Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan al Oradiei

Duminica a zecea după Pogorârea Sfântului Duh

                   Ev. Matei XVII, 14-23

1.Este îndeobşte cunoscut faptul că în necazuri sau chiar în nenorociri omul este mai aproape de Dumnezeu. Românul a lăsat o idee spunând că: „dacă n-am mai trece şi prin necazuri n-am mai zice Doamne.”

2.Cu toate acestea noi oamenii nu dorim necazurile, nu vrem să trecem prin necazuri. Le socotim chiar nenorociri nedorite. Aici ne putem da seama de marea diferenţă dintre felul cum lucrează Dumnezeu şi cum înţelegem noi aceste lucrări ale lui Dumnezeu. Toţi dorim sănătate, toţi dorim belşug fără să fim convinşi că de cele mai multe ori atât belşugul cât şi sănătatea ne înstrăinează de Dumnezeu. Ambele sunt prilejuri de a cădea în păcate şi ispite. De aceea Biserica a rânduit posturile, de aceea mănăstirile au ca sfat sărăcia de bună voie, de aceea pustnicii s-au îndreptat în pustie asemenea Sf. Ioan Botezătorul, mulţumindu-se doar cu strictul necesar de hrană şi îmbrăcăminte.

3.Totuşi Dumnezeu croieşte viaţa fiecărui om şi o rânduieşte după înţelepciunea Sa dumnezeiască, după pedagogia Sa asupra fiecăruia dintre noi dorind mai presus de orice dorinţă mântuire noastră. De fapt exemplul Mântuitorului Iisus Hristos când a fost între noi mărturiseşte aceasta, adică n-a avut o viaţă îmbelşugată ci de cele mai multe ori a fost în lipsuri şu nelipsită de suferinţe de la naşterea Sa şi până la răstignire. Este o mare diferenţă între bucuriile duhovniceşti aduse de Învierea Mântuitorului şi satisfacţiil uşoare al belşugului material.

4.Se poate întâmpla ca noi să cunoaştem mai puţin aceste bucurii duhovniceşti şi de aceea ne legăm mai mult de cele materiale şi dorim sănătate şi lipsa de boli şi suferinţe.

5.În suferinţă de multe ori cârtim contra lui Dumnezeu, socotind că ne-a părăsit Dumnezeu, socotind că ne pedepseşte pe nedrept. Toate acestea sunt legate de micimile noastre omeneşti, de puţina noastră credinţă.

6.Dacă vrem să-L înţelegem pe Dumnezeu atunci neaparat trebuie să facem o analogie între noi ca părinţi şi Dumnezeu ca Părintele nostru. Niciodată nu dorim rău copiilor noştri ca părinţi şi toate metodele le folosim pentru îndreptarea lor, nu pentru pieirea lor. De aceea folosind această metodă îl înţelegem mai bine pe Dumnezeu în purtarea Lui asupra noastră.

7.Niciodată Dumnezeu n-a fost nepăsător de suferinţele noastre. Întreaga Sf. Scriptură ne stă mărturie în această privinţă: a vindecat orbi, bolnavi, a înmulţit pâinile, a liniştit tulburările, un adevărat Părinte în putere.

8.Şi în această Evanghelie se dovedeşte atitudinea Mântuitorului faţă de cei în suferinţe sufleteşti şi trupeşti. Încearcă unele probe cu credinţa noastră, înţelegea puţinătatea credinţei noastre şi nu lucra după vredniciile noastre, ci după probele credinţei. Era foarte conştient de lucrarea diavolului asupra noastră, mult mai mult decât suntem noi conştienţi. Ştia câtă suferinţă a adus diavolul neamului omenesc, de aceea însăşi rostul venirii sale în lume a fost acela de a ne scăpa de ispitele şi amăgirile lui. Ne-a înzestrat cu puteri dumnezeieşti prin Biserică, prin darurile Sfintelor Taine de a ieşi de sub puterea lui, de a scăpa din primejdia lui. Acesta e un ajutor până la sfârşitul veacurilor nu numai în timpul vieţii Sale pământeşti.

9.Ne-a întărit în nădejdea puterii Lui prin cuvintele : ” Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” încât putem avea mereu nădejdea în puterea Sa mai presus de orice putere şi niciodată neavând credinţa că puterea diavolului e mai presus de puterea lui Dumnezeu.

10.Cu această nădejde să călătorim pe cărările vieţii sub ocrotirea puterii lui Dumnezeu aşa precum ne învaţă pugăciunea din Sf. Post al Paştelui: Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire Ţie.

(Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p.82)

“Minunea” unui fachir și rugăciunea lui Iisus

Ocultismul New Age se raspandeste la nivel mondial prin intermediul religiilor tibetane

Cum s-a demascat o practica oculta prin invocarea rugaciunii lui Iisus

 

Autorul acestei mărturii, unul dintre martiri regimului comunist din Rusia, a avut o strălucită carieră ca ofițer de marină, fiind în același timp profund implicat în practicile oculte și editor al jurnalului de ocultism, Rebus. Salvat de la moarte sigură, dintr-un accident naval, printr-o minune a Sfântului Serafim, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunțat aât la cariera sa militară, cât și la legăturile cu ocultismul, și a intrat în monahism. Fiind hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India și Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, și ca stareț al câtorva mănăstiri.

După 1914 a viețuit la Marea Lavră a Peșterilor din Kiev, unde le dădea învățătură tinerilor care veneau să-l caute, cerându-i lămuriri despre influența practicilor oculte auspra evenimentelor din Rusia acelor timpuri. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui unume Tuholx, autor al unei cărți cu titlul Magia neagră, a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute”, dar în mod clar cu știrea bolșevicilor, fiind înjunghiat cu un pumnal al cărui mâner purta simboluri oculte.

Incidental descries aici, și care dezvăluie natura unuia dintre “ darurile” mediumistice oboșnuite în  religiile orientale, a avut loc cu puțin înainte de 1922 de către dr. A. Timofievici, ulterior stabilit la Mănăstirea Novo-Diveivo din New York. (textul a apărut în limba rusă în publicația Orthodox Life, 1956, nr. 1)

Într-o minunată dimineață tropicală, vasul nostru străbătea apele Oceanului Indian, apropiindu-se de Insula Ceylon [Sri Lanka de astăzi]. Pasagerii, în cea  mai mare parte englezi însoțiți de familiile lor, care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, scrutau nerîbdători oriyontul, căutând cu ochii insula fermecată care, pentru mai toți, întruchipa tot misterul și încântarea din basmele și povestirile de călătorie ale copilăriei.

Insula de-abia se zărea, când fiecare adiere de vânt venită dinspre ea începu să ne aducă mireasma îmătătoare a arborilor. Un nor albastru păru apoi să se întindă la oriyont, crescând pe măsură ce vasul se apropia. Se puteau vedea deja clădirile risipite pe țărm, înecate în verdeața palmierilor maiestuoși,  și mulțimea pestriță a locuitorilor veniți să întâmpine vasul. Pasagerii, care se împrieteniseră repede în timpul călătoriei, râdeau și discutau cu însuflețire pe punte, admirând priveliștea minunată a insulei de poveste, care li se desfășura înaintea ochilor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să acosteze, în portul orașului Colombo.

Vasul oprea aici ca să încarce cărbune, astfel că pasagerii aveau timp să coboare pe țărm. Ziua era însă atât de cașdă, încât mulți se hotărâseră să nu părărsească vasul până seara, când o răcoare plăcută lua locul caniculei. Un grup de opt persoane, între care și eu, era condus de colonelul Elliott, care mai fusese în Colombo și cunoștea bine orașul și împrejurimile. Colonelul ne făcu o propunere ispititoare: „Doamnelor și domnilor, ce-ați spune de o ieșire la câtea mile în afara orașului, ca să/l vedeți pe unul dintre fachirii din partea locului? Ar putea fi o  experiență interesantă!” Cu toții am primit cu entuziasm propunerea colonelului.

Se lăsase seara când am lăsat în urmă străzile zgomotoase ale  orașului, îndepărtându-ne de el pe drulul care străbătea jungle și era minunat luminat de scânteierile  a milioane de licurici. În cele din urmă drumul s-a lărgit brusc și în fața noastră s-a ivit un mic luminiș, înconjurat din toate părțile de junglă. În marginea lui, sub un copac, se afla un fel de colibă lângă care ardea un foc. Un bătrân slab, uscat, cu turban pe cap, ședea cu picioarele încrucișate și privea fix în flăcări. În ciuda sosirii noastre zgomotoase rămase complet nemișcat, fără să ne dea nici cea mai mică atenție. Un tânăr apăru de undeva din întuneric, se îndreptă spre colonel și îl întrebî încet ceva. Apoi aduse câteva scaune pe care grupul nostrum s-a așezat în semicerc, nu prea departe de foc, din care se ridica un fum ușor și plăcut parfumat. Bătrânul ședea în aceeași poyiție, părând să nu observe pe nimeni și nimic. Luna care răsărise alunga întrucâtva întunericul nopții, și în lumina aceea fantomatică toate lucrurile din jur căpătau contururi fantastice. Am amuțit cu toții fără să vrem, așteptând  să vedem ce urma să se întâmple.

“Priviți! priviți acolo, sus în copac! ”, izbucni în șoaptă Miss Mary. Ne-am întors capetele într-acolo. Și  într-adevăr, imensa coroană sub care ședea fachirul  părea să se topească  în lumina blândă a lunii, iar copacul însuși începu să dispară încet-încet, pierzându-și conturul; o mână nevăzută arunca, parcă, asupra lui un văl care devenea cu fiecare clipă mai des, până ce dispăru cu totul și înaintea noastră  se ivi suprafața mișcătoare a mării. Vedeam limpede valurile rostogolindu-se unele după altele cu un murmur ușor, acoperite cu spumă albă; pe cerul devenit dintr-o dată albastru plateau norii albi. Uluiți cum eram, nu ne puteam desprinde privirile  de la priveliștea atât de neobișnuită.

Apoi la orizont apăru un vapor alb. Din cele două coșurio ieșea un fum  gros. Se apropia de noi, despicând valurile cu repeziciune. Spre uimirea noastră am recunoscut propriul nostrum vas, cu care sosiserăm la Colombo! Un freamăt de uimire străbătu grupul când am citit la pupa, scris cu litere mari, aurii, numele vasului nostru, Luisa. Dar lucrul cel mai uluitor a fost să ne vedem pe noi înșine pe vapor! Țineți seama că pe vremea aceea, cinematografia încă nu apăruse, iar asemenea efecte erau de neconceput. fiecare dintre noi se vedea pe sine însuși pe punte, printre pasagerii care râdeau și vorbeau între ei. Mai de mirare nu era însă faptul că mă vedeam pe mine, ci că vedeau în același timp întrega punte în cele mai mici detalii, ca și când aș fi privit-o de undeva de sus-ceea ce în realitate era cu neputință. În aceeași clipă, mă vedeam printre călători, vedeam marinarii lucrând la celălalt capăt al vasului, îl vedeam pe căpitan în cabina sa, ba chiar și pe maimuțica Nelly, favorita tuturor, mâncând bananepe catargul mare. Însoțitorii mei, la rândul lor, erau cu toții impresionați la culme de cea ce vedeau și își arătau uimirea în șoapte însuflețite.

Uitasem cu totul că nu se cădea ca eu, un ieromonah, să mă aflu acolo, luând parte la un asemenea spectacol. Vraja era atât de puternică, încât mintea și inima îmi erau ca paralizate. Deodată mi-am venit în fire; inima începu să-mi bată chinuitor de tare, presimțind primejdia; mă cuprinse o spaimă de moarte.

Buzele prinseră să mi se miște, rostind cuvintele rugăciunii:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!” m-am simțit îndată ușurat, de parcă niște lanțuri  nevăzute începeau să-și slăbească strânsoarea și să cadă. Cu cât rugăciunea devenea mai concentrată, cu atât îmi redobândeam liniștea sufletească. Priveam în continuare copacul, când deodată priveliștea mării se tulbură și apoi dispăru, ca alungată de vânt. Nu mai vedeam decât copacul în lumina lunii, fachirul șezând în tăcere lângă foc, și pe însoțitorii mei  care continuau să șoptească uimiți, contemplând tabloul mării care, pentru ei, încă nu dispăruse.

Ceva se petrecea însă și cu fachirul, care se clătina, aplecat într-o parte. Tânărul alergă, speriat, să-l ridice. deodată spectacolul se întrerupse.

Adânc mișcați de cele întâmplate, spectatorii se ridicară, comentându-și cu însuflețire impresiile și neînțelegând de ce  totul se terminase atât de brusc și de neașteptat. tânărul explica acest fapt prin epuizarea fizică a fachirului, care acum ședea ca și mai înainte, cu capul  plecat, fără a da nici o atenție celor din jur.

După ce îl răsplătiră cu generozitate pe fachir, prin intermediul tânărului, pentru ocazia de a fi luat parte la un asemenea spectacol uluitor, cu toții se pregătiră în grabă pentru drumul de întoarcere. La pornire însă, m-am întors fără să vreau, ca să-mi întipăresc întreaga scenă în minte  -  când am simțit un fior, întâlnind privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o clipă, căci și-a reluat imediat poziția obișnuită; dar acea privire mi-a fost de ajuns pentru a înțelege, odată pentru totdeauna, a cui fusese peterea care produsese acel ”miracol”.

“Spiritualitatea ” orientală nu se limitează, desigur, la “trucuri” mediumistice de acest fel; în capitolul următor vom înfățișa câteva din aspectele sale cu mult mai periculoase. dar toate “puterile ” pe care le dobândesc practicanții religiilor orientale provin din același fenomen al mediumismului, a cărui primcipalî caracteristică este  pasivitatea față de realitatea ”spirituală” care le permite șă intre în contact cu ”zeii ” religiilor necreștine. Același fenomen se constată și în ”meditația ” orientală(chiar și atuncoi când aceasta este numită ”creștină ”), ca și în aceste ciudate ”daruri ” care în vremurile noastre de declin spiritual sunt greșit numite ”harismatice ”…

(Preluat din: SERAFIM ROSE, “Ortodoxia și religia viitorului”. Editura Sophia, Alexandria, 2007, p.71-77)

Idei de predici la Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

 

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Ev. Marcu VI, 14-30

1.Evanghelia prezintă două nume cu răsunet: Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Ioan Botezătorul.

2.Reiese că mai marii vremi nu aveau claritatea cine era Ioan Botezătorul şi cine era Iisus Hristos, de aceea confundau pe Mântuitorul cu Ioan Botezătorul şi invers.

3.Este dureros că mai mari vremii nu prea au preocupări pentru cele sfinte, nici că cele dumnezeieşti pot rezolva probleme sociale. De aceea există atâtea păreri despre rezolvarea problemelor sociale care rămân de cele mai multe ori nerezolvate.

4.Oricât a fost de decăzut Irod avea totuşi o mustrare de conştiinţă pentru faptul că a tăiat capul Sf. Ioan Botezătorul . Deci partea dumnezeiască în om nu se poate stinge cu totul oricât de decăzută ar fi persoana.

5.Greu vom înţelege noi lucrările providenţiale: Ioan, alesul lui Dumnezeu în închisoare, Iosif, om drept, în închisoare şi însuşi Mântuitorul Iisus Hristos răstignit. După felul nostru de a judeca avem convingerea că cel drept trebuie să fie scutit de suferinţă şi de nedreptate. E revoltător ca un sfânt să stea în închisoare şi un păcătos să se desfăteze în nepermise păcate.

6.Atât lui Irod cât şi lui Pilat din Pont le lipsea categoricul apărării dreptăţii. Stăpâniţi de patimi, atât Irod, cât şi Pilat, lăsau să se calce în picioare dreptatea cea sfântă.

7.Foarte interesat, mai  categorică a fost soţia lui Pilat: „nimic să nu facp dreptului acestuia”. Poate putem accentua şi rostul unor vise în viaţa oamenilor.

8.Din contră, soţia lui Irod n-a avut judecata dreaptă a soţiei lui Pilat, ci a fost sprijinitoarea unor mari fărădelegi, îndemnându-l pe Irod la fărădelege.

9.Nu jocul a fost cauza tăierii capului cum susţin neoprotestanţii, ci ceea ce a cerut a fost dătător de ton. Dacă în inima ei avea alt simţământ nu cel al urii faţă de Ioan putea să ceară eliberarea lui, dar  ura răzbunătoare a predominat hotărârea.

10.Necategoricul lui Irod, felul lui de a fi se dovedeşte şi în lipsa părerii de rău. Este de luat aminte, să  se ţină cont că Irod avea totuşi dorinţa de a asculta pe Ioan Botezătorul, un amestec de dorinţe bune şi rele, dar în hotărâre a biruit partea rea.

11.Categoricul Mântuitorului în faţa ispitei i-a lipsit lui Irod în faţa situaţiei respective. Mare pericol a necategoricului în faţa răului. La asemenea atitudine este condiţionată zicerea din cartea  Apocalipsei: ” o de ai fi rece sau fierbinte, dar pentru că eşti căldicel am să te vărs din gura Mea”(Apoc. III, 15).

12.Este dureroasă constatarea a căuta să te afirmi în unele situaţii prin atitudini străine de adevăr, prin afirmaţii ale slavei deşarte.

13.Şi hotărârile ocazionale sunt primejdioase şi mai ales dacă ele sunt întărite prin jurământ.

14.Foarte semnificativă este mărturia cărţilor de cult care conglăsuiesc:” O Iroade deşi te-ai jurat nu te-ai jurat bine, mai bine îţi călcai jurământul. ” Deci se poate călca un jurământ când e spre moarte, nu spre primejdie.

15.Tot dureroasă e constatarea îndemnului pe care o mamă îl dă fiicei sale, îndemn plin de ură, de patimi.

16.S-ar putea ca sufletul mai curat al fetei să fi primit cu amărăciune sfatul nebun al mamei sale. Nu ştim dacă este corect totdeauna, cum e cazul de faţă, ca cei mai mici să asculte de cei mai mari sau chiar, în cazul copiilor, de părinţii lor. S-ar putea ca sufletul copiilor să fie mai curat decât sufletul părinţilor plin de patimi uneori.

17.Evenimentul l-a întristat pe Irod dar din  lipsă de categoric s-a săvârşit fărădelegea tăindu-i capul lui Ioan.

18.Cât diavolesc în sufletul unei femei ca să aibă această satisfacţie nebună de a primi ca dar capul unui sfânt. Dureros.

19.Este de admirat atitudinea categorică a lui Ioan de a-l mustra pe Irod. Ce diferenţă de atitudine între răzbunarea Irodiadei şi ucenicii lui Ioan.

20.Este  bine a trage o concluzie de sinteză: primejdia plăcerii fărădelegilor şi urmările ei, lipsa de categoric pe care o aduce păcatul, marele curaj al sufletelor curate. Să luăm aminte!

(Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p.308)

Blestemul sfantului Calinic a cazut peste o femeie care a ignorat afisul de la urcarea spre manastirea Frasinei

Ipoteză ÎNFRICOŞĂTOARE. Un blestem vechi de 150 de ani s-ar fi abătut asupra mamei Monicăi Gabor

Mama Monicăi Gabor a murit pentru că blestemele Sfântului Calinic s-ar fi abătut asupra ei. Aceasta este varianta cutremurătoare a localnicilor de lângă Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea. Veronica Bulai ar fi încălcat un legământ vechi de 150 de ani, iar asta i-a adus moartea.

Blestemul Sfântului Calinic pentru femeile care intră la Frăsinei datează din 17 ianuarie 1867.
Veronica Bulai, mama surorilor Gabor, şi-a petrecut ultima noapte din viaţă într-o mănăstire pentru femei, aflată la doi kilometri de Mănăstirea Frăsinei. Potrivit wowbiz.ro, în timp ce se afla în zonă, aceasta ar fi vrut să urce la mănăstirea unde doar picior de călugăr poate să calce.
"Femeile nu au voie pe munte. Este blestemul Sfântului Calinic, cel care a ctitorit mănăstirea. Au fost mai multe care au încălcat regulă asta şi n-a fost bine. Am avut o fată în sat, studentă, care s-a îmbrăcat în straie bărbăteşti şi a urcat până la mănăstire. La întoarcere, a luat o maşină cu lemne să coboare în sat. Maşina s-a răsturnat pe drum drept, iar fata a murit. Restul celor care era cu ea, au scăpat fără nici o zgârietură", a declarat unul dintre săteni, pentru wowbiz.ro. Aceasta este legenda Mănăstirii Frăsinei.
După ce a ridicat lăcaşul de cult, Sfântul Calinic a lipsit o perioadă din zonă. Când s-a întors, i-a găsit pe călugări petrecând cu femeile din sat. Astfel, în data de 17 ianuarie 1867, el a oprit intrarea femeilor în Mănăstirea Frăsinei, aşezând o piatră de legământ, la doi kilometri mai jos de poarta mănăstirii. Pe piatra de legământ a Sfântului Calinic sunt gravate, în litere chirilice, atât binecuvântări pentru femeile care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme pentru femeile care îl vor încălca. Iar mama Monicăi ar fi plătit cu viaţa pentru îndrăzneala ei de a urca pe munte, spun călugării.
Când a văzut că Veronica Bulai merge spre mănăstire, un călugăr ar fi strigat după ea să se oprească, dar aceasta nu l-a ascultat. Localnicii spun că mama Monicăi nu a ţinut cont nici de panoul care avertiza asupra blestemelor. Pe drum, avertismentele pentru femeile care ar cuteza să meargă mai departe se repetă de mai multe ori.
Femeile care au încălcat această rânduiala au fost aspru pedepsite, încă din vremea Sfântului Calinic. Este cunoscut cazul unei fete din satul Muereasca, care, păscând oile, a trecut de hotarul statornicit de ctitor şi s-a îmbolnăvit pe loc de epilepsie (duhuri necurate). Prin rugăciunile Sfântului Calinic, faţă s-a tămăduit în chip minunat, ea rămânând pildă tututor acelora care ar îndrăzni să încalce sfintele aşezăminte.
Citeşte şi Durere fără margini în familia surorilor Gabor. Mama acestora va fi înmormântată astăzi

Citeste mai mult pe RTV.NET: http://www.rtv.net/ipoteza-infricosatoare-mama-monicai-gabor-a-fost-atinsa-de-un-blestem-vechi-de-150-de-ani_95077.html#ixzz2dCIH6STA

sursa: http://www.rtv.net/ipoteza-infricosatoare-mama-monicai-gabor-a-fost-atinsa-de-un-blestem-vechi-de-150-de-ani_95077.html

Scrisoare deschisa adresata conducatorilor politici ai României

    Vremurile in tara sunt tot mai tulburi. Capitalismul, asemenea comunismului, a distrus tot ce a avut mai bun neamul românesc. Aceasta distrugere venind intai pe plan economic, apoi pe plan moral si religios. Materialismul, erezia, paganismul, saracia si inrobirea sunt cateva din "darurile" cu care am fost "binecuvantati" de occidentali. În întâmpinarea acestora, fundatia "Sfintii martiri Brancoveni" a lansat scrisoarea de mai jos. Ar fi bine ca ea sa ajunga la urechile celor carora a fost adresata. Pentru aceasta ea trebuie sustinuta de cat mai multi:

Scrisoare deschisă, adresată:

Domnului Preşedinte Traian Băsescu

Domnului Prim Ministru Victor Ponta

Domnilor Parlamentari

Blestemul Strămoşilor

... sau despre brazda de pământ

 „Adevărata suveranitate naţională îşi are tron pământul patriei cu sufletul îngropat în el. Nici o legislaţie nu poate împărţi tronul acesta între autohtoni şi venetici. Şi nu există aur pe lume să echivaleze preţul ţarinii strămoşeşti. Pentru că, din moment ce această ţarină e strămoşească, ea are mai presus de toate o valoare morală, ce nu se poate măsura în bani.

Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu fiindcă îşi vinde morţii din el. Crima democraţiei e că a pus la mezat patria, şi aceasta însemnează în principiu detronarea neamului românesc din drepturile lui de rasă regală. În lumina spiritului autohton, invazia străinului e tot una cu o năvălire barbară, ceea ce constitue caz de război defensiv. De aceea, în suflul mistic al naţionalismului, să lămurim geamătul morţilor jigniţi în mormintele lor şi grindina blestemelor înscrise în dania lor. Căci patria e dania strămoşilor şi ea nu se lasă nici răpită, nici vândută.

România trăieşte sub dictatura capitalismului fără patrie.” Nichifor Crainic

Domnule Preşedinte, Domnule Prim Ministru, Domnilor Parlamentari,

Bunicii noştri şi-au dat viaţa pentru apărarea brazdei de pământ şi a credinţei creştine.

În numele lui Dumnezeu, a jertfei strămoşilor noştri şi a datoriei pe care o avem faţă de urmaşii noştri, dorim următoarele:

1. interzicerea vânzării de pământ străinilor
2. interzicerea prin lege a avortului
3. apărarea valorilor creştine şi interzicerea manifestărilor anticreştine
4. naţionalizarea bogăţiilor solului şi subsolului
5. interzicerea oricăror activităţi care aduc atingere interesului naţional (Chevron, Roşia Montană, vânzări către străini ...)
6. schimbarea legii electorale, în sensul că fiecare candidat îşi prezintă CV-ul şi intenţia în contextul condiţiilor sociale, politice şi economice actuale, în condiţii legale de publicitate. Eliminarea piedicilor pentru candidaţii independenţi.
   În forma actuală, campania electorală cuprinde în sine germenii corupţiei şi nesimţirii.
   Noi v-am ales, dumneavoastră aveţi datoria să apăraţi interesele românilor, interese care coincid cu interesele dumneavoastră şi a propriilor dumneavoastră copii! Nu puneţi pe frunţile lor şi ale dumneavoastră stigmatul trădării!

Cu toţii suntem vinovaţi de starea economică, morală şi spirituală în care a ajuns neamul românesc, măcar acum în ceasul al doisprezecelea să ne facem datoria.

Împotriva celor care vor continua trădarea lui Dumnezeu şi a neamului românesc, Înalta Instanţă Morală Românească va da sentinţa de condamnare la moarte.

Moartea este marea certitudine a omului pe pământ! Ce vom spune mâine când ne vom întâlni cu părinţii, cu moşii şi strămoşii noştri?

Împrejurările sunt vitrege, aveţi la îndemână calea demisiei sau calea eroică, calea datoriei! Dumnezeu să vă lumineze şi să vă întărească!

16 august 2013, Sfinţii Martiri Brâncoveni

Cu cele mai bune doriri,

Marcel Bouroş

Cum manipulau nazistii copii prin crearea de jucarii - model pentru forma de educatie oferita copiilor nostri

Azi vedem tot mai multe filme pentru copii cu vrajitori, cu razboaie, crime etc. La intrebarea "de ce apar toate astea" ni se raspunde sec "pentru ca asa se cere".

Realitatea e ca toate aceste asa-zise "cereri"nu sunt altceva decat manipulari voite ale generatiilor tinere prin care sa se creeze haosul la nivel planetar si odata cu aceasta sa se pregateasca o noua perceptie religioasa din care sa lipseasca Iisus Hristos. O noua educatie despre un dumnezeu impersonal fara nume, dar care sa ne ofere posibilitatea de a neglija orice teama de judecata si lipsa de responsabilitate.

Acest model de manipulare este asemanator cu cel pe care nazistii il foloseau in timpul agoniei dupa putere al lui Hitler:

Jucăriile cu Hitler, Eva Braun şi soldaţi nazişti

Figurine în miniatură cu dictatorul german, dotate cu o mână dreaptă ajustabilă care să permită mimarea salutului nazist, se numărau printre jucăriile cele mai dorite folosite pentru manipularea copiilor în timpul celui de-al Treilea Reich, scrie dailymail.co.uk.

Jucăriile fac parte din două colecţii rare care au fost vândute la licitaţie, în Durham şi în Dudley, West Midlands, pentru mai mult de 7000 de lire sterline (aproximativ 8.200 de euro).
Printre figurine se numără şi una cu Eva Braun, un podium marcat cu svastica, una cu Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, în faţa clădirii unui sediu nazist, precum şi soldaţi din armata germană în diferite poziţii.

Produse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca parte a propagandei naziste, jucăriile aveau scopul de a influenţa copiii, încurajându-i să devină membri ai Tineretului Hitlerist.
Figurinele erau construite de compania Elastolin, dintr-o compoziţie fină de ipsos, lipici, rumeguş şi ulei de in. Foarte puţine modele au supravieţuit, cu excepţia acestora din cele două colecţii care au ieşit la iveală mulţumită licitaţiilor.

Lotul vândut la cea mai mare valoare a fost sediul nazist, Casa Brown din Munchen, cumpărat la preţul final de 1.202 lire sterline (1.403 euro), la licitaţia din Durham.
Potrivit lui Simon Clarke, consultant militar în cadrul casei de licitaţii, producţia acestor jucării s-a oprit în Marea Britanie în 1930, dar a continuat în Germania până în 1944.

"Când au venit naziştii la putere, producţia de jucării a fost direcţionată spre a arăta ce se întampla în Germania. Nu au continuat cu prea multe alte jucării, în afara celor pentru copii foarte mici, cum ar fi cuburile de construit", a povestit Clarke.
Jucăriile erau folosite cu scopul de încuraja copiii să intre în Tineretul Hitlerist, cei mai tineri membri ai organizaţiei având chiar şapte sau opt ani.

"Propaganda era atât de importantă încât Joseph Goebbels le-a spus producătorilor să îmbunătăţească trăsăturile figurinelor care întruchipau personalităţile, motiv pentru care capetele jucăriilor erau construite din porţelan", a mai spus Simon Clarke.
Colecţiile includeau şi numeroase modele cu membri ai Tineretului Hitlerist în diferite poziţii: cântând la instrumente muzicale şi fluturând steaguri.
sursa: http://ro.stiri.yahoo.com/juc%C4%83riile-cu-hitler-eva-braun-%C5%9Fi-solda%C5%A3i-nazi%C5%9Fti-172000739.html

Idei de predici ale PS Ioan Mihaltan la duminica a opta dupa Rusalii

 

Duminica a opta după Pogorârea Sfântului Duh

Ev. Matei XIV, 14-22

1.Una din trăsăturile nobile ale sufletului omului este mila. O energie care atunci când cuprinde sufletul omului este  lucrătoare. Deseori Mântuitorul S-a exprimat „Mi-e milă de popor” pentru că sunt ca niște oi fără păstor însemând prin aceste cuvinte lipsa de comuniune dintre popor și păstorii lui.

2.Mântuitorul a dovedit totdeauna un mare echilibru sufletesc încercând să împace pe Marta cu Maria, pe cele materiale cu cele spirituale.

3.Nu îi era milă doar de starea lor de lipsă de comuniune spirituală ci și de partea materială, lipsa lor de hrană, slăbiciunile lor trupești, de aceea se interesează în mod deosebit de foamea lor trupească.

4.Nu numai de foamea lui sufletească ci și de suferințele lor trupești. Datorită acestui simțământ de milă le-a vindecat bolnavii și le-a înmulțit pâinile. O dovadă puternică de putere a Lui asupra naturii sub mai puțina încredere a poporului față de puterea Lui dumnezeiască.

5.Se indoiau că era în stare să hrănească atâta mulțime doar cu câteva pâini.

6.Această lipsă de încredere a poporului în purtarea de grijă a lui Dumnezeu și în cele materiale aduce în sufletele oamenilor acea stare nefericită ce se numește îngrijorare, frământare pentru ziua de mâine, neliniște sufletească. S-ar putea să medităm mai mult la purtarea de grijă a lui Dumnezeu asupra oamenilor și asupra lumii, să avem mai multă nădejde că Cel ce a creat lumea din nimic va fi în stare să o și țină și această încredere ne-ar da mai multă liniște sufletească, mai mult echilibru.

7.La îndemnul „dați-le voi să mănânce” și la răspunsul ucenicilor „de unde?” se dovedește o lipsă de încredere a noastră în puterea lui Dumnezeu. Se poate referi și la partea spirituală ca îndemn către slujitorii Bisericii de a hrăni poporul cu dreaptă învățătură și darul lui Dumnezeu.

8.Peste așteptări a rămas plusul de hrană dovedind că peste așteptările noastre Dumnezeu are putere să hrănească pe mai mulți decât credem noi. Mii de oameni din câteva pâini și din câțiva pești s-au hrănit, dar la mijloc era puterea lui Dumnezeu nu numai pâinile și peștii.

9.Niciodată să nu despărțim cele mateirale de puterea lui Dumnezeu, nici reușita și progresul oamenilor de intervenția puterii lui Dumnezeu.

10.Niciodată să nu avem credință falsă că totul îl putem face numai noi fără de puterea lui Dumenzeu, o încredere neînțeleaptă în puterea lui Dumnezeu.

11.Este tainică realitatea ce s-a  întâmplat după această hrănire  a noroadelor. De ce le-a dat drumul la ucenici? De ce a rămas singur cu noroadele? Ce vor fi dorit noroadele? Toate acestea rămân o mare taină, dar o frământare cu siguranță a fost în mijlocul mulțimii pe care numai El o  putea rezolva.

12.Se poate așa cum s-a mai constatat în Evanghelii să fi fost mai legați de partea materială. Se poate să fi avut gândul să-L facă conducătorul lor, să-I hrănească pe mai departe din cele materiale. Se poate să fi fost o discuție de luminare a minții lor, de explicare a adevărurilor dumnezeiești, de potolire a unor dorințe nerânduite.

13.N-avea Mântuitorul mulțumirea sufletească cum n-o are nici astăzi să-I lase pe oameni neclari, nelimpeziți în problemele vieții, de aceea socotim că a rămas cu ei. Spre deosebire de ei, El nu era mulțumit că i-a hrănit numai cu pâine. Este o înțelegere cum înțelegea El realitățile vieții și cum înțelegeau ei.

14.Este o mare odihnă sufletească pentru noi oamenii pe cărările vieții a ne încredința purtării de grijă  a lui Dumnezeu, de a acționa sub puterea lui Dumnezeu cu puterile noastre omenești spre marele nostru bine vremelnic și veșnic.

(Text preluat din: „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor și sărbătorilor de peste an” de P.S. Ioan Mihălțan, Oradea, 1999, p.75)