Lupta cu moartea a Mioarei Grigore, o mamă cu cinci copii „Aş striga că dragostea poate învinge cancerul“

Mioara Grigore, profesoară de religie, este mamă a cinci copii şi o soţie exemplară. În urmă cu cinci ani, la doar 44 de ani, a fost diagnosticată cu cancer la sân. Medicii nu i-au dat mari şanse de supravieţuire atunci. Numai dragostea şi rugăciunile copiilor, ale soţului şi ale prietenilor adevăraţi au ţinut-o în viaţă. Momentan, starea de sănătate a doamnei Grigore este tot mai fragilă: cancerul i-a afectat şi plămânul drept şi o parte din ficat. Din punct de vedere medical, ultima şansă de vindecare este într-un institut oncologic din oraşul texan Houston, America. Pentru a ajunge acolo, Mioara Grigore are nevoie de ajutorul nostru!

La o săptămână după internarea în Spitalul Militar din Bucureşti, unde i s-a scos o cantitate mare de lichid din plămânul afectat de tumori maligne, doamna Mioara Grigore îşi exprima recunoştinţa pentru toţi semenii care au contribuit la strângerea unei părţi importante din suma necesară achitării intervenţiei medicale ce i-ar putea salva viaţa: „Din 50.000 de dolari s-au strâns în jur de 30.000 de dolari, într-un timp record. A fost o minune că oamenii, aceşti îngeri pentru mine, sfinţi, au strâns bănuţi ca să plec la Houston, la un mare institut oncologic, unde un prof. dr. Burzynski are un tratament revoluţionar. Sper, nu ştiu dacă va fi şi pentru mine sau dacă va da roade, dar e o ultimă şansă de a încerca. Această ultimă intervenţie m-a slăbit foarte mult, recunosc că nu mai am energia de la început. De aceea respir oarecum greu. Am pierdut foarte mult sânge şi asta îmi dă o neputinţă pe care nu am avut-o până acum, dar cu răbdare nădăjduiesc să revin la normal cât de cât şi într-o săptămână, maximum două, cu mila Maicii Domnului şi a Bunului Dumnezeu, sper să mă operez. Mulţumesc tuturor, n-am cuvinte! Nu ştiu dacă îşi dau seama, dacă ştiu ce au făcut, cât de mult şi-au luat cerul efectiv, pentru că dacă ar vedea cum aceşti cinci copilaşi, între care un băieţel cu sindrom Down, se bucură de mămica lor zi de zi, şi-ar da seama că au făcut o faptă nemaipomenită. Din suflet mulţumesc tuturor, le-aş mulţumi zi şi noapte. Dacă nu aş obosi când aş vorbi şi aş avea un pic de aer mai mult în plămâni, aş lua o portavoce şi aş spune tuturor cât de mult îi iubesc. Nu ştiu ce să dăruiesc tuturor acelor oameni care au făcut şi fac atâta pentru mine. Le dau lacrimile mele de mulţumire, le dau recunoştinţa mea, le dau gândul meu tot cel bun şi mica mea rugăciune, aşa cum pot să o fac împreună cu copilaşii mei. Să le dea Dumnezeu multă, multă sănătate şi bucurie de a trăi şi mântuire.“

Familia, cuibul dragostei

Cu voce caldă şi zâmbet bun, mămica Mariei (12 ani), a lui Antonie (11 ani) şi a lui Nectarie (9 ani), a Macrinei (8 ani) şi a Iustinei (6 ani) aminteşte febril de un băieţel de la o şcoală din Brăneşti, care i-a scris o scrisoare în care a pus 1,5 lei şi i-a urat: „Dumnezeu să vă dea sănătate că aveţi aşa o familie, că eu nu am avut parte“. Emoţionată, doamna Mioara continuă: „M-a copleşit şi mi-am dat seama că dacă acel copil a realizat importanţa şi unicitatea familiei, atunci eu am fost mai mult decât privilegiată de mi-a dat Dumnezeu cinci copii în şase ani jumătate şi un soţ care după 15 ani mă iubeşte la fel ca la început sau poate mai mult. Dragostea familiei, Doamne, susţinerea ei e covârşitoare! De aceea aş vrea să le spun tuturor femeilor cu boli mai mult sau mai puţin grave să se agaţe de dragostea copiilor, a soţului, să le admită, să le tolereze defectele şi să vadă dincolo de orice neputinţă. Iar dacă omul acela, într-o zi câteva ore, câteva minute, a fost alături de ea, a contat enorm şi contează.“

Dragostea, cuvântul de ordine în familia Grigore. Starea de bine care îi învăluie pe toţi membrii ei şi pe prietenii lor dragi, ajutoare de nădejde. Mama Mioara, cea care pune în mişcare această forţă a inimilor, vorbeşte: „După o ieşire din spital în care vezi durere, boală, moarte, partea sufletească mai coboară câte un pic, dar am primit de fiecare dată - şi le mulţumesc din suflet tuturor oamenilor care au fost alături de mine - încurajări, dovezi de dragoste, şi de asta aş merge pe drum şi aş striga că dragostea poate învinge cancerul, poate învinge deznădejdea, poate amâna şi învinge chiar moartea.“ Astfel s-a născut „Cancerul, dragostea mea“, o carte scrisă de Mioara Grigore, care provoacă cititorului, deopotrivă, râsete în cascadă şi valuri de lacrimi. „Disperarea m-a făcut să scriu cartea, mi-era teamă că nu le-am spus celor mici, soţului meu cât de mult îi iubesc. Nici acum nu ştiu să le spun cât de mult îi iubesc, dar mi-a dat răspunsul cea mică, Iustina, de 6 ani, care alaltăieri noapte, pe la ora 11:00 (când eram cuprinsă de aşa dureri, încât pentru prima dată de când am această boală m-am rugat la Dumnezeu să facă o minune şi să mă ia mai repede, să mor mai repede), Iustina mă ia de mână şi-mi şopteşte: «Mami, ştii de ce vreau să stai lângă mine cât sunt eu mică?» Am rămas uimită, nu ştiam ce îmi va spune, după care a răspuns: «Pentru că fără tine uit să mai respir, nu mai am memoria respiraţiei». O fetiţă de 6 ani să-mi spună asta… mi-am cerut iertare de la Dumnezeu că am abdicat lupta şi a trebuit să mă ridic din nou cu sufletul“, mărturiseşte autoarea.

„Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!“

O zi obişnuită în casa familiei Grigore, din comuna Tărtăşeşti, judeţul Dâmboviţa, începe în zori. Cu multă speranţă. Şi simţ al umorului, căci spune doamna Mioara: „Eu glumesc cu cei mici ca să nu vadă cât sunt de disperată, cei mici îmi mai spun glume ca eu să pot râde şi să mă întăresc. Şi am rămas aşa de vreo cinci ani. Din orice se poate scoate un zâmbet.“ Aşadar, „mă scol dimineaţa, de fapt ies de sub copii (am luat un pat mare în care să încăpem toţi, cred că am făcut o greşeală mare - n.r. zâmbeşte): Nectarie e cu capul pe gâtul meu, Iustina pe spatele meu, Macrina pe la picioarele mele. Apoi, cobor cu fetiţele în bucătărie, încercăm să facem celebra ciorbă sau supă. Maria, fetiţa cea mare, când simte că obosesc cu respiraţia, îmi spune pe un ton poruncitor: «Auzi, dragă, du-te în pat, că vin eu să te servesc, şi fără comentarii, te rog mult». Stau cu ei în pat, le mai citesc poveşti, şi ei vin cu tava la pat, cel puţin acum după operaţie, mai mergem prin livadă. Copilaşii mei au pus acum trei ani 83 de pomişori şi s-au prins 78. Aerul meu sunt ei, nu mă lasă nici un pic. Nu pot să mă pitesc pe nicăieri, mă găsesc oriunde aş fi în casă. De vreo doi ani de când tuşesc atât de rău, de-mi ies ochii şi vomit, mă tot întreb dacă le-am dat ceva, şi e o minune că încă nu tuşeşte nici unul. Nu ştiu ce mă mai ţine în viaţă, dar e copleşitor, că eu mă mir în fiecare zi că încă trăiesc, că încă sunt în mijlocul lor şi că ei deodată se luminează la faţă când mă văd, în special Nectarie. Împreună, vorba domnului Dan C. Mihăilescu, care a făcut critica la carte şi căruia îi mulţumesc din suflet, sunt cinci degete care la un moment se vor face un pumn strâns şi puternic care să ţină în el fiinţa mea, a mamei lor. Chiar aşa simt“, explică cu surâs blajin mama celor cinci copii la fel de minunaţi ca şi părinţii lor, Mioara şi Viorel.

Îi poartă pe toţi în inima sa de mamă-eroină şi ochii i se luminează când vorbeşte de: Iustina, mezina cu gropiţe în obraji, blondă cu ochii verzi, ce inventează poveşti cu o uşurinţă uimitoare şi vrea să devină balerină; Macrina, blândă, bună şi tăcută, visează să ajungă o mare pictoriţă, în timp ce îi face mamei sale cele mai tămăduitoare masaje cu ulei sfinţit; Nectarie, suferind de sindrom Down, cel care îi spune mamei „zmeurica“, în loc de Mioriţa; Antonie, captivat de enciclopedii, de ştiinţele exacte în general, hotărât să ajungă un reputat om de ştiinţă când va creşte mare; Maria - o fetiţă de doar 12 ani, „mama mea şi mama mamei mele, care are 84 de ani. Când nu pot eu, se duce şi o spală cu atâta precizie şi rigoare, pe urmă îi dă cu pudră de talc şi îi spune: «Bunicuţo, gata, te scot la bal», şi mama mea râde. Maria e foarte matură. E premiantă, îi place mult literatura şi vrea să devină poetă.“

Cât priveşte credinţa cea dătătoare de speranţă, mai ales în caz de boală, doamna Mioara Grigore spune că a învăţat-o tot de la cei mici: „La un moment dat, îi auzeam în cealaltă camera cum se rugau şi strigau la Maica Domnului ca la o vecină de peste gard, cu atâta simplitate ca şi cum Maica Domnului era acolo lângă ei: «Maica Domnului, vino să-ţi spunem! Vino, Măicuţa Domnului, să-ţi spunem!» Cu atâta tărie credeau… Ce înseamnă această simplitate şi curăţie a inimii!“

O minune

De fiecare dată, răspunsul la rugăciunile curate ale copiilor nu întârzie să apară: „Eu am o mare problemă, dar unii doctori chirurgi nu mă cred: la anestezie nu prea adorm cu totul, mai simt dureri, mai simt lipsă de aer, e destul de groaznic, că nici nu pot spune că-i aud, sunt undeva între viaţă şi moarte. A doua oară când mi s-a întâmplat, la ultima intervenţie, simţeam că nu mai pot respira. Strigam la Măicuţa Domnului să mă ajute că nu am aer deloc şi deodată am văzut-o pe fetiţa mea de 12 ani intrând în sala de operaţii. Era foarte elegantă, într-un halat alb, a venit, mi-a şters broboanele de sudoare de pe frunte şi mi-a zis: «Mami, uite, acum o să intru în plămân, o să scot apa, totul o să fie bine şi o să te ţin de mână şi în braţe şi vei respira». Şi atâta încredere mi-a dat, încât atunci când m-am trezit din anestezie întrebam toate asistentele: «Unde e Maria mea?» Mai apoi am întrebat-o ce făcea la orele acelea şi mi-a zis că se ruga pentru mine. Faptul că Dumnezeu mi-a trimis-o în vis, în starea aceea, a fost colosal.“

„Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi“

Demnă sub povara crucii ei, Mioara Grigore remarcă: „Am ajuns la concluzia că nimic nu e întâmplător şi că trebuia să am şi această boală. Mi-am dat seama că sănătatea pe care o aveţi dumneavostră e un mare dar, dar şi boala pe care o am eu e tot un mare dar, aşa că suntem iubite mult de Dumnezeu.“

Referitor la relaţia de cuplu, admite: „Am descoperit cât sunt de copleşitoare şi de salvatoare într-o relaţie răbdarea şi modul de a tolera, de a înţelege că fiecare avem defecte. Mă întreba cineva ce ne-a ţinut uniţi pe mine şi pe soţul meu atât de mult, dincolo de orice, şi i-am spus că mila, dar mila nu sub aspect jalnic sau lipsit de orice demnitate, ci mila aceea în care poţi să te pui puţin în locul celuilalt şi să-ţi dai seama cât suferă, mila aceea în care jertfa pentru celălalt e cu adevărat înălţătoare. Deci, mie mi-a fost milă de soţul meu că suferea din cauza mea, lui i-a fost milă că aveam această boală şi mila a generat o dragoste ca un tsunami. O iubită, o soţie, dacă e supărată de soţul - şi le cred şi le înţeleg -, să aibă puţină răbdare şi, în momentul în care vrea să spună ceva ce ţine de mânie, să tacă. Astfel, va simţi o eliberare, indiferent cât de mult ar jigni-o, iar soţul se va simţi vinovat şi se va întoarce, probabil, cu şi mai multă dragoste. Mi-am dat seama că puterea de a tăcea şi de a răbda într-o căsnicie sunt salvatoare.“

Şi mai spune doamna Mioara, cu vocea ei uşoară, ca de fulg: „Am realizat cum ne putem regăsi liniştea, fărâma de pace, bucuria de a trăi: întorcându-ne la lucrurile simple ale vieţii. Sunt atâtea lucruri de care nu mai avem nevoie, n-am avut niciodată, dar dacă am conştientiza... Dacă ne-am întoarce la iarba aceea din curte, la pomi, la omul de lângă noi, ca să revenim în noi înşine puţin. Epoca asta tehnologizată ne-a depărtat mult, dar dacă am căuta un pic de simplitate în toată complexitatea asta a noastră… E de mare valoare simplitatea, pentru că poţi să vezi altfel.

Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi şi de asta mi-e necaz. Mă uitam astăzi la femei frumoase şi la bărbaţi înalţi, bine făcuţi, care treceau pe drum şi îmi venea să-i îmbrăţişez să le spun: «Ştiţi cât sunteţi de fericiţi că puteţi respira?», dar evident că aş fi fost luată drept o femeie un pic cam nebună. N-am îndrăznit. Oamenii nu ştiu cât sunt de fericiţi că pot respira, că au doi plămâni, că se pot bucura de atâtea daruri de la Dumnezeu, sau nu vor să mai ştie…“

Cum o puteţi ajuta

Mioara Grigore mai are nevoie de 20.000 de dolari pentru tratamentul salvator. Cei care doresc să o ajute pe mămica celor cinci copii în zbaterea ei pentru viaţă o pot face donând în următoarele conturi:

RON - RO03 BTRL 04801 20122 5679XX
EUR - RO13 BTRL EURCRT 0022567901
USD - RO17 BTRL USDCRT 0022567901
CAD - RO82 BTRL CADCRT 0022567901
Swift BTRL RO 22.

Titular cont: Viorel Grigore
Banca Transilvania/Sucursala Piaţa Chibrit, Bucureşti
Contact fam. Grigore: 0766.414.565 / 0729.875.363

sursa: ziarullumina.ro

O ICOANĂ PICTATĂ A MAICII DOMNULUI ÎNCHIDE ŞI DESCHIDE OCHII PERIODIC ÎN CHIP MIRACULOS

Icoana Maicii Domnului clipeşte 

luni, 4 august 2014

D. Porfiris/P. Stafila

Icoana Maicii Domnului, ce se pastreaza ca un mare odor langa Preasfântul Mormânt din Biserica Învierii de la Ierusalim, deschide si inchide ochi din când în când.

Martori oculari au filmat această mişcare tainică a ochilor zugrăviţi ai Maicii Domnului, iar o sursă a Bisericii elen-ortodoxe locale a confirmat faptul.

Credincioşii considera acest fapt drept o minune şi se roagă pentru pace în pamantul greu incercat al Palestinei.

Icoana se află, potrivit istorisirilor şi tradiţiei, pe locul unde Maica Domnului, văzându-l pe Fiul ei răstignit, a plâns.

Puteţi vedea mai jos filmarea unui amator, iar concluziile va apartin:

Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: romfea.gr

Erezia hirotonisirii femeii. Biserica Anglicană va avea episcopi femei

Biserica Anglicană a votat în favoarea hirotonisirii femeilor ca episcopi

Sinodul General al Bisericii Anglicane a votat  pe 14 iulie 2014 în favoarea hirotonisirii femeilor ca episcopi, o reformă istorică în cadrul unei Biserici profund divizate de decenii în legătură cu acest subiect, relatează AFP şi Reuters. După aproape cinci ore de dezbateri, delegaţii reuniţi la York, în nordul Angliei, în cadrul Sinodului General, organismul de conducere al Bisericii Anglicane, au aprobat propunerea de a le permite femeilor să devină episcopi. Reforma a fost promovată de arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, şi ar putea duce la hirotonisirea primei femei ca episcop la începutul anului viitor. (Sursa: Agerpres)

Înainte de a fi Arhiepiscop de Canterbury, Justin Welby a lucrat timp de 11 ani în industria petrolieră, la Paris şi Londra. Fostul petrolist are 56 de ani, este căsătorit şi tată a cinci copii. Nominalizarea lui Welby a fost aprobată de premierul britanic David Cameron şi a primit şi girul Reginei, în calitatea sa de „Guvernator Suprem al Bisericii Anglicane". La alegerea ca arhiepisop el a afirmat: "Ştiu că ne confruntăm cu probleme grele. În următoarele zece zile, Sinodul general va vota hirotonisirea femeilor ca episcopi. Voi vota "pentru" şi mă voi alătura astfel vocilor numeroase care cer Sinodului să consfinţească această schimbare. (...) Avem, de asemenea, o dispută pe tema sexualităţii. Este foarte just ca statul să definească drepturile şi statutul oamenilor care coabitează în diverse forme de relaţii, inclusiv parteneriate civile. Nu trebuie să avem nimic de-a face cu nicio formă de homofobie în cadrul Bisericii noastre."

Ierarh român mărturisitor: PS Longhin Jar. Predică împotriva ecumenismului, a actelor cu cip și a războiului fratricid dintre Rusia și Ucraina

”Toate ale tale sunt ale Mele si ale Mele sunt ale tale, da-mi pacatele tale si Eu iti dau iertarea Mea. Oare nu va cutremurati auzind cuvintele acestea. Vrea Dumnezeu  cei mai murdar de la noi, cei mai rau. Ce am strans o viata, gunoaiele acestea Dumnezeu  le cere. Nu-ti  cere nici casa ta, nici  banii tai, nici aur. Da-mi pacatele tale și eu iti dau iertarea Mea.”
danielvla: Prea Sfinţitul Longhin de la Bănceni, după rânduiala lui Dumnezeu, încă îi păstoreşte pe românii din Ţinutul Herţa şi are CUVÂNT CU PUTERE MULTĂ
Presfinţitul Longhin Jar, episcop vicar al Cernăuţiului, este ctitorul mânăstirii Bănceni din Bucovina de Nord (de fapt Ţinutul Herţa), actualmente în Ucraina. Tot el a înfiinţat şi un orfelinat de copii, ajungând sa fie efectiv tatăl adoptiv a catorva zeci dintre ei. În total mănăstirile Bănceni şi Boian pe care le păstoreşte Prea Sfinţitul, au grijă de peste 400 de copii orfani.
Reamintesc ca în luna aprilie Prea Sfinţitul a fost internat in Germania din cauza unui preinfarct. După cum se poate vedea este întreg şi slujeşte. Mulţumim lui Dumnezeu ca l-a însănătoşit! Să ne rugăm să-l ţină mult timp de aici înainte in viaţă, sănătos şi cu putere, căci românii din Ucraina au nevoie de el.
danielvla
http://danielvla.wordpress.com/2014/07/31/prea-sfintitul-longhin-de-la-banceni-dupa-randuiala-lui-dumnezeu-inca-ii-pastoreste-pe-romanii-din-tinutul-herta-si-are-cuvant-cu-putere-multa-video/

Iata comentariul cititorului Copilash said, on iulie 30, 2014 at 12:44 pm de pe Saccsiv:

 CUVANT CURAJOS: Parintele Jar despre situatia din Ucraina

Am fost in Bucovina de Nord din Ucraina in weekend-ul acesta. Am aflat de “revolutia mamelor” cu putin inainte de a trece granita. Destinatia noastra era Manastirea Banceni. Ca sa ajungem la manastire am luat-o pe drumuri secundare. Duminica, la Sf. Liturghie – care s-a tinut in biserica mare – dupa citirea evangheliei, Parintele Jar a tinut predica (voi incerca mai jos sa sintetizez cele spuse de dansul):

1) a condamnat actiunile guvernamentale referitoare la incorporarea fortata a tinerilor si maturilor din Bucovina de Nord si restul tarii.
2) a denuntat minciunile din massmedia: a spus ca sunt zeci de mii de morti pe frontul din estul Ucrainei si nu cateva sute cum se zice in presa;
3) a condamnat conducrerea Ucrainei (presedinte, guvern, armata, jandarmerie, politie) cei care genereaza fraticidul din tara;
4) a condamnat pe patriarhul filimon al bisericii ucrainei (care s’a rupt de ortodoxia care tine de moscova) si care a binecuvantat razboiul;
5) a poruncit poporului sa nu mearga la razboi, sa nu traga cu arma si sa nu omoare alti semeni si a precizat ca nu da binecuvantare pentru asa ceva;
6) a indemnat poporul la rugaciune si pocainta (la citirea Sf Scripturi, Psaltire si actiste);
7) a precizat ca ceea ce se intampla sunt semne ale sfarsitului si ca Sfintii Parinti au proorocit aceste lucruri;
8) a indemnat hotarat oamenii sa nu accepte cipurile pe actele lor si mai ales in trupul lor;
9) a amintit de Parintele Justin Parvul (l’a numit “Parintele inflacarat al Poporului Roman”) si de profetia acestuia;
10) a condamnat ecumenismul si ereziile care sunt promovate in randul poporului si a indemnat la pastrarea credintei ortodoxe autentice si la implicarea activa a oamenilor in viata bisericii;
11) la adunarea de dupa Liturghie a marturisit despre Oastea Domnului si despre rolul acesteiea in devenirea lui duhovniceasca: a spus ca daca nu era Oastea Domnului el ar fi fost acum la eretici, ca aceasta la salvat de la pierzare;
12) parintele Jar se simtea foarte rau cu sanatatea, se vedea pe chipul sau suferinta fizica si durerea sufleteasca pentru cele ce se intampla;

sursa: saccsiv

Idei de predici la duminica a noua după Pogorârea Sfântului Duh

PS Ioan Mihaltan, episcopul Oradiei

Ev. Matei XIV, 22-34

1.În ceasurile grele însuşi Mântuitorul a socotit că are lipsă de întărirea firii omeneşti, în ipostasusl Său. Această întărire o aştepta de la Dumnezeu-tatăl şi Duhul Sfânt.

2.Sunt foarte multe evenimente din viaţa Mântuitorului pe care Sf. Scriptură nu ni le împărtăşeşte, deci nu le cunoaştem. Este inadmisibil să acceptăm ca revelată numai Sf. Scriptură nu şi Sf. Tradiţie.

3.Şi în cazul de faţă ne punem întrebarea ce fel de rugăciuni a rostit Mântuitorul în munte singur fiind? Ce frământări sufleteşti avea ne rămân necunoscute nouă.

4.Destul că după astfel de retrageri în singurătate se întorcea mai puternic, întărit în puteri dumnezeieşti. Ar fi recomandat şi pentru noi ca în tulburările noastre lăuntrice să practicăm astfel de retrageri în singurătate, să vorbim cu noi înşine şi cu Dumnezeu, dar de obicei nouă  nu ne convine să ne retragem singuri. De ce? Ne îngrozim de dezordinea noastră lăuntrică şi atunci ca să ne relaxăm oarecum încercăm diferite feluri de mângâieri uşoare, de nădejdi slabe, de plăceri trecătoare, căutăm  întâlnire cu semenii noştri care şi ei de obicei nu dovedesc o ordine lăuntrică sănătoasă. Astfel ne complicăm situaţia lăuntric, ne agravăm liniştea noastră sufletească.

5.Bine ar fi să ne punem la punct dezordinea noastră sufletească. Atunci  retragerea în singurătate şi o întâlnire a noastră cu Dumnezeu ar fi o mare linişte sufletească şi o mare bucurie. Numai oamenilor maturi sufleteşte cum sunt de fapt Sf. Părinţi ai Bisericii iubesc singurătatea şi se simt bine în singurătate.

6.Oricum, ar fi de dorit şi pentru noi cei de rând unele retrageri în singurătate , în meditaţii mai adânci despre lăuntrul nostru, în prezentarea lăuntrului nostru înaintea  lui Dumnezeu ca să fim întăriţi prin rugăciune şi har.

7.În urma acestor practici am fi mai liniştiţi, mai echilibraţi, mai statornici pe a binelui cărare.

8.Lipsa Mântuitorului din mijlocul ucenicilor era lipsa liniştii sufleteşti. Prezenţa frământărilor, a tulburărilor lăuntrice asemenea valurilor mării.

9.Fără prezenţa Mântuitorului în cele din lăuntru ale noastre nu există linişte sufletească.

10.Încă o dată dovedeşte că Creatorul este stăpânul  creaţie Sale şi creaţia ascultă de stăpânul ei. Marea se supune poruncilor Mântuitorului şi se linişteşte spre marea mirare a Sf. Apostoli.

11.Oamenii cu slăbiciuni şi ei supuşi fricii şi îngrijorărilor în faţa furtunilor vieţii ca şi Sf. Apostol Petru în slăbiciunea credinţei lui. Ei se întrebau asupra puterii Mântuitorului asupra făpturii, tot ca o slăbiciune a credinţei lor:”Cine este Acesta că şi vântul şi marea îl ascultă?”

12.Sunt diferite frici, unele distrugătoare de stări sufleteşti  şi pierzătoare de frumuseţi sufleteşti, dar altele sunt întremătoare, folositoare cum este frica de Dumnezeu socotită început de înţelepciune.

13.Avem lipsă de întărirea în credinţă în faţa greutăţilor vieţii. Singură această întărire ne salvează. Nu este uşoară întărirea în credinţă. Ea presupune potolirea patimilor prin înfrânare şi mult ajutor şi har din partea lui Dumnezeu.

14.Faptul că Mântuitorul tinde mâna lui Petru şi-l salvează din valuri, deşi îl mustră cu blândeţe, dovedeşte că Dumnezeu ne ajută în ceasuri grele  chiar dacă suntem nevrednici şi  puţin credincioşi.

15.Dacă vrem să comparăm corabia cu Biserica se cade să avem convingerea că toată ocrotirea şi liniştea sufletească o găsim în Biserică, în dreapta ei învăţătură şi în darurile ei. În afara ei sunt mari valuri şi zbuciume şi nelinişti sufleteşti. Pentru toate aceste binefaceri ale Bisericii asupra noastră se cade să-I mulţumim lui Dumnezeu, să închinăm toată viaţa Lui încredinţându-ne puterii dumnezeieşti asemenea Apostolilor din corabie împreună cu Mântuitorul.

16.Numai cu puterea dumnezeiască putem trece marea valurilor vieţii. Să ne păstrăm casa familiei noastre, să trecem peste valurile vieţii, să ajungem cu linişte la casa noastră asemeni Mântuitorului în ţinutul Ghenizaretului.

(Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p.78)

Cum au fost maghiarizate numele românilor din Ardeal la sfârşitul anilor 1800. Avram Iancu a devenit Iank Abraham

Oraşul Câmpeniu din Munţii Apuseni a devenit Cîmpeni apoi Topánfalva/Foto colecţia Florin Bota

Elevii români care urmau, la sfârşitul anilor 1800, şcoli maghiare se trezeau cu numele maghiarizat. „Tehnica“ nu-i ocolea nici pe recruţi, care intrau în armată cu un nume şi se lăsau la vatră cu altul. În 1897, Parlamentul din Budapesta a votat legea maghiarizării numelor oraşelor şi satelor româneşti din Transilvania. Multe localităţi cu sufixul „u” au rămas fără el. Vă prezentăm câteva exemple din zona Munţilor Apuseni: Albacu a devenit Albac şi pe urmă Fehervölgy, Buciumu a devenit Bucium apoi Bucsóny, Câmpeniu a devenit Cîmpeni apoi Topánfalva, Ponorelu a devenit Ponarel apoi Ponorel, Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol, Peleşu a devenit Peleş apoi Peles, Cărpinişiu a devenit Cărpiniş apoi Abrudkarpenyes, Lăpuşu a devenit Lăpuş (Arieşeni) apoi Lepus, Mogoşu a devenit Mogoş, apoi Mogos. Eliminarea elementelor caracteristice numelor româneşti Un an mai târziu, în 1898, a apărut lucrarea lui Simon Telekes: „Cum să maghiarizăm numele de familie”. În baza acestei lucrări s-au găsit cele mai perfide căi de maghiarizare a numelor româneşti, a căror consecinţe le trăim şi astăzi. Elevii care urmau şcoli maghiare se trezeau cu numele maghiarizat: Avram Iancu devine Iank Abraham. În armată recrutul intra cu nume românesc şi la lăsarea la vatră îl avea maghiarizat: Furduiu Dumitru a devenit Fúrdui Demeter, Furduiu Ioan a devenit Fúrdui Ianoş, Furduiu Nicolae a devenit Fúrdui Miklos. După cum se vede a fost eliminat sufixul „u” şi s-a pus accent pe prima silabă a numelui de familie. Documentele de arhivă cercetate de profesorul Ilie Furduiu pentru studiul „Momente din lupta românilor împotriva maghiarizării înainte de 1918“ , ne ajută să aflăm cum au fost maghiarizate numele românilor din Ardeal. În prezent întâlnim atât numele românesc cât şi cel maghiarizat: Ancău – Anca, Ardeleanu – Ardelean, Albu – Alb, Abrudeanu – Abrudean, Aiudeanu – Aiudean, Aronu – Aron, Adamoviciu – Adamovici, Baicu – Baic, Balosu – Balos, Barbu – Barb, Beldeanu – Beldean, Beleiu – Belei, Berindeiu – Berindei, Bârluţiu – Bârluţ, Bârzu – Bârz, Boariu – Boar, Bolunduţiu – Bolunduţ, Breazu – Breaz, Briciu – Brici, Bugnariu – Bugnar, Bumbu – Bumb, Boieriu – Boer, Boncuţiu – Boncuţ, Buzgariu – Buzgar, Blagu – Blag, Botariu – Botar Boancăşiu – Boancăş, Bartocu – Bartoc, Burzu – Burz, Bobariu – Bobar, Boldu – Bold, Barţiu – Bariţ, Bogdanu – Bogdan, Cacoveanu – Cacovean, Cadariu – Cadar, Cărpinişanu – Cărpinişan, Câmpeanu – Câmpean, Cernăianu – Cernăian, Ciorogariu- Ciorogar, Cipariu – Cipar, Cişmaşu – Cişmaş, Ciurariu – Ciurar, Cârnaţiu – Cârnaţ, Cojocaru – Cojocar, Comăniciu – Comănici, Coşeriu – Coşer, Covaciu – Covaci, Craiu – Crai, Crăciuneanu – Crăciunean, Creţiu – Creţ, Cucerzanu – Cucerzan, Curuţiu – Curuţ, Coroiu – Coroi, Ciobanu – Cioban, Corlaciu – Corlaci, Cuteanu – Cutean, Chirtopu – Chirtop, Cotişelu – Cotişel, Crişanu – Crişan, Coroianu – Coroian, Danciu – Danci, Dăianu – Dăian, Deceanu – Decean, Dogariu – Dogar, Doţiu – Doţ, Drăghiciu – Drăghici, Drăgoiu – Drăgoi, Dreghiciu – Dreghici, Dumitraşu – Dumitraş, Davidu – David, Dragoşu – Dragoş, Drăganu – Drăgan, Fleşeru – Fleşer, Furduiu – Furdui, Fiţiu – Fiţ, Fişteriu – Fişter, Fărcaşiu – Fărcaş, Fodoru – Fodor, Grosu – Gros, Gomboşiu – Gomboş, Grozavu – Grozav, Giurgiu – Giurgi, Glodariu – Glodar, Haţeganu – Haţegan, Horhoiu – Horhoi, Henegariu – Henegar, Hanganu – Hangan, Haneşiu – Haneş, Haiducu – Haiduc, Hanganu – Hangan, Iancu – Ianc (Iank), Ilieşiu – Ilieş, Huţiu – Huţ, Ienciu – Ienci, Indreiu – Indrei, Jeleriu – Jeler, Jurju – Jurj, Jinariu – Jinar, Joldişiu – Joldiş, Leahu – Leah, Lucaciu – Lucaci, Lupu – Lup, Leheneanu – Leheni, Lungu – Lung, Lupuţiu – Lup, Lobonţiu – Lobonţ, Lazăru – Lazăr, Macoveiu – Macavei, Mateiu – Matei, Mărgineanu – Mărginean, Miheţiu – Miheţ, Mocanu – Mocan, Mogoşanu – Mogoşan, Morariu – Morar, Munteanu – Muntean, Marcu – Marc, Mureşanu – Mureşan, Micu – Mic, Mihu – Mih, Morcanu – Morcan, Matesu – Mateş, Moguţiu – Moguţ, Nanu – Nan, Neagu – Neag, Novăceanu – Novăcean, Neamţu – Neamţ, Nemeşiu – Nemeş, Olariu – Olar, Oniciu – Onici, Oneţiu – Oneţ, Olteanu – Oltean, Opincariu – Opincar, Opreanu – Oprean, Ordeanu – Ordean, Orăşanu – Orăşan, Oţoiu – Oţoi, Păcurariu – Păcurar, Pătruţiu – Pătruţ, Popoviciu – Popovici, Puşcaşiu – Puşcaş, Poienariu – Poienar, Pruneanu – Prunean, Podariu – Podar, Potinteiu – Potintei, Pavenu – Paven, Poganu – Pogan, Purcelu – Purcel, Puşcariu – Puşcar, Plicul – Plic, Râsteiu – Râstei, Rusu – Rus, Radu – Rad, Raţiu- Raţ, Roşianu – Roşian, Rotariu – Rotar, Raiu – Rai, Sârbu – Sârb, Salcău – Salcă, Sântimbreanu –Sântimbrean, Străjanu – Străjan, Sasu – Sas, Sitaru – Sitar, Surdu – Surd, Stanu – Stan, Scrobu – Scrob, Suciu – Suci, Şerbu – Şerb, Ştefănuţiu – Ştefănuţ, Şortanu – Şortan, Stiopu – Stiop, Fătu – Făt, Târnoveanu – Târnovean, Trifu – Trif, Tătaru – Tătar, Turcu – Turc, Ursu – Urs, Voicu – Voic, Văcariu – Văcar, Vlaicu – Vlaic, Vârtanu – Vârtan etc. Din exemplele de mai sus constatăm că autorităţile vremii au suprimat sufixul „iu” sau „u”, care era caracteristic numelor româneşti. În 1907, Anton Husza-Herskovitz a tipărit, pentru guvernul maghiar, cartea „Românii din Ungaria”. În lucrare se dau sfaturi guvernanţilor cum să-i maghiarizeze pe români folosind cele mai draconice metode şi restricţii pentru: biserici, şcoli, presă.(Articol scris de NICU NEAG)

sursa: adevarul.ro

Idei de predici la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos

PS Ioan Mihaltan, episcopul Oradiei,

 Ev. Matei XVII, 1-9

1.În providenţa Sa dumnezeiască Mântuitorul cunoştea foarte bine fiinţa omului şi încerca să aplice pentru binele Lui diferite încercări. Una dintre cunoştinţele pe care le avea Iisus despre om credem că era cea a nestatornicirii fericirii omeneşti, de reacţii atât de diferenţiate în faţa unor evenimente şi realităţi.

2.De fapt, este o mare plinire statornicirea pe a binelui cărare.

3.De obicei, pe cărările vieţii omului este într-o continuă urcare şi coborâre, o continuă nestatornicie.

4.Cunoscând cele zise mai sus Mântuitorul îşi dădea seam de simţămintele Apostolilor mai ales la răstingnire.

5.Rostul schimbării la faţă a fost acela de a-i preveni pentru această sminteală. Cu toate acestea Sf. Apostol Petru a căzut pradă lepădării, dar aducându-şi  aminte de unele evenimente din viaţa Mântuitorului a ajuns să plângă cu amar, să scape de acea împietrire sufletească ca rezultat al unor păcate neregretate prin pocăinţă sinceră.

6.Schimbarea la faţă era totodată un argument al dumnezeirii Mântuitorului, o realitate a vieţii veşnice, o realitate mai presus de minte şi cuvânt, un argument  puternic pentru om ce însemnează a cunoaşte pe viu pe Dumnezeu şi a trăi bucurii duhovniceşti sub căldura şi lumina Sf. Duh exprimate prin cuvintele „ ce bine ne este nouă să fim aici” cu un dor de prelungire a acestei bucurii duhovniceşti, dar ele rămân momente din când în când pe cărările vieţii pentru întărirea noastră în desele slăbiciunii.

7.Taborul s-a repetat în viaţa sfinţilor Bisericii, de aceea ei au rămas statornici pe a binelui cărare chiar dacă după ispitiri şi slăbiciuni omeneşti provocate de puterile amăgitoare şi-ngăduite pedagogic de Dumnezeu.

8.O asemenea experienţă a fost redată din viaţa Sf. Serafim de Sarov care vrând să dovedească ucenicului frumuseţile lucrurilor Sf. Duh l-a dus la o margine a pădurii, iarna, ucenicul a văzut acea lumină de pe Tabor în faţa Sf. Serafim, acelaşi miros de bună mireasmă, aceeaşi căldură sufletească.

9.E semnificativă prezenţa lui Ilie şi Moise pe Tabor. Încercând a da o explicaţie, aceste două persoane reprezintă Legea şi râvna pentru păzirea poruncilor, condiţii principale pentru mântuire şi totodată o evoluţie a desăvârşirii de la Legea Vechiului Testament la Legea iubirii, de la râvnă pentru plinirea legii la râvna duhovnicească. Un drum al desăvârşirii de la facerea lumii a Lui în împărăţia  Sa trăită nu numai în veşnicie, dar şi în viaţa vremelnică.

10.Rămâne pe Tabor şi o prezenţă  a Treimii ca şi la Botezul Domnului: luminile Duhului, glasul Tatălui şi prezenţa Fiului, realitatea dumnezeiască a prezenţei luminii şi a bucuriei.

11.Acesta este Dumnezeul creştinilor care S-a arătat în această  prezenţă.

12.Firea omenească nu poate suporta dumnezeirea în toată strălucirea Sa: s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au spăimântat. Era explicabil. E explicabil şi cum a venit la noi Dumnezeu nu în toată slava Lui, ci în chip de rob, dar totuşi arătându-şi slava Sa dumnezeiască la deosebite evenimente ca pe Tabor.

13.Faptul că au făcut o dublă experienţă a Mântuitorului plin de slavă şi a Mântuitorului întrupat ca Fiu al Omului le-a putut întări un echilibru al dreptei judecăţi.

14.Porunca de a nu spune numănui până la înviere e semnificativă. De ce ? Pentru că firea omenească greu îşi poate închipui măririle dumnezeieşti expuse de alţii dacă această fire nu are personal această experienţă de pe Tabor unor oameni departe de această experienţă şi poate zadarnic propovăduiau Sf. Apostoli experineţa de pe Tabor unor oameni departe de această experienţă, rămânând fiecare să dobândească experienţa sa în urma învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

15.Pe cărările vieţii noastre de creştini este necesară repetarea Taborului posibil omeneşte pentru a nu fi doborâţi sub puterea atâtor dezamăgiri cunoscute de noi oamenii.

16.Să ne străduim luptând contra păcatelor pentru dobândirea luminii şi bucuriei duhovniceşti mijloc de întărire a noastră în credinţa în Dumnezeu şi ca o cunoaştere autentică  măririlor dumnezeişti, convinşi  în urma acestor experienţe de existenţa vieţii veşnice, asemenea sfinţilor şi martirilor Bisericii noastre.

300-303

MAREA TRĂDARE NAŢIONALĂ. Prof. dr. IOAN SABĂU POP – “Statul român a restituit păduri, terenuri agricole şi clădiri în valoare de aproximativ 60 de miliarde de euro!”

Legea proprietatii - modelul european de ocupare a teritoriilor romanesti de catre fostii cotropitori din secolele XVII-XIX

Un reputat specialist în drept privat, avocatul Ioan Sabău Pop, profesor la Universitatea “Petru Maior” din Târgu Mureş, membru al Curţii Interna­ţio­nale de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Industrie şi Comerţ a României, ne oferă un tablou terifiant al actualităţii.

“Legea nr. 247 este o lege de trădare naţională asumată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu”

- Aţi vorbit recent despre “complicităţi şi trădări”, cu referire la retrocedările de proprietăţi din Transil­vania şi nu numai de acolo. Cât de grele sunt aceste vinovăţii şi cui le datorăm de fapt?

- Am spus, poate, până la obsesie, că, în principal, tot ce ni se întâmplă ni se întâmplă din cauza noastră. După anul 1990, nu mai putem să ne lamentăm că sun­tem prinşi în păienjenişul jocurilor de interese din lu­mea contemporană, fără să ştim. Nu, toate se în­tâmplă cu participarea noastră efectivă şi angelic de incon­şti­entă. Ce facem acum nu mai putem schimba.
Sunt o per­soană cu predispoziţie spre ordinea legală, în care autorităţile să intervină cu reacţii limpezi şi de efect. Vedem însă o totală lipsă de reacţie a celor pe care-i plă­tim ca să ne reprezinte; ele, autorităţile, la toate ni­ve­­lele şi rangurile, par a fi intimidate, sufocate, chiar depăşite de evenimente, într-o tranziţie nesfârşită. Este şi instituţia proprietăţii sub aceste nereguli.

Pri­vind cu capul plecat la scenarii care se fac în altă parte, auto­ri­tăţile noastre trăiesc într-un compromis sinonim cu prostia. Începând cu anul 1990, s-au promulgat legi de restituire a proprietăţii, care de care mai stufoasă, s-a intrat într-un mecanism de interpre­tare şi aplicare ab­solut aberant, cu portiţe deschise pentru a sufoca omul obişnuit, micul proprietar, care a avut un plug, o căruţă şi o suprafaţă mică de pământ.

În detrimentul lui, s-au dat satisfacţii exagerate foştilor mari proprie­tari, unora pe bază de documentaţii contrafăcute inge­nios, în labo­ratoare de specialitate. Numesc cazul marilor proprie­tăţi latifundiare istorice, ce au aparţinut grofilor şi conţilor unguri, plecaţi pe alte meleaguri, care au mai fost o dată rezolvate, prin anii 1920. Statul român a în­chis, în acei ani, contenciosul cu aceşti grofi şi conţi, plă­tind în coroane de aur, în 1928, echivalentul a 3,2 tone de aur, prin Fondul agrar de la Bâle – Fran­ţa.

Au trecut deceniile şi, în anul de graţie 2005, a fost votată Legea nr. 247, care este o lege de trădare na­ţională, asu­mată de Guvernul condus de Călin Popescu Tări­ceanu. Este o lege care nu ţine seamă de lucrurile şi realităţile din România, deoarece a dat “liber la peşte”, a dezăgăzuit totul, fără oprelişti. Redeschizând răni istorice, ne-a întors la structura proprietăţii din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, dinainte de Răscoala lui Ho­rea, readucând şi reaşezând rânduieli feudale, din care românii erau excluşi!

Fruntaşii noştri, în special parla­mentarii care, în majoritatea lor, sunt amatori şi ig­no­ranţi, precum şi guvernanţii, cu toţii spun mereu că “nu avem legislaţie”… Dimpotrivă, avem chiar prea multă legislaţie, dar incoerentă, discriminatorie, cu proceduri complicate şi descurajatoare pentru cei de bun simţ şi fără bani.

- Ce s-a întâmplat, concret, în privinţa retro­ce­dărilor, în România ultimilor 23 de ani?

- În România post-revoluţionară s-a pornit in­ten­ţionat cu stângul, începând cu guvernul lui Petre Ro­man. Prima lege a fondului funciar şi Legea Privatizării nr. 58/1991 au făcut posibilă regruparea samurailor autohtoni. Aceste legi au reprezentat începutul răului. A urmat Legea nr. 1/2000, supranumită “Legea Lupu”. Aplicarea aces­tei legi a dus la distrugerea pădurilor, la dezechi­libre majore de mediu. Amintesc şi Legea nr. 10/2001, care a pus capac la toate; cu asta am terminat cu imo­bilele din România, vorbesc de cele repre­zen­tative.

Pen­tru fiecare dintre aceste palate răsare câte un stă­pân, dacă nu, îl inventăm noi şi, cu scuzele de ri­goare, îl rugăm să ne ierte că-l facem fericit; luăm de la el lec­ţii de jovialitate, cum s-a întâmplat în cazul Cas­te­lu­lui Bran. Ce mândri erau românii cărora le-a strâns mâna cu îmbărbătare, proprietarul regăsit pe alt conti­nent! S-au înghesuit, în frunte cu un ministru al Cul­turii, Iorgulescu, să-i atingă mâna (bine că nu i-au să­ru­tat-o) acestui nou proprietar, care nu înţelegea bine ce i se întâmplă… Ce i-a păsat domnului ministru? Doar nu a dat ce era al lui…

Ca să rezum, atunci când s-au iniţiat legi sau alte reglementări, în mintea “gân­ditorilor” erau avute în vedere situaţii particulare, adi­că ce anume concret va rezolva legea, pe cine va fa­vo­riza. O inepţie, o lege este abstractă, impersonală, are în vedere o generalitate instituţională. Efectul în lanţ s-a produs după promulgare, cel vizat avea pui, avea acoliţi, iar instituţia proprietăţii s-a dărâmat ca un castel de nisip, sub care am fost prinşi noi, ceilalţi.

“În Ungaria vecină şi prietenă sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor, din care nu s-a retrocedat nici măcar un centimetru pătrat”

- Cum au rezolvat celelalte ţări foste comuniste problema retrocedărilor? Bucureştiul a invocat me­reu presiunile UE, retrocedările fiind considerate o condiţie a aderării.

- În Ungaria vecină şi prietenă, sunt peste 200.000 de proprietăţi aparţinând românilor: statului român, cultelor religioase (în special bisericii greco-catoli­ce), depozite bancare îngheţate în ambele războaie mon­diale, persoanelor fizice şi familiilor, şcolilor con­fesionale. Cel mai relevant exemplu este averea imen­să, evaluată acum la 7 miliarde de euro (cuprinzând chi­riile şi uzufructele), care a aparţinut şi aparţine Fun­daţiei “Emanoil Gojdu”. S-a întreprins ceva? Ni­mic! S-a restituit ceva? Nici măcar un centimetru pă­trat!

Ar trebui să se implice efectiv şi să facă ceva gu­vernul României şi cultele religioase, în special pentru Fun­da­ţia “Gojdu”. Ca să fim sinceri până la capăt, un gest a existat, dar unul de imensă trădare, o acţiune tip “su­veică”, cum spunem noi, juriştii. Anume, fai­mo­sul mi­nistru de Externe din 2007, Mihai Răzvan Un­gureanu (MRU), a emis o ordonanţă de creare a unei noi fun­daţii maghiaro-române “Emanoil Gojdu”, în­căl­când flagrant dispoziţiile de ultimă voinţă ale gene­rosului fondator, în privinţa averii sale private.

Dom­nul MRU a făcut o naţionalizare indirectă, în favoarea Ungariei. No­roc că planul nu a putut fi dus până la capăt. Aceas­ta ar fi însemnat pierderea patrimo­niu­lui fun­daţiei, printr-o schemă de funcţionare ridicolă.

A fost rolul presei cinstite, care a pus presiunea evenimentului pe parlamentarii ca­re au respins ordonanţa. Alături de personalităţi eru­dite, am avut şi eu o modestă şi discre­tă contribuţie. Si­tua­ţia retrocedărilor este la fel şi în alte ţări; bu­nă­oară, Cehoslovacia avea problema sude­ţilor (ger­mani), Po­lo­nia, problema germanilor alungaţi din Sile­zia Su­pe­rioară până la Danzig (azi Gdansk), Slovacia, după desprindere, problema comunităţii un­gurilor (peste 30%, în zona Kosice şi Bratislava).

Toa­te aceste ţări au rezolvat problema rezonabil, s-au restituit su­pra­feţe de pă­mânt şi de pădure puse sub regim juridic exi­gent, s-au plătit despăgubiri parţiale, s-au oferit opţiuni pentru ale­gerea unui imo­bil, dacă erau mai multe. La fel în Bulgaria, unde au fost con­di­ţii restric­tive şi foarte raţional organizate; chiar şi Re­publica Moldova are o legislaţie mai bună ca a noas­tră. Ni­ciuna dintre aceste ţări nu şi-a negat trecutul în mod ni­hilist; s-a întâmplat, face parte din istorie, timpul nu poate fi dat înapoi.

“Se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile”

- Ce suprafeţe agricole, ce clădiri, ce păduri au fost retrocedate în Harghita şi Covasna şi de ce este ilegal tot ce s-a întâmplat?

- În Harghita, Covasna şi Mureş, dar şi în nordul Mol­dovei şi în alte judeţe transilvane,se fac retro­ce­dări în proporţii incredibile. Este vorba de sute de mii de hectare care, pe la autorităţi administrative şi ins­tanţe sunt tratate ca fapte banale, ca şi cum ar fi câteva cutii de chibrituri. Se retrocedează tot ce se cere de anumite categorii de “revendicatori”.

Este cazul fos­te­lor familii de grofi, conţi, baroni, husari, csendori etc., pe care poporul român ar fi trebuit să îi uite, după ce şi-a pomenit morţii ucişi de aceşti criminali şi şi-a şters lacrimile. După datele pe care le am de la prefec­turi, sunt în jur de 200.000 – 230.000 ha de pă­du­re care se revendică, numai din judeţele Mureş şi Har­ghi­ta.

As­ta, fără să cuprindem Haţegul, Sălajul, Munţii Apu­seni, Bihorul, unde sunt revendicate, de asemenea, zeci de mii de hectare. Dacă luăm în calcul şi restitui­rile ave­­rilor bisericeşti, statul român a restituit păduri, te­renuri agricole şi clădiri de importanţă majoră, cu o va­loare de aproximativ 60 de miliarde de euro! Este re­vol­tător că documentaţiile sunt discutabile şi con­tra­fă­cute.

Se inventează moştenitori şi cesionari, se întoc­mesc ingenios arbori genealogici de la Arpad încoace, dar mai ales se ignoră faptul că problematica acestor proprietăţi a fost rezolvată de statul român între anii 1923-1927, în litigii internaţionale, unde statul ro­mân a fost apărat de Nicolae Titulescu. Practic, urma­şii de azi ai grofilor primesc încă o dată ceea ce statul român a despăgubit după primul război mondial, prin anii 1923-1927, 1931-1933.

Din nefericire, arhivele Transil­vaniei, cu cărţile funciare, pe care Ungaria a refuzat să le predea României, încălcându-şi propriile an­ga­ja­men­te, sunt la discreţia lor, fiind în Ungaria şi la Tribu­nalul de mare instanţă din Paris. Dar e dureros că niciun reprezentant român nu întoarce măcar o filă, zac acolo sute de dosare.

“Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel, cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700?”

- Care este pericolul real al acestor retrocedări?

- Acţiunea de retrocedare este nedreaptă şi ipote­chează total viitorul economic al României; instaurăm prin legi, pe care le aplicăm de bună voie, inechităţi is­torice pe care le facem perpetue. Practic, ne întoarcem în epoca feudală, de astă dată cu acte în regulă şi ho­tărâri judecătoreşti obţinute cu generozitate de cei care nici măcar nu se aşteptau. Îşi poate cineva imagina, în Europa anului 2013, că, în judeţul Mureş, este pe cale să fie restituit (procedurile sunt avansate) satul Idicel cu tot cu casele şi locuitorii săi, aşa cum a fost în anul 1700, ca şi versanţii Jârca şi Sălard, în pre­zent devenite aşezări umane?!

În Retezat se urmăreşte restituirea unei suprafeţe de peste 10.000 de hec­tare care, din anul 1926, aparţine Academiei Române, ca areal de cercetare. În Cluj, Mureş, Arad, Oradea, im­por­tante clădiri publice, care au fost ale statului şi sunt spitale, şcoli cu tradiţie, instituţii administrative, sunt restituite, apoi închiriate tot de statul român. De exem­plu, Liceul “Bolyai Farkas” din Târgu Mureş, pre­luat în 1918 de România, de la statul ungar, pentru că a fost colegiu reformat, s-a restituit Bisericii Refor­mate, care nu l-a avut niciodată în posesie!

În plus, sta­tul român plă­teşte chirie pentru elevii din liceu, ex­clusiv ma­ghiari, aşa cum s-a cerut, suma de 20.000 eu­ro lunar! Aşadar, în timp ce elevii maghiari sunt ţinuţi cu chirie de statul român într-o clădire a Bisericii Re­for­mate ma­ghiare, elevii din şcolile româneşti restituite sunt mutaţi în zone marginale, în construcţii din PFL. Pentru ei, statul nu-şi permite să achite chiria aferentă…

- Un adevărat coşmar! Din vina cui plăteşte statul chirie pentru o clădire preluată legal, de acelaşi stat, în 1918?

- După Diktatul de la Viena, din 1940, Horthy dă două ordonanţe guvernamentale prin care: Anulează împroprietăririle şi efectele Reformei Statului Român din 1921. Anulează tranzacţiile şi convenţiile de pro­prie­tate care au avut loc pentru proprietăţile ce au apar­ţinut foştilor mari latifundiari.

După război, România dă Legea nr. 260/1944, privind refacerea actelor şi arhivelor şi îndreptarea abuzurilor, dar care nu este pusă în aplicare din cauza ruşilor şi, mai târziu, a regimului comunist. Multe din actele de arhivă lipsesc, fiind duse de armata lui Horthy în retragere. Aşadar, în mod para­do­xal, statul român de azi restituie pro­prie­tăţile după ordonanţele lui Horthy, potrivnice, bineîn­ţe­les, Statului Ro­mân! Nimeni, după 1990, nu s-a gân­dit să le anu­leze…

Sursa: Financiarul, preluare dupa Formula As

In Ucraina- romanii trebuie sa moara pentru interesele altora

Traian Basescu apara interesele Ucrainei in timp ce, 
Statul Ucrainean vrea sa se scape de romani.

Autorităţile din Kiev au fost acuzate de un parlamentar din Bucureşti că au găsit “soluţia exterminării românilor” din regiunea Cernăuţi prin trimiterea lor în prima linie a frontului din războiul contra separatiştilor pro-ruşi din estul ţării.

“Ucraina face un joc periculos încercând să diminueze numărul românilor din regiunea Cernăuţi prin transformarea lor în carne de tun în zona de conflict din estul ţării. În timp ce tinerii ucraineni sunt retrași din zona fierbinte și li se acordă statut de refugiaţi, tinerii români au primit ordin de recrutare în masă”, susţine parlamentarul Bogdan Diaconu prin intermediul unui comunicat de presă primit la redacţie.

“Românii nu au obligaţia să apere statul ucrainean care le-a închis școlile și a făcut tot posibilul să-i asimileze, negându-le drepturile și identitatea, pentru ca acum să descopere că românii sunt totuși buni pentru ceva: pentru a fi uciși într-un război care nu le aparţine. Faptul că etnicii români din Ucraina sunt singurii care au primit ordin de încorporare, în timp ce alte minorităţi sunt protejate, arată că statul ucrainean are și alte scopuri decât cel de a umple frontul: acela de a sparge majoritatea românească din regiunea Cernăuţi și a continua astfel mai ușor ulterior opera de asimilare și de negare a identităţii românești. Prin acest procedeu, Kievul egalează Rusia în cruzime și dovedește că nu e cu nimic mai bună decât Moscova”, a mai spus deputatul PSD, membru al Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării.

Acesta a mai cerut intervenţia imediată şi fermă a României, “pe canale diplomatică”, pentru stoparea “exterminării românilor”.

“Prin acest comportament, Kievul ne arată că nu merită sprijinit în eforturile sale de a-și conserva integritatea teritorială. România a avut toată bunăvoinţa faţă de problemele prin care trece statul ucrainean, în ciuda experienţelor negative anterioare cu acest stat, și și-a oferit sprijinul în acest sens, dar, ca întotdeauna în relaţiile cu ţările vecine, nu este tratată cu aceeași monedă. România nu va sta cu mâinile în sân în timp ce se pregătește exterminarea etnicilor români sub pretextul războiului și de aceea relaţia cu Ucraina trebuie să sufere o modificare radicală”, concluzionează parlamentarul român.

sursa: APOLOGETICUM


Vedeti si reactia mamelor si sotiilor romance din Ucraina: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/sa-moara-romanii-stapanii-ucrainei.html

INTERNETUL SI… BUNUL DUMNEZEU

Tineretea a fost si este o stare de gratie, o varsta a efervescentei, a emulatiei , a cautarilor. Paradoxal insa tineretul isi indreapta atentia mai mult spre pseudovalori, spre zonele unde superficialul si chiar frivolitatea cocheteaza dezinvolt! Nihilismul a ajuns si la noi! Astfel se face ca multi dintre tineri, uita de adevaratele valori, valorile morale in primul rand.

“Fara reperele morale si religioase totul este posibil” - spune Bauman. Tineretul, omul contemporan, resimte nevoia imperioasa a  unor repere axiologice, a unei scari a valorilor. Le va putea gasi in afara lui Dumnezeu ?

Postmodernismul exacerbeaza hedonismul antic, relativizand valori si uitand de suflet. Nu mai exista cunoastere al carei prieten (“philos”) ne-am dori sa devenim. Nu ne mai trece prin cap ca am putea sa iubim ceea ce stim, ci doar ne punem intrebarea - cum sa facem sa putem convietui cu aceasta stiinta -  fara sa ne pietrificam! - spunea Peter Slaterding in “Critica ratiunii civice”(pag.5)… Stiinta  vesela  a lui  Nietzche s-a transformat in vid existential! – Omul, istoria Sa nu poate exista in afara lui Dumnezeu. ”Lumea traieste ca si cand Hristos n-ar fi venit, ca si cand n-ar avea nici o semnificatie pentru noi!” (Alexander Schmemann,  “Postul cel Mare“).

Lumea s-a nascut prin Verbul Divin si nu poate exista in afara divinului, a Cuvantului Sau! Nu demult Biserica noastra l-a sarbatorit pe Sf.Prooroc  Ilie (20 iul). A fost unul din marii sfinti ai Vechiului Testament  care  a  luptat  impotriva  idolatriei! Un parinte al Bisericii noastre(PS Sebastian Ilfoveanul) enumera printre formele  de  idolatrie   ale  postmodernitatii:  egolatria , consumerismul arghilofilic , astrolatria,  sexolatria,  sclavia mass-media. Suntem intr-un timp  in care informatia circula nestingherita. Nu putem trai in afara timpului nostru, dar oare sa devenim ”dependenti”, ahtiati dupa  mass-media? Televizorul a ajuns stapanul casei. Internetul, telefonul mobil, “zeii” tutelari  ai tineretului? Unde L-am lasat pe Dumnezeu? Tinerii accesand internetul, pot face conexiuni  intre valori si norme morale? In acest urias sistem informational, binele, frumosul si adevarul nu se acceseaza foarte usor. Putem si trebuie sa-L gasim pe Dumnezeu si pe internet! Citind recent o publicatie literara “Fereastra”(nr.20 din mai 2006, pag 3) am gasit un articol cu un titlu frapant care circula pe internet: ”Interviu cu Dumnezeu”- atribuit lui Octavian  Paler si a carui  paternitate acesta nu o revendica  .

      Dincolo de acest titlu frapant, putem gasi notele unei  meditatii profunde. Iata textul:

             "-Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu .

             -Daca ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zambit.

             - Timpul meu este eternitatea… Ce intrebari ai vrea sa-mi pui ?

             -Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?

          Dumnezeu  mi-a raspuns  :

           -Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa creasca… iar apoi tanjesc iar sa fie copii; ca isi pierd  sanatatea pentru a  face  bani... iar apoi isi pierd banii  pentru  a-si recapata sanatatea. Faptul ca se gandesc cu teama la viitor si uita prezentul,  iar astfel  nu traiesc nici prezentul, nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

    Dumnezeu mi-a luat mana si am stat tacuti un timp, apoi am intrebat :

               -Ca parinte, care ar fi cateva dintre lectiile de viata pe care ai dori sa le invete copii tai ?

          -Sa invete ca dureaza doar cateva secunde sa deschida rani profunde in inima celor pe care ii iubesc… si ca dureaza mai multi ani ca acestea sa se vindece; sa invete ca un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; sa invete ca sunt oameni care ii iubesc, dar pur si simplu nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa invete ca doi oameni se pot uita la acelasi lucru si ca pot sa il vada in mod diferit; sa invete  ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti, ca trebuie sa se ierte si pe ei  insisi .

              -Multumesc pentru timpul acordat, am  zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii sa stie?

      Dumnezeu m-a privit zambind si a spus  :

              -Doar faptul ca sunt aici, intotdeauna."

     P.S.   Ce bine ar fi ca tineretul sa acceseze pe internet - mai ales - frumosul, binele si adevarul, sa faca deosebirea dintre comunicarea si comuniunea adevarata! Si in acest spatiu virtual Dumnezeu asteapta sa fie “accesat”si gasit de catre fii Lui!

Preot Nicolae Petrut,

Protopopiatul Beius

Razboiul din Gaza: Statul American intarzie sa faca pace in fasia Gaza - La televiziunile din Romania e un subiect prea putin discutat

ATAC “CHIRURGICAL” in GAZA: Spitalul central facut morman de moloz si cadavre.

Daca mai era vreun dubiu ca Israelul actioneaza ca un popor barbar, acum s-a risipit si acel dubiu. Armata a bombardat spitalul central din Gaza, acolo unde erau internati femei si copii care se aflau deja in stare grava din cauza razboiului.

Oameni buni care credeti ce va spune presa generala, ca Israelul bombardeaza scolile, spitalele, moschee, casele oamenilor, datorita faptului ca acolo sunt ascunse rachete. Ganditi-vava  rog un pic, in primul rand rachetele cu raza scurta si medie de actiune, de orice tip ar fi, sunt foarte, foarte scumpe, la ordinul sutelor de mii de euro, una singura, oamenii de acolo sunt in asa hal de saraci ca nici dupa ce sa bea apa nu au, de unde isi permit ei sa procure aceste rachete??? Mai ales ca nici nu au produs vreo paguba in Israel, aceste asa zise rachete ale gruparii Hamas, nu au ranit pe nimeni, sau sa fi distrus vreo cladire. In al doilea rand, aceste rachete sunt foarte mari ca dimensiuni, sunt transportate pe masini speciale, cum se pooate sa credeti ca ele pot fi ascunse in apartamente sau scoli sau spitale??? Nu e pic de logica. 
Pana acum in Gaza au fost omorati peste 800 oameni dintre care majoritatea civili.
 Iar rachetele trase de Israel de la cine provin??? Nu de la americani??? Ii considera cineva pe ei vinovati de atat de multe crime cu premediatare???

Trezirea dragii mei!!!

Mai jos aveti o serie de imagini de-a dreptul socante de la spitalul distrus:

sursa: vremuritulburi.wordpress.com