Cu toate că este un capitol prea puţin cunoscut în istoria noastră
naţională şi bisericească, Statusul romano-catolic ardelean constitue o altă
armă a acţiunii catolicismului,folosită de Roma împotriva naţiunii şi bisericii
românilor, în perioada interbelică. în România interbelică. Pe lângă concordat,
au existat şi şcolile catolice, precum şi ordinele şi congregaţiile călugăreşti
ale apusenilor.
Statusul
romano-catolic s-a născut ca o organizaţie având caracter mai mult laic,
ce servea intereselor catolicismului maghiar, în dauna poporului român. Vreme
de aproape patru secole, catolicismul maghiar, printr-un mârşav demers,
şi-a revendicat drepturi de proprietate şi administrare a unor imense bunuri
materiale în Ardeal.
Această
organizaţie a apărut în secolul al XVI-lea, într-un moment de declin al
catolicismului din Transilvania unde, în această vreme câştigă teren adepţii
Reformei, iar episcopul catolic încetează să mai existe. Astfel, ia fiinţă
asociaţia laică a Statusului catolic, care îşi asumă sarcina de a conduce
afacerile bisericeşti, cârmuite până atunci de către prelaţi.
După
căderea Ardealului sub stăpânire habsburgică (1698), începe o consolidare
puternică a catolicismului în zonă. Aşa cum am amintit şi mai sus, se
pierduseră mulţi adepţi, deoarece aceştia au îmbrăţişat Reforma. Acum, dinastia
Habsburgică decretează catolicismul ca religie de stat şi înfiinţează Episcopii
catolice. Drept urmare, Statusul catolic nu mai poate fi un organ de conducere
bisericească, ci “devine un simplu auxiliar guvernului austriac şi
colaborator al acestuia în acţiunea de catolicizare”[1].
