Căderea Apusului în erezie a avut loc odată cu adăugarea Filioque (și de la Fiul) în dogma Sfintei Treimi.

Vechea Romă:

Papismul de astăzi, catolicismul, nu este Vechea Romă

Un răspuns al IPS Ierotheos, mitropolit de Nefpakos și Aghios Vlasios, celor care spun că schisma dintre Apus și Răsărit s-a făcut pe criterii politice.

Biserica Vechii Rome până la 1009 după Hristos în pofida unor mici deosebiri în ceea ce privește datinile și obiceiurile, era drept - slăvitoare (ortodoxă). Să nu uităm că mulți din papii cei vechi sunt numărați în calendarul ortodox și că Vechea Romă susținea pe marele Atanasie și în general luptele Părinților Bisericii împotriva ereticilor. Roma cea Veche era în comuniune și unitate cu Roma cea Nouă, adică Constantinopolul și cu toate Patriarhiile Ortodoxe și împreună în comuniune și unitate, luau parte la lucrările Sinoadelor Ecumenice, având aceeași învățătură și viețuire.

Problemele au început să apară atunci când au luat frâiele puterii francii, un popor barbar și primitiv care și-a propus ca obiectiv luarea în stăpânire a tronului papal, refacerea Imperiului de Apus, stăpânirea în cunoscuta Europă de azi și firește nimicirea Imperiului de Răsărit, numit al Romeilor...

Francii s-au prezentat drept ortodocși, combatanți împotriva arienilor, dar în realitate erau creștini doar cu numele de vreme ce rămâneau în convingerile lor idolatre, întrucât aduceau cu ei în Ortodoxie superstițiile france idolatre ale lor. Astfel în Apus, până în secolul VIII existau pe de-o parte romanii, cu scaunul în Roma Veche și care erau ortodocși și uniți cu Biserica Ortodoxă de Răsărit și pe de altă parte erau francii care aveau ierarhia lor și urmăreau să ia în stăpânire și partea apuseană a Imperiului Roman.

În anul 794, francii au condamnat Sinodul VII Ecumenic ce restabilise cinstirea și închinarea sfintelor icoane. Este știut că Biserica Romană primise hotărârile Sinodului VII Ecumenic. În ciuda împotrivirilor papilor drept - slăvitori (ortodocși), francii  au decretat drept dogmă în anul 809, adaosul “Filioque”, adică faptul că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, nu doar de la Tatăl, așa cum crede Biserica Ortodoxă. Astfel, în timp ce papii Ortodocși au acceptat hotărârile Sinodului VII Ecumenic și au respins adaosul “Filioque”, francii au făcut dimpotrivă. Ba chiar, papa de atunci al Romei, cel drept - slăvitor, Leon al III -lea, s-a împotrivit noii dogme, încrustând pe două plăci de argint Simbolul Credinței, fără adaosul “Filioque” și punându-le în Biserica Sfântului Petru. A scris și următoarele: “Acestea le-am pus eu, Leon, pentru dragostea și paza credinței drept-slăvitoare (ortodoxe)”. La Sinodul VIII Ecumenic[i] din anul 879, ortodocșii răsăriteni și apuseni sub conducerea Sfântului Fotie cel Mare și a papei Ioan al VIII -lea au condamnat adaosul “Filioque” ;I au dat anatemei pe franci, fără să-i numească. Adică, au dat anatemei pe toți câți au adăugat la Simbolul Credinței ceva. Nu le-a spus pe nume însă, deoarece francii se dedaseră la persecutarea ortodocșilor. Astfel, romanii de răsărit și de apus sunt ortodocși, iar francii eterodocși (străini de dreapta credință).

În acea perioadă, în Apus are loc un război crâncen între episcopii eteredodocși (eretici - n.n.) franci și episcopii romani ortodocși. Francii au pornit o persecuție cruntă. Spuneau că grecii, adică romanii, au căzut în greșeală și este cunoscută scrierea: “Contra Errores Graecorum” (împotriva rătăcirilor grecilor). De asemenea prezentau teologia francă drept mai bună și mai înaltă, iar pe toți episcopii ortodocși ca fiind imorali, în timp ce episcopii lor franci ca fiind sfinți.

În cele din urmă, odată cu retragerea din scaun al ultimului papă orthodox al Romei, Ioan al VIII -lea din anul 1009 și urcarea pe tronul Romei în 1014 a primului papă italo-franc, Benedict al VIII -lea. Care a adăugat cuvintele “și de la Fiul” (Filioque) în Simbolul Credinței, Papa a fost șters din dipticele Partiarhilor Răsăriteni și avem schism Bisericilor. Ea, bineînțeles a avut loc definitive mai târziu în 1054, astfel că e vorba și de anateme.

În orice caz, reiese de aici faptul că despărțirea Romei Vechi de cea Nouă s-a făcut prin ocuparea tronului papal al Romei Vechi de către franci. De aceea spunem că papismul de astăzi (catolicismul) nu este (nu se identifică cu) Vechea Biserică Drept- Slăvitoare (Ortodoxă) Romană, cu scaunul în Vechea Romă, ci francii eretici care urau și urăsc încă Biserica Ortodoxă.

Traducere de Gherontie monahul, din “Biserica Pireului”, nr. 200, ianuarie 2009, p. 14.

(apud. Rev. ATITUDINI nr. 25, octombrie 2012, p. 49.)

---

[i] Stabilirea numărului de șapte al Sinoadelor Ecumenice și a faptului că Sfântul Ioan Damaschin a fost… ultimul părinte al Bisericii (!) este tot de sorginte francă, deoarece sfinții de după Sfântul Ioan Damaschin și sinoadele de după cel de al șaptelea Sinod Ecumenic au condamnat deschis și explicit inovațiile france, ceea ce era în defavoarea lor. De aceea conștiința Bisericii consider și alte sinoade de după cel de al șaptelea, drept ecumenice, după cum se vede și aici la autorul acestui articol.

Unirea Principatelor Romane - 24 ianuarie

Unirea Principatelor Romane de la 24 ianuarie 1859 este considerata a fi primul pas important pe calea infaptuirii statului national unitar roman. Dupa ce la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales in unanimitate domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales si domn al Munteniei.

Alegerile pentru Adunarea Electiva a Tarii Romanesti s-au desfasurat, conform prevederilor Conventiei de la Paris din 1858, intre 8/20 si 12/24 ianuarie 1859. Partida Nationala n-a reusit sa obtina majoritatea mandatelor, in acest context, liderii Partidei Nationale si, in special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coalitiei, si-au dat seama ca singura cale de izbanda este apelul la masele populare. Au fost mobilizati bucurestenii, au fost chemati taranii din preajma Capitalei.
Lucrarile Adunarii Elective s-au deschis in ziua de 22 ianuarie (3 febr., stil nou) intr-o atmosfera incendiara. Cladirea din Dealul Mitropoliei era inconjurata de mii de oameni. In noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Nationale s-au reunit la hotelul ''Concordia'' din Bucuresti unde, pentru prima oara, s-a formulat cu voce tare ceea ce pana acum fusese doar o nazuinta: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate.
In dimineata de 24 ianuarie, la ora 11,00, cand lucrarile Adunarii s-au reluat, Vasile Boerescu a cerut o sedinta secreta in cadrul careia a precizat: ''A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezinta acest principiu. Aceasta persoana este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Sa ne unim asupra acestui nume si posteritatea ne va binecuvanta, tara ne va intinde mainile si constiinta noastra va fi impacata ca ne-am implinit... o dorinta sfanta''. Deputatii au jurat ca vor vota in unanimitate pe domnul Moldovei. Reveniti in sala de sedinte au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele avand si urari adresate domnitorului: ''spre marirea patriei'', ''spre fericirea romanilor''.
Dupa citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunostinta multimii de pe Dealul Mitropoliei.
Ziarul Romanul din 27 ianuarie (8 febr., stil nou) consemneaza: ''... Nu se auzeau in toata capitala decat cele mai vii demonstratii de bucurie...singurul spectacol care se vedea pe toate ulitele, pe la toate raspantiile, pe toate locurile publice ale Bucurestilor. Fratii nostri tarani... strigau acum cu toata puterea energica a sufletelor lor: Sa traiasca Cuza! Sa traiasca Domnul nostru! Se aruncau unii in bratele altora, fara deosebire de conditii, ca cum toti, in general, ar fi scapat de jugul cel mai apasator''.
Unirea era un deziderat formulat inca de la 1848 cand, la Brasov, la 12/24 mai, se elabora programul-legamant: ''Printipiile noastre pentru reformarea patriei'' , ce cuprindea, intr-o formula sintetica, cele doua obiective fundamentale romanesti: ''Unirea Moldovei si Tarii Romanesti intr-un singur stat neatarnat romanesc''.
In acelasi timp, domnia lui Alexandru Ioan Cuza, desi scurta (1859-1866), a fost perioada de maxima dezvoltare a Romaniei moderne. Prin recunoasterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al Romaniei si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constitutii romanesti, reforma electorala, secularizarea averilor manastiresti, reforma agrara, a invatamantului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltarii moderne a Romaniei.

Sursa : www.hot.news.ro

PS Sofronie s-a impotrivit susținerii unei conferințe ortodoxe la Oradea

Episcopul Sofronie al Oradiei se crede un stăpân infailibil al credincioșilor ortodocși din Bihor. Nimeni nu este mai presus decât “Sfântul Părinte” al Oradiei, iar cei care nu-i fac mofturile sunt luați drept “neascultători”. Și-a ales consilieri tineri, fără experiență în pastorație pe care să-i poată manipula cu ușurință. Viața de huzur și mândria dusă la extrem sunt sinonime cu actualul episcop al Oradiei, care pune tot mai mult accent pe ascultarea față de propria persoană indiferent de conjuncturi și consecințe.

S-au evitat subiecte sensibile care să deranjeze fețele bisericești orădene, însă totuși evenimentul s-a soldat cu neînțelegeri privind „binecuvântarea arhierească”.

    Vineri, 17 ianuarie 2013, la Casa de Cultură din Oradea, a avut loc o conferință susținută de părintele Iustin Miron, starețul mănăstirii Oașa, jud. Alba. Alături de pr. Iustin a fost prezent și pr. Pantelimon Șușnea din aceeași mănăstire. Organizatori au fost asociația PROLOGOS și Liga Studenților, ambele fondate de foști ASCOR-iști orădeni, ucenici ai invitatului conferinței. S-a anunțat a fi o seară duhovnicească cu o temă profund ortodoxă, astfel încât să nu poată exista posibilitatea de a aduce nimănui nici cea mai mică acuză din partea fețelor bisericești orădene, evenimentul fiind organizat de o asociație laică, într-o locație ce nu aparține Episcopiei Oradiei. Atât pr. Iustin cât și PS Sofronie, au fost formați la școala duhovnicească a ASCOR-ului din Timișoara sub povățuirea mitropolitului Nicolae Corneanu și a părintelui Teofil Părăian. Cu toate acestea, PS Sofronie a avut pretenția ca organizatorii să ceară binecuvântarea preasfinției sale.

    În dimineața de vineri, 17 ianuarie, doi reprezentanți ai asociației PROLOGOS, au fost în audiență la PS Sofronie pentru binecuvântare. Episcopul nu a vorbit personal cu organizatorii, ci doar prin subalterni. Răspunsul a fost un “NU” categoric. Surse din cadrul episcopiei spun că, în momentul în care episcopul a auzit că vine un preot din alt județ, să susțină o conferință la Oradea, s-a înfuriat făcând crize de isterie: “ce caută un preot din altă eparhie în episcopia mea fără să-mi ceară mie voie”. Conferința a fost anunțată cu trei săptămâni înainte, s-a făcut publicitate în presa locală și în biserici prin afișe și împărțirea unor fluturași, chiria sălii fiind daja achitată. Anularea conferinței ar fi discreditat imaginea organizatorilor și a invitaților, dar și, ar fi lăsat sute de oameni dezamăgiți de situație. Episcopia Oradiei a cerut proprietarilor sălii să împiedice susținerea conferinței pe motivul că “nu au binecuvântarea Bisericii”. Invitații serii și-au asumat riscul susținerii conferinței chiar dacă condițiile regulamentului bisericesc nu le erau favorabile. Părintele Iustin a spus că nu va mai veni la Oradea, dar va primi cu brațele deschise pe oricine.

    Pentru a nu atrage mânia ierarhului locului, organizatorii și invitații au evitat discuțiile pe teme sensibile ca: ecumenism, cipuri, incinerare etc., selectându-se astfel și întrebările de pe bilețelele primite din sală. Conferința cu tema “Bucuria vieții” s-a derulat în mod pașnic și duhovnicesc. Invitații au vorbit despre bucuria și frumusețea de a fi ortodox, despre ascultare și virtuțile monahale, exemplificând monahi din obștea de la Oașa. Pe langa subiectul conferintei s-au prezentat imagini cu pelerinaje la mănăstirea Oașa organizate de ASCOR, Liga Studenților și PROLOGOS din Oradea, s-a vorbit despre părintele Teofil Părăian și învățăturile transmise părintelui Iustin Miron etc. La sfârșit, pr. Iustin Miron și organizatorii au făcut o invitație participanților să meargă în pelerinaje la Oașa. La conferință au participat aproximativ 7-800 de persoane.

    “Practic, PS Sofronie nu are motive de acuzare la adresa invitaților, decât că au venit fără voia lui în zonă” spun organizatorii care speră că, în curând, mentorul lor va reveni la Oradea cu prilejul altei conferințe: “dar de data asta vom cere din timp binecuvântare”.

    Reprezentanții episcopiei spun că și în Bihor se pot organiza pelerinaje: “Episcopia noastră organizează pelerinaje la mănăstirea Izbuc unde vin mulți tineri. De ce să meargă în alte eparhii?”. Aceștia mai spun că PS Sofronie va face demersurile necesare ca invitații să fie trași la răspundere de ierarhul lor, IPS Irineu al Alba-Iuliei, pentru imixtiune în treburile altei eparhii. În acest caz, părintelui Iustin și părintelui Pantelimon, li se pot aduce acuza că nu au avut binecuvântarea nici unuia dintre ierarhi (al Albei de care aparțin canonic și al Oradiei unde a avut loc evenimentul). Aceasta este singura acuză ce le poate fi adusă, în timp ce participanții s-au folosit duhovnicește de o învățătură creștinească pe care au auzit-o în acea seară la Casa de Cultură din Oradea. Singurii care nu s-au folosit duhovnicește au fost oamenii episcopului care, înveninați de ură și învidie au scrâșnit din dinți… Exarhul bihorean Mihail Tărău Bujor nu face comentarii.

    Menționăm că o conferință susținută cu binecuvântarea PS Sofronie și a IPS Laurențiu a fost cea a părintelui Constantin Necula în sala penticostală “Cireșarii” din Beiuș, în Duminica Ortodoxiei, anul 2012. De la acea dată s-au înregistrat peste 20 de convertiri de la ortodocși la penticostali, în timp ce de la penticostali la ortodoxie nu s-a înregistrat nici un caz. Despre acest subiect colegul nostru Cristian Marc va reveni cu detalii.

Marius Pop

Vezi si prezentarea subiectului, mai pe larg, in presa locala:  
 http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6-20/-ilegalistii-domnului-o-conferinta-care-a-adunat-800-de-oradeni-a-fost-interzisa-de-sofronie-105888.html

Film pentru folosul sufletelor : Prin ce sunt vii oamenii

Sergiu Nicolaescu - păgân sau creștin?

Incinerarea e o practica pagana provenita din religii idolatre. Crestinismul, conform Sfintei Scripturi, ne invata ca omul a fost creat din pamant si in pamant trebuie sa se intoarca.

Practica incinerarii este mult mediatizata si incurajata de catre masonerie folosindu-se pretexte ca: ecologie, libertatea de a alege, dimensiunea spatiului ocupat etc.

Pornind de la subiectul incinerarii actorului Sergiu Nicolaescu, o parte a mass-mediei romanesti a acuzat Biserica Ortodoxa pentru refuzul de a-i face slujba inmormantarii. In canoanele Bisericii Ortodoxe se mentioneaza ca sinucigasii si paganii nu pot fi inmormantati cu preot. Incinerarea este cu mult mai grava din punct de vedere crestinesc deoarece aceasta nu da voie raposatului posibilitatea de a fi inmormantat. In felul acesta trupul sau nu mai poate reveni in tarana din care a fost creat. In slujba inmormantarii se spune: ,,tarana ai fost si in tarana te vei intoarce". In concluzie, cei care doresc sa fie incinerati nu au nici o legatura cu crestinismul si nu vor ajunge la Judecata de Apoi, semnandu-si inca din viata sentinta: iadul.
Avem toata consideratia fata de intreaga cariera cinematografica a artistului vis-a-vis de sentimentele patriotice promovate prin filmele sale, dar acest lucru nu da dreptul nimanui sa calomnieze Biserica Ortodoxa pentru ca a refuzat sa faca un compromis. Nu suntem impotriva deciziei lui Sergiu Nicolaescu, a fost dreptul lui de a alege, vrem doar sa aducem in cele ce urmeaza un raspuns la acuzele de ce Biserica ortodoxa nu a vrut sa ii faca slujba inmormantarii. Daca vre-un preot a facut slujba inmormantarii la un incinerat a facut-o pe cont propriu, pe raspundere personala nu cu acordul Bisericii.

 Incinerarea este un obicei paganesc provenit din idolatrie (Deuteronom 12:31) şi o parte rămâne încă şi astăzi. Ea este o urâciune pentru Dumnezeu, cum ne arată şi Amos 2:1. Desigur, Dumnezeu Însuşi, în anumite cazuri ale unor greşeli deosebit de grave în Israel, poruncise ca cel vinovat să fie ars (Levitic 20:14 ; 2:9), dar aceasta nu face decât să sublinieze caracterul deosebit şi solemn al incinerării, şi aceasta arată că era o ruşine şi o pedeapsă de a fi îndepărtat în acest mod din mijlocul poporului. În afara acestor cazuri, îngroparea [sau: înmormântarea] este forma potrivit lui Dumnezeu a înhumării, cum găsim peste tot în Vechiul Testament, ca şi în Noul.

După cădere, Dumnezeu spusese omului: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Genesa 3:19). „A te întoarce în ţărână” bineînţeles nu vrea să spună „a fi ars”.

Patriarhii şi-au înmormântat soţiile şi au fost ei înşişi înmormântaţi de fiii lor. Dumnezeu îi spusese lui Avraam că el va merge în pace la părinţii lui şi că va fi ars? Imposibil! - ci mai degrabă înmormântat la o bună bătrâneţe (Genesa 15:15). A nu fi înmormântat era o judecată a lui Dumnezeu şi o dezonoare în Israel (1. Împăraţi 14:13; Ieremia 16:4,6). Iosia, acest împărat evlavios, a fost ultimul dintre împăraţii lui Iuda care a avut un mormânt adevărat (2. Cronici 35:24). 

A înmormânta mortul corespunde de fapt gândurilor lui Dumnezeu: aceasta mai este confirmat de faptul că Dumnezeu a înmormântat El Însuşi pe slujitorul Său Moise, şi numeni nu ştie mormântul lui până astăzi (Deuteronom 34:6). Şi ce să spunem când ne gândim că, „după Scripturi”, Iisus Hristos nu numai a murit, ci a fost înmormântat (1. Corinteni 15:3,4 )? „El a fost cu cel bogat în moartea Lui” (Isaia 53:9), şi anume în mormântul lui Iosif din Arimateea.

Anania şi Safira au fost luaţi sub ochii apostolului Petru pentru a fi înmormântaţi (Fapte 5:6,10), şi când Ştefan a fost lapidat, bărbaţi evlavioşi - evident evrei - au venit şi l-au înmormântat (Fapte 8:2). Aceste indicaţii ale Scripturii sfinte nu ar trebui să fie de ajuns pentru a ne feri de orice alt mod de a acţiona?

Un alt gând important se impune: Creatura are dreptul de a mutila, anume de a arde, trupul creat de Dumnezeu? Şi în ce ne priveşte pe noi, credincioşii, trupul nostru nu este pe lângă aceasta templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:19)? Nu suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ. Aceasta priveşte şi trupul nostru. Dacă este voia Lui ca unul sau altul dintre noi să trebuiască să-L glorifice trecând prin moarte (deşi noi aşteptăm venirea Domnului pentru a fi luaţi), atunci trupul credinciosului (nu cenuşa lui) este pus în pământ ca o sămânţă de înviere, pentru a fi înviat la întoarcerea Mântuitorului nostru (1. Corinteni 15:35 şi urm.). (vezi comori.org)

Timpul necesar pentru a incinera un corp uman este de 14 minute. La inceput focul trebuie sa arda la temperatura mai scazuta pentru a se inmuia pielea, apoi pielea se rupe de corp si dupa ce devine neagra, se ridica temperatura pana la 1600 de grade celsius in functie de greutatea corporala a decedatului. Dupa ce  trec cele 14 minute, ramasitele  se scot din cuptor, se pun intr-un malaxor pana cand devin cenusa. La cererea clientilor extravanganti care vor sa ramana o amintire pretioasa la propriu pentru cei dragi, angajatii crematoriului pot transforma cenusa in diamante aplicate pe bijuterii. Pretul incepe de la 5000 de euro. Pentru cei care toata viata au visat sa ajunga printre stele, exista varianta ca cenusa lor sa fie pusa intr- o capsula care va ajunge in spatiu. Pretul este pe masura, 50 000 euro. In SUA  o incinerare costa 700 dolari.

Vedeti si: http://apologeticum.wordpress.com/2013/01/04/sergiu-nicolaescu-un-prigonitor-al-legionarilor-a-ales-sa-plece-de-pe-acest-pamant-ca-un-pagan/

Botezul Domnului