanele din biserică. Şi aici, icoana mare cu Maica Domnului şi Pruncul, din stânga altarului, a dat bună mireasmă. I-am spus uneia dintre persoanele cu care am fost la mănăstire şi la fel a simţit şi ea. 

"Pe voievodul Ortodoxiei şi păstorul cel adevărat, pe cel ce în smerenia muceniciei cununa desăvârşirii a luat, veniţi toţi credincioşii să-l lăudăm şi să-i cântăm biruinţa asupra firii: Bucură-te, prea-cuvioase părinte Iustine, mult pătimitor şi dascăl al Iubirii!" (Condacul Părintelui Justin, glasul 8, podobie “Apărătoarei Doamne”)

Hristos în mijlocul nostru! 

Vlad Herman

sursa: vladherman.blogspot.ro

22 iulie, a avut loc Parastasul de 31 de ani al Părintelui Ilie Lăcătușu, găsit NEPUTREZIT și BINEMIROSITOR în Giulești

Mulți dintre cei ce au fost „să vadă minunea” mărturisesc că mâinile părintelui sunt, uneori calde, ba chiar că ar clipi sau și-ar mișca ușor buzele. Imaginația lor sau nu, cert este că acest preot a fost descoperit, în 1998, în cimitirul din Giulești al Capitalei, întreg, neputrezit și binemirositor, întocmai ca un sfânt. Deși necanonizat încă, părintele Ilie Lăcătușu aduce sute de pelerini în capela cimitirului din Giulești, unde este așezat.
Începând de ieri, credincioși din toată țara au ajuns în București pentru a se ruga sfântului găsit întreg în Giulești, cu ocazia Parastasului de 31 de ani ce va avea loc la orele 11.30. Este vorba despre părintele Ilie Lăcătușu, despre care atât credincioșii, cât și cei mai sceptici, dar care au avut curiozitatea să meargă să-l vadă, mărturisesc că face minuni.

În anul 1983, aflat în spital, părintele le-a spus celor de lângă el că, dacă va trăi până după 22 iulie, va mai trăi încă doi ani. Şi-a exprimat şi rugămintea ca, dacă soţia îi va muri peste 15 ani, să fie îngropată lângă el. A murit chiar pe 22 iulie, iar peste 15 ani, în 1998, avea să moară şi soţia sa, Ecaterina. La înmormântarea soţiei părintelui, pe 29 septembrie 1998, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul părintelui era neputrezit, întreg, binemirositor. Pentru a se convinge că trupul părintelui nu a rămas neputrezit din motive biologice, membrii familiei au lăsat trupul în contact cu aerul. Dar, după nouă săptămâni, trupul era intact și cu miros plăcut, conform redacției Vestitorul Ortodoxiei.

La data de 22 iulie 2014, cavoul părintelui Ilie Lăcătușu din Cimitirul Giulești va fi deschis toată ziua, iar la orele 11:30 va fi oficiată slujba Parastasului.

Viața și activitatea părintelui Ilie Lăcătușu

S-a născut pe 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, din părinţi apropiaţi de Biserică, Marin şi Maria Lăcătuşu. Tatăl său a fost cântăreţ bisericesc. Copilăria la ţară, farmecul universului ţărănesc i-au deschis inima spre Dumnezeu, pe care şi-a dorit să Îl slujească cu toată fiinţa.

Între anii 1922 şi 1930, a urmat Seminarul Sf. Nicolae din Vâlcea, unde s-a evidenţiat prin însuşirile sale deosebite. Între 1930 şi 1934 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti, ai cărei profesori erau personalităţi marcante ale vieţii religioase de atunci. În martie 1931 s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, născută în Cordeşti, Gorj – n.ed.]

După ce, în septembrie 1934, a fost hirotonit preot al parohiei Osica de Jos, în judeţul Olt, părintele a fost mutat mai târziu la Buiceşti, în Mehedinţi. Ani de zile viaţa părintelui a fost liniştită, ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având şi grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

[Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1943, părintele a fost trimis de Misiunea Ortodoxă Română să propovăduiască peste Prut, la Odessa, şi apoi în parohia Serseniţa din Transnistria. – n.ed.]

În 1952, odată cu unul din valurile de arestări din rândurile preoţilor, părintele Ilie a ajuns la colonia de muncă Galeşu, la Canal. De aici a fost mutat apoi la Colonia Peninsula, Constanţa. (…) [Din septembrie 1953 până în aprilie 1954, părintele a fost mutat la formaţiunea de muncă 0680 din Oneşti. – n.ed.] În 1954, autorităţile comuniste au îndulcit puţin persecuţia şi părintele a fost eliberat. Dar în 1959, prigoana s-a înăsprit şi a fost condamnat din nou la muncă silnică, în Deltă, la Periprava. Regimul aspru de acolo i-a cauzat urmări serioase sănătăţii.
Din 6 mai 1964, părintele a avut domiciliu forţat la Bolintin. Apoi, din 20 decembrie 1964 până pe 1 august 1970, a slujit în Parohia Gârdeşti. Apoi a fost mutat la parohia Cucuruzu, în comuna Răsuceni, de unde s a pensionat la începutul anului 1978.

O posibilă canonizare

În ziua de 21 iunie 1999, câteva asociaţii (Frăţia Ortodoxă Română, Liga Studenţilor, Asociaţia Română a Foştilor Deţinuţi Politici şi Luptători Anticomunişti, Grupul Scara – Asociaţia Română de Antropologie Audiovizuală, Asociaţia Christiana, Fundaţia Anastasia, Liga Tineretului Ortodox Român, Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români) au semnat un memoriu pentru deschiderea dosarului de canonizare al părintelui Ilie Lăcătuşu.

„Urmaşii Părintelui au solicitat preoţilor şi ierarhilor din ţară şi de peste hotare să facă slujbe de dezlegare. Din 1 mai 1999, la Mănăstirea Frăsinei s-au făcut timp de 40 de zile, slujbe de dezlegare, după Sfânta Liturghie. Cu ocazia parastasului de un an de la deshumare, Prea Sfinţitul Teodosie Snagoveanul i-a citit o rugăciune arhierească de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar împiedica trupul preotului să putrezească. La 6 februarie 2000, Mitropolitul Serafim Joantă, al Europei Centrale şi de Nord, a oficiat o slujbă însoţită de rugăciunile de dezlegare. Trupul a rămas în continuare neputrezit şi, ca urmare, Patriarhia a constituit dosarul de canonizare al Părintelui Ilie Lăcătuşu”, conform unui articol apărut la data de 23 iulie 2008, pe site-ul Hotnews.

Oficial, nu a apărut nicio dezminţire legată de această ştire privitoare la deschiderea dosarului de canonizare. Dimpotrivă, ştirea a fost confirmată ulterior de către părintele Costel Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, care a declarat: „Părintele este pe o posibilă listă de canonizare. Doar că, în practica ortodoxă, nu există grabă, deci acest lucru (canonizarea – n.n.) nu ştim când se va întâmpla” (sursa: http://parinteleilielacatusu.blogspot.ro/)

„Toate semnele pledează pentru sfinţenia părintelui Ilie, venerarea populară şi pietatea pe care moaştele lui le trezesc în popor lucrează continuarea predicării sfinte pe care el a făcut-o, şi în viaţă fiind; ele lucrează sporind credinţa oamenilor şi slăvind, prin ea, pe Dumnezeu cu o putere înmiită faţă de cum s-a petrecut pe când sfântul trăia. Sunt atâţia preoţi buni care, în viaţa lor, au lucrat sfinţenia în enoriaşii lor, mulţi dintre ei suferind sau murind în închisori. Cine îşi aminteşte de ei? Doar familiile şi prietenii rămaşi în viaţă. În părintele Ilie Lăcătuşu, Dumnezeu a pus ceva mai mult: neputrezirea, mireasma sfântă şi, mai ales, puterea predicării Cuvântului şi după moarte, prin minunea pe care a făcut-o cu trupul lui”. (Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa)

Mai multe despre părintele Ilie Lăcătușu, inclusiv mărturii despre minunile pe care părintele le-a înfăptuit celor ce i-au închinat rugăciuni, pot fi citite pe blogul dedicat lui sau pe blogul scriitorului Ciprian Voicilă, autorul cărții intitulate Sfinții de lângă noi.

sursa: activenews.ro

Idei de predici la Duminica a şasea după Pogorârea Sfântului Duh

PS Ioan Mihaltan, episcopul Oradiei

Ev. Matei IX, 1-8

1.Dacă privim Evanghelia şi o înţelegem nu numai în ceea ce scrie ad literam, înţelesul este mai simplu. Pe lângă acest înţeles este şi cel alegoric pe care-l folosea Mântuitorul Iisus Hristos; este un înţeles al sensurilor mai adânci a textelor care poartă denumirea  de înţeles analogic, folosit foarte des de Sf. Părinţi ai Bisericii. Amintim pe Sf. Maxim Mărturisitorul, care are în unele din volumele sale o preocupare cu acest înţeles „Explicarea locurilor grele din Sf. Scriptură”.

2.În acest sens vorbind de cele zece fecioare untdelemnul n-ar avea înţelesul natural de untdelemn, ci de adâncul milosteniei. Fecioarelor neînţelepte ce le lipsea untdelemnul, Sf. Maxim şi alţi Părinţi explică sensul mai adânc că nu aveau milostenie deşi erau fecioare, socotind milostenia mai mult decât fecioria.

3.În cazul de faţă dacă ne preocupăm de un înţeles mai adânc cei patru prieteni pot reprezenta pe cei patru Evanghelişti, care prin scrisul lor ne duc la întâlnirea cu Mântuitorul, iar această întâlnire este pentru noi tămăduitoare atât de boli trupeşti cât şi de boli sufleteşti.

4.În ceea ce priveşte că bolnavul a fost vindecat pentru credinţa celor ce l-au adus este o mărturie a învăţăturii Bisericii în care se susţine că unul poate mărturisi pentru altul credinţa ca şi în cazul naşilor de la Botez sau a rugăciunilor pentru cei adormiţi.

5.Însuşi Dumnezeu spune despre David că “Mă voi îndura asupra urmaşilor lui până la al miilea neam ”.

6.La mijloc e marea putere a iubirii despre care mărturisesc paginile Sf. Evanghelii.    

7.Cu ocazia învierii fiicei lui Iair Mântuitorul mereu îi spune tatălui: ”crede numai”. Iată un exemplu când pentru credinţa tatălui îi înviază fiica. Ea nu putea avea credinţă pentru că era moartă.

8.De ce e de mirare că naşul poate mărturisi credinţa pentru fin – copil fiind? Pe baza acestor argumente arătate mai sus Biserica face rugăciuni pentru cei morţi.

9.În viaţa cea de toate zilele, pe cărările vieţii, adesea întâlnim  simţământul atât de nefolositor şi păgubitor al dispreţului, al hulei pe care nu-l întâlnim la Mântuitorul Iisus Hristos. S-a întâlnit cu atâţia oameni ce l-au înjosit, ponegrit, dispreţuit, dar El niciodată n-a răspuns cu aceeaşi atitudine, niciodată n-a înjosit pe nimeni, n-a avut nici cel mai mic sentiment de dispreţ cum îl prezintă poetul:”El tuturor deopotrivă împarte darul Său ceresc/Şi celor care cred într-Însul şi celor ce-L batjocoresc.

10.Simţământul dispreţului înstrăinează pe oameni de comuniunea frăţească, cel al dispreţului, cel al respectului şi al cinstirii din contră, îi apropie.

11.Mântuitorul va rămâne un exemplu viu peste veacuri prin atitudinile Sale de respect  şi cinstire, apropiere faţă de orice om. Dacă vrem să exemplificăm din viaţa Sa în această privinţă e destul să ne gândim la comportarea Sa atât de nobilă faţă de femeia păcătoasă ce-i uda picioarele cu lacrimi, faţă de femeia samarineancă, faţă de Iuda Iscarioteanul când avea să-L prindă şi faţă de tâlharul de pe cruce.

13.În toate aceste discuţii nu se poate observa nici cel mai mic sentiment de dispreţ şi vorbeşte cu ei ca şi cum ar vorbi cu oameni cu alese virtuţi.

14.Socotim că Mântuitorul a înregistrat cu amărăciune această atitudine a fariseilor faţă de El, nefolosind aceeaşi atitudine a Sa faţă de ei, ci din contră, caută să le explice cu toată înţelelpciunea ceea ce eu nu înţelegeau.

15.Desigur de această putere a iertării păcatelor s-au îndoit fariseii neadmiţând că este Dumnezeu. Ne îndoim şi noi uneori azi că această putere a iertării păcatelor a fost dată unor oameni – preoţilor de a ierta păcatele:”Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate ....”

16.Îndoiala constă şi în slaba cunoaştere a puterii iubirii.

17.Şi mulţimile au rămas mirate  de acestă putere dată de Dumnezeu oamenilor. Se pare că şi ei îl cunoşteau pe Iisus numai ca om nu şi ca Dumnezeu.

18.Poate este mai bine să medităm şi asupra faptului ce a gândit  şi ce a simţit bolnavul vindecat. Câţi ani a mai trăit la casa lui. De aceea noi credem în Sf. Tradiţie pentru că foarte puţine sunt însemnate din ceea ce a făcut Iisus în Sf. Scriptură, încât şi cele scrise înSf. Scriptură şi cele spuse în Sf. Tradiţie nu descoperă decît o parte din ceea ce a făcut Mântuitorul.

19.Se cade ca şi noi după ce luăm parte la slujbele Sf. Biserici, împărtăşirea cu Sf. Taine, să ne întoarcem la casele noastre cu atitudini de recunoştinţă faţă de atitudinile ce le revarsă Mântuitorul  asupra noastră şi cu atitudini de respect şi cinstire faţă de orice om întâlnit.

67-70 

Istoricul Nicolae Iorga despre tradarea lui Atanasie Anghel si propaganda catolicizanta intre romanii ortodocsi din Ardeal (partea 1)

     O recenzie a subcapitolelor din “Istoria Bisericii Romane”[1], de Nicolae Iorga, in care istoricul roman trateaza episodul formarii Bisericii Greco-Catolice din Ardeal si rolul jucat de Atanasie Anghel in acest demers

In “Istoria Bisericii Romane”, Nicolae Iorga are un subcapitol intitulat “Politica ambigua a mitropolitului Atanasie de Ardeal. A doua Unire cu Roma” (pg.19-23). In acest fragment se prezinta indatoririle fata de Biserica Ortodoxa pe care Atanasie le-a semnat cand a fost instalat (recunoscut) ca mitropolit si pe de alta parte este infatisata supunerea fata de autoritatile politice ale vremii: imparatii habsburgi si papalitatea. Pentru scaunul mitropolitan din Ardeal a fost desemnat un anume Antim cu care ar fi fost de acord toti ierarhii romani. In cele din urma, prin sustinerea imparatilor habsburgi (intermediar fiind iezuitul Ladislau Baranyi) Atanasie reuseste sa ocupe scaunul de mitropolit promitandu-le ortodocsilor de peste munti ca nu isi va trada credinta strabunilor sai. Sustinut de cativa protopopi ai sai, Atanasie vrea sa se vada arhiereu pe viata, chiar si catolic fiind. Astfel accepta sa elaboreze un document prin care sa arate supunerea fata de scaunul Romei, pentru a fi pe placul imparatului, dar sa pastreze si credinta si datinile neschimbate, ceea ce era greu de infaptuit.

Despre acest document Iorga spune: “Fara multa discutie se primi acolo unirea (24 octombrie) cu -Biserica Romei cea catholiceasca-, ca -madularile cestii Bisearici sfinte-, dupa formularul latin scris in fata inca de la 7 a lunii, dar lasand la o parte in traducere mentiunea celor patru puncte[2], adaugind ca li trebuie neaparat -privelighiomurile- (privilegiile materiale -n.n.), fara care nu pot trai. Aceasta a fost cea d’intaiu forma a -cartii de marturie- singura data si in latineste, dar Atanasie, care avea totusi putina cinste in sufletul sau, nu se invoi a-si pune pecetea cu cei trei arhangheli a mitropoliei, pana nu se adause, de aceeasi mana, dar iconomisindu-se putinul spatiu ramas pana la sfarsitul foii, ca nu intelege Unirea decat cu conditii, si anume: -pre noi si ramasitele noastre dinu obiceaulu Bisearicii noastre a Rasaritului sa nu se clateasca, ci toate taramoniile, sarbatorile, posturile, cumu pana acumu, asa si de acumu inainte sa fimu slobizi a le tinea, dupa calindaruilu vechiu- se adaugi ca Atanasie sa nu fie scos din Scaun pana in moartea Sfintii Sale- urmasul lui va fi ales de sobor, in chip liber; il vor intari -Sfintia Sa Papa si Inaltatulu Imparatu- - in locul Vladicai si Domnului de peste munti -, iar sfintirea o face -patriiarhulu de suptu biruinta Innaltimii sale-, - deci cel sarbesc di Carlovat” (pg. 22). Nicolae Iorga punea la indoiala nu doar cinstea lui Atanasie ci si a protopopilor sai pe care ii enumera in pagina urmatoare adaugand ca: “cei mai multi, protopopi fara hotar sigur al puterii lor, preoti de sat, cari pentru bani, purtau un titlu mai mare decat al popilor obisnuiti” (pg. 23).

Părintele Dumitru Stăniloae în 1939: “Statele Unite ale Europei?”

Prezentam mai jos un articol scris de Parintele Dumitru Staniloae in anul 1939, si aparut atunci in “Telegraful roman”, LXXXVII, nr. 47, p. 1. Este interesant de vazut cum era privita atunci Europa, ca organizatie statala, si ceea ce a ajuns ea astazi.

“Statele Unite ale Europei?”

Un ziarist din capitala a pomenit recent, de aceasta idee, ca de o dorinta ce ar aveea sa puna treptat stapanire pe suflete, pentru ca la sfarsitul razboiului sa serveasca drept idee conducatoare la noua organizare a Europei. Ziaristul pleca de la constatarea ca razboaiele sunt astazi atat de costisitoare, incat numai statele mari pot sa le faca fata, cele mici fiind in neputinta abosluta de a-si procura armamentul urias care sa le faca in stare sa reziste agresiunii si sa-si salveze independenta. Numai incadrarea tuturor statelor europene intr-un singur organism politic ar inlatura posibilitatea razboaielor in viitor si epuizarea popoarelor in cheltuielile fara margini pentru inarmare.

Formula a fost lansata prima data pe la 1928 de Cudenhove-Kalergi, un cunoscut francmason vienez.

Dar ideea este, in generalitatea ei, in intelesul nu atat de organizatie unitara a Europei, ci de infratire intre oameni, de origine crestina. Unitatea cat mai stransa si mai armonioasa intre oameni face parte integranta din orice vis frumos inchinat fericirii viitoare a omenirii. Nimenea nu-si poate cugeta paradisul, fie ca-l crede realizabil pe pamant, fie ca-l amana pentru viata de dincolo de moarte, fara sa vada in el un lucru dintre cele mai esentiale, fratia intima dintre oameni, pacea, ingaduinta, armonia, lipsa dezbinarilor, a certurilor si luptelor. Ideea este cat se poate de nobila si de crestina. Si ca tot ce e nobil si crestin, ca tot ce poate contribui la usurarea greutatilor vietii omenesti, ea trebuie sa formeze o tinta scumpa de urmarit pentru stradaniile tuturor oamenilor de bine, chiar daca, cugetand lucid, ne dam seama ca nu va putea fi niciodata infaptuita integral atata vreme cat traim pe pamant. Un crestin bun, tot ce asteapta de la viata viitoare, urmareste sa obtina macar ca o arvuna inca din viata aceasta.

Acesta este motivul pentru care ideea unei oarecare organizari suprastatale a Europei e sustinuta de lumea crestina anglicana. De pilda, Arhiepiscopul de York a declarat de curand ca “lumea trebuie sa aleaga intre suveranitatea nationala si securitatea colectiva. Actiunea colectiva contra unui agresor, pe care Liga Natiunilor n-a fost destul de puternica s-o initieze, implica o infrangere a suveranitatii nationale”. Arhiepiscopul numit vorbeste de o Uniune federala a Europei care sa se dezvolte de la o schema generala la o organizatie tot mai detaliata ( “The Church Times”, 27 Octombrie 1939).

Dar noi am vrea sa atragem atentia asupra faptului ca pe cat de idealist este crestinul, pe atat este si de realist. Ca si Iisus Hristos, care pe de-o parte cere oamenilor sa fie desavarsiti ca Tatal din ceruri, iar pe de alta profeteste ca timpurile din urma vor fi mai triste sub raportul credintei si al armoniei intre oameni ca cele dinainte de ele, asa si crestinul, oricat de insufletit propovaduieste idealurile armoniei sociale, isi da seama ca ele nu se pot realiza atat de usor, ca sunt necesare pentru infaptuirea lor cateva conditii prealabile foarte importante si care, dupa toate probabilitatile, nu vor fi niciodata implinite.

De pilda, pentru realizarea organizatiei Statelor Unite ale Europei, e necesara in prealabil o profunda increstinare a sufletelor. Europa are in Liga Natiunilor o experienta recenta ca prin simple paragrafe statutare sau pe fratii sustinute de alte idei decat cele crestine, nu se poate intemeia o unitate si o pace durabila intre popoarele europene. Demonul din sufletul individual omenesc isi arata puterea si in manifestarile sentimentelor de grup, deviindu-le si exagerandu-le. Sentimentul national devine sub inspiratia si influeneta egoismului si mandriei omenesti o patima exclusivista, imperialista, o dorinta de ingenunchere a neamurilor straine. Cine garanteaza ca in Statele Unite ale Europei cele cateva popoare mari, dca nu se vor ciocni intre ele in lupta pentru suprematie, nu vor cauta sa inlature de la orice drepturi reale popoarele mici, nu vor cauta sa le atraga cat mai mult in sfera lor de influenta, nu le vor impiedica in orice miscare de afirmare a lor?

Statele Unite ale Americii nu-i pot servi de model care sa arate ca e posibila o astfel de organizare si in Europa, pentru ca la temelia lor sta o premisa de unitate, care nu credem ca ar fi acceptata de popoarele europene: Statele Unite ale Americii au la baza o singura limba, cea engleza. Cetatenii ei s-au contopit sau se contopesc neincetat intr-un singur popor de limba engleza, datorita faptului ca elementul etnic englezesc a predominat de la inceput.

Exemplul Statelor Unite ale Americii, departe de a ne vorbi de posibilitatea infiintarii unor State Unite ale Europei cu salvarea diferitelor popoare in etnicitatea lor, ne demonstreaza tocmai contrariul: nu se pot infiinta State Unite fara perspectiva de periclitare a diferitelor popoare, mai ales a celor mici. Numai intr-un caz s-ar putea: cand o forta morala uriasa, lucrand in sufletul fiecarui popor, l-ar opri de la tendinta de-a se extinde spiritual, juridic, economic, si geografic in paguba altor popoare mai mici. Dar, aceasta forta, numai prin propovaduire crestina se poate salaslui in suflete, si nici prin aceasta deplin.

De aceea, intai trebuie sa se porneasca ofensiva de increstinare adanca a popoarelor. Si numai in masura in care aceasta, fiind extraordinar de puternica, de durabila si ajutata de toti factorii buni si cu autoritate ai omenirii, realizeaza progrese, se poate pasi pe urma ei la crearea treptata si precauta a unor forme juridice prin care sa se faca posibila o mai stransa unitate intre diferitele state.

Cacialtceva e propovaduirea si altceva e organizarea. Poti sa propovaduiesti cele mai frumoase idealuri, dar nu poti pasi la organizare in vederea starilor ce le propovaduiesti decat cu mare precautie, tinand seama nu de idealurile ce le propovaduiesti oamenilor, ci de cat s-au insusit ele trainic in sufletul lor. E o naivitate si un mare pericol sa creezi organizatie nu pe baza a ceea ce este omul acum, ci pe baza a ce visezi tu ca trebuie sa fie. In curand realitatea se razbuna si te matura cu organizatie cu tot, aducand pe urma un sentimet de mare descurajare.

Propovaduriea trebuie sa fie idealista, organizarea realista. Propovaduitorul trebuie sa creada mult in om, in putinta de infaptuire a celor mai frumoase idealuri, caci numai asa poate incalzi pe oameni, ca acestia sa se apropie macar putin de ele; organizatorul trebuie sa tina seama de realitatea de acum si din viitorul apropiat. Unul trebuie sa se sprijine pe celalalt. Organizatorul, daca nu cere ajutorul propovaduitorului, nu va face niciun progres in perfectionarea raporturilor vietii omenesti. Propovaduitorul, daca nu e urmat de organizator, nu va vedea trainicindu-se nimic din starile sufletesti mai bune pe care a reusit sa le produca.

De cate ori propovaduitorul vrea sa ia locul organizatorului, organizand societatea dupa principiile avansate ale idealurilor sale, sau organizatorul substituie pe propovaduitor facand acelasi lucru, se violenteaza realitatea, creandu-se organizari utopice, care totdeauna produc tulburari si haos indelungat in suflete si in societate.

Pentru ca precizarea formelor juridice ale unor mai bune raporturi sociale intra in competenta organizatorului, propovaduitorul vorbind oamenilor de idealurile mai indepartate, se va feri sa precizeze prea mult forma juridica in care se vor cristaliza. Crestinismul, cu alte cuvinte, va indemna popoarele in general la mai multa fratie, dar nu va preciza ca urmareste realizarea organizatiei juridice a Statelor Unite ale Europei de pilda, decat atunci cand omenirea s-ar dovedi sufleteste suficient de pregatita pentru asemenea lucru.

Sa speram ca omenirea, invatata de experienta celor douazeci de ani dintre razboiul mondial si cel actual, nu va repeta aceeasi greseala de-a crea vreun suprastat european, fara chemarea in ajutor a crestinismului, factorul de cea mai mare importanta cand se lucreaza pentru apropierea si pacea intre oameni.

Pr Dumitru Stăniloae

Sursa: Roman Ortodox in Franta

Un steag tricolor vechi de 96 de ani trimis din SUA împodobește interiorul Bisericii Ortodoxe din comuna Șieu. Drapelul a stat ascuns mai bine de 50 de ani în dușumeaua din fața altarului

Drapelul tricolor a fost un cadou al unor localnici din comuna Șieu, săteni plecați înainte de Primul Război Mondial (1914-1918) în Statele Unite ale Americii, ei dorind prin confecționarea acestui steag să ”participe” la Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Din motive încă rămase necunoscute, steagul a ajuns abia la un an distanță de la unirea Transilvaniei cu vechiul Regat, o explicație fiind faptul că ”pachetul” a trecut în mai bine de un an de zile oceanul, din cauza haosului de după război.

 Un steag tricolor vechi de 96 de ani trimis din SUA  împodobește

    interiorul Bisericii Ortodoxe din comuna Șieu. Drapelul a stat  

   ascuns mai bine de 50 de ani în dușumeaua din fața altarului

Ascuns bine de furia hortystă, dar și de ura comuniștilor față de monarhie.

Ajuns la Șieu în anul 1919, steagul tricolor pe care a fost brodată o uriașă stemă regală nu a fost pe placul regimului hortyst ( 30 august 1940 – 25 octombrie 1944) , dar nici pe cel al regimului comunist.

Potrivit părintelui Aurel Macarie, steagul a fost sființit și țesut special pentru hramul bisericii care este ”Mihail și Gavril”. Despre soarta drapelului tricolor, părintele Macarie spune că a fost una crudă, sfânta ”bucata de pânză” a românilor-americani trebuind să fie ascunsă atât de ocupanții maghiari care l-ar fi distrus fără milă, tricolorul românesc fiind prohibit în timpul regimului lui Miklos Horty, așa că sătenii au reușit să îl ascundă într-un loc secret aflat în fața altarului. După 23 august 1944, zi în care România a trecut de partea învingătorilor celei de-a doua conflagrații mondiale, steagul a fost scos la lumina zilei, dar instaurarea regimului comunist la data de 6 martie 1945, și, mai pe urmă dezlănțuirea unei adevărate terori contra ”dușmanilor” regimului și abdicarea regelului Mihai I la 30 decembrie 1947, îi va obliga pe sătenii care aveau grijă de acest steag să îl reașeze în locul său din dușumeaua aflată în fața altarului, prezența stemei regale pe drapel putând avea serioase repercusiuni asupra celor care îl protejau.

Steagul va reveni la loc de cinste în interiorul Bisericii din Șieu abia după Revoluția din Decembrie 1989, an în care regimul comunist dispărea în apele tulburi ale istoriei, consecință a unei revolte populare.

” Îl privesc cu bucurie de fiecare dată când intru în Biserică și, pot să spun că toți credincioșii noștri sunt mândri de acest frumos și vechi drapel, parte importantă a acestei comune”, a conchis părintele Aurel Macarie.

sursa: mesagerul.ro

Dacismul ca secta sau crede si nu cerceta

Parintele Mihai-Andrei Aldea face in articolul de mai jos o binevenita si documentata analiza a curentului "dacist" care bantuie de cativa ani canalele media tv si online si care, ca urmare a lipsei de informare si de cunoastere a istoriei din randul marii mase de oameni, pare sa prinda teren din ce in ce mai puternic. Asa cum bine se spune in titlul articolului, aproape ca incepe sa se contureze o secta in care vedem cum se propaga un amalgam de zalmoxism cu ortodoxism, o ciorba paganeasca destul de periculoasa pentru mentalul colectiv romanesc. Va prezentam mai jos analiza pe care parintele a facut-o in mod amanuntit in ceea ce priveste aceasta problematica:

Prevenire

Atunci când o ipoteză ori o teorie istorică vine în contradicţie cu majoritatea izvoarelor sau cu toate, ori cu o serie de fapte atestate – de ieri sau de azi – suntem îndreptăţiţi să spunem că este, cel puţin în parte, greşită. Atunci când, în temeiul cercetării noastre, spunem că acea teorie sau ipoteză este greşită, nu săvârşim un atac la persoană, ci o critică la subiect.

În rândurile ce urmează plecăm de la ideea că, dincolo de procentul de rău-intenţionaţi existenţi în orice comunitate umană, preopinenţii noştri sunt oameni bine-intenţionaţi. Critica noastră nu vizează o persoană sau alta – chiar dacă menţionăm, aşa cum este firesc, numele celor pe care îi cităm. Dimpotrivă, ideile, argumentaţiile şi celelalte elemente ale unor ipoteze şi teorii sunt cele vizate de noi.

Dacismul în liniile sale esenţiale

Un curent istoric aproape inexistent până în Epoca Ceauşescu a fost „Dacismul” [1]. Acesta este însă astăzi foarte puternic printre cei care nu au studiat niciodată istoria în chip temeinic. Şi cuprinde o mulţime de ipoteze şi idei năstruşnice amestecate cu citate trunchiate şi o convingere fermă că „ceilalţi” – adică cei care au altă părere – sunt „duşmanul de clasă”.

Faptul că la simpozioanele şi manifestările daciste se prezintă ipoteze şi idei total contradictorii, se fac afirmaţii reciproc exclusive şi se încalcă toate principiile cercetării istorice sau lingvistice, ba chiar şi ale logicii, nu pare să îi deranjeze cu nimic pe cei mai mulţi din adepţii acestor idei. Cel puţin atâta vreme cât eşti de acord cu cel puţin trei puncte:

- Dacii au fost cei mai tari din lume;

- Romanii au fost nişte bestii înapoiate sau măcar nişte invadatori criminali;

- Latina era, de fapt, o formă de dacă.

De la ilogică la credinţă oarbă

Desigur, dacă latina era o formă de dacă, înseamnă că latinii erau daci, deci romanii nu aveau cum să fie invadatorii dacilor, de vreme ce erau acelaşi popor. Este o primă fractură logică, masivă, evidentă şi insurmontabilă!

Dar pe dacişti nu îi deranjează.

Ceea ce, din punctul meu de vedere, transformă dacismul într-un fel de dogmă religioasă. Lucru dovedit, de altfel, de adoptarea de către dacişti a tot felul de manifestări religioase la fel de bine întemeiate ca şi ideile lor istorice, de la „Ortodoxia Zalmoxiană” până la „Extratereştrii Daci” şi alte păgânisme similare. Au ajuns chiar, asemenea multor secte, să publice tot felul de scrieri religioase atribuite, profund incorect, unor personaje istorice sau fanteziste – începând cu Decebal, Zalmoxe, Deceneu etc – care nu au scris niciodată materialele ce le sunt atribuite. Şi în care scrieri găseşti din nou tot felul de afirmaţii contradictorii şi concepţii reciproc exclusive, de la „îngeri căsătoriţi” până la „făpturi astrale evoluate” de pe „alte planete” care folosesc tot felul de mijloace primitive în raporturile lor cu pământenii. Tot ca la multe secte mai noi şi mai vechi – o paralelă tipică fiind cu mormonii sau iehoviştii – şi la dacişti aceste materiale sunt „pentru avansaţi”, pentru racolarea marelui public folosindu-se materiale (zise) istorice.

Ar putea auzi şi vorbi, dacă l-am ajuta

Gabriel Voinea are cinci ani şi jumătate. Deşi se află la vârsta copilăriei, nu se poate bucura pe deplin de această perioadă. Încă de la naştere a fost diagnosticat cu hipoacuzie neurosenzorială bilaterală profundă. Gabriel nu poate auzi şi nici vorbi, dar o poate face într-o bună zi cu ajutorul fiecăruia dintre noi.

Micuţul familiei Voinea a beneficiat în anul 2013 de implant cohlear unilateral decontat de CASMB graţie unui program naţional al Ministerului Sănătăţii. În prezent, el are nevoie de implant la cea de-a doua ureche. Costul acestuia este de 25.000 euro şi trebuie suportat integral de către părinţi. Până acum s-au strâns puţin peste 2.500 de euro. „De multe ori îşi pierde răbdarea şi ţipă, supărat pe televizor, pe noi, părinţii lui, şi pe toţi cei care nu ştiu cum să îl înţeleagă. Apoi devine tăcut şi trist, supărat doar pe el însuşi. Nu ştie cum să se facă înţeles:  să ceară lucrurile de care are nevoie şi cum să spună unde îl doare. A învăţat limbajul gesturilor celor din jurul lui, însă tuturor ne este greu să înţelegem limbajul lui“, explică Ilie Voinea, tatăl băieţelului.

Potrivit specialiştilor, implantul cohlear este un dispozitiv electronic care transformă stimulul sonor în impulsuri nervoase. Operaţia de implantare presupune introducerea unor electrozi direct în receptorul nervos din urechea internă (denumit cohlee) şi ataşarea unui computer miniatural la suprafaţa cutiei craniene, în zona urechii, sub piele. Succesul implantării depinde de vârsta la care se realizează operaţia, de gradul de surditate, de performanţa implantului şi de terapie. Auzirea poate fi recuperată până la un grad destul de ridicat, însă esenţială este învăţarea, desluşirea sunetelor şi vorbirea, care presupun un efort intens, continuu ce poate dura, în funcţie de caz, şi câţiva ani de zile.

Dacă vom fi mulţi cei care vrem să îi fim alături, cu puţin îl putem ajuta pe Gabriel. El nu va putea să rostească nici unuia dintre noi „Mulţumesc!“, însă răsplata însănătoşirii lui va însemna cu mult mai mult decât un simplu cuvânt. (Raluca Brodner)

Puteţi face donaţii în conturile:

RO97 RZBR 0000 0600 1671 2911 (RON)

RO 86 RZBR 0000 0600 1671 2915 (EURO)

Beneficiar: VOINEA ILIE

Persoană contact: Voinea Ilie tel.: 0723 230 825/0766 648 475

sursa: ziarul Lumina

Aparitia Sfintei Cruci pe cer in Rusia