Doi extremisti maghiari sunt acuzati ca intentionau sa detoneze un dispozitiv artizanal de Ziua Nationala a Romaniei

DIICOT:

Extremiștii maghiari plănuiau să arunce în aer 

rețeaua de transport a gazelor naturale din Ardeal

Membrii Mișcării pentru Tineret "64 de Comitate" plănuiau și alte atentate în afară de cel care urma să aibă loc cu ocazia manifestărilor organizate de Ziua Națională.

Conform DIICOT,  într-o altă acțiune teroristă ar fi urmat să arunce în aer rețeaua de transport a gazelor naturale din Ardeal.

Rolul iezuiţilor în Biserica Greco-Catolică

Iezuiţii aveau menirea de a conduce destinele Bisericii Greco-Catolice prin controlul pe care îl aveau asupra ierarhilor uniţi

Prozelitism iezuit în ţările ortodoxe

După trecerea la reformă a unui foarte mare număr de catolici, Biserica Romei se foloseşte de ordinul călugărilor iezuiţi pentru a recupera pe orice căi numărul de credincioşi pierduţi prin reformă. Acest ordin călugăresc a fost înfiinţat în anul 1540 de ofiţerul spaniol Ignaţiu de Loyola care contribuie foarte mult la convertirea unor ortodocşi mai ales prin şcoală şi implicaţii diplomatice. Iezuiţii au lucrat intens la convertirea în masă a ortodocşilor, mai ales acolo unde situaţia politică şi economică îi avantaja.

La început nu s-a recurs la o catolicizare totală a credincioşilor ci s-a folosit o soluţie de compromis. S-au modificat doar unele părţi mai nesesizabile de către populaţie dar s-a păstrat cultul şi ritul ortodox iar treptat au început să se schimbe dogmele şi toate celelalte, scopul final fiind asimilarea în catolicism.

Mitropolitul Bartolomeu Anania – Am dorit sa intram in Europa nu in Sodoma

Leul Ardealului 

s-a nascut in 18 martie 1921.

Anul acesta se implinesc 

95 ani de la nasterea sa.

În urmă cu 95 de ani se năștea, în comuna Glăvile, județul Vâlcea, Bartolomeu Anania, mare cărturar ortodox, primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, candidat la scaunul Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, în 2007.

Potrivit unui material publicat în ziarul Lumina, a slujit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 18 ani, mai întâi ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005, în cadrul Mitropoliei Ardealului), apoi în calitatea de cel dintâi mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

Tabloul biografic

Sub numele de mirean Valeriu Anania, cel care avea să devină mitropolit al Ardealului s-a născut la data de 18 martie 1921, în comuna Glăvile, județul Vâlcea. După școala primară, pe care a urmat-o în satul natal, s-a înscris la Seminarul Teologic Central din București, pe care l-a frecventat în perioada 1933-1941.

Un an mai târziu, s-a călugărit, la Mănăstirea Cernica, din București, fiind hirotonit apoi ierodiacon. În această calitate a slujit la mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș.

În 1944 s-a înscris la Facultatea de Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul de Nord a revenit sub administrație românească. De această perioadă se leagă un capitol important al vieții sale, fiind cel care a organizat și condus greva studențească contra Guvernului condus de Petru Groza și, totodată, antirevizionistă, împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la România.

Și-a continuat studiile la Facultatea de Teologie din București și la "Academia Andreiană" din Sibiu, obținând licența în Teologie în anul 1948.

Până în anul 1958 a îndeplinit mai multe funcții în cadrul administrației patriarhale. Au urmat șase ani de temniță cruntă, în închisoarea de la Aiud, fiind supus așa numitelor activități de reeducare.

În 1966, la doi ani după eliberarea din închisoare, a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite ale Americii, unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române. Zece ani mai târziu se întoarce în țară, unde va îndeplini funcția de director al Institutului Biblic până în 1982, anul în care s-a retras la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica în totalitate scrisului.

După o muncă titanică, a reușit tipărirea, în 2001, a ediției Bibliei la care lucrase atâta timp, operă care va deveni, de altfel, ediția jubiliară a Sfântului Sinod.

Zestrea literară

Dincolo de slujirea Bisericii și a semenilor, Bartolomeu Anania n-a abandonat niciodată tărâmul literaturii, atât de drag lui încă de pe băncile școlii. Din anul 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 1982 a fost distins cu Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, din 22 noiembrie 2010 este membru de onoare al Academiei Române.

A debutat pe tărâm literar în anul 1963, în revista "Vremea", iar sub semnătura lui Valeriu Anania au apărut apoi lucrări de o valoare de necontestat: în dramaturgie - "Miorița" (1966), "Meșterul Manole" (1968), "Du-te vreme, vino, vreme!" (1969), "Păhărelul cu nectar" (fantezie pentru copii - 1969), "Steaua Zimbrului" (1971), "Poeme cu măști" (1972); în poezie - "Geneze" (1971), "Istorii agrippine" (1976), "File de acatist" (1981), "Anamneze" (1984), "Imn Eminescului în nouăsprezece cânturi" (1992), "Poezie religioasă românească modernă" (1992); proză și de eseuri - "Greul Pământului" (1982), "Rotonda plopilor aprinși" (1983), albumul "Cerurile Oltului" (1990), "Amintirile peregrinului Apter" (1991), romanul exotic "Străinii din Kipukua" (1979).

Prigonirea din perioada comunistă

Între 1941 și 1948 urmează cursurile Facultății de Teologie din București, Cluj și Sibiu. Este nevoit însă, din cauza tulburărilor politice, să-și încheie studiile de medicină și muzică instrumentală începute la Cluj. În iunie 1946 conduce greva studențească anticomunistă din Cluj, motiv pentru care va fi urmărit și persecutat de organele represive comuniste. Însă acum cunoaște și numeroase personalități culturale care vor contribui simțitor la "nașterea" scriitorului Valeriu Anania.

În 1958 a fost condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru "uneltire contra ordinei sociale", și închis la Jilava, Pitești și Aiud. A fost eliberat după șase ani și două luni, în 1964, prin decret general de grațiere. În ciuda a tot și a toate, nu și-a părăsit niciodată calea, găsind întotdeauna liniștea să-și ducă opera mai departe, fie că a fost vorba de cea duhovnicească sau de cea cărturărească.

Pașii săi au fost călăuziți apoi peste oceane, slujind Biserica Ortodoxă Română în mai multe orașe ale lumii. Reîntors în țară, a fost directorul Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (1976-1982).

În seara zilei de 31 ianuarie 2011, mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului își încheie misiunea pe pământ și pășește spre Împărăția cerurilor la vârsta de aproape 90 de ani. Trupul său a fost depus în așteptarea Învierii în cripta ierarhilor de sub altarul catedralei din Cluj.

Sursa:  http://www.activenews.ro/cultura-istorie/95-de-ani-de-la-nasterea-Mitropolitului-Bartolomeu-Anania.-Cuvantul-sau-de-tunet-Am-dorit-sa-intram-in-Europa.-Dar-Europa-nu-Sodoma-26770

Statusul romano-catolic ardelean si politica de propaganda catolicizanta in Transilvania prin ONG-uri subordonate Bisericii Romei

   Cu toate că este un capitol prea puţin cunoscut în istoria noastră naţională şi bisericească, Statusul romano-catolic ardelean constitue o altă armă a acţiunii catolicismului,folosită de Roma împotriva naţiunii şi bisericii românilor, în perioada interbelică. în România interbelică. Pe lângă concordat, au existat şi şcolile catolice, precum şi ordinele şi congregaţiile călugăreşti ale apusenilor.

Statusul romano-catolic s-a născut ca o organizaţie având caracter mai mult laic,  ce servea intereselor catolicismului maghiar, în dauna poporului român. Vreme de aproape patru secole, catolicismul maghiar, printr-un  mârşav demers, şi-a revendicat drepturi de proprietate şi administrare a unor imense bunuri materiale în Ardeal.

Această organizaţie a apărut în secolul al XVI-lea, într-un moment de declin al catolicismului din Transilvania unde, în această vreme câştigă teren adepţii Reformei, iar episcopul catolic încetează să mai existe. Astfel, ia fiinţă asociaţia laică a Statusului catolic, care îşi asumă sarcina de a conduce afacerile bisericeşti, cârmuite până atunci de către prelaţi.

După căderea Ardealului sub stăpânire habsburgică (1698), începe o consolidare puternică a catolicismului în zonă. Aşa cum am amintit şi mai sus, se pierduseră mulţi adepţi, deoarece aceştia au îmbrăţişat Reforma. Acum, dinastia Habsburgică decretează catolicismul ca religie de stat şi înfiinţează Episcopii catolice. Drept urmare, Statusul catolic nu mai poate fi un organ de conducere bisericească, ci “devine un simplu auxiliar guvernului austriac şi colaborator al acestuia în acţiunea de catolicizare”[1].

Propaganda antiromaneasca in Harghita si Covasna tolerata de Victor Ponta si Klaus Iohannis. In timp ce conducatorii Romaniei sunt preocupati de soarta Ucrainei, in Romania se duce o campanie antinationala

Vedere din Harghita şi Covasna: Peste tot se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare. Românii de aici sunt trataţi ca STRĂINI şi presaţi să plece

 

Problemele pe care le întâmpină românii din Harghita şi Covasna nu mai sunt de mult timp o noutate. Nu există lună în care să nu aflăm de un abuz al autorităţilor locale, de origine maghiară, împotriva simbolurilor naţionale sau a românilor din zonă.

Imagine devine de-a dreptul terifiantă în momentul în care un român vizitează aceste două judeţe şi constată realitatea. O astfel de realitate a trăit pe pielea lui şi istoricul Ioan Scurtu, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

„Am fost recent în cele două judeţe şi am avut senzaţia că mă aflu în Ungaria. Presa, televiziunea, radioul, cărţile din librării, toate făceau propagangă revizionistă ungurească. Nu numai în magazine, dar şi la chioşcurile de pe trotuar, se vând hărţi, vase, tricouri cu Ungaria Mare, în care Transilvania este parte a acesteia. Românii de aici sunt trataţi ca străini şi presaţi să plece cât mai repede şi cât mai departe. În acest timp, oficialităţile de la Bucureşti dau asigurări românilor că totul este în regulă, să nu se îngrijoreze, deoarece totul nu este decât o propagandă a “extremiştilor români” „, a spus Ioan Scurtu în Cotidianul.

 Autorul: Mihai Șomănescu

21 octombrie: Revenirea greco-catolicilor la ortodoxie. Unitatea religioasă din Ardeal s-a realizat de către credincioşii şi preoţii greco-catolici înfruntând opoziţia ierarhiei unite

Dorinte de revenire a greco-catolicilor la ortodoxie au fost mai multe, dar momentele politice nu au lasat finalizarea dorita (Ardealul fiind sub ocupatie straina). 

Momentul cel mai important este cel de la 1939 cand ierarhii uniti au semnat in grup revenirea la Biserica din care s-au desprins la 1700. Presiunile si amenintarile papei de la Roma i-a facut sa se razgandeasca.

La 21 octombrie 1948, la Alba Iulia, intelectuali, preoti, tarani greco-catolici au revenit in masa la ortodoxie.

Cauzele dezbinării

      Odată cu ocuparea Ardealului de către Habsburgi (1698) s-a încercat ruperea românilor de aici de românii de peste Carpaţi. Această rupere trebuia făcută religios, cultural şi politic urmărindu-se totodată un control deplin asupra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate.

       Începând cu anul 1700, împăraţii habsburgi au dus o intensă activitate de catolicizare a populaţiei din zonele cucerite. Pe de o parte se intenţiona izolarea românilor ardeleni iar pe de altă parte recuperarea numărului de credincioşi pierduţi de catolicism prin trecerea la reformă. În acest sens papalitatea şi coroana austriacă aveau un scop comun. Episcopul Romei se gândea la recuperarea numărului de credincioşi iar Habsburgii erau conştienţi că dacă va creşte numărul catolicilor în teritoriile cucerite vor avea mai mulţi susţinători din interiorul imperiului.

       Înainte de ocupaţia habsburgică nu existau români de religie catolică în Ardeal, dar cum între catolicism şi protestantism prăpastiile se adânciseră tot mai mult, atenţia li s-a îndreptat în mod deosebit spre credincioşii ortodocşi care aveau un cult asemănător. Un alt motiv pe care Roma îl avea de a-i converti pe ortodocşii din Ardeal e legat de vechea intenţie de a cuceri cât mai mulţi adepţi din ţările ortodoxe pentru a se extinde până la Constantinopol.

        Deoarece cu toate silniciile impuse românilor ardeleni aceştia au refuzat trecerea la catolicism atât din motive naţionale cât şi din motive de credinţă, papalitatea şi Casa de Habsburg au încercat o altă metodă creând o religie intermediară între catolicism şi ortodoxie: greco-catolicismul sau unirea cu Biserica Romei.

      Românilor li s-a spus că se unesc doar administrativ cu Biserica Romei iar obiceiurile şi învăţăturile de credinţă şi le vor păstra. Chiar şi în această situaţie foarte puţini au fost cei care au acceptat ideea. Marea majoritate a românilor s-au ţinut în continuare de ortodoxie pe care o numeau şi “legea Ierusalimului”. Abia după mai bine de un secol şi jumătate, prin sinoadele Greco-catolice de la Blaj (1872 şi 1882) s-a hotărât schimbarea învăţăturii de credinţă prin care românii deveniţi uniţi cu Roma acceptau, pe lângă subordonarea administrativă, şi dogmele apusene mai exact ereziile filioque, azima, purgatoriul…

Cum au fost maghiarizate numele românilor din Ardeal la sfârşitul anilor 1800. Avram Iancu a devenit Iank Abraham

Oraşul Câmpeniu din Munţii Apuseni a devenit Cîmpeni apoi Topánfalva/Foto colecţia Florin Bota

Elevii români care urmau, la sfârşitul anilor 1800, şcoli maghiare se trezeau cu numele maghiarizat. „Tehnica“ nu-i ocolea nici pe recruţi, care intrau în armată cu un nume şi se lăsau la vatră cu altul. În 1897, Parlamentul din Budapesta a votat legea maghiarizării numelor oraşelor şi satelor româneşti din Transilvania. Multe localităţi cu sufixul „u” au rămas fără el. Vă prezentăm câteva exemple din zona Munţilor Apuseni: Albacu a devenit Albac şi pe urmă Fehervölgy, Buciumu a devenit Bucium apoi Bucsóny, Câmpeniu a devenit Cîmpeni apoi Topánfalva, Ponorelu a devenit Ponarel apoi Ponorel, Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol, Peleşu a devenit Peleş apoi Peles, Cărpinişiu a devenit Cărpiniş apoi Abrudkarpenyes, Lăpuşu a devenit Lăpuş (Arieşeni) apoi Lepus, Mogoşu a devenit Mogoş, apoi Mogos. Eliminarea elementelor caracteristice numelor româneşti Un an mai târziu, în 1898, a apărut lucrarea lui Simon Telekes: „Cum să maghiarizăm numele de familie”. În baza acestei lucrări s-au găsit cele mai perfide căi de maghiarizare a numelor româneşti, a căror consecinţe le trăim şi astăzi. Elevii care urmau şcoli maghiare se trezeau cu numele maghiarizat: Avram Iancu devine Iank Abraham. În armată recrutul intra cu nume românesc şi la lăsarea la vatră îl avea maghiarizat: Furduiu Dumitru a devenit Fúrdui Demeter, Furduiu Ioan a devenit Fúrdui Ianoş, Furduiu Nicolae a devenit Fúrdui Miklos. După cum se vede a fost eliminat sufixul „u” şi s-a pus accent pe prima silabă a numelui de familie. Documentele de arhivă cercetate de profesorul Ilie Furduiu pentru studiul „Momente din lupta românilor împotriva maghiarizării înainte de 1918“ , ne ajută să aflăm cum au fost maghiarizate numele românilor din Ardeal. În prezent întâlnim atât numele românesc cât şi cel maghiarizat: Ancău – Anca, Ardeleanu – Ardelean, Albu – Alb, Abrudeanu – Abrudean, Aiudeanu – Aiudean, Aronu – Aron, Adamoviciu – Adamovici, Baicu – Baic, Balosu – Balos, Barbu – Barb, Beldeanu – Beldean, Beleiu – Belei, Berindeiu – Berindei, Bârluţiu – Bârluţ, Bârzu – Bârz, Boariu – Boar, Bolunduţiu – Bolunduţ, Breazu – Breaz, Briciu – Brici, Bugnariu – Bugnar, Bumbu – Bumb, Boieriu – Boer, Boncuţiu – Boncuţ, Buzgariu – Buzgar, Blagu – Blag, Botariu – Botar Boancăşiu – Boancăş, Bartocu – Bartoc, Burzu – Burz, Bobariu – Bobar, Boldu – Bold, Barţiu – Bariţ, Bogdanu – Bogdan, Cacoveanu – Cacovean, Cadariu – Cadar, Cărpinişanu – Cărpinişan, Câmpeanu – Câmpean, Cernăianu – Cernăian, Ciorogariu- Ciorogar, Cipariu – Cipar, Cişmaşu – Cişmaş, Ciurariu – Ciurar, Cârnaţiu – Cârnaţ, Cojocaru – Cojocar, Comăniciu – Comănici, Coşeriu – Coşer, Covaciu – Covaci, Craiu – Crai, Crăciuneanu – Crăciunean, Creţiu – Creţ, Cucerzanu – Cucerzan, Curuţiu – Curuţ, Coroiu – Coroi, Ciobanu – Cioban, Corlaciu – Corlaci, Cuteanu – Cutean, Chirtopu – Chirtop, Cotişelu – Cotişel, Crişanu – Crişan, Coroianu – Coroian, Danciu – Danci, Dăianu – Dăian, Deceanu – Decean, Dogariu – Dogar, Doţiu – Doţ, Drăghiciu – Drăghici, Drăgoiu – Drăgoi, Dreghiciu – Dreghici, Dumitraşu – Dumitraş, Davidu – David, Dragoşu – Dragoş, Drăganu – Drăgan, Fleşeru – Fleşer, Furduiu – Furdui, Fiţiu – Fiţ, Fişteriu – Fişter, Fărcaşiu – Fărcaş, Fodoru – Fodor, Grosu – Gros, Gomboşiu – Gomboş, Grozavu – Grozav, Giurgiu – Giurgi, Glodariu – Glodar, Haţeganu – Haţegan, Horhoiu – Horhoi, Henegariu – Henegar, Hanganu – Hangan, Haneşiu – Haneş, Haiducu – Haiduc, Hanganu – Hangan, Iancu – Ianc (Iank), Ilieşiu – Ilieş, Huţiu – Huţ, Ienciu – Ienci, Indreiu – Indrei, Jeleriu – Jeler, Jurju – Jurj, Jinariu – Jinar, Joldişiu – Joldiş, Leahu – Leah, Lucaciu – Lucaci, Lupu – Lup, Leheneanu – Leheni, Lungu – Lung, Lupuţiu – Lup, Lobonţiu – Lobonţ, Lazăru – Lazăr, Macoveiu – Macavei, Mateiu – Matei, Mărgineanu – Mărginean, Miheţiu – Miheţ, Mocanu – Mocan, Mogoşanu – Mogoşan, Morariu – Morar, Munteanu – Muntean, Marcu – Marc, Mureşanu – Mureşan, Micu – Mic, Mihu – Mih, Morcanu – Morcan, Matesu – Mateş, Moguţiu – Moguţ, Nanu – Nan, Neagu – Neag, Novăceanu – Novăcean, Neamţu – Neamţ, Nemeşiu – Nemeş, Olariu – Olar, Oniciu – Onici, Oneţiu – Oneţ, Olteanu – Oltean, Opincariu – Opincar, Opreanu – Oprean, Ordeanu – Ordean, Orăşanu – Orăşan, Oţoiu – Oţoi, Păcurariu – Păcurar, Pătruţiu – Pătruţ, Popoviciu – Popovici, Puşcaşiu – Puşcaş, Poienariu – Poienar, Pruneanu – Prunean, Podariu – Podar, Potinteiu – Potintei, Pavenu – Paven, Poganu – Pogan, Purcelu – Purcel, Puşcariu – Puşcar, Plicul – Plic, Râsteiu – Râstei, Rusu – Rus, Radu – Rad, Raţiu- Raţ, Roşianu – Roşian, Rotariu – Rotar, Raiu – Rai, Sârbu – Sârb, Salcău – Salcă, Sântimbreanu –Sântimbrean, Străjanu – Străjan, Sasu – Sas, Sitaru – Sitar, Surdu – Surd, Stanu – Stan, Scrobu – Scrob, Suciu – Suci, Şerbu – Şerb, Ştefănuţiu – Ştefănuţ, Şortanu – Şortan, Stiopu – Stiop, Fătu – Făt, Târnoveanu – Târnovean, Trifu – Trif, Tătaru – Tătar, Turcu – Turc, Ursu – Urs, Voicu – Voic, Văcariu – Văcar, Vlaicu – Vlaic, Vârtanu – Vârtan etc. Din exemplele de mai sus constatăm că autorităţile vremii au suprimat sufixul „iu” sau „u”, care era caracteristic numelor româneşti. În 1907, Anton Husza-Herskovitz a tipărit, pentru guvernul maghiar, cartea „Românii din Ungaria”. În lucrare se dau sfaturi guvernanţilor cum să-i maghiarizeze pe români folosind cele mai draconice metode şi restricţii pentru: biserici, şcoli, presă.(Articol scris de NICU NEAG)

sursa: adevarul.ro

Ilie Șerbănescu, despre blestemul pământului. 50 la sută din Ardeal e deja dat străinilor

     Profesorul Ilie Șerbănescu semnează în Jurnalul Național un editorial cutremurător care arată cum dispare, zi de zi, ireversibil, România. Îl reproducem integral mai jos pentru forța curajoasă și simplă a unor argumente care detronează demagogiile politice abundente ale zilei.

”Faţă de actuala expropriere funciară, cea operată de regimul comunist a fost un biet bebeluş. Aceea avea întoarcere şi s-a dovedit că o răsturnare politică a putut repune în posesie pe proprietari. Noua deposedare este fără întoarcere. Este definitiva rupere de glie a românului. Si cu aceasta, România ca ţară are toate condiţiile să nu mai existe!

Îmbogăţiţii români ai tranziţiei i-au vândut pe nimic străinilor pe fraţii lor săraci. Ca negociatori ai documentelor de aderare la UE au acceptat incalificabila liberalizarea a vânzării terenurilor agricole, deşi liberalizarea era refuzată de condiţiile cu totul inegale de şansă pentru români. Ca dirigenţi politici ai României în perioada postaderare au admis scadenţa fără a încerca măcar să o amâne, necum să-i tundă din efectele catastrofale previzibile. În perioada de care vorbim, s-au perindat la putere absolut toate partidele parlamentare, cu ciocoii lor, fără excepţie. În bloc, clasa politică a consimţit şi participat la exproprierea săracilor români, la ruperea românului de glie, la apropiata suprimare a României.

Singurul lucru cu care ciocoimea îi blagosloveşte acum pe săracii ameninţaţi de expropriere o constituie o imensă diversiune. Li se spune că 1 ianuarie 2014 n-ar fi vreo dată-prag, pentru că, sub forma cumpărărilor de către persoane juridice române, străinii au putut şi până la această dată dobândi terenuri în România, deţinând oficial vreo 15% din terenurile agricole din ţară. Asta aşa ca să fim liniştiţi pentru că estimări neoficiale vorbesc de deţineri de 50% de către străini în Ardeal (în urma nu doar a achiziţiilor de terenuri de către persoane juridice, dar şi a retrocedărilor ilegale, cu acte false sau în speţe fără legătură cu abuzurile regimului comunist)! Păi, cum vine asta fraţilor, bagatelizăm răul ce va să vină prin răul deja făcut?! Nu este de ajuns răul deja făcut?! Nu poate servi ca învăţământ pentru a-l opri pe cel ce va să vină şi care va fi de o incomparabil mai mare amplitudine, căci de acum nu mai există limite şi restricţii?! Si apoi, ca un făcut, în preajma lui 1 ianuarie 2014 şi imediat după aceea, au apărut în scenă cazuri precum Nana şi Fuia dezbătute cu înfrigurare de întreaga clasă politică, dar de fapt cu desfătarea că se abate atenţia publică de la semnificaţia tragică a acestei zile. Si ni se mai spune, ca argument suprem, că străinii, chiar dacă ne iau pământurile, n-o să plece cu ele! Evident, nu le vor putea lua în spate, dar vor pleca cu roadele lor! Deşi s-au văzut şi cazuri, deloc izolate, în care se fac transporturi către alte ţări de straturi de sol, căci pământurilor, ca să devină soluri nutritive, le trebuie zeci, dacă nu chiar sute de ani!

Deposedarea de pământuri a săracilor nu există de azi de ieri. Cea actuală se deosebeşte de precedentele doar prin anvergură şi modalităţi. Istoria deposedărilor arată însă că niciodată nu s-a scăpat de un blestem. Este necruţătorul blestem al pământului care cade asupra celor care şi-au abandonat fraţii”.

sursa: ampress.ro

Biserica Greco-Catolica din Maramures infiintata in perioada ocupatiei Imperiului Habsburgic a lasat amprenta distrugatoare pe vecie dezbinandu-i pe românii din Ardeal

foto: Manastirea Bixad (sursa internet)

Uniaţia în Maramureş de la ultimul episcop ortodox încoace

  Românii maramureşeni rămaşi încă statornici în credinţa lor ortodoxă, au reuşit să-şi mai aleagă episcopi până în anul 1739. O însemnare din acest an pomeneşte pe „episcopul Gavriil din Bârsana”. El şi-a avut reşedinţa la mănăstirea Bârsana, pe valea Izei. S-a opus cu acelaşi curaj propagandei şi silniciilor catolice, în acele condiţii vitrege şi este ultimul episcop ortodox al Maramureşului, până la reînfiinţarea din secolul XX. În anul 1740 episcopia fu definitiv desfiinţată, apoi majoritatea românilor maramureşeni au fost trecuţi cu forţa la Uniaţie de către stăpânirea habsburgică[1]. 

Cei care au rămas ortodocşi, au păstrat legătura cu marile centre ortodoxe din Muntenia şi Moldova, de unde primeau încurajări, cărţi de cult, dar şi preoţi.

Episcopii ruteni de aici (după 1740) vor menţine în Maramureş doar reprezentanţi vicari pentru mai bine de 100 de ani. Abia pe la 1853 românii de aici au fost afiliaţi diecezei unite de Gherla, iar rutenii celei de Muncaci.

În vara anului 1740 era vicar protopopul unit Vasile din Giuleşti. Toate parohiile româneşti din Maramureş şi Sătmar au fost puse sub oblăduirea episcopiei de Muncaci. Aceasta păstorea românii şi rutenii din Maramureş, Bereg, Sătmar, Ugocea, Ung, Sabolci şi Zemplen, cu 44 protopopiate, 376 parohii, 1065 filii şi 742 preoţi. Din clerul superior, opt aveau titlurile vechilor biserici şi mănăstiri maramureşene, titluri luate, bineînţeles, abuziv şi ilegal: Sf. Fecioară Maria din Uglea, Sf. Mihail din Peri, Sf. Nicolae din Bocicoiu, Sf. Dimitrie şi Mihail din Bedeu, Sf. Mihail din Horneţ, Sf. Maria din Crişăneşti, Sf. Petru şi Pavel din Ariniş şi Sf. Ştefan din Remeţi. Limba oficială în administraţia eparhiei şi în seminarul teologic era maghiara. Limba latină a fost înlocuită din registrele parohiale cu cea maghiară, iar vicarul Petru Anderco se intitula începând cu anul 1835, „Anderko Péter”. Preoţii români, apoi sate întregi s-au rutenizat. După rutenizare a început maghiarizarea lentă a românilor, în special a celor din judeţele Sabolci şi Hajdu, care au ajuns în 1837 sub păstorirea episcopiei maghiare din Hajdudorog. Viaţa mănăstirească a fost sistată în aceste ţinuturi în anul 1787, de împăratul Iosif al II-lea. Mănăstirile formau o arhimandrie sub conducerea celui de la Uglea[2].

Datorită acestor episcopi, unii dintre ei maghiarizaţi, ca Andrei Bacinski – parohiile româneşti au fost declarate unite, iar în unele parohii rutene şi în câteva româneşti din Sătmar, s-a ajuns la oficierea unor slujbe în limba maghiară. Se urmărea astfel maghiarizarea românilor şi a rutenilor. Parohiile din Sătmar, cu un grad mare de maghiarizare, au fost ataşate abia în 1824 episcopiei Oradiei (unite). Se urmărea întărirea puterii habsburgice prin curmarea legăturii sufleteşti dintre românii de aici şi cei de peste munţi, de aceeaşi credinţă.

Unirea cu catolicii le-a paralizat instinctul de viaţă proprie, pregătindu-i pentru asimilarea lor de către unguri, astfel că viaţa românească a ajuns într-o stare de letargie şi somnolenţă, întreruptă o singură dată, când românii de aici s-au solidarizat cu fraţii lor din Ardeal: în anii 1760-1761, „când flăcările revoluţiei lui Sofronie treziră şi aici instinctul de viaţă românească”[3] (Silviu Dragomir).

În anii 1759-1761 s-a desfăşurat o adevărată răscoală religioasă antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara. Mişcarea s-a extins până în Sătmar şi Maramureş unde circulau scrisori de la Sofronie. S-au ţinut mai mule adunări (soboare) în care preoţii şi credincioşii declarau că revin la Ortodoxie (Santău, Dorolţ, Corni, Gherdani, Dengheleg – Satu Mare, Budeşti – Maramureş). Dar comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mişcării de revenire. A ordonat să fie închisă graniţa spre Transilvania, aducând unităţi militare de-a lungul ei. Numeroşi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, iar preoţii uniţi alungaţi din parohiile lor de credincioşii reveniţi, au fost chemaţi înapoi, dându-li-se iarăşi bisericile.

         În mai 1761 a venit în Satu Mare episcopul de la Muncaci, Manuil Olszavski, pentru a face o vizită canonică şi pentru a impune din nou îmbrăţişarea uniaţiei, ajutat de autorităţile de stat. La 21 mai 1761 a convocat la Carei pe toţi preoţii, primarii şi curatorii satelor româneşti din Sătmar şi Maramureş, apoi, însoţit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioşi să semneze o declaraţie de respectare a unirii cu Roma.

         În Satu Mare propaganda catolică a înregistrat succese după ce legăturile cu vlădicii ortodocşi din Maramureş au fost desfăcute. Sătmărenii au fost declaraţi „convertiţi în bloc”, dar propaganda iezuită nu reuşi aceasta decât după moartea ultimului episcop ortodox şi desfiinţarea eparhiei Maramureşului (1740).

Victoria catolicismului coincide cu suprimarea revoluţiei racoţiene antihabsburgice şi anticatolice (prin pacea de la Satu Mare), în care românii de aici au dat cel mai mare număr de recruţi. Lipsiţi de conducători bisericeşti şi naţionali, răscoala sau revoluţia lui Sofronie a fost „o reînviere a vechii conştiinţe religioase”, „un gest de solidarizare cu sufletul întregului popor românesc de dincoace de Carpaţi” (S. Dragomir)[4].

Dintre preoţii ortodocşi care s-au distins, cunoaştem pe popa Gavrilă din Csoge şi viceprotopopul  Buteanu din Bixad. 

Proporţiile uriaşe ale mişcării au umplut de groază autorităţile locale, ceea ce a făcut ca în patru luni să se restabilească situaţia de mai înainte, prin măsuri drastice. Toate temniţele s-au umplut de români, iar aceştia obligaţi să ia parte la slujbele săvârşite de preoţii uniţi. Prin silnicii şi violenţe demne de epoca persecuţiilor primare, s-a făcut înăbuşirea revoltei şi s-a restabilit „sfânta Unire”, cu concursul „apostolilor” ruteni de la Muncaci care au lăsat „o pată de ruşine în istoria Bisericii lui Hristos” (S. Dragomir).

Cei care au refuzat, au fost trataţi în consecinţă, cum o recunoaşte însuşi episcopul  Olszavski: „am rugat pe comitele suprem din Maramureş că deoarece nu am alt mijloc de a constrânge populaţia temerară din Maramureş să se îngrijească a aresta cu ajutorul forţei judecătoreşti atât pe mirenii revoltaţi, cât şi pe preoţii sfinţiţi aiurea care seduc poporul, a-i lega, şi întocmai cum s-a făcut în judeţul Satu Mare a-i înfunda în temniţe şi a-i chinui cu sete şi cu foame”[5].

         Uniaţia a fost impusă astfel în districtele Carei, Satu Mare şi Borleşti, în afară, se pare, de opt comune care au refuzat să se prezinte la adunări. În districtele Baia Mare şi Oaş, unirea s-a făcut condiţionat, cu anumite rezerve – de a-şi păstra ritul răsăritean: „iscălim că, precum am fost până acum, sub puterea şi ascultarea unui episcop de Muncaci, în unitatea credinţei cu românii, dar nu uniţi în rit, tot asemenea stăruim şi acum, şi vom stărui şi pe viitor, în unitatea credinţei, dar nu a ritului şi ne-om păstra până la moarte ritul bisericii răsăritene”[6].

După alte convulsii care au mai ţinut încă pe Valea Şomcutei, la 13 iulie1761 se raporta că şi ultimele sate s-au întors la unire. Se pare că în toamnă un singur sat  mai stătea încă neclintit în vechea credinţă: Tiream. Deci nu toate satele, iar înăuntrul lor nu toţi locuitorii au aderat la unire, după cum arată şi statistica românilor din Transilvania făcută de generalul Bukow, între anii 1760-1762 din care lipsesc Maramureşul şi Satu Mare (Transilvania fără Partium) dar în satele districtului vecin, Solnocul de Mijloc, sunt trecute sate aflate (astăzi) în Satu Mare.

Dintre cele 21 de sate, doar unul singur (Săuca), era în întregime unit la 1761, un altul (Tămăşeşti, maghiarizat), era în majoritate unit, iar restul erau în majoritate covârşitoare ortodocşi. La fel stăteau lucrurile şi cu un alt district vecin, Chioar: 1005 familii unite, cu 89 de preoţi şi 3607 de familii neunite cu 90 de preoţi[7].

Tot referitor la Satu Mare, gradul de maghiarizare a crescut vertiginos, în acelaşi secol, prin intermediul preoţilor români (sau nu) rutenizaţi şi maghiarizaţi. Cercetând arhivele parohiale ale bisericilor, s-a constatat o matricolă (registre cu botezaţi, cununaţi şi morţi) veche de la 1772 şi alta nouă de  la 1777 încoace. Cea veche era scrisă cu litere chirilice, iar cea nouă cu litere latine.

Cât timp matricola a fost scrisă în chirilică toate numele au fost respectate şi s-a scris româneşte cu o fonetică desăvârşită. De la 1777, însă, totul s-a schimbat  şi introducerea limbii latine a avut un rezultat paradoxal: în timp ce scrierea slavonă ne-a respectat şi conservat numele româneşti, literele latine au început maghiarizarea lor[8].

Revenind la revoluţia lui Sofronie: în vara anului 1761 au fost prinşi în Maramureş zece ţărani români refugiaţi din Ardeal, iar Curtea stăruia pe lângă comitele suprem să le facă o cercetare amănunţită pentru a constata dacă sunt schismatici. Declaraţia acestuia este surprinzătoare: „mărturisesc sincer măritului consiliu locotenenţial că n-aş îndrăzni să formulez o asemenea întrebare pentru valahii şi rutenii mei, căci e sigur că toţi orientalii urăsc mai rău numele unirii decât al şarpelui”[9].

 De altfel, maramureşenii au păstrat neîntrerupt legături cu Moldova de unde veneau adeseori candidaţii lor hirotoniţi. La 13 mai 1761 se arăta că au fost prinse nişte scrisori ale protopopului ortodox din Bixad către vicarul unit din Maramureş care se declara adept al lui Sofronie.

Tot acum se recunoştea că cea mai mare parte a românilor şi rutenilor consimte şi corespondează (menţin legătura) cu conducătorii mişcării. De asemenea, că majoritatea populaţiei era formată din români şi ruteni, iar situaţia a devenit „nu ca o chestiune religioasă ci ca o tulburare a ordinii şi liniştii publice şi că cei care dovedesc că ţin cu ei sau cultivă corespondenţă şi îi proteguesc [protejează] vor fi consideraţi ca vinovaţi de înaltă trădare şi în consecinţă vor fi pedepsiţi cu moarte şi cu confiscarea averii”[10]. Cei mai îndârjiţi erau locuitorii satelor Săpânţa şi Rodna de Jos (care erau ortodoxe şi la începutul sec. al XIX-lea!) pe care episcopul rutean recomanda comitelui să-i trateze ca şi colegul său din Satu Mare (vezi citatul de mai sus). Lupta împotriva ortodocşilor maramureşeni a ţinut vreme îndelungată. În 1765 se arată că delegaţi din Dorog au fost la Carlovitz cerând preot ortodox, iar femeile din aceeaşi localitate mergeau pentru mărturisire la preotul ortodox din Tokay[11].

În urma acţiunilor de reprimare, în 1769 aşa numita „universitate nobilă” din Maramureş putea declara că aici nu mai existau ortodocşi, ci numai catolici şi calvini. Afirmaţia nu este adevărată, căci lupta pentru Ortodoxie a existat şi a continuat în tot cursul secolului al XVIII-lea, deşi fără sorţi de izbândă. Despre satul menţionat, Săpânţa, istoricul rutean Dulişcovici spunea la începutul secolului următor, că nu s-a reuşit convertirea locuitorilor la unire.

         Mişcarea lui Sofronie a ajuns până în părţile Homonei sau Zemplenului, la frontiera de nord cu Ungaria, unde oamenii au lăudat opera acestuia  şi se constată că în rândul rutenilor a izbucnit chiar o revoltă, înăbuşită similar celei din Satu Mare[12].

Fabian Seiche

 Vedeti si:

http://eresulcatolic.50webs.com/decenubenevol.html

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=6&ved=0CFgQFjAF&url=http%3A%2F%2Fwww.unibuc.ro%2Fprof%2Fmoldoveanu_i%2Fdocs%2Fres%2F2012ianAtitudinea_fata_de_uniatism.doc&ei=i697UvagG8rBtQaKtICgCg&usg=AFQjCNGwWAFI46dMVfvIdyML5GhZvSppSw&sig2=gv26YYT3q93cyoZITrLTAg&bvm=bv.56146854,d.Yms

---

[1] Pr. Vasile Augustin, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului de la 1391 la 1740, în rev. Ortodoxia maramureşeană, nr. 3/1998, p. 170 ş.u.

[2] Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Ed. Universul, Bucureşti, 1940, p.161-165; Tit Bud, Disertaţiune  despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Gherla, 1891, p.28 ş.u., mai pe larg despre vicarii ruteni. Aici se arată că Petru Anderco, fiind român din comitatul Satu Mare, românii şi-au pus mari speranţe, l-au iubit foarte mult şi a avut o mare autoritate printre ei, dar şi printre ruteni. Românii îl priveau ca pe „părintele şi patriarhul său”. Care a fost „recunoştinţa” sa? În 1853 când s-a înfiinţat episcopia unită de Gherla, au fost adăugate şi parohiile româneşti din Maramureş. Anderco a rămas la Muncaci împreună cu Sighetul pe care a refuzat să-l predea românilor. Sighetul deci, a rămas în afara episcopiei de Gherla, iar primul episcop de aici, Ioan Alexi (1854-1865) a ales ca vicar pe Mihail Pavel, viitorul episcop de Gherla (1872-1879) şi Oradea (1879-1902). Această urmare tristă a adus rutenizarea şi maghiarizarea unor renegaţi ca P. Anderco.

[3] Silviu Dragomir, Istoria deszrobirii religioase a românilor din Ardeal…, vol. 2, Ed. Dacia, Cluj, p.193; şi la S. Reli, Biserica-Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p.181.

[4] Istoria dezrobirii…, p.194; despre impactul mişcării lui Sofronie, v. şi la Pr. Prof.dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 386, 539; idem, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, p.255; idem, Uniaţia din Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, 1994, p.26; Gheorghe Moisescu, Ş. Lupşa, Al. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. 2, Buc, 1958, p. 236-237; S. Reli, op.cit., p.178 ş.u.

[5] La S. Dragomir, op.cit., p.201.

[6] Ibidem, p.202.

[7] Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, Cluj, 1926 şi la S. Orha, Monografia comunei Sânmiclăuş, jud. Satu-Mare, Oradea, 2004, p.184.

[8] Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti, Satu Mare, 1938, p.122.

[9] La S. Dragomir, op.cit., p.204.

[10] Ibidem, p.205.

[11] I. Ruşdea, Biserica Ortodoxă din Maramureş. Continuitatea episcopilor maramureşeni şi reînfiinţarea episcopiei, Teză de Licenţă în Teologie, Cluj, 1951, p.38. Aici se arată că lupta românilor s-a alimentat din: dragostea pentru ortodoxie, slujbele frumoase, groaza de iobăgie, pentru că preotul ortodox trăia alături de credincioşii săi iobagi, în sărăcie şi necazuri, pe când cel unit trăia din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului, ca un domn, cu porţiunea canonică, (eclejia sau averea parohială) mai mult decât preocuparea pentru cele spirituale; de altfel stoalele sau dările erau foarte mari în Maramureş, în raport cu alte părţi. Pe de altă parte, preoţii uniţi doreau să-şi câştige merite în direcţia maghiarizării pentru care primeau recompense. Au mers până acolo încât au cerut schimbarea limbii liturgice, în 1848 oficiindu-se şi Liturghia în ungureşte. Iar episcopul maghiarizat de la Muncaci, Andrei Bacinski (1772-1809), a tradus cărţi de slujbă în ungureşte. Nici chiar intervenţia Papei Pius al IX-lea  (1846-1878), de a nu se mai întrebuinţa aici limba maghiară în cult, n-a fost ascultată; cf. şi la Pr. Prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania…, p.325.

[12] S. Dragomir, op.cit., p. 206.