Inaltarea Domnului si cinstirea eroilor neamului

 
Arhim. Mihail Daniliuc: Ce legătură au eroii neamului cu Înălțarea Domnului?

În fiecare an, la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, proslăvim Sfânta Sa Înălțare cu trupul la Cer, praznic plin de lumină și bucurie, care ne amintește că Mântuitorul a coborât pe pământ, S-a întrupat, luând chip de om, Și-a însușit natura umană,  îndumnezeindu-o în Trupul Său, apoi S-a înălțat cu ea la Ceruri, ca să ne arate că destinația noastră finală n-o reprezintă pământul, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Domnul nu ne indică doar ținta, ci ni se face itinerar și energie, ca să ne ajute să ajungem la binecuvântata stare a celor mântuiţi.
La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă  legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.
Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.
Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie „o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.
Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: „pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa”. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.
Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene.
De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.

Irina Nastasiu: Glorie eroilor neamului!

Astăzi, facem pomenirea tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Să nu-i uităm pe eroii care au luptat la Posada, Rovine, Vaslui, Războieni, Călugăreni ori Şelimbăr, pe cei care şi-au dat viaţa în luptele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, ale Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei care s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial sau pe cei care au murit în închisorile comuniste, pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Să aducem un omagiu şi eroilor care s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în Revoluţia din decembrie 1989.
Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Neagoe Basarab sunt străluminate chipuri de sfinţi eroi, cărora le datorăm recunoştinţa noastră.
De ce avem nevoie de eroi?
Pentru că ne mişcăm într-o lume care se închină la idoli, pentru că eroii de azi sunt cel mult actorii filmelor de succes, iar oferta lor – de altfel, atât de ieftină – ne tentează mult mai mult decât cununa muceniciei eroilor de altădată. Pentru că nu mai ştim şi nici nu mai vrem să aflăm nimic din trecutul glorios, ascuns sub praful indiferenţei noastre. Pentru că nici noi şi nici copiii noştri nu vom şti, la vreme de nevoie, să închinăm o rugăciune strămoşilor. Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ.
Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu…
De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!… Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…

• Ziarul Lumina/ Dumitru Manolache: La Mausoleul Eroilor şi Biserica Înălţării Domnului din Giurgiu. O lecţie despre Eroism şi Înălţare

Cuvintele părintelui protop vorbesc însă despre noi. Despre nevoia reaşezării noastre în matca firească a binelui. A responsabilităţii şi înălţării.
„Prin moartea lor, noi, astăzi, trăim“ sunt cuvinte ce mărturisesc, în dramatismul încărcăturii lor, în aceeaşi măsură, jertfa înaintaşilor şi obligaţia ca prin ea, noi, cei de astăzi, să ne restaurăm fiinţa. Să ne ridicăm din starea de om al suferinţei la cea de om al slavei.

Eroii care odihnesc în tainiţele mausoleului

Pentru unii sună poate desuet aceste cuvinte, într-un timp în care nimic nu pare a se mai regăsi. De aceea este bine, din când în când, primăvara, să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Atât. Să tăcem, şi apoi să intrăm într-o biserică. Aşa am făcut şi noi la Giurgiu. Am păşit în Mausoleul Eroilor tăcând. Între zidurile acestuia odihnesc osemintele a 350 de ostaşi români identificaţi, căzuţi în luptele din judeţ în toamna lui 1916, şi a 69 militari germani, morţi în spitalul din Giurgiu între 1916 şi 1918. Alături de ele, în osuar mai sunt depuse rămăşiţele a peste 4.000 de militari români, decedaţi la Giurgiu, Naipu, Prunaru, Bălăria, în prizonieratul din Bulgaria, şi trei soldaţi din trupele coloniale franceze, morţi în 1918. Am intrat apoi în Biserica „Înălţarea Domnului“ şi ne-am închinat.
Probabil, am fi plecat din Giurgiu doar cu cutremurarea întâlnirii cu trecutul, cu eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi, aflaţi cu oasele la vedere, ca să nu-i uităm. Înţelesul cuvintelor părintelui protopop depinde de fiecare. De aceea, din când în când, e bine să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Apoi să intrăm într-o biserică.

Când uităm sensul „moralei eroice“

L-am întrebat pe părintele protop ce spun oamenii despre această biserică şi mi-a răspuns aşa:

«Considerând numele dat acestui sfânt lăcaş, de Biserica Eroilor, toţi ar trebui să vibreze la auzul ori la pronunţarea lui. Din păcate însă, semnificaţia mai este cunoscută doar de specialişti, de preoţii slujitori şi de alţi câţiva, puţini la număr. Mulţi ridică din umeri sau arată o indiferenţă totală. Secularizarea îşi spune cuvântul! Astăzi, nimeni nu mai înţelege ceea ce numea părintele Dumitru Stăniloae „morală eroică… condiţia eternă a viabilităţii oricărei societăţi sau atracţia centripetală a părţilor unui întreg“. Astăzi, omul gândeşte, doreşte să acapareze cât mai mult pentru sine. Uită de cei din jur. Iar societatea, dacă nu se destramă, cu siguranţă, se şubrezeşte, suferă foarte mult. Când fiecare se întrece să vândă, să înstrăineze bunuri ce nu-i aparţin, ce a mai rămas din societate, cuvinte precum „erou“, „morală eroică“, „morală de sacrificiu“ sunt taxate, ca să nu spun compromise. Locul eroului este şters. Prin forţă centrifugală, prezenţa egoistului se face tot mai simţită. Nu mai sunt mulţi care să înţeleagă rugăciunea Bisericii: „Încă ne rugăm pentru ostaşii căzuţi pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea ţării noastre şi a credinţei strămoşeşti…“ Şi nici cuvintele Mântuitorului „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla“.»

Moartea îl aşază pe om înaintea veşniciei

L-am rugat pe sfinţia sa să ne tălmăcească înţelesul propriu al Învierii, pornind de la cuvintele descoperite de noi în interiorul mausoleului: „Cei ce au căzut pentru ţară/ Pe locul câmpului bogat/ Jertfind o-ntreagă primăvară/ Nu au murit, ci au înviat!“ Iată răspunsul: «„Cei ce au căzut pentru ţară…“, după cum spune şi poporul, se odihnesc. Ei nu au murit, ci doar repausează. Au rămas cu trupul sub o brazdă-ndepărtată, ca prin ei, noi să avem „roadă însutită“. Moartea, în ciuda înfăţişării ei negative, îl aşază pe om înaintea veşniciei. Spre deosebire de noi, eroii, cei care au „jertfit o-ntreagă primăvară“ au înţeles mult mai bine pilda lui Hristos, care S-a adus pe Sine jertfă pentru viaţa lumii. Şi asta au arătat-o ca pe o formă de iubire supremă, pentru că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii lui“… „Nu au murit, ci au înviat!…“»
Atâta vreme cât Biserica nu vede Învierea lui Hristos ca un simplu amănunt biografic al vieţii Lui, ci ca pe un eveniment ontologic, care deschide o nouă perspectivă oamenilor, spunem că Învierea nu există doar ca aşteptare, ci şi ca experienţă de trăire. Învierea nu se află după moarte, ci prin moartea însăşi. Iar acest lucru îl putem înţelege din cuprinzătorul imn al Învierii: „Hristos a înviat din morţi,/ cu moartea pe moarte călcând/ şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“, imn care ne înfăţişează, într-o manieră inegalabilă, înţelesul antropologic, extrem de profund, al morţii şi învierii…“

A sluji cu sentimentul micimii omeneşti

L-am mai întrebat pe părintele Sabin Mâţ cu ce sentiment slujeşte într-un loc atât de special şi a răspuns:

„Cu sentimentul micimii noastre omeneşti. Dar şi cu sentimentul datoriei faţă de cei care s-au jertfit pentru noi. Şi asta pentru că ei ne obligă să ne punem întrebarea firească dacă nu cumva avem vreo obligaţie. Dacă vieţile noastre de până acum mai pot continua la fel. Or, dacă modul în care vieţuim nu ne jenează, în primul rând, pe noi înşine.

Am plecat de la Giurgiu atinşi de cuvintele părintelui Sabin Mâţ. Am fi vrut să rostim ceva, dar tăcerea ne-a pecetluit gurile. Fără de rostire şi fără de scuză trăim prezentul nostru.
Am deschis Penticostarul şi am citit din slujba Înălţării Domnului: „Firea omenească, cea căzută prin stricăciune, ai ridicat-o, Hristoase, şi cu suirea Ta ai înălţat-o, şi împreună cu Tine pe noi ne-ai preaslăvit…“ Oare vom mai învăţa să trăim vreodată în fire această verticală a zborului?

sursa: www.razboiintrucuvant.ro

Marturii despre minunile sfintilor din inchisorile comuniste - o femeie din Oradea s-a vindecat folosind ulei de la candela mucenicilor.

Luminita Moga, din Oradea, marturiseste ca dupa ce a visat o imagine cu Daniil Sandu Tudor, a doua zi a vazut-o intocmai pe un site de pe internet.

Aceasta a trezit in ea dorinta sa caute despre sfintii din inchisorile comuniste.

A folosit ulei sfintit de la candela din osuarul de la Aiud si s-a rugat sfintilor mucenici din inchisori. Astfel s-a vindecat de hipotiroidie.

Tatal ei s-a vindecat de cancer. 

 Vom prezenta in continuare marturia doamnei Luminita:

Inregistrarea este mai lunga. Am redat aici doar un fragment in care este prezentata minunea. Convorbirea integrala se gaseste la sediul ASTRADROM - filiala Oradea.

YOGA SI MEDITATIA = ASCEZA ORTODOXA SI RUGACIUNEA MINTII?

YOGA SI MEDITATIA

Referat prezentat la Congresul organizat de Mitropolia Nevrocopia din Bulgaria, avand ca tema metodele de infruntare a ere­ziilor si sectelor (30.05-02.06.1998). A fost publicat pentru prima data in periodicul „Dialog”, editat de „Asociatia Ortodoxa a Parintilor”, nr. 22, (Octombrie-Decembrie 2000).

Epoca noastra este epoca unei mari confuzii spirituale si indepartari de voia lui Dumnezeu. Pricinuitorul acestei situatii este diavolul, care folo­seste oameni pe care ii atrage in inselare pentru a-si indeplini planul sau ucigator de oameni. Aceasta confuzie o produc mai ales gruparile asa-numitei Noua Era a Varsatorului. Invatatura lor de baza spune ca toate religiile sunt la fel. Toate sunt drumuri care duc la acelasi scop. Insa Insusi Domnul nostru Iisus Hristos ii dezminte, spunand in Evanghelie: Eu sunt Calea si Adevarul si Viata[1].  Asadar nu exista mai multe cai de mantuire, ci una singura, care este Hristos si Biserica Sa. Propovaduitorii confuziei identifica rugaciunea cres­tina cu yoga si cu meditatia, care sunt tehnici ale religiilor orientale si ale ocultismului. Cu cele pe care le vom spune in continuare am nadejdea ca vom imprastia aceasta confuzie.

Asceza crestina
Asceza a fost legiferata de Insusi Domnul nostru in Sfanta Sa Evanghelie. Asceza este mijlocul prin care cineva poate ajunge la scopul vietii crestine, care este izbavi­rea de patimi si unirea cu Dumnezeu (indumnezeirea dupa har). Chipuri de asceza sunt postul, privegherea, rugaciunea, pocainta sincera, spovedania, smerenia, straduinta de a ne taia voia facand ascultare de voia lui Dumnezeu, neincrederea in puterile noastre slabe, si increderea in puterea lui Dumnezeu, atribuirea lui Dumnezeu a tuturor faptelor bune si a oricarei sporiri facute pe calea virtutii, luand asupra noastra raspunderea pentru pacatele noastre. La acestea trebuie sa adaugam cercetarea cuvantului lui Dumnezeu si parti­ciparea constienta la Tainele Bisericii noastre, mai ales la Taina Spovedaniei si la Taina Sfintei Euharistii. Asceza nu este numai pentru monahi si clerici, ci pen­tru toti crestinii, asa cum se vede limpede din Sfanta Evanghelie si din Vietile Sfintilor. Pe acest drum al ascezei au pasit milioanele de Sfinti ai Bisericii noastre. Asceza, in esenta, inseamna depunerea vointei din partea omului si a puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic.
Si astfel, incet-incet, omul se tamaduieste de boala pacatului. Aceasta tamaduire se face numai in spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Pentru a reusi insa aceasta vindecare este absolut necesara asceza.
Asceza in Traditia Ortodoxa nu este o tehnica, nu este un ansamblu de practici, ci, dimpotriva, este ras­punsul nostru marinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adica a face omeneste tot ce se poate pentru a curati omul launtric, astfel incat sa vina si sa se salasluiasca in noi harul lui Dumnezeu. De altfel Dumnezeu face primul pas pentru a-l intalni pe om, iar nu omul pen­tru a-L gasi pe Dumnezeu.

Presupusele asemanari
Intre asceza ortodoxa si asceza din spatiul neortodox exista unele asemanari care, desigur, pot face impresie celui care ramane la asemanarea aparenta a copacilor, data de frunzele lor, si nu vede diferentele ce privesc trunchiul, radacinile si mai ales roadele.

Asemanarile exterioare ale asa-numitei metode psiho-somatice ale rugaciunii mintii cu tehnicile medi­tatiei au constituit motivul ce a determinat, in ultimii ani, scrierea multor carti. Sa nu uitam ca falsul imita totdeauna originalul. Diavolul se poate preschimba chiar si in inger de lumina pentru a insela mai usor.
Ce este rugaciunea? Rugaciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Foarte cunoscuta in traditia monahala este asa-numita rugaciune a mintii (Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!), pe care au cultivat-o nu numai monahii, ci si toate sufletele iubitoare de Dumnezeu.
Dar in ce consta, in linii generale, metoda psiho­somatica a rugaciunii mintii? In urmatoarele: in a sta asezat pe un scaunel cu capul plecat, astfel incat sa priveasca spre piept, putin mai jos de inima, straduindu-se sa lege Rugaciunea lui Iisus de respiratie, incercand sa-si concentreze mintea la cuvintele ruga­ciunii si sa-si incalzeasca inima. Aceasta metoda insa nu este o reteta recomandata de toti dascalii ruga­ciunii si nici nu este pentru toti cei care se ocupa cu rugaciunea. Nu trebuie sa uitam ca ea, desi poate ajuta, nu este insa un scop in sine.

Meditatia, pe de alta parte, este considerata de catre gurul hindus Satya Sai Baba ca o metoda prin care mintea invata sa se concentreze[2].

Incercarea de a gasi o legatura intre rugaciunea mintii si meditatie este cu totul nepotrivita. In acest mod  unii vor sa dovedeasca ca avem de-a face, chipurile, cu doua cai diferite, dar inrudite in pro­funzime, care duc la acelasi scop; cu alte cuvinte am avea doua traditii diferite, care descriu insa aceeasi experienta. Din nefericire, chiar si unii profesori de la Facultatile Ortodoxe de Teologie, ca de pilda profe­sorul Sava Aguridis, sustin acest punct de vedere[3]. Este vrednic de insemnat faptul ca domnul Aguridis este, din pacate, unul dintre stalpii de baza ai Bise­ricii Unificarii a falsului mesia, coreeanul Sun Myung Moon, asa cum a fost deja demascat[4].
Desigur, tot acest efort de a crea confuzie se inscrie in cadrul sincretist prin prisma caruia asa numita Noua Era a Varsatorului vede lucrurile. Dupa cum am precizat si la inceput, adeptii ei spun ca toate sunt identice, cu scopul de a insela si a atrage la ei pe cei neintariti in credinta. Dar in profunzime nici ei nu cred aceasta, deoarece sunt convinsi ca religia lor apartine Noii Ere si, prin urmare, se afla pe un nivel evolutiv mai inalt decat noi, crestinii, care am ramas, asa cum zic ei, alipiti de vechea era, Era Pestilor, adica era Crestinismului.
Am fi putut spune multe referitor la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se bazeaza rugaciunea ortodoxa.  Pe de alta parte am fi putut spune la fel de multe referitor si la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se sprijina yoga si meditatia. Aceste doua conceptii sunt cu totul potriv­nice si incompatibile. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este Persoana. El a creat din dragoste pe om, care este de asemenea persoana. Tot din dragoste Dumnezeu a creat si lumea si se ingrijeste de ea. Daca Dumnezeu poarta grija de toata creatia Sa, cu atat mai mult va purta grija de om. Potrivit insa cu invatatura religiilor orientale si cea a Noii Ere, Dumnezeu este o supraconstiinta impersonala care se identifica cu universul. Asadar este vorba despre panteism. De asemenea, ei spun ca omul este o pica­tura care se contopeste in oceanul impersonalului dumnezeu-univers. Potrivit conceptiei Noii Ere nu exista libertate si nici responsabilitate, ci toate sunt randuite de legea oarba a karmei si a reincarnarii, care nu este o lege, bineinteles, ci o credinta a reli­giilor orientale si a ocultismului. Aceasta invatatura mincinoasa sustine ca sufletul, dupa moartea trupu­lui, intra intr-un alt trup, de om sau de animal. Se poate sa intre chiar si intr-o piatra sau planta, de vreme ce toate sunt in esenta acelasi lucru, dupa cum spun ei.

Pozitia ortodoxa
Pozitia ortodoxa fata de aceasta in­selare, care sustine ca meditatia si rugaciunea sunt acelasi lucru, este exprimata in mod succint de catre episcopul Diokleii, Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford, in cartea sa. Puterea Numelui: Pe langa asemanari exista, de asemenea, si diferente. Toate tablourile au rame si toate ramele tablourilor au unele caracte­ristici comune. Cu toate acestea se poate ca tablo­urile cuprinse in aceste rame sa fie total diferite. Dar ceea ce ne intereseaza este icoana, iar nu rama. In savarsirea Rugaciunii lui Iisus tehnicile corporale con­stituie intr-un oarecare fel aceasta incadrare in rama, in vreme ce chemarea numelui lui Hristos este icoa­na, imaginea din interiorul ramei. „Rama” Rugaciunii lui Iisus se aseamana desigur cu diferitele „rame” necrestine, dar aceasta nu trebuie sa ne distraga aten­tia de la unicitatea icoanei care e data de continutul caracteristic al rugaciunii. Punctul esential in Rugaciu­nea lui Iisus nu-l constituie repetarea in sine, nici pozitia trupului sau felul in care respiram, ci Persoana careia ne adresam: Mantuitorul Iisus Hristos, Fiui lui Dumnezeu si Fiui Fecioarei Maria.

Si continua P.S. Kallistos:

Rugaciunea lui Iisus sau rugaciunea mintii este invocarea Persoanei lui Dumnezeu Care S-a facut om, Iisus Hristos. Mantuitorul si Izbavitorul lumii. Asadar Rugaciunea lui Iisus este mai mult decat o metoda sau tehnica. Ea poate fi traita numai intr-un anumit context; separata de acest context, rugaciunea lui Iisus isi pierde sensul. Con­textul Rugaciunii lui Iisus este inainte de toate un context de credinta. Invocarea numelui lui Iisus presupune ca cel care se roaga sa creada in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor. Dincolo de repetarea cuvintelor rugaciunii trebuie sa existe cre­dinta vie in Domnul Iisus – in ceea ce El este si in ceea ce a facut pentru mantuirea noastra. Contextul Rugaciunii lui Iisus este in al doilea rand un context de comuniune. Nu invocam numele lui Iisus ca indivizi separati, sprijinindu-ne numai pe pu­terile noastre launtrice, ci ca madulare ale plinatatii Bisericii… (Sfintii nostri Parinti) niciodata nu au consi­derat practicarea Rugaciunii lui Iisus ca un inlocuitor al Sfintelor Taine, ci il sfatuiau pe cel care se indeletnicea cu ea sa fie un membru practicant al Bisericii[5].

Scopul nostru in rugaciune este sa intram in co­muniune cu Persoana Domnului nostru Iisus Hristos si sa ne unim cu El (aceasta unire insa nu anuleaza identitatea personala), in timp ce in meditatie scopul este ca eul personal sa se dizolve ca o picatura in oceanul supraconstiintei universale, care nu este per­soana. In meditatie, cel care o practica nu se adreseaza unei persoane concrete, de care este legat prin dra­goste, ci se adreseaza sinelui sau, crezand ca in esen­ta el este Dumnezeu. Desigur, aceasta este o inselare demonica, iar pentru a o sustine rastalmacesc cuvin­tele lui Hristos
   Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru[6].

Aceste cuvinte insa nu arata ca omul este din fire dumnezeu, asa dupa cum, rataciti fiind si rata­cind pe altii, cred si propovaduiesc new age-istii, ci ele vor sa spuna ca cei care sunt botezati au inlauntrul lor harul dumnezeiesc necreat, adica pe Duhul Sfant. Iar cel care are inlauntrul sau harul dumnezeiesc traieste inca de pe acum Imparatia lui Dumnezeu.
Meditatia, asadar, nu este o iesire din sine, o mis­care de eliberare din egoism, adica o miscare facuta din dragoste, ci este un scurt-circuit egocentric.
In invatatura despre meditatie se vorbeste despre obiectul meditat, asa cum il numesc ei. Iar aceasta ar putea fi, potrivit adeptilor meditatiei, chipul lui Buda, flacara unei lumanari sau orice altceva (si, am adauga noi, de ce nu si chipul lui Lucifer, de vreme ce acesta il „insufleteste” si il „ajuta” pe cel care mediteaza).

Cei care practica meditatia, atunci cand se adre­seaza crestinilor ca sa-i atraga de partea lor, le spun ca in timpul meditatiei pot sa-si concentreze atentia la Iisus Hristos. Si astfel creeaza confuzie, deoarece dau cuvantului Hristos alt inteles. Pentru acestia Iisus Hristos nu este ca si pentru noi Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, ci unul dintre marii dascali, la fel ca multi altii. Dar El este, asa cum spun ei, mai ales o stare inlauntrul nostru; cu totii suntem din fire Hristosi. Insa noi, ortodocsii, nu credem in minciuna diavoleasca care ne spune ca suntem din fire dumnezei, ci ne nevoim cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne asemanam lui Hristos si, prin urmare, sa devenim dumnezei dupa har, asa cum sunt sfintii. Diferenta este uriasa, in cazul meditatiei se aplica minciuna luciferica a mantuirii prin sine, pe cand in cel al rugaciunii omul se sfinteste prin comuniunea dragostei si a ascultarii cu singurul Dumnezeu Cel in Treime.

Practicantii meditatiei vorbesc si despre depasirea obiectului meditat. Insa presupusa depasire a obiec­tului meditat este cu totul straina si incompatibila cu rugaciunea ortodoxa. Iisus Hristos nu este pentru noi un obiect meditat, nici nu avem ca scop a-L depasi, ajungand la o stare de constiinta curatita sau o cu­noastere mai deplina a sinelui[7].

Un alt punct pe care trebuie sa-l accentuam este faptul ca prin tehnicile de meditatie poate ajunge cineva pe culmile mandriei, in timp ce prin rugaciune omul se smereste, nu dispretuieste pe nimeni si, desigur, avand cunoastere de sine, atunci cand tra­ieste stari ale harului dumnezeiesc se considera pe sine mai rau decat toti, chiar si decat animalele necu­vantatoare. Mai prejos decat toata zidirea, asa cum citim in Pateric. Cel care practica meditatia si crede ca in esenta sa el este Dumnezeu nu poate sa spuna miluieste-ma, doua cuvinte care sunt cheia rugaciunii mintii. Cu alte cuvinte, adeptul doctrinei vreau si pot a cugetarii pozitive new age-iste nu poate sa se smereasca. Pe de alta parte meditatia, in ultima analiza, il con­duce pe cel care mediteaza la o stare de autohipnoza. Cautarea unirii cu obiectul meditat, care este scopul principal al meditatiei, se savarseste cu ajutorul ima­ginatiei, care, potrivit cu invatatura ascetica ortodoxa, trebuie inlaturata. Miscarea aceasta in spatiul imagi­natiei – mai degraba in spatiul unde realul si imagina­rul se confunda – poate ajunge pana la stari care sunt de competenta psihiatriei; ca de pilda cazul acelui adept al cugetarii pozitive care a incercat cu „puterea mintii” sa opreasca un tren, dar care a sfarsit prin a fi zdrobit de acesta. Cazuri asemanatoare de dementa sunt nenumarate. Cu siguranta elementul demonic este cel care a ajutat la dobandirea unor astfel de stari.

Pocainta si smerenie
Faptul ca asceza nu este o tehnica se poate vedea si din comparatia facuta intre rugaciunea mintii si meditatie. Ea nu este ceva cu care putem sa silim libertatea lui Dumnezeu. Asceza, in traditie ortodoxa, nu este un scop in sine, ci este un mijloc. Scopul nostru este ca prin asceza sa omoram patimile, iar nu sa vatamam trupul. Noi nu ne-am invatat sa fim omoratori de trupuri, ci de patimi, Spune Avva Pimen in Pateric.

Deoarece asceza nu este un scop in sine, asa cum am accentuat mai sus, de aceea si ortodoxul nu cauta sa vada lumini sau vedenii, sa aiba experiente sau sa faca minuni. Acolo unde vom intalni dorinta de a avea vedenii sau de a face minuni, trebuie sa stim ca acestea sunt abateri de la cugetarea orto­doxa. Ortodoxul se leapada de „experientele” pe care diavolul este gata sa i le ofere „acum si aici”, chiar si fara sa-i fie cerute, daramite atunci cand i se cer.

Exista o mare prapastie intre un prooroc adevarat, adica un sfant ortodox, si un ocultist, fachir, „facator de minuni”, medium.

Principalele diferente dintre cei doi sunt:

1. Proorocul, sfantul, nu este de sine chemat, ci de Dumnezeu chemat.
2. Proorocul adevarat are constiinta nimicniciei sale, in timp ce vrajitorul sau „facatorul de minuni” sunt plini de mandrie diavoleasca.
3. Proorocul adevarat nu deschide „societate de prestari servicii”, nici nu este chemat de oameni, ci el merge la ei, trimis fiind de Dumnezeu.
4. Adevaratul cuvant profetic este de obicei nedo­rit de catre cei carora li se adreseaza, deoarece ii provoaca, nu ii linguseste.
5. Continutul mesajului adevaratului prooroc nu este nou, ci unul vechi care a fost uitat[8].

Desigur, harul lui Dumnezeu poate sa-i cerceteze pe cei curati si vrednici, in felul in care voieste si atunci cand el considera folositor pentru acestia sau pentru zidirea Trupului lui Hristos, adica a Bisericii, insa harul lui Dumnezeu nu poate fi silit si nici expe­rientele acestuia nu sunt un scop in sine.
Sfintii ne sfatuiesc sa cerem pocainta, care si aceasta este un dar al lui Dumnezeu si care, asa cum spune Sfantul Isaac Sirul, este mai presus decat toate virtutile:
Caci lucrarea ei nu se poate sfarsi niciodata. Ea se cuvine deopotriva tuturor,  totdeauna, dreptilor si pacatosilor care vor sa se mantuiasca[9].
Asadar, sa cerem pocainta, iar nu harisma de a face minuni, lucru care poate,  daca nu avem smerenie, sa ne vatame sau chiar sa ne distruga.
Ceea ce ii ajuta pe Sfinti sa se izbaveasca de dorinta de a avea astfel de „experiente” este cuge­tarea smerita.
In viata fericitului Staret Paisie Aghioritul se poves­teste urmatoarea intamplare:
Intr-o noapte, in timp ce priveghea rostind Ruga­ciunea lui Iisus, i s-a parut ca s-a desfacut tavanul chiliei si a aparut Hristos binecuvantandu-l. Dumnezeul meu, cine sunt eu ca sa ma invrednicesc sa Te vad?,a fost gandul smerit pe care l-a avut si fulgerator vedenia, pe care diavolul i-o pregatise, a disparut.

Pentru ca asceza ortodoxa sa fie autentica trebuie sa se faca cu marime de suflet (asupra careia fericitul Staret Paisie accentua in mod  deosebit) si dragoste, cu smerenie si discernamant  si, desigur, sa nu fie facuta din voie proprie. Adica  sa se faca cu binecu­vantare si, bineinteles, cu bucurie, pentru a ne aminti si de un alt mare sfant contemporan, staretul Porfirie. Se poate ca cineva sa faca cu multa usurinta cinci sute de metanii urmand voii, parerii si judecatii sale, avand incredere in sine. Dar ca sa faca de ascultare o suta de metanii este mai greu, deoarece in acest caz diavolul pune piedici si il razboieste, pe cand in pri­mul caz il intareste.

Deosebirea dintre asceza ortodoxa si „asceza” de­monica este aratata in urmatoarea povestire din Pate­ricul egiptean: Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic. Pe cale l-a intampinat dia­volul cu secera si vrand sa-l loveasca nu a putut. Si i-a zis lui: „Multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot nimic asupra ta. Iata orice faci tu, si eu fac. Tu pos­testi, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti”. Atunci avva Macarie l-a intrebat: „Care este aceasta?” Iar acela a raspuns: „Smerenia ta si de aceea nu pot nimic asupra ta”[10].

Din cele cate s-au spus pana acum s-a vadit faptul ca asceza ortodoxa si mai ales rugaciunea nu are in esenta nici o asemanare sau inrudire cu yoga si cu meditatia pe care le practica religiile orientale si dis­cipolii asa-numitei Noii Ere a Varsatorului. Toti cei care spun cele contrare fie ca ii inseala pe oameni, imprastiind confuzia new age-ista a eresurilor, fie devin victime ale acestei confuzii.
Singurul mod sigur prin care cineva se poate pazi de a nu cadea victima eresurilor este acela de a face parte constient si organic din Biserica Ortodoxa, care este singura corabie in care se poate mantui omul, si care a pastrat nealterate Evanghelia si Traditia pe care ni le-a lasat mostenire Sfantul Duh prin Sfintii Apostoli si urmasii lor. Numai atunci omul este acoperit de harul dumnezeiesc, luminat de Duhul Sfant si povatuit cu siguranta catre mantuire.

---

[1] Ioan 14, 6.

[2] Shri Satya Sai Baba, Meditatia, Editura Shri Satya Sai, Atena, 1984, p. 8, apud Parintele Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune? – Studiu ortodox. Atena, 1993, p. 56.

[3] Vezi articolul sau intitulat Experienta luminii dumnezeiesti la isihastii ortodocsi si iluminarea in budismul Zen (comunicare sustinuta la Conference on God and God’s Equivalents, organizata de The Council on the Worid’s Religions, Assisi – Italia, 1-6 mai 1990).

[4] Vezi periodicul Dialog, nr.  3  (1995),  nr. 5 (1995) si nr. 8 (1996).

[5] Kallistos Ware, Puterea numelui, p. 66-68.

[6] Lc. 17, 21.

[7] Vezi tratarea mai pe larg a acestui subiect in cartea Parintelui Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune?, p. 86.

[8] Parintele Antonie Alevizopulos, Ocultism, Guruism, Noua Era, p. 282-286.

[9] Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, cap. 55.

[10] Avva Macarie, Patericul egiptean, cap. 11

(Din: Parintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane, o adevarata amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

 sursa:  www.razbointrucuvant.ro

ORTODOXIA, noul DUȘMAN de temut al civilizației VESTICE, după SPUSELE lui Carl Bildt, ministrul de Afaceri Externe al Suediei

Carl Bildt, Ministrul de Afaceri Externe al Suediei crede că situația Rusiei s-a înrăutățit în ultimii ani din cauza…religiei ortodoxe.

Agenția de presă rusească REX a transmis că, deși a arătat un oarecare atașament față de valorile Vestului, în prima decadă de după căderea Uniunii Sovietice, actuala conducere a Rusiei are o poziție vădit împotriva Vestului.

După spusele lui Bildt, președintele Rusiei, Vladimir Putin a arată un atașament, însă nu față de lume, ci față de valorile ortodoxe răsăritene.

„Noua politică anti-vestică și anti-decadentă a lui Putin este bazată pe un adânc conservatorism al ideilor ortodoxe răsăritene”, își exprimă Bildt convingerea printr-o postare pe rețeaua de socializare Twitter.

Ministrul suedez denunță strădania de a distruge biserica ucraineană și de a returna autocefalia acesteia Patriarhatului Moscovei, prin insistența lui Putin de a câștiga controlul asupra Ucrainei. Însă, conform spuselor aceluiași ministru, chiar Ortodoxia Răsăriteană este principala amenințare la adresa civilizației vestice.

sursa: activenews.ro

Parintele Justin Parvu despre Mișcarea Legionară

Cei care au apucat sa ii cunoasca pe supravietuitorii temnitelor comuniste pot trage singuri concluzia daca acesti oameni au fost buni sau rai, „dusmani” sau aparatori ai intereselor poporului român. Comunistii au scris o istorie in care ii prezentau pe legionari drept „dusmani ai poporului” in timp ce globalistii ii prezinta „antisemiti”. Fiecare dupa felul in care se simtea amenintat de conceptiile membrilor acestei miscari. (prof. Marius Gavra - istoric)

Inițiatorii Mișcării Legionare erau în primul rând oameni creștini model, erau niște modele ale societății. Ei au adus un mare aport neamului și Bisericii în acea perioadă. Au refăcut viața bisericească și duhovnicească a poporului, pentru că era o oarecare decădere. Au întreținut o flacără aprinsă de rugăciune, au întreținut un spirit viu al jertfei și al sacrificiului, al omeniei. Acei tineri nu au urmărit scopuri politice, ci doar să înalțe neamul pe linia Bisericii. Nu era vorba de vreo rătăcire, să pui neamul mai presus de Biserică, ci doar să aduci neamul în Biserică și la consolidarea aceasta au contribuit mințile cele mai înalte ale culturii și spiritualității noastre de atunci, pe care noi acum le îngropăm. Ei au reușit să îi dea țăranului o pâine mai ieftină, aceasta era de altfel scopul lor. În afară de asta, au avut un rol foarte important în stăvilirea comunismului. De pildă, în anul 1920 când era ancorat la Iași steagul roșu deasupra atelierelor din Niculina, alături de fotografia lui Marx, Codreanu s-a ridicat și a aruncat de acolo cârpa aceeea roșie. Atunci mult tineret s-a atașat mișcării legionare. Erau multe manevre străine, ce introduceau la noi în țară corupția, în special rușii și evreii, care stăpâneu presa, învățământul și comerțul. Legionarii nu au avut nimic cu poporul evreu în sine. Ba chiar erau mulți evrei simpatizanțiai Mișcării, iar Rady Gyr însuș a înființat teatrul evreiesc. Însă s-au ridicat împotriva lor atunci când atentau asupra teritoriului nostru românesc. 

Politica întotdeauna a fost asemeni păgânismului cu care a luptat Creștinismul de-a lungul secolelor, încă de la începuturile lui. Ca și atunci, așa cum spunea și Sf. Iustin Martirul și Filosoful, creștinul trebuie să se lepede de imoralitățile păgâne, apoi să învețe legea creștină, să cunoască adevărata filosofie, a cultivării calităților sufletești și apoi să le aplice practic în viața de zi cu zi. Aceasta a făcut Mișcarea Legionară și munca lor sinceră le-a încununat-o bunul Dumnezeu cu martiriul. Bineînțeles că cei care au învins au scris istoria și au scris-o cum le-a plăcut, transformându-i pe legionari în niște teroriști, naziști, antisemiți.

Este cunoscut faptul că  era o relație  amicală între Codreanu și rabinul șef din România,care a fost foarte impresionat de personalitatea Căpitanului, și se întrețineau în discuții. Căpitanul era chiar și împotriva nazismului. Se știe că atunci când a vrut să cumpere o mașină, Codreanu a dat ordin camarazilor săi să cumpere o mașină străină, dar numai nemțească să nu fie. Nu împărtășea deloc spiritul egoist al nazismului. Dacă nu era mișcarea legionară am fi avut aceeași soartă cu a sârbilor, cum au fost ei decimați de germani, cu protecția papalității cu tot. În fond, atât rușii cât și germanii erau state cu o puternică doctrină ateistă.

Tinerii români, simpatizanți sau membri si Mișcării legionare, au fost singurii din Europa care sau ridicat fățiș împotriva comunismului. Ei s-au ridicat împotriva abuzurilor totalitariste și păcatelor pe care le promova doctrina comunistă, cu toate nedreptățile și urgiile ei. Acești tineri au înfuriat foarte tare masoneria, vrăjmașii creștinismului și au trezit toată Europa din somnolența în care se afla. Acești martiri incomodează și după moarte. Dar vor ajunge cu toții în fața judecății și vor vedea la cine au fost adevărul și dreptatea. Dacă aici pe pământ nu s-au putut convinge nici cu jertfele noastre, se vor convinge dincolo cu hotărârea lui Dumnezeu. Treceți de la mine că nu vă cunosc pe voi... Acești tineri care au făcut parte din Mișcarea legionară nu aveau nimic în comun și nici o legătură cu hitlerismul. Ei acum sunt acuzați de fascism tocmai pentru a decrebiliza mișcarea, însă toți oamenii mari de cultură ai României din acea perioadă au susținut această mișcare. Pe noi nu ne interesează problema politică. Acești tineri erau închiși în special pentru convingerile lor religioase care puteau influența masele creștine.

M-am bucurat mult de  mulțimea credincioșilor noștri, merg înspre Aiud să-i slăvească pe martiri. Glasul martirilor a chemat pe fiecare să se identifice cu spiritualitatea tineretului acelei generații. Mișcarea aceasta a tineretului de atunci, în mare parte legionar, a șocat întreaga lume, prin curajul și jertfelnicia  lor, dar mai ales prin puterea unității lor. Unitatea lor era așa de rodnică, încât în scurt timp  ar fi câștigat  tot poporul și comunismul a recunoscut  în această mișcare un inamic ce-i punea în pericol puterea. Vă dați seama ce forță a avut acest tineret, într-un moment  în care, în '44, comuniștii erau stăpâni la noi în țară, Occidentul chiar era potrivnic oricărei mișcări de dreapta și țara era cuprinsă de cele mai puternice gheare? Ei bine, toți au rămas uimiți, până la organele Securității, de puterea organizațiilor noastre de tineret.

(Text preluat din: Din învățăturile și minunile părintelui Justin, Fundația Justin Pârvu, Petru-Vodă, septembrie 2013, p. 61)