Sfântul mucenic Petru aleutul din America

In 24 septembrie se face pomenirea unui mucenic care a primit cununa biruintei prin asasinarea de catre un iezuit pentru ca a refuzat sa marturiseasca crezul catolic. Toate acestea sub pretextul misionarismului pe care propagandistii Vaticanului il fac in lume prin congregatia “Propaganda fide”.

Petru cel sfant a fost rasplatit de Dumnezeu cu sfintenia, asemenea miilor de credinciosi din Ardeal care, in timpul ocupatiei Imperiului Habsburgic, au trecut prin situatii asemanatoare.

         La începutul anilor 1800, pe când Alaska era încă tărâm rusesc, în insula Kodiak trăia un tânăr aleut pe nume Cungagnaq. Când fu botezat de către misionarii ieromonahi ortodocşi ruşi, el primi numele creştin de P e t r u.

În 1815, P e t r u care acum avea paisprezece ani, îi însoţea pe treisprezece negustori de blănuri care au fost trimişi într-o expediţie de către o companie ruso – americană. Dar pe când se apropiau de California, corabia lor fu jefuită de către marinarii spanioli şi toţi cei paisprezece care se aflau la bord au fost luaţi prizonieri la San Francisco. În temniţă, P e t r u se afla închis împreună cu un om pe nume Kychaly. Despărţiţi de ceilalţi, aceştia doi avură de îndurat chinuri şi mai mari.

A doua zi, un preot romano – catolic intră în celula lor, însoţit de câţiva indieni.
- Am venit la tine, începu preotul (cu viclesug), pentru că sunt un om milostiv şi vreau să vă ajut să vedeţi eresurile în care vă aflaţi. Aţi fost luaţi prizonieri pentru că aţi îndrăznit să intraţi în apele noastre teritoriale. Dar îmi fac griji pentru voi din pricina credinţelor voastre greşite. Vreţi să primiţi credinţa Bisericii Romano – Catolice? îi întrebă pe neocolite.

- Noi suntem creştini ortodocşi, mădulare ale Bisericii lui Hristos şi nu vom părăsi niciodată adevărul.

- Tinere, nu ştii ce vorbeşti, continuă preotul. Dacă te alături nouă, atunci te alături la ceva bun şi drept.

Tânărul Petru se uită la preotul iezuit fără nici o urmă de teamă. Mai degrabă îl compătimea pentru că nu înţelegea cum se cuvine învăţăturile lui Hristos.
-Spui că ai fi un om milostv şi că îmi vorbeşti cu bunătate şi cu dreptate, dar faptele tale nu dau mărturie despre aceste virtuţi. Cum poate cineva care pretinde că este creştin şi omul lui Dumnezeu, să justifice aceste fapte?

Preotul se dădu înapoi când văzu îndrăzneala lui Petru.

-Îţi poruncesc să devii romano-catolic! Dacă refuzi să faci asta de bună voie, atunci probabil că tovaraşii mei te vor putea îndupleca prin tortură. Te îmbie mai mult asta, tinere?

-Fă ce vrei cu mine, răspunse băiatul. Nu mi-e teamă. Prin harul lui Dumnezeu sunt ortodox şi nu îmi voi părăsi Biserica care îmi este dragă, adevărata Biserică a lui Hristos. Preotul catolic continuă să-i batjocorească şi să-i ameninţe pe cei doi. Era hotărât să se impună. Făcându-le semn cu mâna oamenilor săi, porunci:

- Vedeţi dacă puteţi să-l ajutaţi pe acesta cu limba ascuţită să se răzgândească mai întâi, spuse el, arătând către P e t r u. Bărbaţii îl prinseră pe tânărul aleut şi la porunca preotului, începură să-i taie degetele de la mâini şi de la picioare, unul câte unul. După ce au împlinit cu meticulozitate ordinul, i-au tăiat tânărului şi mâinile şi picioarele. Petru se ruga să primească putere, ca să poată îndura patimile pentru Domnul său iubit şi împărăţia Lui.

-Eşti gata să te lepezi de credinţa ta? spuse rânjind iezuitul. Nu ai îndurat destul?
Petru tăcea. Sfârsitul vieţii sale pământeşti era aproape şi era hotărât să moară creştin ortodox. În cele din urmă, preotul porunci ca tânărului să-i fie scoase măruntaiele. În dureri îngrozitoare, cu sângele curgând şiroaie pe pământ, Petru, credinciosul creştin ortodox, primi cununa sfântă a izbânzii şi intră în împărăţia cerurilor, fiind astfel primul american băştinaş care s-a numărat în cetele sfinte ale mucenicilor.

A doua zi, Kychaly şi ceilalţi prizonieri trecură prin aceleaşi chinuri. Totuşi, în timpul nopţii sosi o poruncă din Monterrey care cerea ca prizonierii să fie eliberaţi numaidecât. În dimineaţa următoare cu toţii erau liberi. Numai moaştele tânărului mucenic aleut rămaseră. Mormântul său este necunoscut, dar se spune că ar fi într-un cimitir indian din Mission Delores.

În 1980, P e t r u, tânărul american băştinaş a fost canonizat de către Biserică şi este pomenit în fiecare an la data de 24 septembrie. Aşa cum şi Sfântul Herman de Alaska s-a rugat când a auzit cum a pătimit Petru, tot aşa şi noi, căutând mijlocirea sa, rostim cuvintele sale: ”Sfinte mucenice Petru, roagă-te pentru noi”.

Sursa: Pelerin ortodox

Moment de inalta traire istorica la Aiud

Un sobor mare de preoti si sute de credinciosi au sarbatorit hramul Schitului “Inaltarea Sfintei Cruci” de la Aiud si au comemorat pe cei ce au murit in temnitele comuniste.

In fiecare an la sarbatoarea Sfintei Cruci (14 septembrie), la Rapa Robilor din Aiud se fac parastase si pomeniri in amintirea fostilor detinuti politici din inchisorile comuniste. Momentul este marcat si de hramului altarului ridicat in amintirea fostilor detinuti politici din mausoleul de la marginea orasului. Acest mausoleu functioneaza ca schit orthodox cu binecuvantarea IPS Andrei Andreicut si a fost sfintit de IPS Bartolomeu Anania avand hramul “Inaltarea Sfintei cruci”. La subsolul acestui Sfant Altar se afla un osuar unde se pot vedea sfinte moaste ale fostilor detinuti politici.

In ajunul sarbatorii a avut loc slujba de priveghere urmata de Sfanta Liturghie care a inceput la miezul noptii. Dimineata, la ora opt, s-a savarsit slujba Sfantului Maslu, iar la ora zece s-a dat binecuvantarea pentru inceperea parastasului de pomenire a celor care au murit datorita detentiei din inchisori.

Dupa parastas, parintele Augustin, duhovnicul schitului, a tinut celor cateva sute de credinciosi prezenti un frumos cuvant de invatatura in care sublinia importanta cinstirii martirilor din inchisorile comuniste: “acesti martiri stau la baza marturiei noastre de credinta, prin sangele lor s-a sfintit acest loc unde suntem acum. Astfel de locuri sunt multe in Romania, locuri unde au fost jertfiti oameni iubitori de tara si Biserica”. A luat cuvantul unul dintre fostii detinuti politici, Ilie Tudor (tata lui Tudor Gheorghe), care a povestit cateva dintre suferintele indurate de detinuti in perioada detentiei. La sfarsitul parastasului, un grup de legionari au cantat cantece patriotice dedicate fostilor camarazi de suferinta. Domnul Ilie Tudor a urcat pe o bancuta de unde a vorbit cu multa traire si curaj: “Au vrut sa stearga de pe fata pamantului cei mai buni romani, intelectualii adevarati ai Romaniei. Iata ca Dumnezeu nu a lasat ca astfel de lucruri sa se intample. Legiunea n-a murit si nu va muri niciodata. Suntem bucurosi sa vedem azi, aici, atata lume, asta dovedeste ca neamul nostru nu si-a pierdut cu totul identitatea”. Momentele au avut o traire profunda cu atat mai mult cu cat cei ce au vorbit au trait clipe grele de suferinta in inchisori.

Dupa terminarea tuturor evenimentelor participantii au fost invitati la o agapa frateasca alaturi de preotii prezenti si fostii detinuti. Au fost de fata si reprezentanti ai asociatiilor fostilor detinuti politici de la mai molte filiale din tara.

Momentul a fost marcat si de o tulburare produsa de un grup de greco-catolici care imparteau revista “Vestitorul” (editata de Episcopia Greco-Catolica de Oradea) si materiale de propaganda antiortodoxa. Acestia sustineau ca ortodoxia este o inventive a Rusiei comuniste si preotii greco-catolici au facut inchisoare pentru ca, in 1948, au refuzat trecerea la ortodoxie. Liderul grupului era o persoana in varsta care nu a vrut sa is idea numele: “Voi ortodocsii ati venit in Romania si acum vorbiti limba noastra romaneasca. De ce nu vorbiti ruseasca voastra?” spunea liderul grupului de greco-catolici. Aceste afirmatii au creat tulburare intre o parte a preotilor si credinciosilor ortodocsi prezenti la comemorarea fostilor detinuti politici. Cu exceptia acestor incidente nedorite, momentul a fost marcat de o frumoasa si inaltatoare traire duhovniceasca si clipe de amintiri emotionante ale fostilor detinuti din inchisori.

Maria Badea

Zvonuri din culisele episcopului Sofronie Drincec de la Oradea şi ascensiunea sa la Banat

Că mitropolitul Banatului și-a depus demisia nu e o noutate. Ne surprinde insă modul în care a făcut-o. De ce? Ce se va intâmpla cu el după ce va fi înlăturat? Asta depinde si de cine îi va lua locul! Nu aprobăm tendințele exagerat de ecumeniste ale IPS Nicolae dar nici nu putem spune că ne bucurăm de retragerea sa atâta timp cât ar putea avea o soartă asemănătoare cu a PS Ioan Mihălțan care, asemenea mitropolitului, a trebuit să se retragă în condiții dubioase. Cine se ascunde în spatele acestor „tactici” arhiereşti rămâne să vedem după felul în care vor decurge lucrurile. Salvarea vârstnicului mitropolit a fost neaprobarea demisiei de catre patriarh. Pentru PS Sofronie amanarea retragerii demisiei ierarhului banatean e o posibilitate cu mai mari sanse de viitor, in cazul in care ar mai trai macar doi ani.

Zvonurile care circulau într-o perioadă în eparhia Oradiei aducea o speranţă preoţilor bihoreni de a scăpa de actualul episcop, venind în locul său altul mai omenos şi mai cu frică de Dumnezeu. Persoanele apropiate episcopului ortodox din Ungaria răspândeau zvonul că PS Sofronie va ajunge în curând mitropolit la Banat, iar în locul său va veni la Oradea episcopul Siluan de la Gyula. Alte zvonuri, pornite de la mănăstirea Izbuc, vesteau bihorenilor că, după plecarea PS Sofronie la Timişoara, locul său va fi precedat de actualul exarh şi stareţ al mănăstirii Izbuc, Mihail Tărău Bujor. Cert este că actualul stareţ de la Izbuc ar face pentru PS Sofronie orice compromis i s-ar cere doar să îl lase în locul său la Oradea. În urmă cu câţiva ani, la catedrala episcopală, se zvonea că pr. Antim Oprea (ridicat de PS Sofronie la rangul de arhimandrit) va merge arhiereu vicar la Arad ca de acolo să susţină plecarea lui Sofronie la Timişoara. Acest lucru nu a mai avut loc deoarece cei de la Arad au aflat de „moralitatea” lui Antim şi distracţiile lui cu studentele în discotecile orădene.

Pe lângă zvonurile de ascensiuni în ranguri menţionate mai sus, mai mult sau mai puţin fondate, prin Timişoara se mai vorbeşte că PS Paisie îl va susţine pe Sofronie la Banat, ca la rândul său, Sofronie să îi lase locul la Oradea. Se pare că fiecare speră la un scaun mai comod şi avansare în ranguri în timp ce, de omul simplu la prea puţini le pasă. Mai mizerabil decat în lumea politicului.

Zvonul că PS Sofronie va ajunge la Banat circulă în Bihor încă de la venirea sa la Oradea. Când a fost instalat a spus că va locui sub acelasi acoperis cu PS Ioan Mihălţan si a venit in Oradea din dragoste pentru bihoreni: „nu am venit pentru a pleca din această eparhie” - spunea cu cinci ani în urmă tânărul ierarh. Timpul a dovedit ca episcopul nu a fost sincer cu proprii preoti si enoriasi de pe seama carora duce o viata de lux. De PS Ioan s-a scăpat uşor, iar averea episcopiei orădene a tocat-o satisfăcându-şi poftele, fără nici cea mai mică reţinere sau mustrare de conştiinţă justificându-şi modul de viaţă spunând că e un călugăr atipic şi: „...nu trebuie să mă judecaţi sau să vă smintiţi. Trebuie să mă înţelegeţi că sunt gurmand. Asta e o boală ca oricare alta”.

Eram de faţă la prima conferinţă a PS Sofronie susţinută la Oradea, organizată de ASCOR la universitate, când la intrarea ierarhului în sală a fost întâmpinat de preotul Gheorghe Nemeş (pe atunci la biserica albastră din cartierul Rogerius). Acesta l-a felicitat pentru ocuparea scaunului de episcop la Oradea spunându-i: „Ne bucurăm că aţi venit printre noi şi vă fom fi alături în toată această perioadă de tranzacţie spre Banat”. De unde stia pr. Nemeş de dorinţa episcopului Sofronie de a ajunge la Banat si cum de era atât de sigur de cele afirmate? Unii spun că ar face parte din aceeasi lojă. Cert este că, cele afirmate de pr. Nemeş în urmă cu cinci ani, azi tind să devină realitate. Cel puţin spre acolo se tinde. Ierarhul orădean speră că mai marele BOR să ţină seama şi de darurile „modeste” făcute de când e episcop la Oradea.

O adeverire a zvonurilor emise de subalternii PS Sofronie ne face să credem că situaţia în sinodul BOR e tristă. Dacă PS Sofronie va ajunge la Banat, e clar că masoneria are putere de decizie în sinod. Pentru noi orădenii ar fi o bucurie, dar în acelaşi timp ne întristăm de confraţii noştri din Timişoara. Ştim ce îi aşteaptă.

PS Sofronie aştepta de mult timp momentul ieşirii din schemă a IPS Nicolae sperând că la „porunca patriarhului” se poate face o excepţie la regula celor şapte ani de stat într-o eparhie. Se mai pare că patriarhul Daniel are obligaţii mai mari faţă de PS Ioan Sălăjan şi PS Casian Crăciun care l-au susţinut în cursa pentru patriarhie în concurenţa cu IPS Bartolomeu Anania.

Indiferent care ar fi dorinţa noastră sau a confratilor ortodocsi din Banat soarta nu noi o decidem. Cărţile se joacă în cabinetul patriarhului Daniel şi în culisele politicianismului ateu din România. Nouă ne rămâne doar să acceptăm situaţia şi eventual să ne mai plângem amarul.

ing. Nicolae Farcas, Oradea

Despre acest subiect s-a scris si in presa locala: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/sofronie-du-te-cum-isi-pregateste-episcopul-avansarea-ca-mitropolit-102907.html#show_comment

“Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!” – spune istoricul Serban Papacostea

Istoricii moderni încearcă să evite subiectele politico-istorice din perioada medievală de pe teritoriul țării noastre. Poporul român a avut domnitori pe care istoria i-ar putea oferi ca model conducătorilor politici ai zilelor noastre. Printre aceștia fiind: familia Brâncovenilor, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Matei Basarab si altii. Acești oameni sunt condamnați “uitării” pentru motivul că lumea politică de azi nu vrea să-si amintească de oameni care au condus țara după principii creștine, după legea dragostei de neam si cu responsabilitate față de urmași. Manualele școlare și emisiunile televizate scot in evidență nonvalorile din istoria României, în timp ce oameni care au avut o importanță majoră pentru păstrarea demnității noastre naționale sunt ignorați și “uitați” tocmai de către cei care ar trebui să ne amintească de ei.

În cele ce urmează vă sugerăm să urmăriți interviul acordat de academicianul Șerban Papacostea preotului Ioan Al. Mizgan de la biserica “Sf. Andrei” din Oradea, publicat in revista “Lumea credintei” nr. 7 (108) din iulie 2012:

„Ştefan cel Mare a dat Moldovei «clipa ei cea mai bună»…”

-Interviu cu academicianul Şerban Papacostea

Pe 2 iulie este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Atletul lui Hristos”. Cu acest prilej, i-am solicitat o evocare avizată unuia dintre marii noştri medievişti: academicianul Şerban Papacostea. Figură croită pe măsura eroului şi învrednicită de aura sfântului, marele voievod învie aici în maiestatea lui referenţială, chemându-ne încă o dată la cuminecarea în duh cu trecutul, cu acea tradiţie naţională pe care nici o conjuncturală identitate europeană n-o poate substitui şi anula, pentru că noi suntem europeni tocmai în virtutea acestei tradiţii şi o dată cu ea.

Domnule academician, în sfera preocupărilor şi cercetărilor dumneavoastră a intrat şi unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului românesc: Ştefan cel Mare. Ce a însemnat domnia lui pentru Moldova şi pentru români în general?

Pentru Moldova e greu de spus. A însemnat totul! A însemnat afirmarea, aş zice incredibilă, a unei ţări mici, a unui popor mic, la scară europeană, sau chiar dincolo de frontierele Europei, afirmare care a intrat în evidenţă şi la curţile regale, nu numai polonă şi ungară, dar şi în Italia, la Veneţia şi Roma, şi în spaţiul răsăritean, la marii cnezi ai Moscovei. Ştefan cel Mare a reuşit să mobilizeze aproape permanent masa modestă de populaţie în confruntările cu marile puteri, cu Matia Corvin al Ungariei, cu turcii, cu polonii mai târziu, cu tătarii. Ceea ce m-a impresionat, dincolo de afirmarea politică şi militară, a fost calitatea lui de strălucit strateg militar, de diplomat extraordinar, şi încă acest ultim aspect nu este studiat suficient. Mi-aş propune să scriu un studiu Ştefan cel Mare în diplomaţie. Este remarcabil felul cum a ştiut să joace între marile puteri, ce informaţii avea din moment ce ştia şi cum să le utilizeze foarte abil. Impresionant este felul în care a înţeles însemnătatea culturii, dar primul rând a credinţei sau a religiei, pe care a pus-o în slujba acestei mari construcţii politice. Ştefan cel Mare a făcut din Moldova o ţară europeană prin multilateralitatea personalităţii sale. Figura puternică a domnitorului a rămas adânc întipărită în conştiinţa colectivă a ţării, astfel încât orice monument sau rămăşiţă de construcţie se găsea în Moldova era atribuită până târziu lui Ştefan. Dacă mă folosesc de cuvintele lui Churchill, referitoare la rolul aviaţiei britanice care a salvat independenţa ţării în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pot spune că Ştefan a dat Moldovei „clipa ei cea mai bună”. Aşa a fost şi a rămas în istoria Moldovei şi a românilor în general.

Vă propun, domnule academician, să ne oprim şi asupra politicii interne a lui Ştefan cel Mare. Unii istorici afirmă că a condus ţara cu o mână de fier.

Când a trebuit, a ştiut să fie şi extrem de dur. Se ştie că a executat mai mulţi boieri după lupta de la Baia. Am adus un document din Polonia în privinţa aceasta foarte important. Trebuie să precizăm că i-a executat pe cei care au fost trădători. De-a lungul domniei sale a avut de câteva ori situaţii de genul acesta. A ştiut însă să reacţioneze şi să impună cu forţa puterea domniei. Dacă tradiţia e exactă, aflăm că şi de pe patul de moarte şi-a impus voinţa în privinţa succesiunii sale, încât în mod sigur şi incontestabil că Ştefan este un prototip de monarh autoritar.

Regizorul Sergiu Nicolaescu, care a realizat mai multe filme istorice în decursul timpului, într-o emisiune de televiziune la postul B1 TV, în anul 2004, făcea o comparaţie, care pe mine m-a şocat de-a dreptul, între Ştefan cel Mare şi Ivan cel Groaznic. Putem merge până acolo?

Nu cred. Sigur, Ştefan a condus Moldova cu mână forte, dar nu există termen de comparaţie. Ivan cel Groaznic este cunoscut pentru cruzimile sale. Pe boierii care l-au trădat la Baia sigur că i-a lichidat, şi gestul său are o raţiune politică şi se înscrie în politica de centralizare a statului. Alta este însă cruzimea sau monstruozitatea de dragul ei, pe care a practicat-o Ivan cel Groaznic.

Cât ar trebui să cântărească din punct de vedere istoric cronica lui Grigore Ureche cu privire la Ştefan cel Mare?

Cred că informaţia lui este corectă. Cât de repede era Ştefan în a reprima când trebuia, o ştim. În unele cazuri a ştiut însă, se pare, să-şi tempereze reacţia de moment. În orice caz avem rezultatele cunoscute. Avem o domnie care ştim cât a durat, ceea ce nu-i puţin lucru, în contextul conflictelor dintre facţiunile boiereşti. A ştiut să menţină ordinea internă pentru a face faţă provocărilor externe. Am văzut de curând o însemnare cu privire la regele Carol I, care, impresionat pe măsură ce citea despre Ştefan şi faptele lui, a spus unui grup de politicieni români: „Un milion de ani n-o să mai aveţi unul ca Ştefan cel Mare!”.

Ce ne puteţi spune în legătură cu politica antiotomană a lui Ştefan? La un moment dat a rămas singur în faţa turcilor, fiind părăsit de aliaţii săi creştini.

El a încercat să ducă o politică antiotomană, dar lucrul acesta s-a încheiat cu o înfrângere, pentru că raportul de forţe la scară internaţională nu a corespuns speranţelor lui. A încercat să despresoare ţara din împresurarea pe care o presimţea gravă, să anticipeze pericolul otoman. A intrat în luptă într-o mare coaliţie europeană, dar şi asiatică, cu Uzun Hasan, cu tătarii din sudul Rusiei, a încercat să respingă pericolul pe care îl simţea că se apropie, mai ales după ce turcii au cucerit ţărmurile Mării Negre. Mai rămăseseră necucerite doar cele două cetăţi ale lui, Chilia şi Cetatea Albă. Şi în cazul acesta se întrevede puterea personalităţii lui prin tot ceea ce a făcut şi a încercat să facă. Fireşte că suntem în vremea scăderii, dacă nu a dispariţiei chiar, a elanului pentru cruciadă, în vederea rezistenţei antiotomane din Europa. Unii istorici consideră că de fapt cruciada ar fi încetat o dată cu devierea celei de-a patra cruciade spre Constantinopol. Spun unii istorici că nu mai putem vorbi în această perioadă de cruciadă, ci de război antiotoman al puterilor din regiune. Cruciada a fost o acţiune europeană sub conducerea papalităţii, în vreme ce, de data aceasta, s-au solidarizat mai ales puterile interesate în rezistenţa antiotomană. Trebuie recunoscut faptul că cele două state româneşti, speculând şi avantajele poziţiei politice, s-au salvat. Chiar dacă au suferit pierderi, diminuări, chiar dacă domnii lor au făcut drumuri la poalele Padişahului, totuşi Ţara Românească şi Moldova şi-au salvat existenţa statală. E o întreagă discuţie în această privinţă. Pe bună dreptate se pune întrebarea: de ce n-au transformat turcii în paşalâcuri cele două state româneşti? S-a discutat acest aspect în vremea lui Iorga şi Panaitescu în bună măsură, şi s-a afirmat că nu au fost transformate în paşalâcuri şi datorită rezistenţei lor.

În ceea ce priveşte epoca lui Ştefan cel Mare, unii istorici mai tineri, ca Ovidiu Cristea, Adrian Cioroianu şi chiar istorici consacraţi, precum Răzvan Theodorescu, neagă faptul că românii din Evul Mediu aveau conştiinţă naţională. Ştefan nu ştia că este român sau nu avea conştiinţa apartenenţei la neamul românesc?

Ştiu problema, am discutat cu Ovidiu Cristea, sunt prieten cu el. Eu l-am adus la Institutul „Nicolae Iorga”, acum el este directorul Institutului. E un element foarte valoros. Mai este şi o dorinţă de originalitate precoce, anume ca înainte de a produce marile lucrări să te semnalezi prin teze mai îndrăzneţe. Eu am discutat cu el. Ştiu de la Andrei Oţetea că atunci când Ştefan cel Mare vorbea de cealaltă Vlahie (l`altra Valacchia) ştia că există un fond etnic comun. Sigur că aici se poate discuta mult, dar e totuşi o distanţă de la conştiinţa acestui fond comun până la ideea de comunitate, dar şi aceea se vede din faptul că el s-a vrut, potrivit stolnicului Cantacuzino, şi a fost şi domn al Ţării Româneşti. În cei câţiva ani cât şi-a impus candidaţii pe tronul Ţării Româneşti, ar fi avut un fel de întâietate în cadrul acestei cooperări moldo-vlahe. Se va mai discuta însă mult asupra acestui punct.

În ceea ce priveşte personalitatea lui Ştefan cel Mare, evident că cei care suntem ataşaţi de domnitorul moldovean îl vedem un mare apărător al creştinăteţii şi al Europei creştine. Din păcate, avem şi istorici şi reviste de istorie care încearcă să discrediteze tot ceea ce ştim noi din istorie cu privire la marii noştri domnitori. În cazul lui Ştefan, se afirmă, cu toate victoriile repurtate împotriva turcilor, că de fapt Ştefan cel Mare nu a fost un apărător al creştinătăţii, întrucât drumul turcilor spre inima Europei ar fi fost prin Belgrad sau prin Buda…

Este adevărat că direcţia lor de expansiune – şi mai ales de apărare – a fost în acest sens, pentru că pericolul cel mai mare de cruciadă sau de acţiune antiotomană a venit, cât a fost, din direcţia Europei Centrale: Imperiul German, Austria, Ungaria, şi de aceea, prin reacţie, ei au înaintat în această direcţie. Chiar ocuparea Budei şi transformarea Ungariei în paşalâc a fost o acţiune preventivă, ca să nu-i zic defensivă. De acolo simţeau că vine pericolul cel mare, din expansionismul pornit din Europa Centrală, aşa s-a întâmplat cu habsburgii în secoloele 16-17. De acolo au venit loviturile decisive. Nu trebuie să discutăm prea mult. Napoleon spunea că „omul este ceea ce face” – şi asta este esenţial. Ştefan cel Mare s-a identificat mai întâi cu Moldova lui, cu credinţa în Dumnezeu, şi de aici vine acea înflorire de biserici cu care a îmbrăcat Moldova.

De fapt, acestea sunt comorile şi bogăţiile noastre cu care ne mândrim şi astăzi în faţa lumii.

Acesta este un fapt care nu poate fi contestat.

Legat de canonizarea lui Ştefan în 2004, evident, au fost multe discuţii. Care este opinia dumneavoastră în această privinţă?

Eu nu aş fi recomandat lucrul acesta. Aş păstra sfera sacrului şi a credinţei departe de zona politică. E greu de spus… Chiar şi din puţinul pe care îl ştim despre el, că s-a identificat cu ucideri, că a avut mai multe soţii etc.

Biserica, atunci când l-a canonizat, s-a uitat mai mult la calităţile şi la realizările lui în planul credinţei decât la defectele lui ca om.

Aşa este. Eu discut şi pun situaţia lui în paralel, deşi e distanţă de timp, cu cea a împăratului Constantin cel Mare, care şi el a fost declarat sfânt şi a avut păcate grele. Eu aici am avut rezervele mele.

Spuneaţi mai devreme că intenţionaţi să scrieţi despre Ştefan cel Mare şi diplomaţia lui. Evident că el a excelat în relaţiile externe şi cu Veneţia, şi cu papalitatea, şi cu Polonia, ba chiar şi cu turcii. Ce ne puteţi spune despre arta diplomaţiei la Ştefan cel Mare?

Este prematur răspunsul meu, pentru că obişnuiesc să ajung la o concluzie după ce am adâncit cercetarea, dar presimt că voi concluziona că a fost un mare diplomat, după felul cum a ştiut să-i joace pe unii contra altora. O putere mică, care a evoluat între mari puteri, cu succes. Ştefan, cunoscând terenul relaţiilor internaţionale, a ştiut să-şi sporească puterile ţării lui folosind contradicţiile dintre puterile vecine. Avea probabil şi un serviciu de informaţii foarte bun, încât cunoştea realităţile externe foarte bine. Rămâne însă de făcut un studiu aprofundat în acest sens, fie că îl fac eu sau alţii, despre diplomaţia în acţiune a lui Ştefan cel Mare.

Care ar fi contribuţia lui Ştefan în domeniul artei şi culturii? A fost Ştefan un sprijinitor al culturii în general sau numai al Bisericii?

În perioada aceea Biserica era principala sursă a culturii. În rest, altceva nu ştiu să fi făcut. La fiul său Petru Rareş se ştiu mai multe. A organizat şi teatru în Moldova, teatru satiric, dar informaţii cu privire la Ştefan nu avem în acest sens. Sunt sigur că despre Ştefan vom mai afla lucruri noi. Un coleg mai tânăr, Alexandru Ciocâltan, a găsit noi surse cu privire la marele domnitor, la călători în drum spre Ierusalim prin Moldova lui Ştefan cel Mare. Sunt sigur că o să mai apară noi lucruri cu privire la Ştefan.

Îl putem prezenta celor tineri pe Ştefan cel Mare ca un model de istorie naţională?

Fără ezitare. Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!

Ce ar trebui să învăţăm noi, cei de azi, din toată jertfa lui ca domnitor?

Simţul măsurii, înţelegerea corectă a realităţilor internaţionale în care se dezvoltă istoria României, pentru că, a spus-o şi Iorga, „nu există istorie strict naţională, iar cea a românilor e mai puţin decât oricare altele”. Vedem cu ochii noştri tot ceea ce s-a întâmplat recent. Ceauşescu n-a căzut dinăuntru, la fel Antonescu, la fel Garda de Fier, la fel Carol al II-lea ş.a.m.d. Istoria naţională se înţelege şi prin buna cunoaştere a contextului internaţional. Este una dintre calităţile necesare conducătorilor României.

Domnule academician, există în lumea românească de astăzi tot felul de intelectuali şcoliţi sau finanţaţi de tot felul de Fundaţii şi Comisii externe, care spun că noi, cei de azi, n-ar trebui să ne ocupăm de evocarea unor personalităţi medievale, cum este şi cazul lui Ştefan cel Mare, ci să ne întoarcem în timp cel mult la vremea Brătienilor, care au pus bazele României moderne. Ce părere aveţi despre această opinie?

Aceasta este o poziţie greşită. Studiem toată istoria, şi cu cât o studiem mai adânc, cu atât vom înţelege mai bine continuitatea şi discontinuităţile ei. Nu e o istorie uşoară, dar mai ales în cadrul acesteia e ceea ce a numit A. D. Xenopol şi a reluat Gheorghe I. Brătianu: „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. E vorba de permanenţa acestei mase de romanitate care s-a îndârjit să supravieţuiască într-un context internaţional defavorabil, stând de veghe cu faţa când la răsărit, când la apus ş.a.m.d,, agresată din toate părţile, reuşind nu numai să supravieţuiască, ci să creeze state, să le rotunjească, să le unească şi să fie o realitate a lumii contemporane.