Sensul mortii (predica Invierea fiicei lui Iair )- Bartolomeu Anania (2009)

Campania ALEGE VIATA

De ce “Alege Viața” ?

Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. Ele “au auzit” că de fapt până în luna a treia este doar un ghem de celule şi nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viaţa începe în momentul concepţiei.http://www.alegeviata.org/

Reunificarea frăţească de la 1948 (revenirea greco-catolicilor la Biserica Mamă)

Unirea politică a tuturor românilor la 1 Decembrie 1918 ar fi trebuit să aducă după sine şi unirea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc, ca urmare firească a luptelor şi jertfelor făcute împreună pentru apărarea fiinţei naţionale şi a tezaurului cultural românesc. Această mult dorita unire religioasă, de care s-a vorbit întâia oară la Adunarea Naţională de la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, părea să fie oarecum uşurată şi de vacantarea ivită la scaunele mitropolitane româneşti de la Bucureşti, Sibiu şi Blaj, precum şi de faptul că se recunoştea, aproape fătiş, de o parte şi de alta, că dezbinarea religioasă se făcuse printr-un act politic şi ca atare, tot printr-un act politic putea să fie ştearsă. Statul român nu se putea însă amesteca de-a dreptul în această problemă, fără să nu fie învinovatit de intoleranţa religioasă, din partea puterilor străine.

O problemă grea creată după formarea României Mari era problema reorganizării Bisericii Romano-Catolice din România, formată din cetăţeni de alte nationalitaţi. Un sprijin mare, în această direcţie, i-a acordat Bisericii Romano-Catolice însuşi suveranul României de atunci, regele Ferdinand, care a dat acestei Biserici privilegii pe care nu le avea în nici o altă ţară. În 1927 s-a încheiat, în secret, la Roma, Concordatul cu Vaticanul, semnat de Vasile Goldiş, liberal în guvernul lui I.G.Duca, care după doi ani de presiuni diplomatice, a fost votat de parlamentul României sub guvernarea lui Iuliu Maniu în 1929, cu toată opoziţia, în senat, a episcopilor ortodocşi. Concordatul fiind considerat un monument al trădării naţionale întrucât el scotea Biserica Catolică de sub orice control al statului. Ea devenea proprietara unor averi uriaşe asupra cărora statul ungar le dăduse doar uzufructul, averi care acum trebuiau să revină statului român ca succesor de drept al acestor bunuri.

Aceste averi uriaşe au dat putere Bisericii Catolice să facă o politică şi educaţie necontrolată, chiar din afara ţării, de la Vatican. În acelaşi timp, i s-a creat Bisericii Catolice din România o situaţie de stat în stat, care ştirbea suveranitatea statului român şi punea în stare de inferioritate Biserica Ortodoxă Română. Prin Concordat a fost nedreptăţită şi Biserica Greco-Catolică care acum nu mai era o Biserică autonomă şi nici o Biserică de rit oriental unită cu Roma, ci degradată pur si simplu la un rit oarecare al Bisericii catolice. Biserica Unită era în felul acesta încorsetată catolicismului maghiarizant din Transilvania.

În asemenea condiţii ivite după concordat, unificarea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc nu se putea face decât printr-o înţelegere fratească, prin revenirea la sânul ortodoxiei a credincioşilor răzleţiţi de vitregia vremurilor şi de uneltirile catolice ale Romei.

Dar din păcate episcopii greco-catolici s-au lăsat asimilaţi şi făceau totul pentru catolicizarea românilor. Sunt opinii care spun că după formarea statului naţional unitar român, Biserica greco-catolică a rămas un pericol atât pentru unitatea naţională cât şi pentru Statul Român, deşi ştim bine că reprezentanţii ei au avut un mare rol in procesul de realizare a României Mari. Problemele s-au ivit in cadrul procesului de integrare a Transilvaniei în cadrul statului român, până ce Iuliu Maniu a ajuns prim ministru. Spre uimirea mea acum aflu de la televizor că Iuliu Maniu prefera o Transilvanie autonomă sub controlul Budapestei.

Integrându-se mereu, mereu în catolicism, uniţii se înstrăinau de fraţii lor ortodocşi, apropiindu-se tot mai mult de ungurii catolici. Este concludent exemplul dat de N. Iorga în

2

lucrarea sa ,,Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească" când în călătoriile sale prin Ardeal, constată lucruri neplăcute în biserica unită din Vişeul Maramureşului. ,,Preotul tânăr ştie destul de rău româneşte şi multe din cuvintele ce le spune nu se înţeleg, din cor răsună accente străine, pe panglicile de la cununile morţilor strălucesc cuvinte ungureşti...Oare e român acest preot? Sunt români aceşti cantori care stâlcesc cuvintele româneşti?”. Acestea fiind efecte ale acelui blestemat Concordat.

Încercări de refacere a unitatii bisericii româneşti din Transilvania au avut loc de-a lungul timpului. Trebuie să reţinem că în parohiile declarate arbitrar ca unite sau greco-catolice, preoţii lor slujeau după acelaşi rit ortodox, după cărti de cult ortodoxe. Abia din a 2-a jumătate a sec. al XIX, apar în cărţile de cult tipărite la Blaj, expresiile: ,,Doamne îndură-te spre noi" în loc de ,, Doamne miluieşte-ne" şi ,,Spirit" în loc de ,,Duh".

Inochentie Micu, iniţiatorul luptei de emancipare naţional-politică a românilor, cerând recunoaşterea lor ca a 4-a naţiune în Transilvania, încearcă să anuleze uniaţia în soborul convocat la Blaj la 6 iunie 1744. Chiar iezuiţii prezenţi mărturiseau că Inochentie i-ar fi întrebat pe cei prezenţi (atât uniţi cât şi ortodocşi) „dacă mai voiesc să menţină unirea”, în cazul nerespectării revendicanlor româneşti? Alţii mărturiseau că Inochentie ameninţa că se va pune în fruntea poporului ca să treacă muntii în Ţara Românească, iar protopopii săi îi scriau, pe când se afla în surghiun la Roma că ,,poporul român se leapădă de unire, nedorind să mai ştie nimic nici de unire şi nici de uniti". O altă încercare de refacere a unitatii a avut loc la 1798 din partea unor conducători ai celor două Biserici printr-un memoriu adresat împăratului Francisc I şi alta în timpul revoluţiei de la 1848. Cărturarii celor două biserici cereau şi ei refacerea unitatii bisericeşti. August Treboniu Laurian, unit fiind, scria lui Nicolae Bălcescu, să se adune românii, fără deosebire de uniti şi neuniţi. ,,Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania" „Stricaţi unirea cu catolicii". Ca urmare şi a altor acţiuni, în cursul anului 1848 au revenit la ortodoxie numeroase parohii din părţile Aradului, constrânse la uniaţie în anul 1834 de episcopul Samuil Vulcan de la Oradea.

În vremea păstoririi lui Andrei Şaguna (1846-1873) au revenit la ortodoxie mai multe parohii din Transilvania, cu toate încercările autorităţilor de stat de a le împiedica. În primele decenii ale sec.XX se înregistrează revenirea unor parohii din Maramureş, momentul favorabil fiind totuşi la 1918, când unirea statală putea fi urmată de cea bisericească. Propunerea făcută atunci vicarului unit Vasile Suciu de la Blaj- ales mitropolit, dar încă neconfirmat- de a deveni mitropolit al tuturor românilor transilvăneni (scaunul de la Sibiu era vacant), n-a fost acceptată. Se spune că însuşi Iuliu Maniu s-ar fi opus. Multe parohii unite, în totalitatea lor,în frunte cu preoţii lor, s-au întors ,,acasă", în Maramureş, în părţile Bihorului, Clujului, Blajului, Aradului şi Banatului, în acei ani. Trecerea individuală s-a semnalat în multe alte parohii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

O încercare oficială de refacere a unitatii bisericeşti a avut loc în anul 1939, când la chemarea-manifest, semnată de mitropoliţii Bălan de la Sibiu şi Alex. Nicolaescu de la Blaj din 18 februarie 1939, a avut loc o mare adunare naţională bisericească la Alba Iulia în ziua de 27 februarie 1939 unde au luat parte aproximativ 50.000 de români. În cuvântările vorbitorilor se cerea realizarea cât mai grabnică a unitatii de credinţă a românilor transilvăneni. În sala unirii s-a redactat un act, care rezuma cele discutate, cu propuneri concrete pentru realizarea unităţii. Din păcate, cele discutate şi dorite şi în care ei şi-au pus mari speranţe, nu s-au putut transpune în fapte, pentru că în curând izbucneşte cel de-al 2-lea război mondial. La scurt timp după război, visul s-a împlinit.

Denunţarea Concordatului cu Vaticanul, act trădător, care încorseta Biserica Unită în catolicismul maghiarizant şi umilea nu numai Biserica Ortodoxă ci şi Statul Român, după cum am mai spus, regretăm că a trebuit făcut de către comunişti, dar era o reparaţie istorică necesară, prin care a fost posibilă întoarcerea uniţilor cu Roma la vatra sufletească a neamului nostru.

Statul comunist avea, ce e drept, interesul să rupă orice legături ale credincioşilor cu occidentul, dar a pune total pe seama statului este o exagerare. După cum şi afirmaţiile că însusi patriarhul Moscovei, Alexei, ar fi dat dispoziţii în acest sens, patriarhului României, Nicodim, sunt simple fabulaţii după cum spune părintele profesor M. Păcurariu, pentru că patriarhul Moscovei nu s-a amestecat şi nici nu putea să se amestece în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Române, aceasta păstrându-şi deplina autocefalie şi autonomie dobândită în anul l885.

Ne dăm bine seama din cele expuse mai înainte că la data respectivă în 1948 erau pregătite condiţiile pentru reunificare prin multele propuneri şi încercări de reunificare şi chiar prin revenirile multor parohii amintite mai înainte din zona Aradului, Bihorului, Satul Mare, Maramureş, Banat etc. şi chiar prin reveniri individuale. André Kom de la Univ. din Amsterdam le trece cu vederea în articolul său ,,Unificarea Bisericii Unite cu B.O.R. în 1948". El vede doar rolul statului şi al Bisericii Ortodoxe în realizarea reunificării la 1948.

Nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască realitatile româneşti ale vremii respective. Nu cunoaşte faptul că românii n-au dorit niciodată ruperea de biserica mamă şi unirea cu Roma. Că românul are sufletul ancorat în răsărit la izvorul creştinismului şi, ca urmare, totdeauna se întoarce cu faţa spre răsărit când se roagă şi cu spatele spre Roma. La un act politic din 1700 trebuia să se răspundă tot cu un act politic la 1948 şi nu poate fi acuzat statul român de acest act, mai ales că spre deosebire de 1700, la 1948 voinţa poporului a avut rolul principal, chiar dacă ierarhii greco-catolici, s-au opus suportând consecinţele. Ei au greşit atunci depărtându-se de turmă iar turma nu i-a urmat. Dar să vedem cum au decurs lucrurile la 1948.

În prima jumătate a anului 1948 au fost adresate preoţilor şi credincioşilor uniţi două chemări în vederea realizării unităţii de credinţă. Prima de către mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu(1920-1955) în cuvântarea rostită la Blaj, la sărbătorirea a 100 de ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, iar a 2-a de patriarhul Iustinian Marina cu ocazia înscăunării sale, la 6 iunie 1948. Biserica Unită tocmai işi redobândise autonomia prin denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi acum numeroşi protopopi, preoţi şi credincioşi uniţi au ţinut mai multe consfătuiri în perioada iulie-octombrie 1948 în cadrul cărora au răspuns apelurilor lansate de clericii ortodocşi şi au hotărât să revină la biserica strămoşească. Silniciile la care, spune acelaşi André Kom că, ar fi fost supuşi preoţii uniţi de către statul şi autoritatile române, nu se pot asemăna, nici pe de parte, cu cea ce înduraseră ortodoxii după 1700 (a se vedea la S. Dragomir, I Lupaş, Şt.Lupşa, Gh. Ciuhandu şi alţii.)

La 1 oct. 1948, un număr de 36 de protopopi şi preoţi uniţi - în frunte cu protopopul Traian Belaşcu (pe care am avut ocazia să-l cunosc în vremea studenţiei la Sibiu, el fiind vicar al mitropoliei), delegaţi de 430 de colegi ai lor din 22 de judeţe ale Transilvaniei, s-au întrunit la Cluj, hotărând revenirea la Biserica Ortodoxă, din care s-au desprins unii din strămoşii lor cu 250 de ani în urmă. De menţionat că o notă a Departamentului Cultelor cu nr. 39766 din 1948 prevedea că: ,,trecerea de la un cult la altul se poate face şi individual şi în grup(capii de familii). În cazul greco-catolicilor trecerea se făcea în grup. În multe comunitati locale(parohii) greco-catolice trecerile ating procentul de 100% şi în cea mai mare parte 75%. Acest lucru avea drept urmare desfiinţarea acelor parohii, iar averea împreună cu biserica şi edificiile înconjurătoare urma să revină, odată cu credincioşii, comunitatii locale( parohiei) ortodoxe. Ca urmare parohiile greco-catolice au dispărut.

După alegerea membrilor biroului, preşedintele adunării de la Cluj, Traian Belaşcu a deschis şedinţa printr-o cuvântare, iar la propunerea sa, membrii adunării au declarat în unanimitate ruperea peceţilor unirii cu Roma şi întoarcerea la sânul cald şi iubitor al Bisericii Ortodoxe Române. Au urmat apoi luările de cuvânt, multe la număr, relevând şi justificând revenirea greco-catolicilor la ortodoxie. S-a dat citire apoi Proclamaţiei şi Apelului întocmite atunci în vederea consfmtirii acestui act istoric. Redăm, în continuare, o parte din acest document. ,,Astăzi, 21oct.l948, la împlinirea a două veacuri şi jumătate de când aici în Bălgradul românesc, o parte din strămoşii noştri...au frânt unitatea religioasă a românilor ardeleni, unindu-se cu Roma papală, noi cler şi popor, reprezentanti ai tuturor românilor greco-catolici din Ardeal, Crişana şi Maramureş, ascultând porunca strămoşilor noştri de pe Câmpia Libertatii din 1848, urmând îndemnul pilduitor şi de totdeauna al tuturor bunilor români....declarăm că rupem pentru totdeauna legăturile noastre de orice fel cu Vaticanul şi Roma papală, că ne încorporăm cu toată fiinţa noastră în Biserica Ortodoxă Română...De azi înainte toţi românii suntem şi vom rămâne pururea UNA în credinţa dreptmăritoare, UNA în slujirea statornică a poporului nostru şi UNA în ascultarea leală a comandamentelor de viaţa nouă ale scumpei noastre Românii...şi pentru toate acestea aducem lui Dumnezeu slavă..."(André Kom).

Biserica Greco-Catolică sau unită, prin revenirea, în cursul aceluiaşi an 1948, a celor mai mulţi dintre clerici şi credincioşii ei la B.O.R, a fost practic desfiinţată fapt consemnat şi prin Decretul 358 dat de autoritatile de stat şi publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 2 dec. 1948. Ierarhii bisericii greco-catolice, precum şi o parte infimă a clerului şi credincioşilor - mai ales intelectualii - în pofida chemărilor stăraitoare la unitate care le-au fost adresate - au refuzat să adere la Biserica ortodoxă. Episcopul Iuliu Hosu de la Cluj a excomunicat pe cei 36 de preoţi prezenţi la adunarea de la Cluj. Ierarhii greco-catolici s-au considerat apoi încadraţi în Biserica Romano-Catolică.

Clerul şi credincioşii români uniţi au fost primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe ca la ei acasă. Aceasta o dovedeşte, între altele, alegerea din sânul acestui cler a trei vicari eparhiali; la Sibiu, Cluj şi Oradea, a patru consilieri eparhiali la: Cluj, Oradea, Arad şi Timişoara, precum şi a unui număr de protopopi, dar mai ales alegerea la 8 iunie 1949 a preotului Teofil Herineanu în scaunul de episcop al Romanului şi Huşilor ca apoi să ajungă la Cluj.

Sigur B.O.R. a avut un rol în tot acest proces, mai mare fiind rolul statului după cum afirma şi André Kom, care consideră rolul B.O.R.ca fiind relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental, pentru a fi acuzată atât de dur de unii rău intentionaţi ca şi fostul mitropolit Todea, care o făcea chiar trădătoare de neam, iar actualul papă îi acordă titlul de cardinal, probabil ca drept răsplată pentru gestul său. În perioada consolidării unirii rolul Bisericii Ortodoxe va creşte, era şi firesc. Iată însă un punct de vedere mai autorizat, consider eu, cel al părintelui profesor Dr. M. Păcurariu care spune: ,,Este adevărat că statul comunist avea tot interesul să rupă orice legături ale credincioşilor săi cu occidentul, dar a pune totul pe seama statului ar fi o exagerare. Unirea a fost de fapt opera credincioşilor greco-catolici şi mărturiile sunt evidente deoarece în 1948 conditiile reunificării erau evidente după atâtea încercări anterioare". Ceea ce s-a întâmplat însă după aşa zisa revoluţie din 1989 este rezultatul aceluiaşi vechi Concordat, care s-a reactualizat. Ori aceasta este tot mâna papalităţii care îşi arogă dreptul de a se amesteca în treburile interne ale altor state şi biserici. Actul revenirii din 1948 a fost un act istoric reparator, un act dorit şi necesar. El reparând o nedreptate ce s-a săvârşit la 1700. Considerăm că prin aceasta a fost scos pumnalul care ameninţa unitatea neamului. Rana s-a vindecat la cei mai multi. Mai era oare nevoie să fie deschisă? Iată că cei interesaţi, cei dornici de dezbinare, au făcut-o, iar consecinţele se văd acum pe coridoarele tribunalelor. Ce ziceţi fraţilor dezbinători de neam? Sunteţi mulţumiţi? De ce trebuie umilită din nou Biserica Străbună căci ea este cea numită de marele Eminescu „Mama neamului nostru românesc”?(M.Eminescu).

Pr. prof. Teodor ŢENŢ

(Articol publicat în Buna vestire, nr. 5/2005, - revistă a Protopiatului Ortodox Român Beius, jud. Bihor)

Invitatie la sfintire de troita

Asociatia pentru Pastrarea si Promovarea Valorilor Culturale si Nationale ale Poporului Roman – filiala Bihor, va invita duminica, 31 octombrie 2010, orele 16, la sfintirea troitei din parcul Spitalului Vechi. Troita este inchinata martirilor din Tara Beiusului care au murit pentru apararea credintei ortodoxe.

VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN GADARA

Mântuitorul împreună cu sfinţii apostoli au mers în ţinutul gadarenilor şi aici le-a ieşit înainte un om care se făcuse sălaş al multor duhuri necurate fiind ieşit din minţi şi din dreapta cugetare şi care nu era deloc lipsit de asemănare cu cei morţi şi aşezat în pămînt. Ba chiar, era poate într-o stare mai rea decît ei. Căci el umbla gol printre mormintele celor repausaţi şi era o dovadă şi o probă a lipsei de omenie şi a cruzimii demonilor. Căci Dumnezeul tuturor cu bună chibzuinţă a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpîniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sînt duhurile rele şi cum se poartă cu noi şi astfel să ne dăm în lături de la dorinţa de a ne supune lor.
Căci un singur om pătimeşte şi suferă de stăpînirea demonilor dar mulţi se zidesc şi se întăresc. Iar gadarenul (în textul sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care se ascundeau în el, a căzut înaintea lui Hristos şi a strigat următoarele: „Cei ai cu mine Iisuse Fiul lui Dumnezeu?” Dar te rog, priveşte la aceste vorbe, că sunt arătătoare a unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei celei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu?” Şi este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-1 chinuiască.
Dar dacă ştii că El este Fiul lui Dumnezeu Celui Prea înalt, atunci mărturiseşti că El este Dumnezeu al cerului şi al pămîntului şi a celor din ele. Atunci cum de răpeşti tu cele ce nu sunt ale tale, şi care sunt ale Lui? Şi apoi zici: „Ce ai cu mine?” Care dintre împăraţii de pe pămînt va răbda şi va suferi oare să lase pînă la sfârşit şi întrutotul pe oamenii supuşi sceptrului lor, sub stăpînirea barbarilor?
Şi te rog cititorule, priveşte iarăşi slava cea neasemuită a Aceluia care este mai presus de toate, adică uită-te la puterea nebiruită a lui Hristos. El îl constrânge pe satana, voind ca satana să nu păţească decît aceasta. Fiindcă pentru el sunt foc şi flăcări cuvintele lui Hristos!
E adevărat ceea ce spune fericitul cîntăreţ de psalmi: „Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului” (Ps. 96, 5). Desigur aici psalmistul compară şi asemuieşte munţii cei înalţi şi mîndri cu puterile cele rele. Dar ele sunt date la o parte ca de un foc, de către puterea Mîntuitorului nostru şi de tăria Sa, şi se topesc ca ceara.
Hristos a întrebat şi a poruncit să-i spună care era numele Său. Dar oare El a întrebat aceasta fiindcă nu ştia, şi oare căuta El să afle acest lucru ca un om dintre noi? Nu e oare lucru prostesc să arătăm aceasta sau să cugetăm în felul acesta? Căci ştia toate ca Dumnezeu şi El cercetează inima şi rărunchii. Hristos a întrebat pe demoni, cu bună chibzuinţă, pentru ca să învăţăm că o mare mulţime de demoni a apucat şi a înhăţat un singur suflet omenesc. Căci Domnul cunoştea mulţimea demonilor care locuia în acel om, dar cei ce, stăteau înjur ca privitori, vedeau un singur om, şi auzeau glasul unei singure voci. De aceea Hristos spune: „Spune, care este numele tău”. Aceasta făcea El, pentru ca să nu spună că sunt multe acele duhuri şi să nu fie crezut, ci pentru ca înşişi demonii să recunoască şi să mărturisească că sunt mulţi.
„Şi Îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. “ Intrucât alte duhuri necurate fuseseră trimise mai înainte în adânc, cele care rămăseseră se temeau de aceastea.„ Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei. “ Turma duhurilor celor necurate a cerut turma de porci care era la fel şi deopotrivă cu ei. Iar Hristos le-a îngăduit - cu bună chibzuinţă, cu toate că ştia prea bine cele ce aveau să se petreacă cu ei.
Căci Hristos le-a dat îngăduinţa aceasta, pentru ca acest lucru să fie pentru noi, împreună cu celelalte, prilej de folosinţă şi nădejde sigură. Căci demonii au cerut puterea porcilor desigur fiindcă nu o aveau. Dar cei care nu au această putere a unor vieţuitoare atît de mici şi de ieftine (nevrednice), cum ar putea să vatăme pe vreunul din oamenii care au primit pecetea de la Hristos, şi care sînt legaţi de nădejdea în El? Şi putem învăţa, în afară de acestea, şi următoarele din cele ce s-au întâmplat turmei aceleia de porci: că demonii cei mârşavi sunt răi şi uneltesc răutăţi împotriva celor ce au ajuns să fie supuşi.
Căci acest lucru îl arată şi încă limpede, faptul că s-au aruncat în apă porcii şi s-au înecat în valuri, însă, pentru această pricină, Hristos le-a îngăduit lor cele ce cereau, pentru ca să învăţăm din cele petrecute, ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi.

„Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Editura Pelerinul Roman, Oradea 1998


Pacatul este mai rau decat diavolul
Un lucru de seama nu este atat a izbavi pe cineva de un demon, cat a-l izbavi de pacat. Nu diavolul ne impiedica sa dobandim imparatia cerurilor, dimpotriva, el chiar ne ajuta, fara a o voi, fireste, facandu-l mai intelept pe cel pe care l-a stapanit, spre deosebire de pacat, care ne scoate din imparatia lui Dumnezeu. (…) Atunci, daca nu diavolul ne alunga din imparatia cerurilor, ne alunga pacatul si mai mare binefacere este a izbavi pe cineva de pacat. (…) Sa ne cercetam bine pe noi insine si sa vedem daca nu cumva avem demon. Fiecare sa fie cu luare-aminte la sine. Pacatul este mai greu lucru decat a avea demon, fiindca demonul ne smereste. Sau nu-i vedeti pe demonizati cand scapa de raul din ei si se insanatosesc ca de o boala, cat sunt de smeriti, de mahniti si de rusinati? Nu-i vedeti ca nici ochii nu cutezaza a-i ridica si a-i privi pe semenii lor? Iata ce lucru de mirare: ei se rusineaza pentru cele ce patimesc, dar noi nu ne rusinam pentru cele ce faptuim. Ei, desi li s-a facut nedreptate, se rusineaza, in schimb noi, chiar daca facem altora nedreptate, nu ne rusinam. Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rusine, ci sunt vrednice de mila, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusa admiratie si de multe laude, pentru ca, desi lupta cu un demon, toate le rabda cu multumire. Toate care le facem noi cu adevarat sunt vrednice de ras, de osanda, de pedeapsa si de focul gheenei. Toate cate ne rusineaza si ne fac vinovati de pacatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare.Vezi, dar, ca pacatul este mai inspaimantator decat demonul? Vezi ca ei, posedatii, au un indoit folos din patimile lor? Mai intai, fiindca se fac mai intelepti si mai cucernici si, in al doilea rand, pentru ca, ispasindu-si pedeapsa aici, pe pamant, pentru pacatele lor, merg apoi, curati si indreptati, la Domnul“.
Sf. Ioan Gura de Aur

Omul impatimit ajunge animalul de povara al diavolului
“Din pricina pacatelor, cu ingaduinta lui Dumnezeu demonii sunt dezlegati intre oameni.
Nu-i asa ca-i mai usor pentru ei intre oameni decat in adanc? Cata vreme sunt intre oameni, ei ii chinuie pe oameni; cand sunt in adanc nu se au decat pe ei pentru chinuire, in chin sunt si cand sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e usurat de chinul celorlalti. Diavolul e distrugatorul trupului, „un ghimpe in carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se catara, ca pe o scara, in suflet si apuca inima si mintea omului, pana le devora cu totul, le schimonoseste si le goleste de curatia si frumusetea lor dumnezeiasca, de intelegere si dreptate, de dragoste si de credinta, de dorinta de bine si de nadejde in bine. Apoi se protapeste in om ca pe un tron al sau, ii apuca toate firele sufletului si trupului in mainile sale si omul ajunge sa-i fie lui animal de povara pe care-l calareste diavolul, fluier prin care canta diavolul, fiara salbatica prin care sfasie diavolul. Asa erau indracitii descrisi in Evanghelie. Nu se spune ca acesti oameni L-au vazut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au facut demonii dintrinsii. Oamenii aceia parca nici n-ar fi existat: doua momai manate cu biciul de diavoli“.
Sf. Nicolae Velimirovici

Oamenii primesc infricosatoare inrauriri diavolesti
“Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: “Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna!” – si oamenii calatoresc“. Este cumplit! Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc (…) Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.
- Parinte, cum îi mai poate da cineva loc şi în alt fel ?- Logica, vorbirea impotriva, invidia, voia proprie, neascultarea, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara… Insa atunci cand sufletul se va curati salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasluieste in el duhul cel necurat. Iar atunci cand este intinat de moartea pacatului sufletul se afla sub inraurirea duhului viclean. In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa-si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu. Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inlauntru in chip vadit – fereasca Dumnezeu – dar si dinafara chiar ii poate comanda. Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul. Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea”.
Cuv. Paisie Aghioritul

Pacatele si dracii se inmultesc intocmai ca microbii patogeni
“… A patra este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi“. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cea. 5-6 000 de oameni.) Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur demon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi. Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop. Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic. Inmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se nufrieşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie“.

Nicolae Steinhardt

50 DE ANI DE LA ADORMIREA PS NICOLAE POPOVICI, EPISCOP AL BIHORULUI SI PROFESOR AL PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

EPISCOPUL NICOLAE POPOVICI- studiu de caz

Episcopul Nicolae Popovici este luat ca studiu de caz din perspectiva atitudinii ierarhilor ortodocși față de regimul comunist, acest ierarh fiind aproape singurul cu o atitudine ce va descrie politica generală a statului comunist față de Biserica Ortodoxă și, să sperăm, va îndepărta nota de confuzie emanată de comunism. Mulți ,, istorici” actuali acuză Biserica Ortodoxă că din rândul ei prea puțini credincioși au trecut prin închisorile comuniste. Nicolae Popovici a vrut să fie martir, din perspectiva regimului comunist, merita să fie arestat, dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece cu siguranță s-ar fi compromis politica manifestată față de ortodoxie a regimului[1].
1. VIAȚA ȘI ACTIVITATEA EPISCOPULUI NICOLAE POPOVICI PÂNĂ ÎN ANUL 1948

Nicolae Popovici s-a născut la 3 ianuarie 1903, în comuna Biertan, judeţul Târnava Mare (actualul jud. Sibiu). Clasele primare le-a urmat în Şcoala săsească din comuna natală, învăţând să vorbească în mod curent limbile germană şi maghiară, care i-au folosit ca profesor, apoi ca episcop la graniţa cu Ungaria. Studiile secundare le-a făcut la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov, iar cele superioare la Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu (1923-1927) şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a obţinut şi doctoratul în teologie sistematică. Fiind remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, tânărul teolog Nicolae Popovici este trimis la studii de specializare la Atena (1927-1928), Munchen (1928-1930), apoi Leipzig, Breslau şi Tiibingen (1930-1932).

În 1925, Nicolae Popovici a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt. Timp de patru ani, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost profesor de teologie dogmatică şi apologetică, omiletică şi limba greacă la Academia Teologică din Sibiu. în această calitate a desfăşurat o intensă activitate pe tărâm misionar, prin rostirea de predici în Catedrala Mitropolitană sau ca îndrumător şi preşedinte de onoare al Societăţii de Lectură a Studenţilor. în anul 1934 a înfiinţat fondul „Mila creştină" în cadrul Societăţii „Oastea Domnului", pentru ajutorarea permanentă a celor săraci şi nevoiaşi. La 1 septembrie 1929 a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 23 noiembrie 1934, preot, de către mitropolitul Nicolae Bălan. La 28 aprilie 1936 a fost ales episcop de Oradea, potrivit dorinţei fostului titular, Roman Ciorogariu. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, după care hirotesit arhimandrit, apoi, la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu şi înscăunat la 28 iunie 1936[2].

Teolog de valoare, Nicolae Popovici a scris o serie de lucrări foarte apreciate, cum ar fi: începuturile nestorianismului, Sibiu, 1933, Epicleza euharistică, Sibiu, 1933, Lespezi de altar, Cuvântări, Beiuş, 1942. în calitate de episcop, a dat dovadă că nu este numai un om al cărţii, dar are şi o certă vocaţie pastorală, misionară. în perioada interbelică, una din problemele cu care se confrunta Biserica era un fenomen nou pentru societatea românească şi anume concubinajul. Potrivit unui raport al Episcopiei de Oradea, din 16 mai 1942, ca eparhiot, Nicolae Popovici a făcut vizite canonice şi inspecţii inopinate în număr de 110, a organizat şi condus campania de diminuare a concubinajului, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini. Între 1 aprilie 1940-25 martie 1941, a fost locţiitor de episcop al reînfiinţatei Episcopii de Timişoara, pe care a organizat-o şi înzestrat-o, chiar din fonduri personale, cu o reşedinţă episcopală şi o clădire pentru Consiliul eparhial, în centrul oraşului.

La Oradea, a condus campania edificării bisericilor noi din piatră, în locul celor din lemn distruse. În decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit şi s-au sfinţit 20 de biserici şi case parohiale. în 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale în centrul Oradiei, prin cumpărarea unor clădiri şi procurarea de fonduri. însă, vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuş un internat de fete, a instituit un fond eparhial pentru ajutorarea celor loviţi de calamităţi sau nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei, „Legea românească" şi alte tipărituri ziditoare de suflet şi a acordat o atenţie specială predării religiei în şcoli.

În 1938, episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul Internaţional al „Alianţei pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică", care s-a desfăşurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susţinut o comunicare despre minorităţile din România[3]. În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940), o mare parte a Ardealului, inclusiv Oradea, a fost ocupată de Ungaria, care a trecut la o politică represivă împotriva românilor din zonă. Una din măsuri a fost şi expulzarea, într-un tren închis, a episcopului Nicolae Popovici, cunoscut pentru fermitatea cu care apăra drepturile naţionale ale românilor şi pentru că era un bun animator de mase .

Nicolae Popovici şi-a stabilit sediul la Beiuş, aproape de noua frontieră, pentru a fi alături de credincioşii săi.

Pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, având drept obiectiv recuperarea provinciilor Basarabia şi Bucovina de Nord. După eliberarea acestora, armata română, alături de armata germa­nă, a continuat înaintarea dincolo de fluviul Nistru, frontiera istorică a României, cu scopul de a distruge definitiv puterea sovietică şi co­munismul. Campania din Est a fost văzută în România ca o cruciadă împotriva comunismului ateu şi duşman al umanităţii. în această lup­tă s-a implicat şi Biserica Ortodoxă. încă din 1936, episcopii ardeleni: Nicolae Popovici al Oradiei, Nicolae Colan al Clujului, Vasile Lăzărescu al Caransebeşului, în frunte cu Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, au dat o pastorală, prin care reafirmau pericolul pe care-1 reprezintă comu­nismul pentru civilizaţia umană. După declanşarea războiului, episcopii şi preoţii au urmat armatele române şi au readus credinţa creştină în te­ritorii unde aceasta fusese nimicită. Cea mai importantă activitate misio­nară a Bisericii Ortodoxe Române s-a desfăşurat în Transnistria, teritoriu sovietic luat spre administraţie de către România şi unde a funcţionat Misiunea Ortodoxă Română.

Episcopul Popovici a participat la sfinţirea bisericii Sf. Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. Episcopul nostru a slujit aici alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timişoarei, Grigorie Leu, episcopul Huşi­lor, Partenie Ciopron, episcopul armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, şeful Misiunii româneşti de peste Nistru şi 10 preoţi, în prezenţa lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion D. Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghinăraru, prefectul şi primarul Tiraspolului, ofiţeri români şi germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina[4]. Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoulpe care 1-a avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea negativă a foştilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanţi la această mare slujbă aveau să fie destituiţi de regimul comunist, unul din motive fiind participarea „la războiul antisovietic iniţiat de Ion Antonescu".

În urma dictatului de la Viena, o mare parte a Ardealului, inclusiv Oradea, a fost ocupată de Ungaria, care a trecut la o politică represivă împotriva românilor din zonă. Una din măsuri a fost şi expulzarea, într-un tren închis, a episcopului Popovici, care îşi va stabili domiciliul la Beiuş, aproape de noua frontieră[5].

După schimbarea politică de la 23 august 1944, vlădica Nicolae Popovici îşi va îndemna credincioşii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldaţii români de pe front să lupte pentru eliberarea ţării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaţilor români aflaţi în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava şi diaconul Cornel Moga, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaţilor români aflaţi pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaţilor din cele două armate române dintre Pystiany, Praga şi Brno, unde a ţinut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie şi a oficiat peste 32 de servicii religioase publice[6]. Slujba învierii a săvârşit-o în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru şi diaconul Cornel Moga, în dimineaţa zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată a ostaşilor români şi a localnicilor, impresionaţi de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe

Luptând pentru întărirea credinţei în Est, nu a uitat de propriii credincioşi aflaţi sub ocupaţie străină. Când, la sfârşitul anului 1944, Oradea este eliberată, el revine în rândul acestora, hotărât să continue proiectele de dezvoltare a eparhiei.

Acestea ar fi, pe scurt, principalele jaloane ale activităţii episcopului Popovici înainte de 23 august 1944. Bine cunoscute în rândurile celor avizaţi, motive deopotrivă de apreciere sau de compromitere, în funcţie de perspectivă şi interese, aceste elemente vor fi din plin exploatate în anii care vor urma de cei ce aveau vreun interes faţă de episcopul Popovici.

Ideologia atee a regimurilor comuniste nu a fost o piedică pentru acestea ca să încerce să se folosească de Biserică în anumite scopuri politice sau să ţină seama de forţa ei în cadrul societăţii. în patria bolşevismului, URSS, se constată modificarea atitudinii faţă de culte în anii războiului, când Biserica Ortodoxă Rusă devine un factor extrem de important pentru politica externă sovietică. Retorica antireligioasă dispare şi se vorbeşte de alianţa Bisericii Ortodoxe cu statul comunist, unite prin interesul comun pentru slujirea poporului. în spatele unei asemenea retorici era de fapt necesitatea utilizării Bisericii Ortodoxe Ruse drept un factor de aglutinare a popoarelor ortodoxe din răsăritul Europei în jurul Moscovei şi crearea unei „internaţionale" ortodoxe care să fie opusă catolicismului, considerat slujitor al intereselor imperialiste. Moscova nu a ezitat niciun moment în înfăptuirea acestui plan, mai ales că 90% din populaţia ortodoxă a lumii era inclusă în spaţiul sovietic. Dar valorizarea din punct de vedere politic a ortodoxiei de către Moscova după 1945 nu înseamnă că Biserica Ortodoxă ar fi fost privilegiată în raport cu alte culte, semnele sângerânde ale acestor „privilegii" fiind marcate pretutindeni în istoria ortodoxiei din spaţiul sovietic în perioada comunistă.

Pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României după 23 August 1944 nu a coincis cu luarea unor măsuri dure imediate împotriva reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române, deşi aceştia duseseră poate cea mai amplă campanie de recreştinare a unui spaţiu contaminat de ateism (Transnistria). Din contră, au fost adresate ierarhilor români, care până în august 1944 nu obosiseră să denunţe în mod public pericolul comunist, cele mai „calde" salutări din partea „fraţilor" ortodocşi ruşi.

Drept răspuns, patriarhul Nicodim publica o pastorală în care răspundea pozitiv chemării „frăţeşti" adresate de ierarhii Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, apreciind libertatea de care se bucură religia în URSS şi legăturile istorice dintre Biserica Ortodoxă din Rusia şi cea din România, premisă pentru o colaborare cât mai strânsă în viitor. Atitudinea sovietică era explicabilă prin obiectivul Moscovei de a transforma ortodoxia într-o contrapondere la catolicism şi grija de a nu supăra cea mai puternică Biserică din România în condiţiile în care dominaţia forţelor comuniste nu era suficient consolidată. A porni la urmărirea deschisă a unor ierarhi ar fi însemnat o greşeală, chiar dacă unii luptaseră din plin împotriva comunismului. Singurul ierarh care a fost condamnat în cadrul unui proces public a fost Visarion Puiu, dar asta pentru presupusele legături ale sale cu guvernul legionar de la Viena şi atitudinea lui din exil. Abia atunci au fost reactivate şi „crimele" sale din Transnistria. Dacă 23 August 1944 l-ar fi prins în România, probabil, nu ar mai fi fost condamnat, ci eliminat prin alte metode.

O astfel de metodă, foarte eficientă şi care nu producea valuri, a fost „tehnica" scoaterii ierarhilor din scaun, deja utilizată cu succes de liberali, de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Noul regim a preluat ideea, dezvoltând-o la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Ierarhii incomozi încep, prin diferite manevre ale regimului politic, să-şi piardă scaunele. Lăsând la o parte pe episcopii basarabeni Efrem Enăchescu şi Antim Nica, care se vedeau lipsiţi de eparhii, în 1945 şi-au mai pierdut scaunele mitropoliţii Tit Simedrea al Bucovinei şi Nifon Criveanu al Olteniei, deoarece fuseseră colaboratori apropiaţi ai fostului regim Antonescu.

Documentele recent publicate arată că patriarhul Nicodim a fost un anticomunist convins şi a încercat să opună rezistenţă. Motivul adoptării pastoralei invocate mai sus era evident: ea avea o semnificaţie politică clară de întâmpinare a sovieticilor care, în acel moment, erau parte a marii alianţe împotriva Germaniei. în condiţiile în care România luptase alături de Hitler, era cel puţin o greşeală să provoci o ţară care era considerată în acel moment în toată lumea de partea celor „buni". în tot acest teatru jucat de o parte cât şi de alta, singurul lucru care a interesat puterea comunistă a fost ca ierarhii chiar să devină actori credibili şi de nădejde, în ochii autorităţilor, toţi aveau şansa să devină colaboratori în construirea comunismului. Din contră, dacă acest lucru era refuzat, trecutul urma să fie repus pe tapet în toată gravitatea sa. însă puţine aspecte din această confruntare surdă au ajuns la cunoştinţa opiniei publice. Majoritatea evenimentelor s-au desfăşurat în culise.

Nefiind siguri de vechii ierarhi, legaţi în marea lor parte de partidele „istorice", comuniştii au căutat să creeze „cadre" proprii şi la nivelul instituţiei ecleziastice. Unul din clericii care s-au apropiat de liderii Partidului Comunist în zorii „democraţiei populare" a fost preotul vâlcean Ioan Marina, care a fost sprijinit să devină arhiereu-vicar la Mitropolia Moldovei, sub numele de Justinian Vasluianul. Apropierea lui Justinian de comunişti a făcut ca mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, să-1 trateze cu ostilitate, deşi înainte de război, în calitate de arhiereu la Râmnicu-Vâlcea, îl apreciase foarte mult pe preotul Marina. Pentru bătrânul mitropolit, ca şi pentru alţi ierarhi, era tot mai limpede că Justinian devenise după 1946 un candidat puternic pentru scaunul patriarhal. Pentru contracararea acestei candidaturi s-au căutat diverse soluţii, cea mai viabilă dintre ele numindu-se Nicolae Popovici.

Candidatura episcopului Nicolae Popovici la tronul patriarhal a fost pregătită şi promovată de episcopatul ardelean, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan[7]. Unele documente contemporane sugerează că şi Irineu Mihălcescu l-ar fi sprijinit la rându-i pe vlădicul de la Oradea. Primul pas în promovarea acestei candidaturi a fost participarea lui Nicolae Popovici la vizita efectuată în perioada 23 octombrie - 6 noiembrie 1946 de patriarhul Nicodim în URSS. Nu întâmplător, din delegaţie urma să facă parte şi arhiereul Justinian Vasluianul[8].

Oficial, modul în care a fost alcătuită delegaţia era justificată de necesitatea reprezentării tuturor provinciilor româneşti. Iată argumentele enunţate chiar de Justinian Marina: „Din delegaţie fac parte: PS. EpiscopNicolae Popovici de la Oradea Mare, cel mai tânăr ierarh din Ardeal şi exponent al Ardealului eliberat, de la graniţa de vest, eu ca cel mai tânăr dintre ierarhii moldoveni şi exponent al Bisericii de la graniţa de răsărit". Într-adevăr, ei erau cei mai tineri ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, posibili urmaşi ai lui Nicodim în scaunul patriarhal, iar drumul la Moscova trebuia să-i aducă în atenţia organelor de stat ale României şi a Patriarhiei moscovite deoarece în acea perioadă se credea, greşit, că patriarhul Alexei va avea un cuvânt de spus în desemnarea patriarhului României.

De pregătirea terenului ca Nicolae Popovici să fie receptat drept un prieten al regimului s-au ocupat şi diverşi informatori ai Serviciilor Secrete, intrate sub controlul comuniştilor, rămaşi loiali, mai mult sau mai puţin, vechilor elite. Notele lor informative prezentau liderilor comunişti o imagine extrem de favorabilă episcopului orădean: „Este singurul dintre vlădicii actuali care de la început a ştiut să se încadreze în noul ritm al României democratice. El dă foarte puţin atenţie îndrumărilor nesincere, venite de la Sibiu. Lucrează după buna chibzuinţă a sa proprie. Este un chiriarh stimat şi iubit. PS. Nicolae Popovici este o speranţă a Bisericii Ortodoxe Române. Om cult, energic, fără vicii si sincer democrat. Trecutul său nu are pete"[9].

Punerea lui Nicolae Popovici în opoziţie cu Nicolae Bălan era doar o strategie de a nu lega numele episcopului orădean de cel al mitropolitului de la Sibiu, cunoscut ca un stâlp al vechiului regim. Aceeaşi strategie va fi folosită şi pe durata vizitei la Moscova, când în notele informative Nicolae Popovici a fost înfăţişat cu atitudini diferite de cele ale patriarhului Nicodim. Principalul informator din cadrul delegaţiei române la Moscova, „Mihai", anume preotul Ioan Vască, un apropiat al mitropolitului Bălan, îl prezintă pe Nicolae Popovici ca un bun „democrat", care încearcă să-1 convingă şi pe „reticentul" Nicodim de necesitatea unor legături strânse şi loiale cu Patriarhia Moscovei: „îi lipseşte curajul, spune la un moment dat Vască într-o notă informativă, iată meteahna de care suferă. Încolo, om corect şi zelos. Este fără îndoială unul dintre cei mai bine pregătiţi vlădici pe care îi avem. Democraţia îl poate folosi la multe acţiuni însemnate"[10].

Sprijinul acordat de „ardeleni" candidaturii la scaunul patriarhal a lui Nicolae Popovici a stârnit reacţiile celorlaţi contracandidaţi, cei mai importanţi fiind arhiereii Justinian Vasluianul şi Emilian Antal. Într-o notă informativă din 27 august 1947 se arăta: „în lumea bisericească se crede că viitorul patriarh va fi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. în lupta pentru scaunul patriarhal, între el şi arhiereul Emilian Antal, acesta din urmă a cedat în favoarea „ardelenilor", pentru ca, în schimb, aceştia să nu-i facă opoziţie la Suceava. Iată însă că luptă cu furie arhiereul Justinian Marina pentru ca să-i împiedice ascensiunea episcopului Nicolae Popovici la treapta patriarhală. În acest scop, Marina a căutat pretutindeni o broşură (pastorală) în care episcopul Nicolae Popovici, după sosirea sa din Transnistria la Beiuş (unde-şi avea reşedinţa în refugiu) ar fi proferat cuvinte injurioase la adresa URSS. În cele din urmă, broşura a fost găsită în Biblioteca Academiei Române. Marina se va servi de ea pe lângă Guvern, împotriva episcopului Nicolae Popovici"[11]. De la jumătatea anului 1947, notele informative referitoare la episcopul orădean şi-au schimbat semnificativ conţinutul, conturându-se o altă imagine a lui Popovici, nu de „democrat", ci de „reacţionar". Astfel, într-o notă din 4 august 1947 sunt menţionate acţiunile lui Popovici în Transnistria din vara anului 1942. O notă din 4 noiembrie consemna opiniile nefavorabile ale episcopului orădean în ceea ce priveşte procesul lui Iuliu Maniu, iar un raport din 3 decembrie 1947 marchează în mod limpede o schimbare de atitudine, prin modul duşmănos în care sunt interpretate unele gesturi ale lui Nicolae Popovici, în dorinţa de a se demonstra că episcopul orădean ar fi fost simpatizant legionar. Citatele oferite nu oferă niciun argument în sprijinul simpatiilor legionare, ele reprezentând, de fapt, vechi îndemnuri de luptă împotriva comunismului şi a regimului sovietic. Se insistă mult pe prietenia lui Nicolae Popovici cu Ion Antonescu şi se descriu cele două călătorii misionare ale episcopului în Transnistria. Printre altele, se dă un sens ostil celor afirmate de Nicolae Popovici într-o pastorală din 27 aprilie 1946: „Fiţi nebiruiţi în frăţie şi solidaritatea voastră românească!" îndemnând la credinţă în neam şi rege.

Un nou raport, din 14 ianuarie 1948, aduce elemente suplimentare. Aici se spune: „ Sursele mai recente îl prezintă pe Popovici într-o lumină şi postură contradictorie". Noile informaţii, multe oferite de sursa „Braşoveanu", arată următoarele: Nicolae Popovici este de fapt un apropiat al lui Nicolae Bălan, fiind ales episcop în condiţii „ciudate", adică în urma presiunilor făcute de conducătorii politici din Oradea. De asemenea, în anturajul episcopului au existat şi legionari: Ioan Şendruţiu devine secretar al episcopiei, iar „un preot ortodox", fost director al Internatului „Nicolae Jiga" din Oradea, sfetnic al episcopului, este ales preşedinte al organizaţiei legionare, jud. Bihor. Se vorbeşte şi de activitatea din Transnistria, dar elementul cel mai interesant este oferit de sursa „Braşoveanu" care afirmă că Popovici ar avea amantă, că şi-ar fi căpătuit familia şi că ar face comerţ cu împărţirea parohiilor, adică argumente canonice pentru scoaterea lui Popovici din scaunul episcopal. Sfârşitul notei arată motivele reale de nemulţumire la adresa ierarhului orădean: „Nicolae Popovici 1-a însoţit pe Nicodim în călătoria la Moscova în 1946, când s-a dovedit un om prea subordonat patriarhului, ca să aibă o atitudine fermă şi curajoasă de desolidarizare cu Nicodim, la care era îndemnat de preotul Vască, atunci când se manifesta capricios la Moscova, nevoind de exemplu să slujească cu patriarhul Alexei.

Episcopul Nicolae Popovici, deşi om de încredere al domnului prim-ministru Petru Groza, apreciat oarecum şi de patriarhul Alexei după călătoria la Moscova, n-a pierdut prilejul de a-şi arăta adevăratele sale sentimente atunci când a refuzat să însoţească în decembrie 1946 pe chiriarhii din Vechiul Regat, în frunte cu Nicodim, în vizita făcută Parlamentului, ieşit din alegerile din 19 noiembrie 1946. Din contră, el a însoţit pe ierarhii ardeleni în frunte cu Bălan în refuzul acestora de a da binecuvântarea noului parlament".

Prin urmare, persoane interesate au promovat în faţa autorităţilor politice şi a organelor de informaţii o imagine de reacţionar lui Nicolae Popovici, fapt la care au contribuit şi propriile acţiuni ale vlădicului, lipsit de capacitatea de disimulare a altor ierarhi.

Alegerile pentru patriarh au avut loc pe 24 mai 1948, iar previziunile lui Stanciu Stoian s-au adeverit. Fostul preot loan Marina din Râmnicu-Vâlcea devenea al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române[12]. Evident, publicaţiile oficiale nu au înfăţişat marile frământări care au avut loc în jurul evenimentului alegerii, iar mărturii despre ce s-a întâmplat atunci cu adevărat sunt foarte puţine. în ceea ce-1 priveşte pe Nicolae Popovici, acesta a fost nominalizat pe lista candidaţilor pentru înalta funcţie, dar a primit numai trei voturi, acţiunile orchestrate împotriva sa dovedindu-se eficiente.

Pentru episcopul orădean, alegerile de patriarh din 1948 marchează renunţarea la strategia prudentă, de captare a bunăvoinţei autorităţilor, pe care alţii i-o sugeraseră şi adoptarea unei atitudini radicale, ferme, faţă de reprezentanţii noii „democraţii populare" şi a politicii lor în domeniul cultelor. Din păcate, avem puţine elemente despre acţiunile sale din 1948, documentele nou-înfiinţatei Securităţi referitoare la Popovici devenind consistente abia cu începutul anului 1949. Găsim totuşi unele indicii într-o sinteză a DGSP din septembrie 1948, în care se spune: „Episcopul Nicolae Popovici de la Oradea este informat că actualul regim prin Justinian şi Vasile Luca, precum şi alţii, caută să-1 îndepărteze, mai întâi trimiţându-1 la o mănăstire ca apoi, înscenându-i un simulacru de proces, să-1 umdamne de la 5 la 8 ani închisoare. Popovici ştie că i s-a creat dosar cu acte compromiţătoare şi că acest dosar se află la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde acest dosar întârzie să fie studiat. Sfătuindu-se cu prietenii, episcopul a fost rugat să renunţe la atitudinea lui de rezistenţă faţă de autorităţi şi să încerce să obţină iertare. El a declarat cu această ocazie: Biserica nu se poate umili nici unui regim politic, ea fiind superioară ,, oricărui guvern vremelnic. Ştiu, a spus Nicolae Popovici, că sunt acuzat de legionarism, că am făcut propagandă pe frontul rusesc şi că, cu ocazia sărbătorilor Paştelui (1948), aş fi predicat contra regimului. De asemenea, sunt acuzat că la sfârşitul anului şcolar 1947-1948 aş fi distribuit ca premii şi distincţiuni la religie cărţi interzise. împotriva oricăror surprize sunt pregătit şi gata să mă retrag la Mănăstirea Sâmbăta de Sus - Făgăraş şi să sufăr ca unul din puţinii buni români, pentru Evanghelia lui Hristos, fără nici un fel de ezitare."[13].

Este clar că în acea perioadă, Justinian a fost extrem de rezervat cu ierarhul de la Oradea şi că a existat acel dosar compromiţător. însă, după alegerea sa ca patriarh, Justinian şi-a schimbat destul de semnificativ atitudinea, dând să înţeleagă că nu ar mai avea animozităţi faţă de rivalul său. De asemenea, trebuie încă o dată remarcată atitudinea preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adică a lui Petru Groza, care amână o decizie dură la adresa episcopului Nicolae, fapt care nu se va mai întâmpla peste doi ani. Textul mai relevă concepţiile episcopului orădean despre rolul şi importanţa Bisericii, despre misiunea sa personală, precum şi una din metodele sale de a-şi manifesta revolta, şi anume predica, aspecte care se vor regăsi în mod recurent în acţiunile sale viitoare.

Anul 1948 este un an în care au loc o serie de schimbări decisive în viaţa bisericească din România. Nicolae Popovici a conştientizat cu multă acuitate pericolele la care era expusă Biserica Ortodoxă Română. Experienţa proprie nefericită i-a întărit convingerea că puterea încearcă să manipuleze şi să compromită Biserica, iar răspunsul la asemenea provocări trebuie să fie ferm. Episcopul orădean s-a îndepărtat astfel de „manevrele" patriarhului Justinian, care căuta să rezolve problemele prin mijloace „bizantine", sau de supunerea altor ierarhi, care considerau că orice rezistenţă este inutilă. Dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. în acţiunile sale, el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii. După cum se ştie, Biserica Ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi respectă statul, Biserica Ortodoxă trebuie să aibă autonomia ei în luarea deciziilor în problemele ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Nicolae Popovici a fost mereu convins de acest lucru, afirmând constant drepturile Bisericii până la scoaterea sa din scaun, în decembrie 1950. în cele ce urmează, dorim să conturăm atitudinea episcopului orădean din perioada 1949-1950, motivaţiile acesteia, precum şi mecanismele de contracarare folosite de puterea comunistă.
2. ATITUDINEA ANTICOMUNISTĂ A EPISCOPULUI- MARTIR DUPĂ ANUL 1948

Atitudinea tranşantă a lui Nicolae Popovici faţă de regimul comunist nu poate fi explicată pe deplin dacă nu avem în vedere credinţa lui fermă, aproape iraţională, în rapida declanşare a celui de-al Treilea Război Mondial şi eliberarea României de către trupele americane. Atunci, mulţi au crezut în această venire mântuitoare, dar puţini cu atâta convingere precum episcopul orădean. în februarie 1949, el afirma în faţa unor apropiaţi: „Fac ce pot, iar când va trece pericolul bolşevic, vom vedea ce vom face. Sunt scârbit de tot ceea ce fac, dar fac pentru a mai salva ceea ce putem, căci ne-au năpădit străinii. Mi-a plăcut ce am văzut în Maramureş”. Vizita în Maramureş, la care făcea referire episcopul Nicolae, marca intrarea acestei regiuni sub jurisdicţia canonică a Episcopiei Oradiei şi, în acelaşi timp, începutul campaniei de integrare a comunităţii greco-catolice, foarte numeroasă în Maramureş. Episcopul a înţeles însă vizita sa ca pe o reafirmare a valorilor naţionale, a puterii poporului de a rezista în faţa opresiunii. Informatorii Securităţii au arătat că, vorbind în sala Prefecturii Judeţului Maramureş, Nicolae Popovici a accentuat următoarele cuvinte spuse de Horia: „Mor pentru popor, pentru pământul românesc cotropit de străini", vrând astfel să sublinieze că România este ocupată de străini[14].

În ceea ce priveşte problema revenirii greco-catolicilor în cadrul Bisericii Ortodoxe, Nicolae Popovici a avut o poziţie mai nuanţată faţă de discursul oficial: „PSS Nicolae Popovici, se spune într-un document, priveşte unificarea ca un provizorat, până la schimbarea regimului, pentru care motiv nu lucrează sincer cu preoţii reveniţi, refuzând chiar să utilizeze fosta episcopie greco-catolică"[15]. Atitudinea sa se baza pe credinţa că ceva construit pe forţă nu are durabilitate. Dacă totuşi îşi asumă în calitate de episcop ortodox procesul de unificare, acest lucru îl face deoarece astfel poate ajuta la salvarea neamului: „în ziua de 17 decembrie 1948, discutând cu o persoană, episcopul i-a spus: unii greco-catolici nu vor să înţeleagă că tot ce facem noi este salvarea a cât mai mulţi din elementul românesc"[16].

Pe de altă parte, exista o anumită suspiciune a „vechilor" ortodocşi faţă de unii greco-catolici reveniţi. în urma unificării celor două Biserici româneşti, în calitate de vicar al Episcopiei Oradiei a fost numit Andrei Coman, preot revenit. între episcop şi vicarul său se va instaura în curând o rivalitate durabilă, de care Securitatea va încerca să profite în anii ce vor urma. Atitudinea de frondă a episcopului Nicolae Popovici s-a manifestat cu toată vigoarea cu ocazia Adunării eparhiale din 15 mai 1949, când a ţinut un amplu discurs dedicat schimbărilor recente din viaţa Bisericii Ortodoxe Române: „Biserica a trebuit să lupte adesea în cursul istoriei pentru apărarea autonomiei sale, din care curg ca dintr-un izvor drepturile şi libertăţile ei imprescriptibile. Căci stăpânirile de stat de pretutindeni au încercat adeseori prin măsuri arbitrare şi abuzive să subjuge Biserica, să o stingherească în misiunea ei sublimă şi să o degradeze la rolul unui auxiliar politic fie intern, fie extern. Biserica nicicând n-a consimţit şi nu poate consimţi să-şi trăiască viaţa în cămaşa de forţă a unor asemenea măsuri şi a luptat întotdeauna pentru distrugerea sau abolirea lor"[17]. După această afirmaţie tranşantă, dar cu un caracter general, episcopul orădean merge mai departe şi circumscrie mai precis lucrurile în realitatea dureroasă a epocii pe care o trăia: „Trebuie să mărturisim, fără înconjur şi cu toată francheţea, că viaţa noastră bisericească se resimte mult şi dureros de încercările tot mai frecvente şi mai îndrăzneţe ale unor factori externi de a se amesteca în treburile interne bisericeşti. Amestecul acesta a atins, ca proporţii şi greutate, măsuri cu totul necunoscute până astăzi în istoria noastră. După ce ierarhii bisericeşti, aceşti sfătuitori înţelepţi şi credincioşi ai tuturor neamurilor, au fost excluşi de la opera de legiferare a ţării, toată legislaţia privitoare la problemele mari şi fundamentale ale Bisericii a fost făcută în mod unilateral, fără consultarea reală a ei şi cu desconsiderarea sau ocolirea dezideratelor ei legitime. O legislaţie denobis sine nobis căreia îi lipsesc temeiurile elementare ale democraţiei adevărate.

Nu e nicio mirare că asemenea legi nu pot fi iscălite din convingere de mâinile noastre sau aprobate de conştiinţele noastre. Aşa am ajuns să avem un statut de organizare, fără dezbaterea şi aprobarea Consiliului Naţional Bisericesc, o lege a cultelor fără cunoştinţa Sinodului plenar, desfiinţări de eparhii istorice, fără avizul celor competenţi[18], adunări eparhiale fără votul poporului, numiri de protopopi după sugestiile stranii şi duşmănoase ale celor străini de neamul şi credinţa noastră, o lege a învăţământului cu scoaterea brutală a religiei împotriva voinţei masive a maselor populare şi atâtea şi atâtea altele"[19].

Prin câteva fraze erau desfiinţate toate afirmaţiile demagogice ale puterii despre libertatea Bisericii în ceea ce priveşte propria ei organizare. Mai mult, Nicolae Popovici denunţa şi modul pervers în care statul comunist încerca să împiedice libera manifestare a credinţei adresând un mesaj vibrant tuturor celor ce cred în menirea creştinismului: „Preoţii noştri, iubiţi şi mult încercaţi, trecând în multe locuri peste ironiile ieftine şi peste criticile inconsistente ale unor pretinşi intelectuali de la sate şi oraşe, ca şi peste piedicile unor extremişti prea zeloşi şi provocatori, au adunat în jurul altarelor străbune copiii neamului - nădejdea de mâine a ţării - pentru a-i învăţa legea lui Dumnezeu, legea vieţii, legea virtuţii, legea sfinţeniei. În această ordine de idei, ne oprim atenţia pentru o clipă şi asupra credincioşilor noştri majori, îndeosebi de la oraşe, funcţionari, profesori, militari, meseriaşi şi aşa mai departe. Dorim şi cerem ca şi pe seama acestora să fie asigurat în mod real - prin înlăturarea oricăror presiuni morale şi a oricăror impedimente artificiale cum sunt muncile voluntare, conferinţele, cinematografele, programe artistice şi sportive, cu participarea obligatorie fixată în timpul orelor de slujbă - repausul duminical şi exerciţiul nesupravegheat şi nesupărat al îndatoririlor religioase"[20]. Era un răspuns extrem de curajos la o serie de măsuri care ştirbiseră grav libertatea şi autoritatea Bisericii, instituţie pe care episcopul Nicolae Popovici a privit-o mereu ca pe o redută a identităţii naţionale române.

Atitudinea manifestată de vlădica Nicolae nu putea să nu stârnească reacţii şi să genereze planuri de măsuri. Prima ocazie s-a ivit cu prilejul Adunării Naţionale Bisericeşti din iunie 1949. Această adunare avea o importanţă foarte mare, trebuind să aleagă ierarhii pentru eparhiile vacante de la Iaşi, Roman şi Galaţi. într-un context şi aşa extrem de delicat, .i apărut propunerea ca unii dintre episcopii ardeleni să fie transferaţi in Moldova. Mai precis, episcopul Nicolae Colan al Clujului să devină mitropolit al Moldovei, iar Nicolae Popovici să devină episcop la Galaţi[21]. Nu se ştie precis cine a stat la originea acestui plan. Unii ortodocşi îi acuzau pe vicarii episcopiilor ardelene, toţi foşti greco-catolici, care complotau pentru a-i îndepărta pe episcopi pentru a prelua controlul asupra Bisericii din această zonă, motivaţia acestui gest fiind însă destul de nebuloasă: sau pentru a „catoliciza" ortodoxia, sau la comanda puterii, pentru a slăbi rezistenţa „blocului ardelean"[22].

Până la descoperirea unor documente mai lămuritoare, aceste lucruri rămân o pură ipoteză. Este sigur însă că propunerea a venit din partea reprezentanţilor Ministerului Cultelor, iar interesul era tocmai destrămarea grupării episcopilor ardeleni şi izolarea mitropolitului Nicolae Bălan[23]. Numeroasele note informative arată interesul deosebit al puterii pentru această chestiune. Discuţiile au fost deosebit de tensionate şi s-au finalizat cu un refuz categoric al celor doiierarhi de a-şi părăsi scaunele din Ardeal. Popovici a fost chemat de Petru Groza care a încercat să-1 convingă să accepte oferta, propunându-i chiar scaunul mitropolitan de la Iaşi[24]. Nici aşa episcopul orădean nu a putut fi convins.

În toată situaţia complexă creată, episcopatul ardelean, în frunte cu Nicolae Bălan, a acţionat unitar şi ferm. Mai mult, ei au aflat un sprijin neaşteptat din partea patriarhului Justinian. Acesta, după accederea la tronul patriarhal, nu se mai dovedise persoana obedientă pe care se bazau comuniştii, acţionând strict în interesul Bisericii. De aceea, regimul considerase necesară apariţia unor nume noi, precum arhimandritul Valerian Zaharia, mai predispuse la colaborare decât Justinian. Pentru a evita alegerea unor asemenea persoane, Justinian s-a apropiat de tabăra ardeleană, până atunci inamică. Acest lucru a favorizat deocamdată menţinerea lui Nicolae Popovici pe scaunul de la Oradea, dar atitudinea acestuia a marcat o nouă notă proastă pentru el în răbojul Securităţii care, potrivit expresiei episcopului, „urma să-i facă zile fripte"[25].

Cu toate acestea, episcopul Nicolae continuă activitatea sa cu mult curaj. Chiar în luna următoare, cu prilejul unei noi vizite în Maramureş, el ţine mai multe predici. La Cuhnea a declarat Comitetului provizoriu al comunei următoarele: „Drumurile noastre nu duc împreună. Noi mergem pe un drum, iar autorităţile pe altul. Totuşi, ne pare bine când se găseşte câte unul care se întoarce pe acest drum al nostru". La Mănăstirea Moisei, el a afirmat: „Deşi am întâmpinat multe greutăţi ce ni s-au făcut de către autorităţi, totuşi am venit să mă rog pentru cei bogaţi şi cei săraci, îndemnând credincioşii să-şi păstreze credinţa şi obiceiurile, căci creştinismul nu-1 va putea învinge nimeni", adăugând că „mulţi nebuni au încercat atât în trecut, cât şi în zilele noastre de a împiedica drumul creştinismului".

În paralel cu „instigarea" maselor, Nicolae Popovici trece la o polemică deschisă cu autorităţile în mai multe chestiuni delicate. Astfel, el înaintează primului-ministru Petru Groza o scrisoare, datată 26 iulie, prin care cerea reglementarea situaţiei fostei mănăstiri greco-catolice de la Bixad, pe care autorităţile locale încercau în mod ilegal să o închidă definitiv, după ce-i preluaseră inventarul şi clădirile care nu erau destinate cultului[26].

O altă problemă extrem de dificilă era arestarea sau terorizarea preoţilor de către organele de represiune. Deşi şi alţi ierarhi au încercat să protejeze pe preoţii care ascultau de ei, niciunul nu a făcut-o atât de tranşant, punând în discuţie problema de principiu. Pornind de la cazul unor preoţi din Sălaj, episcopul Nicolae trimite pe 30 august 1949 două memorii, unul adresat patriarhului, iar celălalt ministrului Cultelor, Stanciu Stoian. în primul cerea lui Justinian să-şi îndeplinească menirea de apărător al Bisericii şi să intervină pentru salvarea celor păstoriţi de el[27]. Al doilea reprezintă, dincolo de tonul politicos, o foarte limpede punere la punct în ceea ce priveşte relaţiile biserică-stat: „în eparhia noastră avem mai multe cazuri de arestări de preoţi, fără ca măcar să ni se aducă la cunoştinţă aceste arestări de către organele competente; iar, autoritatea bisericească ar trebui să cunoască motivele şi, în cazul că sunt probe despre vinovăţia unuia sau altuia, să se ia măsuri administrative. Considerăm însă că preoţii noştri, datorită stăruitoarelor îndemnuri date de noi, pentru o colaborare cât mai intensă cu organele de stat în vederea unei fructuoase prosperităţi în domeniul social-economic şi religios, nu au comis infracţiuni care să necesite intervenţia altor organe decât cele canonice. Vă rugăm, Domnule Ministru, să binevoiţi a mijloci pe lângă Onor Ministerul de Interne, ca în cazul când nu sunt probe de vinovăţie asupra preoţilor , ei să fie eliberaţi deoarece ne rămân bisericile fără preoţi"[28].

Cu sprijinul patriarhului Justinian, în septembrie 1949 a fost înaintată DGSP o listă cu mai multe nume de preoţi din cadrul Eparhiei Oradiei arestaţi de autorităţi. în „ancheta" făcută de Securitate se stabilea că preoţii respectivi fuseseră arestaţi pe bună dreptate, ca simpatizaţi legionari, iar sprijinul oferit clericilor de Nicolae Popovici- devenea un nou cap de acuzare pentru acesta[29]. Gestul episcopului orădean, de a clarifica abuzurile la adresa preoţilor, se transforma într-un nou cap de acuzare, fiind, chipurile, un sprijinitor al legionarilor. Ierarhul devenise, pentru o parte a structurilor de putere, o persoană indezirabilă.

Refuzul episcopului Nicolae Popovici de a pleca la Galaţi, plecare care ar fi micşorat „problemele" Securităţii din Oradea, continuarea predicilor „instigatoare" şi, mai mult, a memoriilor „inadmisibile" adresate reprezentanţilor puterii au determinat o reorganizare a acţiunii informative care-1 viza pe episcopul orădean şi în acelaşi timp, intensificarea dezbaterilor privind destinul acestuia. Autorităţile aveau de ales între mai multe opţiuni, aceasta în funcţie de atitudinea episcopului şi de relaţia cu Biserica Ortodoxă Română: o primă ipoteză ia în calcul „cuminţirea" lui Popovici, soluţia în această situaţie fiind ori păstrarea lui în scaunul de la Oradea, ori mutarea lui, tot pe o funcţie importantă, dar în alt loc, deoarece la Oradea stârnise multe valuri. A doua ipoteză avea în vedere continuarea acţiunilor de către Nicolae Popovici, situaţie în care existau iarăşi două variante: arestarea şi condamnarea sau scoaterea din scaun prin calea deja utilizată în cazul altor episcopi, cea a pensionării forţate. Soluţia arestării nu convenea, deoarece s-ar fi distrus mitul colaborării dintre Puterea comunistă şi Biserică şi ar fi venit de fapt tocmai în sprijinul intenţiilor episcopului. Varianta pensionării, bine rodată şi verificată, era mult mai dezirabilă.

Toate variantele prezentate au fost luate în discuţie în perioada cuprinsă între iulie 1949 şi septembrie 1950, dar hotărârea fără echivoc a pensionării acestuia a fost adoptată târziu, fapt datorat multiplelor centre de influenţă interesate în această chestiune. Una gândeau ofiţerii de securitate din teritoriu, altceva cei din Capitală, ierarhia politică avea şi ea păreri împărţite, la fel şi oamenii Bisericii, dintre care unii au încercat să amâne pe cât posibil deznodământul, iar alţii au creat tensiuni artificiale pentru a-1 submina pe episcopul orădean. Cel care a clarificat până la urmă situaţia a fost chiar episcopul Nicolae Popovici care, prin refuzul său de a face vreun compromis şi prin continuarea polemicii deschise cu puterea, a obligat autorităţile să ia măsuri radicale.

În a doua jumătate a anului 1949, măsurile luate de Securitate împotriva ierarhului de la Oradea au vizat întărirea reţelei informative din jurul acestuia, realizarea de presiuni prin frecvente controale de gestiune şi provocarea unor conflicte în cadrul administraţiei Episcopiei, de care să fie făcut răspunzător titularul scaunului. Ele erau în acelaşi timp mijloc de descurajare, dar şi pretexte pentru o eventuală scoatere din scaun. De asemenea, au fost inventariaţi oamenii credincioşi episcopului şi s-a încercat izolarea acestora, care ar fi avut drept consecinţă şi izolarea lui Nicolae Popovici. Însă problema urgentă a organelor de securitate era să afle de unde era episcopul atât de bine informat despre toate acţiunile care se desfăşoară împotriva lui. Pentru a se rezolva această situaţie este trimis de la Bucureşti căpitanul Stănescu Heintz, şeful Serviciului culte din DGSP, care, în raportul său adresat superiorilor, dezvăluie cum episcopul era informat de diverse persoane din interiorul Bisericii, de autorităţi locale, dar şi de cadre ale Securităţii. De asemenea, din raportul ofiţerului venit în inspecţie de la centru rezultă toată încrengătura de interese din jurul Episcopiei, relaţiile care s-au stabilit între diverşi securişti din Oradea şi unii clerici care furnizau informaţii defăimătoare despre episcop, cu scopul ca acesta să fie înlăturat.

Ancheta căpitanului Stănescu a arătat că ierarhul beneficia de mulţi sprijinitori. Alţii noi au fost descoperiţi pe parcursul anchetelor Securităţii. Unul dintre cei care l-au sprijinit a fost preotul profesor Liviu Stan de la Ministerul Cultelor, apropiat al lui Petru Groza şi al mitropolitului Nicolae Bălan. Acesta, pe baza informaţiilor pe care le avea de la prim-ministrul Petru Groza sau de la Ministerul Cultelor, 1-a avertizat în numeroase rânduri pe episcopul Nicolae despre diversele delegaţii de la Bucureşti care aveau misiunea să-i controleze activitatea.

Pentru anul 1949 avem puţine consemnări ale diferitelor opinii în ceea ce priveşte cazul episcopului orădean, ele devenind mai numeroase în 1950, pe măsură ce evenimentele se apropiau de deznodământ. Este demnă de remarcat vizita pe care episcopul de Cluj, Nicolae Colan, a făcut-o lui Nicolae Popovici la scurt timp după plecarea ofiţerului de securitate trimis de Bucureşti. Ei aveau de discutat o problemă delicată: se hotărâse scoaterea Maramureşului de sub ascultarea Episcopiei Oradiei. Nu avem documente care să notifice motivaţia unei asemenea decizii. Cu titlu de ipoteză, se poate face o legătură cu frecventele vizite ale episcopului Nicolae în această parte a ţării, unde a ţinut predici „instigatoare", şi puternicul nucleu greco-catolic din zonă, asupra căruia episcopul orădean refuzase să acţioneze.

Nicolae Colan nu a fost niciodată un simpatizant al comuniştilor, însă nu împărtăşea deloc entuziasmul episcopului orădean în ceea ce priveşte iminenta venire a americanilor. Era convins că regimul va mai dura şi că poziţia Bisericii trebuie să fie mult mai prudentă. Cei doi episcopi erau prea buni prieteni pentru se certa şi, fără îndoială, Nicolae Popovici a împărtăşit colegului său de la Cluj toate presiunile la. care este supus. Situaţia devenise destul de gravă, din moment ce, într-o discuţie din 9 noiembrie, Nicolae Colan îl sfătuieşte pe Popovici să accepte scaunul episcopal de la Galaţi, pe care episcopul orădean îl refuzase în iunie[30]. Dar, dacă pentru comunişti mutarea lui Popovici la Galaţi era dezirabilă pentru că acesta urma să fie izolat de foştii colaboratori într-o zonă liniştită din punct de vedere confesional, Nicolae Colan opta pentru această soluţie ca astfel episcopul Nicolae Popovici să-şi păstreze funcţia şi să poată să fie util şi mai departe Bisericii. Ierarhul a ales să continue pe linia adoptată până atunci. Chiar a doua zi după discuţii, cu prilejul hirotonirii unui grup de tineri teologi, el i-a îndemnat să fie tari, căci Biserica va ieşi întărită din încercările ei. Mai lârziu, discutând cu un preot, a afirmat următoarele: „Ştii dumneata, părinte, unde va fi cea mai lungă coadă? Nici la pâine, nici la altceva, toate vor trece atunci, ci la gaură de şarpe. Nici în gaura de şarpe nu vor scăpa, căci vor fi mulţi şi gaura va fi foarte strânsă ca mâine îi vine rândul şi lui Czeller, ca şi lui Rabinovici, Mihalko şi alţii care au fost daţi afară din Partid". Din nou, la fel de categoric, episcopul Nicolae afirma apropiata schimbare a regimului, într-un mod care aminteşte de profetismul biblic. Semnele decăderii se regăsesc chiar în interiorul sistemului, care a început să şi devoreze propriii reprezentanţi[31].

Pe 17 noiembrie 1949, mai mulţi preoţi din Maramureş înaintau un protest Adunării Naţionale Bisericeşti, cerând ca această provincie să rămână în cuprinsul Eparhiei Oradiei. Cu toate acestea, la presiunile puterii, Maramureşul trecea sub ascultarea Episcopiei Clujului, sperându-se, probabil, că ierarhul acestei eparhii, Nicolae Colan, va lace mai multe pentru integrarea greco-catolicilor. Nicolae Popovici a protestat energic faţă de această măsură. A avut şi o întâlnire cu ministrul Stanciu Stoian, din care îşi va aminti mai târziu următoarele: „Cu prilejul dezlipirii Maramureşului de la Eparhia Oradiei, i-am spus lui Stanciu Stoian: «Actul ce s-a făcut, fără ştirea mea şi a credincioşilor Maramureşului, este oricând discutabil. El nu se bazează pe decretul care există la Sinod în legătură cu această problemă. Mâine, când ni se va oferi prilejul, voi publica acest document, spre a se vedea nedreptatea făcută Episcopiei Oradiei şi credincioşilor Maramureşului». «Care mâine?». «Mâine», i-am răspuns sibilinic. «Interesant», a zis ministrul. «Ştiu că linia mea nu convine regimului. Dar eu nu-mi trădez Biserica, atâta vreme cât ştiu că poporul stă zid în jurul meu»".

După cum s-a mai precizat, autorităţile au avut grijă şi de personalul existent la eparhie, încercând, pe de o parte, să îndepărteze pe cei fideli episcopului şi, pe de altă parte, să introducă agenţi comunişti. Similar cu alte situaţii, un rol deosebit 1-a jucat Sindicatul funcţionarilor format în cadrul episcopiei.

Date despre personalul încadrat la Episcopia Oradiei aflăm dintr-un amplu document al Securităţii, unde este verificat „din punct de vedere al Securităţii poporului" întreg personalul clerical şi administrativ al Patriarhiei, arhiepiscopiilor şi episcopiilor ortodoxe, aşa cum a fost încadrat în februarie 1949 de patriarhul Justinian la propunerile Ministerului Cultelor. Concluzia ofiţerilor de securitate era că puţini dintre angajaţii episcopiei se încadraseră în structurile sindicale şi mai grav, dintre aceştia doar o minoritate erau clerici. Cei mai mulţi sindicalişti proveneau din rândurile funcţionarilor inferiori, în timp ce funcţionarii superiori erau, cu excepţia notabilă a vicarului Andrei Coman, de partea episcopului Nicolae Popovici. Chiar dintre cei înscrişi în sindicat, mulţi erau acolo de formă. Cel mai activ dintre ei era David Dănilă, impus chiar de către partid într-un post unde putea avea acces la datele personale ale preoţilor din eparhie, putând la nevoie să ofere date necesare structurilor de represiune. Lucrul acesta se va şi întâmpla, el împreună cu vicarul Coman dând în februarie 1949 un ordin circular confidenţial prin care cereau date personale de la toţi preoţii eparhiei, fără ştirea episcopului. Lucrarea fusese cerută de organele Securităţii şi slujea la întocmirea cazierelor preoţilor, cu scopul de a se crea noi presiuni asupra corpului preoţesc[32]. Episcopul a aflat de acest lucru şi a blocat acţiunea, însă pe Dănilă nu a reuşit să-1 îndepărteze. Celor doi li se adaugă Zaharia Moga, nimeni altul decât omul de serviciu, dar care, în calitate de „om al muncii", devine o persoană extrem de importantă în calitate de şef al Sindicatului funcţionarilor din episcopie. Conform propriilor mărturisiri, el a fost transferat cu ajutorul lui Andrei Coman, în toamna anului 1949, la episcopie „unde lupta noastră sindicală trebuie continuată". Dincolo de rândurile relativ neutre ale documentelor, din dosar răzbat ridicolul şi absurditatea situaţiei de răsturnare completă a valorilor şi a principiului de autoritate, atât de bine descrise de Marin Preda în capodopera sa „Cel mai iubit dintre pământeni". Cel mai mărunt om din cadrul episcopiei ajunge să creeze numeroase neajunsuri Ierarhului care, conform canoanelor, are puteri aproape absolute în eparhia pe care o girează. Faptul este cu atât mai grav, cu cât Moga era un om profund imoral, un crai care obişnuia să aducă femei în apartamentul său din incinta episcopiei, fiind apărat prin funcţia sa de mânia lui Nicolae Popovici.

Este de la sine înţeles că acesta, cu firea lui aprigă şi mândră, nu putea accepta un asemenea afront. Mai mult decât toţi ceilalţi duşmani, Moga a reuşit să-1 irite pe episcopul orădean tocmai prin acest ridicol al situaţiei: un om pe care nu-1 putuse îngenunchea regimul horthyst, care avea curajul să lupte deschis pentru drepturile Bisericii încălcate de regimul comunist, era sfidat de cineva care, în condiţii normale, nu ar fi putut emite niciun fel de pretenţie. Nicolae Popovici a fost mereu o persoană foarte categorică şi ataşată ideii de ierarhie bisericească, de respectare a canoanelor. De aceea, el a înţeles să nu facă niciun fel de concesie tendinţelor pseudodemocratice pe care Puterea comunistă încerca să le infiltreze în Biserică. Pentru a se lovi în ierarhi, s-a acreditat ideea unei Biserici mai democratice, în care preoţii şi credincioşii să aibă un rol mult mai important.

De fapt, era o cale ascunsă de disoluţie a autorităţii în Biserică. Aşa se întâmplase în Rusia Sovietică, unde preoţii erau îndemnaţi să-şi aleagă ei episcopii şi să-i dea jos după plac, fenomen care a cunoscut o manifestare coerentă sub chipul aşa-zisei „Biserici vii". Sindicatele din Biserică, asociaţiile de „preoţi democraţi", înfiinţate după 1945 şi în România, fără a cunoaşte amploarea fenomenului din URSS, au avut rolul lor în crearea unei atmosfere apăsătoare şi descurajante pentru episcopi. Nicolae Popovici nu a acceptat o asemenea situaţie şi de aceea la Episcopia Oradiei, „democraţia" se dezvolta foarte greu. Printre acuzele care i se aduc se număra şi aceasta: „Relaţiile cu funcţionarii sunt pline de atitudine de comandă, Prea Sfinţia Sa neadmiţând să stea de vorbă cu organele sindicale... într-o şedinţă plenară a episcopiei a dat afară pe reprezentantul sindical, pentru că acesta nu era de acord cu numirile şi avansările pe care episcopul le făcea fără avizul celorlalţi". Mai mult, inamicii săi îi aduceau acuzaţia că „nu poate admite ca un membru de partid să ia parte la şedinţe" [33]. Prin urmare, tensiunile la nivelul Episcopiei din Oradea erau deosebit de mari, însă până la sfârşitul anului 1949, ele numai au mocnit.

Alături de problemele cu sindicatul, episcopul Nicolae era afectat şi de refuzul autorităţilor de a-1 recunoaşte pe cumnatul său, Cornel Sava, drept protopop de Oradea şi pe preotul Ioan Porumb pentru Marghita. Şi în acest caz, ierarhul a apelat la canoanele şi statutele Bisericii, pe care le-a evocat într-un nou memoriu adresat Ministerului Cultelor, pe 11 octombrie 1949, în care a reiterat dreptul episcopului de a numi pe protopopi[34].

Demersul episcopului orădean nu a avut ecoul scontat, Ministerul Cultelor rămânând pe poziţii. Eşecul demersului iniţiat de episcopul orădean se datora şi contextului extrem de nefavorabil pricinuit de politica partidului de numire la nivel naţional a protopopilor agreaţi şi a campaniilor antireligioase declanşate pe fondul numirii noilor consilii provizorii locale[35]. Astfel, problema numirilor s-a amânat până în preajma vizitei pe care patriarhul Justinian a făcut-o în eparhiile din Ardeal şi Banat în decembrie 1949.

Semnificaţia acestei serii de vizite a fost controversată, fiecare exprimându-şi părerea în funcţie de informaţiile pe care le deţinea. Securitatea a consemnat aceste opinii care merg de la ideea că totul a fost ordonat de puterea politică până la credinţa că reprezintă începutul unei mişcări de revoltă deschisă a ierarhiei ortodoxe faţă de comunism[36]. Se pare că adevărul este undeva la mijloc: fără a se iniţia o ridicare generală la luptă împotriva comunismului, patriarhul Justinian şi mitropolitul Nicolae Bălan căutau să sublinieze solidaritatea sinodalilor în perspectiva alegerilor de ierarhi, care urmau să aibă loc la începutul anului 1950. Mitropolitul Nicolae Bălan şi ierarhii ardeleni urmau să rămână în scaunele lor vlădiceşti, în timp ce patriarhul Justinian căuta sprijin pentru a combate candidatura lui Valerian Zaharia. Urma o nouă confruntare cu reprezentanţii Ministerului Cultelor, dar aceasta nu implica şi o luptă cu tntreg regimul. Cu toate acestea, Securitatea consemnează atitudinea mult mai tranşantă a ierarhilor care adoptă măsuri ostile la adresa preoţilor „democraţi", semn că Biserica, încurajată de întâiul ei ierarh, nu mai era dispusă să accepte orice. Mai mult decât oricine, Nicolae Popovici a sperat mult mai mult de la aceste evenimente. Pe fondul opiniilor sale mai vechi, gesturile de curaj pe care le observa l-au făcut să creadă în începutul luptei finale cu Puterea comunistă

Una din consecinţe a fost adoptarea unei atitudini hotărâte în chestiunea Cornel Sava. „Ameninţând cu demisia şi scandal în caz de nesatisfacere, se scrie în raportul Securităţii, episcopul Nicolae Popovici al Oradiei a obţinut de la Ministerul Cultelor recunoaşterea cumnatului său Cornel Sava ca protopop. Cornel Sava, cunoscut pentru activitatea sa legionară din trecut şi pentru manifestările sale duşmănoase continue, nu fusese recunoscut timp de patru luni de Ministrul Cultelor şi funcţiona fără salariu, numai pe baza «autonomiei bisericeşti». Episcopul era gata să cedeze şi să-1 demită pe Cornel Sava, când i s-a anunţat vizita patriarhului Justinian; din acel moment a devenit dârz şi a reuşit să-şi impună punctul de vedere, mai ales că Cornel Sava fusese primit în audienţă de patriarh în 2 decembrie şi sfătuit să rămână dârz pe poziţie. După ieşirea din audienţă, Cornel Sava a definit astfel scopul călătoriei patriarhului: «Nevoia de a se lua contact cât mai des cu poporul şi conducătorii lui bisericeşti, pentru ca toţi împreună să facem zid în jurul Bisericii, deoarece numai aşa vom putea rezista loviturilor pe care le vom primi»". Cele spuse de preotul Sava aveau rezonanţă şi în sufletul episcopului, care a aşteptat vizita patriarhului ca pe un mare eveniment. In cadrul vizitei de la Oradea a lui Justinian, Securitatea a consemnat următoarele lucruri ca fiind mai importante: „Patriarhul împreună cu suita sa au părăsit Clujul, plecând spre Oradea Mare, unde au ajuns seara la orele 18.45. Aici au fost întâmpinaţi încă de la intrarea în oraş de secretarul Daraban Aurel şi protopopul Cornel Sava, căruia încă m aceeaşi zi îi sosise decizia de la Ministerul Cultelor, decizie de numire oficială ca protopop în capelă, după o scurtă slujbă, episcopul Nicolae Popovici a ţinut un discurs în care a arătat starea nenorocită a clerului şi credincioşilor din eparhia sa, din cauza autorităţilor, arătând în continuare importanţa vizitei patriarhului la Oradea, şi menţionând că întreaga conducere şi întreaga viaţă clericală trebuie să facă o cotitură radicală şi cu acest prilej să fie un imbold la o viaţă religioasă mai profundă, arătând cum a evoluat credinţa ortodoxă în Ardeal din cele mai vechi timpuri. A încheiat cu «speranţa în vremuri mai bune».

Patriarhul a răspuns următoarele: «Biserica Ortodoxă din România are o misiune specială şi înaltă, şi în special în această eparhie care se găseşte la graniţă unde există altă credinţă care nu este o credinţă ci un stat, Statul papal care prin teroare spirituală vrea să-şi extindă dominaţia sa prin cucerirea de noi suflete, în comparaţie cu Biserica Ortodoxă care nu aduce calomnii împotriva credinţei catolice şi nici nu vrea să cucerească credincioşii lor»; în continuare a îndemnat clericii din Eparhia Oradea să dea ascultare conducătorului acestei eparhii şi să lupte împotriva zvonurilor şi minciunilor, care sunt transmise prin radio de peste ocean...

În dimineaţa zilei de 9 decembrie a.c, patriarhul, împreună cu episcopul Popovici Nicolae şi consilierii, a plecat cu maşinile în oraşul Beiuş, localitate bine cunoscută ca un centru reacţionar şi unde revenirea greco-catolicilor s-a făcut cu mare greutate într-un număr restrâns. Patriarhul a răspuns arătând celor de faţă că episcopul Nicolae Popovici, care este conducătorul spiritual al ortodocşilor din această regiune, are o pregătire teologică superioară, ca puţini alţi episcopi din ţară, accentuând că este o mândrie a Sinodului românesc de a avea în mijlocul lor un asemenea episcop, deci şi credincioşii din această regiune să i se supună sufleteşte şi să asculte cuvintele frumoase şi sfaturile arhiereşti.

După acestea, patriarhul a mai vizitat încă alte două biserici din oraşul Beiuş, în urma căruia reiese clar că scopul acestei vizite a fost de a scoate în evidenţă în această regiune pe episcopul Oradiei, Popovici Nicolae, pe care majoritatea locuitorilor din oraş îl cunosc, cunosc activitatea din timpul regimului antonescian. Şi cu această ocazie, patriarhul, în discursurile ţinute, a încercat să şteargă din mintea credincioşilor trecutul Episcopului"[37].

Se poate observa, chiar sub grila hermeneutică unificatoare pe care o propune cel care a redactat documentul, că patriarhul Justinian şi episcopul Nicolae Popovici înţelegeau într-un mod diferit semnificaţia acţiunilor la care participau. Acest lucru rezultă mai limpede dacă coroborăm cele deja amintite cu alte documente, unde sunt consemnate reacţiile episcopului orădean după discuţiile cu patriarhul.

Foarte interesantă este nota informativă din 6 mai 1951, în care este consemnată discuţia pe care episcopul Nicolae, aflat în exil la Cheia, poartă cu profesorul de la Institutul Teologic din Bucureşti, Gh. Moisescu. Căutând să explice cauzele care au condus la îndepărtarea sa, Nicolae Popovici afirmă următoarele: „îi pare rău însă că a fost trădat de mitropolitul Nicolae Bălan, în primul rând şi apoi de patriarhul Iustinian. Înţelegerea dintre ei era aşa: cel dintâi care să înceapă lupta să fie mitropolitul Nicolae Bălan, care urma să fie menţinut de către toţi episcopii ardeleni, atât în ceea ce priveşte problema naţională a raporturilor dintre români şi unguri în Ardeal, cât şi în ce priveşte problema bisericească prin precizarea raporturilor de conlucrare loială şi de respect reciproc între stat şi Biserică. Fără îndoială că toate aceste lucruri trebuiau aşternute pe hârtie, într-un memoriu asemănător cu cel prezentat acum de episcopul Nicolae Popovici. De bună seamă că acest fapt atrăgea înlăturarea lui Nicolae Bălan din fruntea Mitropoliei Ardealului. Şi atunci, ca protest, toţi vlădicii ardeleni, inclusiv Vasile Lăzărescu, îşi prezentau cârjele şi se duceau la mănăstire - după ei rămânea să lupte poporul ortodox cu armele pe care numai el le cunoaşte"[38]. Nu avem menţionată o dată precisă când a fost discutat acest plan, dar toate elementele ne fac să credem că ideea a încolţit în conştiinţa lui Nicolae Popovici chiar în zilele vizitei patriarhului în Ardeal şi în săptămânile care au premers alegerile de ierarhi din februarie 1950. Problema este dacă a existat un asemenea plan radical, aşa cum îl prezintă ierarhul orădean, sau dacă totul nu este de fapt decât o lectură greşită a gesturilor celorlalţi ierarhi, o căutare cu orice preţ a confirmării unor aspiraţii în care Nicolae Popovici credea cu toată puterea.

Din anturajul episcopului răzbat zvonuri despre o eventuală înţelege­re între ierarhii ortodocşi[39], dar semnele cele mai clare sunt chiar vorbele şi acţiunile lui Nicolae Popovici, care trece la măsuri hotărâte împotriva inamicilor săi de pe plan local, iar predicile sale capătă o notă şi mai radi­cală. El este convins că-1 are de partea sa pe patriarh, despre care vorbeşte foarte frumos, deşi odinioară s-au situat pe poziţii contrare: „La recoman­darea patriarhului am început să lucrez de mână forte în Eparhia Oradea. Am început prin a ordona omului de serviciu Moga, care îmi pretindea locuinţă în reşedinţa episcopală, şi anume prin sacrificarea camerelor de oaspeţi. Al doilea va cădea funcţionarul Olah pe care l-am prins cu falsuri în actele publice. Al treilea va cădea şeful cadrelor David, care împreună cu vicarul greco-catolic Coman au dat un ordin circular confidenţial prin care cereau date personale - politice de la toţi preoţii eparhiei fără ştirea mea. Cu părintele Cosma, omul lui Stanciu Stoian, voi avea o explicaţie mai serioasă la momentul oportun.

în ce priveşte situaţia politică lucrurile se vor limpezi în cel mult 6 luni de zile. Atunci vom pune la punct multe lucruri de care azi nu ne putem atinge"[40].

Cu câteva săptămâni înainte, el făcuse faţă de protopopul Ciorbea unele afirmaţii aparent ciudate: „Nicolae Popovici i-a spus că el s-a schimbat cu totul faţă de regim şi conducere, că el caută să se apropie de autorităţile locale, ca astfel să-şi întărească poziţia, şi în scurt timp va face cu funcţionarii ce va vrea. «Voi pleca la Bucureşti şi pe cei ce sunt contra mea îi voi lovi drept în mir»"[41]. Contradicţia este numai aparentă. Ea poate fi explicată prin felul în care înţelege, sau mai bine spus nu înţelege episcopul orădean gesturile făcute de patriarhul Justinian la adresa sa. Putem crede că semnificaţia reală a acestora este următoarea: de a se evita o confruntare cu puterea şi de a-1 menţine în funcţie pe Nicolae Popovici. Patriarhul Justinian nu suporta nici el amestecul aşa-ziselor sindicate în interiorul Bisericii şi nici nu dorea să devină episcop o persoană prea obedientă puterii[42]. Discuţia este încă deschisă asupra motivaţiei care a stat la baza adoptării unei asemenea atitudini: dragostea faţă de Biserică, teama pentru „ziua de mâine" sau de posibilitatea că ar putea deveni inutil in condiţiile în care cineva dispus la mai multe compromisuri va căpăta putere în Biserică.

Cert este că el nu înţelegea ca puterea comunistă să considere Biserica sat fără câini şi mai ştia că poţi obţine avantaje din partea cuiva, dacă ai anumite atuuri. Mulţi i-au remarcat patriarhului spiritul iianzacţional, de oltean descurcăreţ, care printr-o masă, un cadou şi o discuţie amicală ştia să rezolve multe probleme într-un stil cu totul străin de principiile ferme ale lui Nicolae Popovici. Justinian nu avea motive să-1 iubească pe episcopul Nicolae, însă el a ştiut să respecte mereu inteligenţa şi curajul, lucruri pe care episcopul orădean le avea din plin. Patriarhul primise multe sesizări de la organismele politice referitoare la acţiunile lui Nicolae Popovici, însă nu avea de gând să-1 sacrifice pe acesta şi să dea satisfacţie agitatorilor locali sau celor care îi doreau locul. El merge la Oradea unde, pe de o parte, face unele gesturi prin care afirmă categoric actul de unificare al celor două Biserici, adică unde episcopul Nicolae era „deficitar", dar pe de altă parte, face totul pentru a sublinia girul pe care el personal îl acordă vlădicii din capitala Bihorului. Era o încercare de a mulţumi pe toată lumea.

Puterea era asigurată că unificarea celor două Biserici în Eparhia Oradiei Mari va decurge conform planurilor, iar afirmarea sprijinului pentru Nicolae Popovici îi descuraja pe inamicii locali. în acelaşi timp, patriarhul Justinian a căutat să-1 convingă pe episcopul orădean să renunţe la atitudinea lui de revoltă deschisă. Ei au avut în mod cert discuţii în care Justinian i-a dat dreptate în multe rânduri lui Nicolae Popovici. Această aprobare a fost suficientă, se pare, pentru ca ierarhul de la Oradea să considere că patriarhul e de partea sa şi să-şi înmulţească acţiunile ostile la adresa Puterii comuniste, sprijinul colegilor din Sinod adăugându-se speranţei în rapida sosire a aliaţilor occidentali. Patriarhul Justinian îi spusese cu totul altceva, iar episcopul Nicolae reproduce cuvintele patriarhului, fără să le înţeleagă adevărata lor semnificaţie: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu". Credem că ideea vehiculată de Justinian este prea evidentă pentru a o comenta, dar nu acesta era stilul episcopului orădean. Putem bănui că, la descrierea necazurilor pe care acesta le avea cu omul de serviciu şi cu David Dănilă, patriarhul Justinian i-a arătat că ei sunt de fapt marionete ale căror sfori se trag de la Bucureşti şi, pentru a scăpa de ei, este necesară o reconciliere cu puternicii zilei. Odată această „împăcare" realizată, lui Nicolae i-ar fi mult mai uşor să-i elimine pe Moga şi Dănilă şi astfel, deşi declarativ ar fi de partea puterii, în fapt, ar dispune de o mai mare marjă de libertate. Este un sfat care reflectă concepţia „diversionistă", de tip ketman, pe care patriarhul a aplicat-o în relaţiile cu statul. Dar episcopul de la Oradea dorea în acelaşi timp să-i „lovească drept în mir" pe duşmanii săi din cadrul episcopiei şi să continue lupta anticomunistă, ceea ce, evident, era cu totul altceva decât îl sfătuise Justinian. Acţiunile sale în 1950 devin tot mai categorice şi mai sistematice, obligând în cele din urmă puterea să impună deznodământul cunoscut.

La scurt timp după plecarea patriarhului, chiar pe 1 ianuarie 1950, Nicolae Popovici ţine o predică cu ocazia Anului Nou, considerată de mulţi „cea mai zdrobitoare predică a episcopului faţă de regim", „un rechizitoriu fenomenal faţă de regim"[43].

Iată ce spunea episcopul: „ O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului și al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane și atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieși omenești și tot ce s-a clădit. Știința, cultura, în această epocă a fost și este în slujba omului pământesc și nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit și suferă lumea. Nu avem lipsă de știință, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească și sufletească. Nu plângem după acești 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, și îndeosebi anul 1950, va aduce după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic ) slobozenie, iertare și mângâiere oamenilor care și-au pierdut moșiile, casele, libertatea și care au pierdut sufletele. Noi am dat și vom da ceea ce este al Cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da brațele de muncă, sudoarea noastră, averea și ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credința și inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.Părinți! Să aveți grijă de copii voștri, cresteți-i în spiritul evangheliei, pentru că aveți răspundere în fața lui Dumnezeu, nu-i lăsați în cinematografe și pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forța și unde primește o educatie antireligioasă. Aduceți-i în biserică, că aci primesc educația care-i place lui Hristos. Păstrați sufletele lor de ideile străine de neamul nostru și vă veți mântui și voi și neamul nostru. În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul și în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învățători, să nu uitați că veți răspunde și voi pentru tineretul nostru care a pășit pe calea rătăcirii.Trimitem binecuvântarea ostașilor noștri care nu sunt lăsați în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitați și să vă rugați și să aveti curaj să urmați pildele marilor înaintași ai noștri, a lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca și Crisan, Avram Iancu și alți mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viața voastră. Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii țării și îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frățești prin fapte și nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii țării așa cum iubește tatăl pe fiul și reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit și suferă pentru că mulți au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos. Trimitem binecuvântarea celor întemnitați, celor în suferință, celor care au pierdut speranțele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare și le spunem lor: „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare și veți cere.”Totul am spus ce am putut să spun, iar dorințele noastre fierbinți, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu și care vorbesc mai bine ca oricine. Ștergeți-vă lacrimile și să aveți nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire și pentru noi și pentru toți aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru[44].”

Următorul pas este făcut de episcopul orădean pe 15 ianuarie, cu prilejul aniversării zilei de naştere a lui Mihai Eminescu. Nicolae Popovici nu putea să piardă prilejul să reamintească credincioşilor imaginea marelui poet, simbol al identităţii naţionale. Cuvintele ierarhului sunt grăitoare despre ce însemna Eminescu pentru românii din acele vremuri: „Să-1 privim pe Eminescu aşa cum este întreg, măreţ. Al. Tudor din comuna Podu Rece din Dâmboviţa a afirmat: «A vorbit ca un Hristos. Preoţilor le venea să se ducă să-1 îmbrăţişeze. Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica». Cu alt prilej, Nicolae Popovici îşi va explica gestul făcut: „Am fost nevoit să vorbesc la serbarea patronului Institutului Teologic de grad Universitar din capitală (30 ian. 1950). Mi s-a spus că am făcut o mare gafă politică. Probabil că am făcut-o. Dar, reprezentând pe patriarh la această serbare, nu puteam să nu vorbesc aşa cum trebuie să vorbească şeful Bisericii noastre străbune. În vremile tulburi şi grele de azi, ochii tuturor sunt îndreptaţi spre Biserică, de la care aşteaptă cuvântul de îmbărbătare şi mângâiere. Eu am spus ceea ce trebuia să spun, ceva ce aştepta lumea să fie spus. Consecinţele? Nu mă sperie. Sunt gata oricând de martiriu[45]"

Dincolo de aceste cuvântări ţinute cu ocazia unor evenimente deosebite, Nicolae Popovici, conform unui raport al Securităţii, „în fiecare duminică ţine predică în catedrala ortodoxă, cu care ocazie se manifestă în mod deschis prin predicile sale împotriva regimului actual[46]". Pe 12 martie 1950, el urma să prezinte o pastorală trimisă de Patriarhie, în care sc vorbea de lupta pentru pace. „Nicolae Popovici nu s-a dus la catedrală şi nu 1-a lăsat nici pe cumnatul Sava Cornel, ci a dat-o unui preot, Lupşa Andrei, căruia i-a spus să nu pomenească de numele său în pastorală[47]”.

În prima zi a Paştelui din anul 1950, Nicolae Popovici a preferat să ţină o predică liberă în care insista pe ideea de martiriu pentru credinţă, pentru adevăr: „Iisus Hristos a fost înconjurat de duşmani recrutaţi din jurul său şi de către autorităţile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldaţi înarmaţi, care în faţa adevărului au căzut cu faţa la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate şi pentru credinţă au fost schingiuiţi, batjocoriţi, au fost supuşi persecuţiilor şi restricţiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâţi. După cum în trecut Biserica a ieşit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toţi duşmanii săi, tot aşa Biserica va îngropa pe toţi acei care vor lupta împotriva ei... Luptaţi pentru apărarea credinţei lui Hristos. Luptaţi pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeţi, nu fiţi vânzători şi trădători ai lui Iisus, iubiti-1 pe Iisus. Cine îl iubeşte pe Iisus suferă pentru el si nu se teme de nimic[48]".

În cea de-a doua zi, în loc să citească pastorala chiriarhală tipărită, Nicolae Popovici a citit una elaborată de el, fapt mai puţin întâlnit în toate eparhiile ortodoxe din România. „Pastorala, plină de subînţelesuri şi aluzii antidemocratice, se spune în nota informativă, a fost aprobată abia în ultimul moment de Ministerul Cultelor şi numai după ce s-au făcut adăugiri la capitolul dedicat luptei pentru pace, pentru că Popovici ameninţase că nu va ţine slujbele de Paşti.

Dând pastorala la tipărit, PSS Popovici i-a denaturat sensul, punând să se culeagă cu litere mai groase unele pasaje deosebit de pline de subînţelesuri ca: «Praznicul biruinţei», «Praznicul milei şi al iertării», «Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru înviere».

Mai mult, dând citire în a doua zi de Paşti pastoralei, PSS Nicolae Popovici a omis să expună şi pasajele recomandate de Ministerul Cultelor, între care: «Privind la acest program mare şi larg cât lumea, vă îndemn ca pe nişte fii buni ai Bisericii să lucraţi cu toţii, preoţi şi credincioşi, în comitetele de pace, aşa după cum aţi auzit spunându-vi-se pe larg în pastorala Sf. Sinod citită înainte cu două săptămâni”.Şi de această dată dispunem de comentariile episcopului făcute cu ocazia acestor evenimente: „Cei de la culte îmi fac greutăţi. Spun că nu am respectat normativul dat de ei, adică nu am tratat despre cele trei probleme pe care trebuia să le ating: planul de stat, lupta pentru pace, însămânţările de primăvară. Eu prefer să nu dau pastorală de Paşti, decât să introduc în ea lucruri care îmi alungă credincioşii din Biserică. Deştepţii de la Culte nu cunosc realităţile de pe teren, cu prilejul citirii în Biserică a ultimii pastorale a Sf. Sinod, în legătură cu lupta pentru pace, cred că au părăsit biserica, când au văzut despre ce este vorba. Mai mult: în unele biserici au avut loc chiar unele incidente. într-un sat din Bihor, un tânăr a început să strige: «Lasă-ne părinte cu lupta asta a dumneavoastră pentru pace. Noi vrem război, nu pace. Numai războiul ne poate scăpa din chinurile de azi, când ni se ia totul, de ne mor copiii de foame».Eu - a continuat Nicolae Popovici - nu vreau să se mai repete asemenea scene. în pastorală nu voi introduce nimic cu caracter politic Oamenii uită de Dumnezeu şi din nimica se ridică în posturi de răspundere şi caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le pot pierde, dar pe Dumnezeu nu pot să-L piardă niciodată, deoarece credincioşii trebuie să lupte cu duşmanul care este contra lui Dumnezeu. Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arşi de vii pe rug şi omorâţi în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare creştin, fiecare credincios trebuie să lupte pentru credinţă"[49].

„La sfârşitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenţi să lupte pe linia religiei contra duşmanului care nu vrea să ştie de Dumnezeu şi de suferinţele Mântuitorului"[50].

Procesiunea de la Izbuc a fost tulburată de un incident. Conform afirmaţiilor făcute de episcop, trei fanfare militare şi-au început reprezentaţia în timpul liturghiei, deranjând desfăşurarea slujbei. Convins că aceasta este iar o manevră din cele utilizate de putere pentru împiedicarea credincioşilor să participe la slujbele bisericeşti, Nicolae Popovici a înaintat guvernului un protest în această privinţă. Cei care au anchetat cazul au spus că nu este adevărat, ci după sfârşitul liturghiei, în afara Bisericii, o orchestră ţigănească şi-a început reprezentaţia[51]. Prin urmare, era vorba de un pretins incident, concluzia anchetatorilor fiind că episcopul orădean caută orice prilej pentru „a crea dificultăţi regimului"[52].

În dosarul episcopului mai există o ultimă consemnare despre o predică ţinută în data de 28 mai la Oradea. În aceasta se spuneau următoarele: „Turnul Babilonului l-au ridicat oamenii cu scopul de a ajunge până la cer, spre a se război cu dumnezeirea. La acest turn s-a lucrat timp îndelungat, însă dumnezeirea la un moment dat 1-a dărâmat şi 1-a prăbuşit. În prezent, oamenii iubitori de progres fac diferite şantiere şi zi de zi planuri, care la un moment dat se vor distruge, pentru că sunt împotriva lui Dumnezeu şi toţi aceia care în cursul istoriei au încercat să lupte cu dumnezeirea, au dat greş" Ca şi în alte situaţii, auditoriul este numeros: „Majoritatea foştilor militari deblocaţi, funcţionari comprimaţi şi foşti industriaşi frecventează în mod regulat biserica şi o consideră ca un mijloc de a strânge curaj pentru viitor"[53].

Similar celor întâmplate la Izbuc, şi acum liturghia a fost deranjată, de această dată de un concurs de motociclete. Atunci, Popovici a afirmat faţă de un apropiat că, văzând cum încearcă orice pentru a ştirbi autoritatea Bisericii, oamenii devin şi mai ataşaţi de Biserică[54].

În paralel cu aceste activităţi, Nicolae Popovici a căutat să ia măsuri împotriva inamicilor săi de la Episcopia Oradiei. O notă a Securităţii din 9 februarie 1950 consemna faptul că „episcopul Popovici caută pe toate căile să înlăture elementele cinstite din jurul său pentru a putea face ca lucrurile să meargă după placul lui şi să rămână numai acele elemente reacţionare care în trecut au avut o activitate dubioasă şi duşmani de moarte ai regimului de democraţie populară"[55]. Aceştia erau: „David Dănilă, membru PMR, Secrieru Vladimir, PMR, Moga Zaharia, sindicalist şi Besti Victor după intrarea lui în partid"[56]. Elementele fidele lui Popovici erau secretarul Aurel Daraban, casierul Cornel Moga, Florin Horgea, secretarul episcopiei, inspectorul Aurel Muşeţ, Hasas Dumitru şi Petru Mărcuş, consilieri eparhiali[57].

Persoana cea mai importantă dintre cei vizaţi era, evident, vicarul Andrei Coman. Sprijinit în mod sigur de patriarhul Justinian, episcopul Nicolae a încercat să-1 trimită pe Coman consilier la Patriarhie[58]. Deoarece acesta nu a acceptat „onoarea", se spune că ierarhul său 1-a anunţat în public că-1 va suspenda, trimiţându-1 „disciplinar" la cursurile de îndrumare din Arad[59]. Un alt fost greco-catolic, consilierul Virgil Moldovan, a fost suspendat din funcţie în a doua jumătate a lunii aprilie 1950[60]. O asemenea atitudine a provocat „o adâncă îngrijorare înrândurile preoţilor foşti greco-catolici trecuţi la ortodoxie şi satisfacţie în rândurile clericilor greco-catolici rezistenţi"[61], mai ales că episcopul Popovici a refuzat să ia măsuri împotriva preotului greco-catolic rezistent Virgil Maxim,

Pe această linie de provocări, Popovici s-a lăudat că a ţinut cele mai multe predici cu conţinut antidemocratic şi că intenţionează în prezent să realizeze alte două scandaluri. Modul în care este redactată nota lasă loc la interpretări. Nicolae Popovici poate fi considerat un oportunist sau chiar un om care crede într-o himeră, cea a venirii americanilor, şi, în aceste condiţii, el riscă chiar şi închisoarea, numai pentru a ajunge la scaunul patriarhal, râvnit încă din 1947. Din această perspectivă, episcopul orădean apare mai mult ca un moral, un om care acţionează din ambiţie personală. Asemenea lucruri nu erau importante pentru acesta, deşi, se pare, avea totuşi o mare doză de orgoliu. El a urmărit în primul rând interesul Bisericii sale, pe care 1-a apărat, după cum se poate vedea din cele prezentate anterior, în mod constant de-a lungul timpului, faţă de horthyşti, în Transnistria sau faţă de „democraţia populară". Intensificarea acţiunilor sale în 1950 e de fapt un joc pe o singură carte. În acel moment, episcopul era aşa de convins de venirea americanilor, dar era o posibilitate care trebuia exploatată. Lupta deschisă îi era în caracter, iar închisoarea era un risc pe care trebuia să şi-l asume şi 1-a vrut. L-a dorit pentru că avea în faţă exemplul episcopilor catolici, care îşi mărturiseau credinţa în spatele gratiilor. Ideea de martiriu pentru credinţă, atât de cultivată în mediile greco şi romano-catolice, credem că a influenţat atitudinea lui Nicolae Popovici. Se cunosc azi afirmaţiile papei Pius al XII- lea despre necesitatea ca în Estul Europei Biserica Catolică să devină o Biserică de martiri pentru că astfel, după eliberarea de sub jugul comunist, aceasta ar dispune de o asemenea autoritate morală, încât credincioşii aparţinând altor culte se vor îndrepta către ea. Este posibil ca Nicolae Popovici să se fi gândit cu ce vine Biserica Ortodoxă în faţa lumii, după ce comunismul va fi înfrânt. Deja în mediile occidentale, Ortodoxia era văzută drept obedientă Moscovei. Credem că episcopul de la Oradea s-a jertfit pe sine tocmai pentru a aduce mărturie că şi Ortodocşii sunt capabili de martiriu şi pentru a exista un ierarh care, de la înălţimea autorităţii morale date de închiderea în temniţele comuniste, care, „prin intermediul numitei Anuca Vartolomei, a încercat să sustragă unele bunuri şi manuscrise din biblioteca fostei episcopii greco-catolice"[62].

Aceasta ar fi activitatea „ostilă" a lui Nicolae Popovici din perioada ianuarie-iulie 1950, aşa cum este consemnată în dosarul său de securitate, în mod firesc, următoarea întrebare care se ridică priveşte motivaţiile unei asemenea atitudini. Multe din pasajele deja invocate oferă răspunsuri în acest sens. Altele sunt şi mai explicite. Acţiunile episcopului orădean stau sub semnul convingerii ferme pe care o va împărtăşi colegilor lui din Sf. Sinod cu ocazia şedinţei care îi va pecetlui destinul: „Comuniştii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de distrus Biserica".

În aceste condiţii, orice compromis nu este decât un simplu paliativ, care încetineşte dar nu poate stopa ofensiva puterii atee, care foloseşte mijloace din cele mai perfide pentru a înlătura religia. Asupra acestor aspecte Nicolae Popovici a fost, după cum s-a văzut, un observator mai mult decât atent. El credea cu fermitate într-o misiune superioară a Bisericii, cea de „Maică a întregului popor", popor pe care trebuie să-1 asculte şi să-1 sprijine şi de aceea în predicile sale a dat glas acelor gânduri ale oamenilor, pe care aceştia se temeau să le spună cu glas tare. Sunt foarte inimoase cuvintele pe care Nicolae Popovici le-a spus ierodiaconului (pe atunci) Bartolomeu Anania, în timpul Adunării Naţionale Bisericeşti din 15-16 februarie 1950, când au fost desfiinţate două eparhii: „Vor (comuniştii) să fim duşi de nas ca nişte copii. Se uită voit că Biserica nu este numai a zilelor de azi, ci a tuturor vremurilor".

În aceste condiţii, lupta deschisă este singura soluţie. întrebarea este dacă ea poate avea şanse de succes. Episcopul orădean s-a bazat pe două lucruri: solidaritatea ierarhiei ortodoxe şi rapida prăbuşire a regimului comunist sub loviturile aliaţilor occidentali. El era convins că acel „mâine" va fi cel mai târziu în luna septembrie 1950, situaţie în care românii trebuiau să fie pregătiţi. Dezamăgit că patriarhul Justinian nu-1 urmează în acţiunile sale, Nicolae Popovici îşi schimbă atitudinea faţă de acesta. Dacă în februarie 1950 îl lăuda pentru eforturile sale de a opri de la desfiinţare eparhiile Sucevei şi Galaţiului şi afirma că are sprijinul patriarhului pentru a trece la acţiuni de mână forte în cadrul administraţiei Episcopiei de Oradea, pe 26 mai, cu ocazia incidentului privind claca de Rusalii, Nicolae Popovici spunea preotului Ioan Moiceanu, revizor contabil în Ministerul Cultelor: „S-au întrecut în abuzuri; ne atacă chiar făţiş. Dar va veni vremea să răspundă de ceea ce fac. Vor răspunde şi pentru Legea cultelor, cea mai grozavă armă îndreptată împotriva Bisericii; vor răspunde şi pentru desfiinţarea celor cinci eparhii şi pentru pensionarea ilegală a arhiereilor-vicari; vor răspunde şi unii şi alţii"[63]. Moiceanu, care va face un raport adresat ministrului Stanciu Stoian privind această discuţie, trage concluzia că „vor răspunde «mâine» şi guvernul, şi patriarhul"[64].

În aceste condiţii, Popovici îşi continuă totuşi lupta. Pentru a deveni patriarh, Popovici a afirmat că este hotărât să provoace mereu autorităţile şi Guvernul, până când va fi închis, pentru a avea apoi în septembrie 1950 aureola de martir. Popovici a precizat că are nevoie de aceste câteva luni de închisoare, pentru a se putea impune patriarh împotriva contracandidaţilor eventuali.

Cazul Popovici a intrat în discuţia Sinodului în după-amiaza zilei de 4 octombrie 1950[65]. Deşi mitropolitul Firmilian şi episcopul Andrei Mageru îşi luaseră angajamentul să spună câteva cuvinte, ei nu au mai făcut acest lucru, astfel că toată greutatea procedurii a căzut pe umerii patriarhului Justinian, care va fi considerat în consecinţă de unii principal vinovat în toată această poveste. Patriarhul va citi propunerea de demitere a episcopului orădean, pe care o va supune votului renunţând la deliberări. Nimeni nu s-a opus acestui lucru, cu excepţia lui Sebastian Rusan, care a rostit cuvântul „principiu" referindu-se la această omisiune. Până la urmă, va comenta Nicolae Popovici mai târziu, „toţi au procedat ca la partid", în sensul că, dacă nimeni nu a spus nimic, atunci toţi sunt de acord cu propunerea făcută. S-a şi votat în cele din urmă, prin ridicare de mâini, acţiune care s-a desfăşurat în tăcere. O dificultate a apărut când a trebuit ca toată acţiunea să fie consemnată în procesul-verbal. Nicolae Colan al Clujului dictase secretarului Sinodului, Gheorghe Vintilescu, următoarea formulă: „întrucât toţi Î.P.S.S. membri ai Sf. Sinod cunosc în amănunţime situaţia P.S. Episcop Nicolae Popovici şi deci nu mai e nevoie de alte informaţii, Î.P.S.S. Patriarh Justinian face următoarea propunere...", prin care patriarhul singur era făcut răspunzător de demiterea lui Popovici. Atunci s-a intervenit şi s-a impus formularea „...Sf. Sinod în unanimitate hotărăşte..."[66]. „După aceea, se spune, episcopul Nicolae Popovici s-a ridicat şi a părăsit şedinţa Sinodului, trântind uşa şi plimbându-se până noaptea târziu în grădina Patriarhiei. După ce s-a închis şedinţa Sinodului, Nicolae Popovici a tras la o parte pe Nicolae Bălan, Vasile Lăzărescu şi Chesarie Păunescu, precum şi pe Vasile Usurcaş, director în Ministerul Cultelor, cărora le-a spus că este informat că vor urma şi alte demiteri, întrucât comuniştii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de distrus Biserica"[67].

Odată încheiată demiterea lui Popovici, tot ce se mai putea face erau comentarii. Sunt foarte interesante afirmaţiile ierarhilor implicaţi în aceste evenimente, care arată cu ce inimă grea a fost votată decizia şi îndoielile dacă soluţia aleasă era cea mai bună. Vechiul prieten, Nicolae Colan, a fost cel mai tranşant: „Procesul lui Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi, condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuie să fim, am fi depus cu toţii cârjele, mai curând decât să-1 decapităm pe Popovici"[68]. Iar Andrei Mageru completa: „Dezagregarea Sinodului a început; pe când ne vine rândul şi nouă?"[69].

Scoaterea din scaun a episcopului Nicolae Popovici a fost considerată un punct de cotitură în evoluţia relaţiilor Stat-Biserică în România comunistă, deşi înaintea lui mai fuseseră câteva cazuri similare. Cu toate acestea, parcă niciodată nu s-au perceput cu mai multă acuitate presiunile la care este supusă Biserica şi pericolele la care era expusă. Ierarhii erau supăraţi pe ei pentru că eşuaseră în a avea o atitudine demnă, iar preţul plătit faţă de propria conştiinţă era prea mare ca să nu se întrebe dacă a meritat. Este aproape imposibil să spui cine a avut dreptate aici. S-a ales calea prudentă, promovată de patriarhul Justinian, prin care Biserica a trecut prin întunericul comunist. în sprijinul acestei opţiuni se poate aduce drept argument izolarea Bisericii, lipsa vreunui ajutor real din afară, forţa sistemului de represiune, lucruri care făceau ca o rezistenţă deschisă să apară drept o utopie, precum ideea lui Nicolae Popovici ca toţi ierarhii să-şi depună cârjele şi să se ducă la mănăstire, urmând ca după ei să lupte poporul ortodox cu armele pe care numai el le cunoaşte. Dar, se poate argumenta, nu există popor dacă elita îi este distrusă.

Pe de altă parte şi Nicolae Popovici avea dreptate când afirma că abuzurile împotriva Bisericii nu vor înceta şi că între comunism şi Biserică nu poate exista vreodată înţelegere. Atitudinea lui demnă a avut mulţi admiratori şi ne putem întreba, dar fără să poată răspunde, dacă, în condiţiile în care tot Sinodul ar fi fost strâns unit, puterea politică nu ar fi întâmpinat serioase probleme, pentru că mulţi ar fi mers de partea lor. În această demitere nu a fost vorba de ură personală, ci de două opţiuni în ceea ce priveşte atitudinea şi viitorul Bisericii Ortodoxe Române. Cine a avut dreptate? Cine este de apreciat? Răspunsul e poate undeva la mijloc: trebuie să nu rişti inutil atunci când ştii că nu ai şanse de izbândă, iar o supunere prea mare te poate transforma pe nesimţite într-un sclav. Aprecierea momentului oportun pentru una sau alta dintre variante ţine de talentul fiecăruia. În 1950, Nicolae Popovici risca prea mult şi periculos, bazat mai cu seamă pe convingeri intime decât pe realităţi. Mai târziu însă, prudenţa excesivă se va transforma, în anumite momente istorice decisive din viaţa Bisericii, în laşitate.

Faptul că oamenii aveau nevoie de asemenea modele este ilustrat de câteva declaraţii ale unor preoţi. Preotul Ioan Lăncrănjan de la biserica Sf. Nicolae-Vlădica a afirmat că „în sfârşit, are şi ortodoxia o jertfă preţioasă, pe altarul suferinţelor unui întreg popor, nu numai catolicii"[70]. Profesorul Haralambie Cojocaru, asistent la Institutul Teologic din Bucureşti, a spus: „A căzut un stejar falnic şi vuietul căderii va avea ecouri îndepărtate. Popovici nu e un om sfârşit şi ziua lui va veni nu prea târziu"[71]. Preotul Ioan Gheorghe, fost candidat P.N.Ţ. - Ialomiţa, considera că „patriarhul 1-a mâncat şi pe Popovici. Dar i-a făcut un imens serviciu, mâine Popovici va fi patriarh. Avem şi noi, ortodocşii, o victimă a terorii comuniste". încă o dată, trebuie remarcat că aceste declaraţii le făceau clerici care nu deţineau funcţii de conducere şi iarăşi se insistă pe caracterul de jertfă martirică a îndepărtării episcopului Popovici, prin care sunt răscumpărate păcatele Bisericii Ortodoxe, o mărturie că şi aceasta este capabilă de sacrificiu.

Ierarhii erau preocupaţi de lucruri mai practice, care priveau siguranţa pe viitor a lui Nicolae Popovici. Patriarhul Justinian şi mitropolitul Nicolae Bălan au afirmat la un moment dat că îndepărtarea lui Popovici a fost o cerinţă a partidului, dar că Petru Groza ar fi dat asigurări că din acel moment fostul episcop se găseşte sub protecţia sa personală şi nu va fi arestat, în afară de cazul în care nu va unelti împotriva regimului. Mitropolitul Ardealului a mai motivat de ce i-a refuzat lui Popovici retragerea la Mănăstirea Sâmbăta de Sus: „Munţii sunt plini de partizani ai Securităţii, care să-i însceneze cine ştie ce crimă şi să nu-1 otrăvească cu alimentele aduse acolo"[72].

În ceea ce priveşte atitudinea episcopului Nicolae Popovici în toată această perioadă, există date puţine şi destul de contradictorii, dar acest lucru poate fi explicat prin tensiunea formidabilă la care era supus, trecerea rapidă de la o stare sufletească la alta, dar trebuie luat în seamă şi modul în care ceilalţi percepeau diferitele situaţii.

Din interiorul Bisericii s-a încercat acreditarea ideii că Nicolae Popovici este nevinovat şi cei care au stârnit scandalul sunt cei de la Ministerul Cultelor, indicaţi de toată ierarhia drept principalii vinovaţi pentru criza declanşată, iar decizia lui Petru Groza este o greşeală. Mai mult, această opinie ar fi avut-o chiar Nicolae Popovici care, afirmă la un moment dat Nicolae Bălan, era „convins că dl Prim Ministru se va convinge că nu e vinovat şi-1 va reabilita[73]". Dar, eforturile de a împiedica arestarea episcopului orădean ridică unele semne de întrebare, ţinând cont de insistenţa cu care acesta vorbea de acceptarea calvarului închisorii. El a fost, conform propriilor mărturisiri, „încăpăţânat" până la capăt, refuzând să plece de la Oradea în altă eparhie, chiar şi în ultimele săptămâni de dinaintea şedinţei Sinodului, forţând şi aşa adoptarea unor măsuri radicale. Să fi cerut în cele din urmă penitenţă sau ceilalţi ierarhi nu au dorit ca el să meargă la închisoare pentru a nu căpăta aureola de martir? Lucrurile sunt mult mai simple dacă înţelegem că Nicolae Popovici nu s-a considerat niciodată un vinovat, ci doar a spus nişte lucruri care trebuiau spuse. Dacă puterea considera că este cazul să fie arestat, el îşi asuma destinul, dar fără să facă din aceasta o ţintă. Spiritul său inflexibil 1-a împiedicat să accepte jumătăţile de măsură. Ori este vinovat şi atunci nu vede motivul pentru care trebuie să accepte vreo pedeapsă, ori, în caz contrar, trebuie să-şi asume consecinţele. Cu toate vorbele mari, nimeni nu merge cu inima uşoară la închisoare, iar Nicolae Popovici a sperat că cei apropiaţi lui îl vor apăra. Rapoartele Securităţii au consemnat frământările mari prin care a trecut episcopul în toată această perioadă, descurajarea lui în faţa evenimentelor ineluctabile, a faptului că ceea ce sperase el nu se împlinise. în ceea ce priveşte ierarhii, aceştia au făcut totul să-l scape de închisoare, nu din interese egoiste, ci pentru că bănuiau, precum Firmilian, că este posibil ca Nicolae Popovici să nu mai iasă de acolo. Era unul de-al lor şi trebuia scăpat, pentru că poate mai târziu va putea fi recuperat pentru binele Bisericii. La rândul ei, puterea a acceptat acest lucru pentru că evita „comentariile ostile", după cum se spunea în jargonul Securităţii.

Din acel moment, 4 octombrie 1950, episcopul Nicolae Popovici îşi începea exilul de 10 ani, dureros şi plin de suferinţe.
3. EXILUL ŞI PRIGOANA.

Pe 6 octombrie 1950, episcopul Nicolae Popovici pleca, cu maşina pusă la dispoziţie de patriarh, să viziteze reşedinţa ce-i fusese repartizată prin decizia Sinodului[74]. Mănăstirea, se spune, nu i-a plăcut, deoarece era extrem de izolată şi fără confort. La întoarcerea în Bucureşti, el a solicitat un alt loc de retragere, o mănăstire din Moldova[75]. Este foarte posibil să fie vorba de una din mănăstirile care se apropiaseră de „fenomenul Vladimireşti". Episcopul Nicolae a fost şi un mare admirator al părintelui Arsenie Boca de la Sâmbăta şi nu întâmplător el a dorit iniţial să se aşeze la mănăstirea din Făgăraş. Securitatea va stabili o legătură între episcopul exilat, Arsenie Boca şi Vladimireşti, care se va regăsi până târziu în documentele Securităţii şi care va influenţa evoluţia ulterioară a celor implicaţi. în cele din urmă, Nicolae Popovici a trebuit să se mulţumească cu reşedinţa de la Cheia. De la Bucureşti pleca spre Oradea pentru a-şi lua lucrurile de la episcopie, făcând un ocol pe la Vladimireşti şi pe la Biertan pentru a-şi vedea părinţii. Nicolae Popovici părăsea Oradea unde păstorise timp de 13 ani şi, pe 29 octombrie 1950, se instala la Mănăstirea Cheia, în chilia părintelui Grigore Băbuş. Imediat, colonelul Birtaş ordona crearea unei reţele informative pentru a se afla toate mişcările fostului episcop, considerat în continuare un pericol, fie şi prin valoarea de simbol pe care acesta o reprezenta. Aşezarea la Cheia a însemnat pentru Nicolae Popovici şi începutul unui cumplit chin sufletesc, care îi va afecta grav sănătatea, suferind adesea din cauza inimii. Simţea că permanent este urmărit şi că Securitatea se pregăteşte să-i dea lovitura de graţie. Va acuza pe călugării de la Cheia şi pe unii ierarhi că-i fac viaţa imposibilă. Stările de suspiciune şi disperare vor alterna cu stări de exaltare, când vechile speranţe despre venirea americanilor revin în forţă. Din documentele existente în dosar nu rezultă că Securitatea a avut un plan sistematic pentru a-1 împinge pe Popovici în ghearele deznădejdii, dar permanenta suspiciune la adresa lui, claustrarea şi lipsa de activitate pentru un om atât de energic, sentimentul acut al nedreptăţii făcute şi firea colerică au contribuit, în cele din urmă, la decesul prematur al fostului episcop de Oradea.

,, Scandalul izbucnit aici este momentul ultim şi neprevăzut al unei nefericite educaţii anarhice, făcute subalternilor unei instituţii, împotriva conducătorului lor. Cei ce ani la rândul au semănat vânt în suflete, au început astăzi să culeagă primele furtuni”[76].

Cei care au provocat incidentul nu au fost pedepsiţi, iar Securitatea a putut intra în posesia materialelor de care era interesată. Nicolae Popovici părăsea Oradea unde păstorise timp de 13 ani şi, pe 29 octombrie 1950, se instala la Mănăstirea Cheia, în chilia părintelui Grigore Băbuş. Imediat, colonelul Birtaş ordona crearea unei reţele informative pentru a se afla toate mişcările fostului episcop, considerat în continuare un pericol, fie şi prin valoarea de simbol pe care acesta o reprezenta. Aşezarea la Cheia a însemnat pentru Nicolae Popovici şi începutul unui cumplit chin sufletesc, care îi va afecta grav sănătatea, suferind adesea din cauza inimii. Simţea că permanent este urmărit şi că Securitatea se pregăteşte să-i dea lovitura de graţie. Va acuza pe călugării de la Cheia şi pe unii ierarhi că-i fac viaţa imposibilă. Stările de suspiciune şi disperare vor alterna cu stări de exaltare, când vechile speranţe despre venirea americanilor revin în forţă. Din documentele existente în dosar nu rezultă că Securitatea a avut un plan sistematic pentru a-1 împinge pe Popovici în ghearele deznădejdii, dar permanenta suspiciune la adresa lui, claustrarea şi lipsa de activitate pentru un om atât de energic, sentimentul acut al nedreptăţii făcute şi firea colerică au contribuit, în cele din urmă, la decesul prematur al fostului episcop de Oradea.

Cheia devine un loc de pelerinaj pentru cei care admirau atitudinea dârză a lui Nicolae Popovici[77]. Oamenii vin din toate părţile ţării şi de multe ori aduc cu ei lucruri menite să facă viaţa episcopului mai uşoară. Ierarhii şi preoţii vor contribui şi ei la sprijinirea materială a ierarhului exilat. Admiraţia de care se bucură acesta este ilustrată de scrisoarea pe care el o primeşte de la călugărul Teofil Sofronie de la Mănăstirea Căldăruşani. Acesta scria: „Aflând de ducerea în surghiun la Cheia a Prea Cuvioşiei Voastre m-am gândit de a vă scrie câteva rânduri, prin care să vă felicit călduros pentru curajul de care aţi dat dovadă, ca bun Român şi adevărat creştin. Nu trebuie să uităm că cei puţini rămaşi buni români cântăresc însutit, decât cei rătăciţi şi vânduţi. Deşi doream mult să vin să vă văd, totuşi renunţ că nu vreau să vă pricinuiesc neplăceri, în plus depărtarea extrem de mare de acea localitate"[78]. Scrisoarea se încheia cu o poezie dedicată marelui ierarh.

Atitudinea lui Popovici din această perioadă poate fi cunoscută prin intermediul convorbirii purtate de acesta cu profesorul Gheorghe Moisescu de la Institutul Teologic din Bucureşti, consemnată de informatorul „Zamfir Pană", care lucra ori la Patriarhie, ori la Institut[79]. După unele consideraţii despre cauzele care au condus la demiterea sa[80], ierarhul îi spune lui Moisescu cum se simte: „în general episcopul Nicolae Popovici spune că este liniştit şi mulţumit că nu i s-a înscenat şi un proces politic, aşa cum se proiectase. Toată ziua citeşte şi nu primeşte pe nimeni, fiindcă cei mai mulţi care vin cu acest gând se teme să nu fie spioni sau provocatori. Spune că aşteaptă ziua cea mare a eliberării, când se vor da pe faţă toate nelegiuirile care s-au săvârşit împotriva sa şi fiecare îşi va primi răsplata.Guvernul i-a făcut un mare bine, fiindcă dintr-un vlădică necunoscut, toată lumea vorbeşte azi de el, iar în eparhia Oradea este de-a dreptul divinizat.

Are credinţa fermă că lucrurile nu pot dura în situaţia lor actuală, fiindcă atunci viaţa nu mai are nici un sens. înseamnă să devenim nişte animale mânate cu biciul de tovarăşii de la Răsărit şi nu numai noi, ci întreaga omenire"[81]. În plus, Nicolae Popovici era preocupat de viitorul Eparhiei Oradea, cine va fi urmaşul său şi cum se va descurca acesta în situaţia complicată de acolo: „în legătură cu urmaşul său în scaun spune că în nici un caz nu se uneşte cu părerea ardelenilor de a-1 propune pe Nicolae Mladin care este un om moale şi pe care l-ar călări catolicii şi ungurii ca pe un bultean. Cât priveşte pe Valerian Zaharia, ar fi de-a dreptul o lovitură în inima Bisericii, fiindcă acesta ar duce-o de-a dreptul la ruină. Guvernului atât îi trebuie să aibă în Sinod un om ca Valerian Zaharia şi apoi va face din Biserică tot ce va dori. El aude însă că patriarhul şi ardelenii se vor opune din toate puterile ca să nu ajungă episcop Valerian Zaharia.

În vremea din urmă a aflat că se discută ideea ca să fie rechemat în activitate fostul episcop de la Caransebeş Veniamin Nistor numai ca să se împiedice alegerea lui Valerian la Oradea. Dacă lucrul acesta va fi mai greu, atunci rămânea totuşi patriarhului situaţia de a-1 trimite la Oradea pe Antim Nica". Din păcate, la presiunile puterii, chiar Valerian Zaharia va deveni episcop la Oradea, fiind „ales" la 11 noiembrie 1951 .

Relativa linişte ia sfârşit odată cu vizita inspectorului Petre Simionescu de la culte, pe 10 mai 1951, care i-a întrebat direct pe stareţul mănăstirii şi pe ceilalţi călugări despre vizitele făcute fostului episcop şi despre corespondenţa ţinută de acesta.

Securitatea a fost nemulţumită de acest lucru, deoarece Nicolae Popovici a devenit mult mai atent în tot ceea ce făcea, renunţând să mai scrie celor apropiaţi. Organele de represiune aflau unele date tocmai din această corespondenţă, cu ajutorul poştaşului, obligat să predea scrisorile episcopului agenţilor Securităţii, şi din registrul mănăstirii, unde erau consemnaţi cei care erau în trecere. Numele acestora erau verificate pentru a se stabili dacă vreunul dintre ei avea atitudini ostile, sau era în vreun fel angajat într-o conspiraţie împreună cu episcopul. În dosarul de securitate sunt zeci de persoane care, într-un fel sau altul, au intrat în contact cu Nicolae Popovici, toate fiind verificate cu răbdare de către ofiţerii care erau responsabili de urmărirea fostului episcop. Cum persoanele proveneau din diferite zone ale ţării, au fost angajate în acţiune multe direcţii regionale ale Securităţii. Era o muncă imensă, fastidioasă şi inutilă, dar care se va realiza în mod constant pe toată durata urmăririi episcopului exilat la Cheia, din convingerea şefilor Securităţii că fostul episcop al Oradiei poate deveni oricând liderul unei mişcări de rezistenţă.

În desfăşurarea acestei acţiuni, cea mai mare dificultate a fost găsirea unor informatori capabili să intre în anturajul lui Nicolae Popovici, care să poată relata opiniile şi acţiunile acestuia în mod nemijlocit. După cum se va vedea, mulţi din cei recrutaţi se vor deconspira în faţa episcopului, spunând acestuia deschis că au fost recrutaţi de Securitate. La începutul acţiunii de urmărire au fost trei asemenea informatori. în acelaşi timp, s-a acordat o atenţie deosebită grupului de preoţi rămaşi fideli de la Oradea, în special lui Cornel Sava.

Se credea că episcopul a creat o reţea de agenţi recrutaţi din rândul călugărilor care a fost predată ulterior luiArsenie Boca, care, la rândul său, a predat-o lui Gherontie Gherasim de la Mănăstirea Lainici. în declaraţiile sale, părintele Arsenie arată că îl cunoaşte pe Nicolae Popovici încă de când acesta era profesor la Academia Teologică din Sibiu. Ulterior, drumurile lor s-au întâlnit în acţiunea de readucerela ortodoxie a greco-catolicilor din regiunea Beiuş, în 1949, misiune în care părintele Arsenie fusese trimis de patriarhul Justinian. în ceea ce priveşte o eventuală relaţie cu Nicolae Popovici pe linia unei acţiuni anticomuniste, părintele Arsenie Boca nu dă nicio relaţie în acest sens[82]. Interesul pentru presupusa reţea creată de episcopul exilat la Cheia se va manifesta din partea Securităţii şi 12 ani mai târziu când se va propune, în cadrul acţiunii informative deschise lui Arsenie Boca, verificarea acestor informaţii[83].

Cu puţine elemente în ceea ce priveşte legăturile lui cu persoane ostile regimului comunist, dar ferm convinse de atitudinea „duşmănoasă" a episcopului, organele de Securitate trec de la acţiunea de verificare la deschiderea dosarului de urmărire informativă (DUI), pe data de 26 octombrie 1951[84]. DRSS Ploieşti, responsabilă de acţiune, îşi propunea să intensifice pătrunderea informativă în anturajul episcopului şi să afle detalii despre presupusele sale acţiuni ostile.

În tot acest timp, relaţiile lui Nicolae Popovici cu stareţul Mănăstirii Cheia, Iezechiel Preda, cunosc o degradare continuă. într-o notă din 6 octombrie se consemnează nemulţumirea episcopului pentru că este persecutat de stareţ, care este îndemnat, crede el, fie de Valerian Zaharia, fie de cineva de la Ministerul Cultelor[85]. Mai era supărat pentru că ceilalţi ierarhi l-au uitat şi constata că ceea ce prezisese referitor la destinul Bisericii începea să se petreacă: „Iată, au început să se De supărările vlădicului Nicolae a aflat şi patriarhul Justinian care, imediat, a luat măsuri pentru demiterea din funcţie a stareţului Iezechiel, care a fost înlocuit prin Emilian Andrei. Comentariul patriarhului la această situaţie a fost următorul: „Nicolae Popovici este vinovat fiindcă trebuia să trimită o scrisoare şi să mă informeze ca să pot lua măsuri; afară de cazul dacă nu are şi faţă de mine aceeaşi atitudine de suspiciuni şi care 1-a dus la starea în care se află azi". Grija pe care patriarhul o manifesta faţă de episcop este întărită de afirmaţiile lui Atanasie Gladcovschi care, cu ocazia vizitei sale la Cheia din 30 septembrie 1951, spunea faţă de vieţuitorii mănăstirii: „Patriarhul ţine mult la el (Popovici) şi nu vrea să ştie că el suferă în surghiun şi să-i daţi tot sprijinul pentru că el este un om de valoare pentru viitor".

Vestea a fost bine primită de către episcop, care a fost dispus să-1 ierte şi pe Zaharia, devenit între timp ierarh la Oradea, găsindu-i chiar unele calităţi: e anticatolic şi împotriva lui Andrei Coman sau Andrei Moldovan, foştii săi inamici. Cu toate acestea problemele cu inima nu l-au slăbit, acest fapt fiind consemnat în mod constant în notele Securităţii. Aceasta avea pe mai departe probleme cu găsirea unor agenţi calificaţi care să fie plasaţi în preajma episcopului, majoritatea informaţiilor provenind de la agenţii de la Patriarhie, Institutul Teologic sau cei care ofereau date despre legăturile lui Popovici cu persoane din Ploieşti, Braşov, Cluj sau Oradea. S-au încercat două pătrunderi informative, dintre care una, agentul „T4", se pare un călugăr de la Cheia, a mărturisit episcopului că a fost recrutat de Securitate. Cu toate acestea, din lipsă de altceva, contactele adeverească prorocirile mele. Azi i-a luat Bisericii internatul, fiţi siguri că mâine vor lua şi locul din str. Sf. Ecaterina (locaşul Institutului Teologic)[86]. Starea de lucruri nu poate dura la infinit. Va veni ziua răfuielilor şi atunci se vor deschide toate limbile"[87].

Informaţiile despre activitatea lui Nicolae Popovici în anul 1952 sunt destul de puţine. Există însă, consemnată în mai multe documente, propunerea ca Nicolae Popovici să fie transferat la schitul Tarcău, în Munţii Neamţului, deoarece acolo va fi şi mai izolat şi nu va avea posibilitatea de a mai fi vizitat de anturajul format[88]. Cu toate că Securitatea recunoştea, în 28 februarie 1952, că nu a putut stabili că fostul episcop duce activitate duşmănoasă organizată, totuşi, se spune, „se menţine pe poziţie şi vrea să plece de la Cheia"[89]. Sunt consemnate şi unele „răbufniri" specifice ierarhului, în care se poate observa simpatia de care se bucura acesta în rândul oamenilor. în iunie 1952, de Rusalii, el a scris o scrisoare în care arăta că este în surghiun şi duce o viaţă de mizerie şi se adresa tuturor credincioşilor, rugându-i să-1 ajute la nevoie. Scrisoarea a fost trimisă preotului Iosif Popica din comuna Acriş, Vama Buzăului, pentru a fi citită credincioşilor. „S-a constatat că are mereu influenţăasupra credincioşilor, pentru că mulţi au venit să-1 ajute"[90]. Mai mult, „majoritatea populaţiei din regiunea Ploieşti şi Ardeal îi aduce fel de fel de alimente"[91].

Securitatea se mai temea de „instigările" lui Nicolae Popovici, care ar fi putut să inducă în mintea unora idei periculoase. Un exemplu este discuţia din 10 noiembrie 1952, purtată cu călugării Mănăstirii Cheia, despre venirea la putere în Statele Unite a generalului Einsenhower, care, în opinia lui Popovici, „va schimba cu totul situaţia"[92]. Puterea de simbol pe care o avea şi influenţa îi făceau pe ofiţerii care-1 aveau în grijă să propună o asemenea măsură radicală.

Cea mai controversată informaţie despre episcopul Nicolae va fi oferită de Ioan Godea, fost student, deţinut în Penitenciarul Gherla, condamnat la 10 ani pentru uneltire. Pe 22 martie 1952, el a afirmat că ştie de la Pat Moise că „în anul 1945 Popovici a avut legături cu o parte din legionarii care au venit din Germania, aceştia având instrucţiuni de a trece pe la Nicolae Popovici"[93]. Pornind de aici, se va căuta în mod repetat să se identifice posibile legături ale fostului episcop cu legionari şi cu elemente ale rezistenţei din munţi.

Sfârşitul anului îl găseşte pe Nicolae Popovici tot suferind, „din cauza nedreptăţilor din partea celor din jurul său"[94]. El este preocupat de activitatea lui Valerian Zaharia de la Oradea, pe care o dezaprobă[95], şi schimbările care se petrec la vârful conducerii PCR (căderea lui Vasile Luca şi Teohari Georgescu), care ar putea să aibă repercusiuni şi asupra conducerii Bisericii, date fiind legăturile care existau între cei doi şi patriarhul Justinian. Semnele unor schimbări sunt date de înlocuirea unor consilieri de la Patriarhie, desfiinţarea Institutului Teologic de la Cluj, propunerile de desfiinţare a mănăstirilor. Potrivit informaţiilor lui Nicolae Popovici, patriarhul Justinian ar fi spus: „Rugaţi-vă lui Dumnezeu, îngenuncheaţi în faţa icoanelor şi postiţi, că altă putere nu mai avem în faţa primejdiilor care ne ameninţa”. Se va emite ipoteza retragerii din scaun a patriarhului, Nicolae Popovici va comenta această posibilitate în felul următor: „I-ar conveni dintr-un anumit punct de vedere. Acest punct de vedere este acela că el, patriarhul, a apărat Biserica şi pe preoţi atât timp cât a putut, când însă nu mai poate la«.e aeesl lucru atunci de bună-voie înţelege să se dea la o parte spre a face loc acelora care ar fi în stare să ducă mai departe cârma Bisericii. Nicolae Popovici gândeşte că scopul în care ar putea face patriarhul Justinian acest lucru este să-şi uşureze situaţia pentru ziua de mâine[96]". Iarăşi se manifesta încrederea episcopului în „ziua de mâine", unul din puţinele elemente care îi mai ridicau moralul şi se constată o atitudine favorabilă faţă de Justinian.

Anul 1953 va fi unul din cei mai grei pentru Nicolae Popovici. Datorită sprijinului pe care el îl primeşte de la patriarhul Justinian, mitropolitul Nicolae Bălan şi episcopul de Cluj, Nicolae Colan, Securitatea era convinsă că fostul ierarh este inima unei acţiuni subversive.

În consecinţă, acţiunile de verificare s-au intensificat considerabil. Lipsa informatorilor a impus adoptarea unor metode mai directe, printre care şi percheziţiile, una din ele având loc la mijlocul lunii martie. Prezenţa permanentă a Securităţii inducea o stare de tensiune formidabilă la mănăstire, astfel că, inevitabil, apar conflictele. Episcopul capătă convingerea că monahii sunt împotriva lui şi-1 toarnă la Securitate. Aceştia se revoltă la rândul lor pentru că, deşi îi suspectează, episcopul îi pune în continuare la diferite munci în folosul său. În această perioadă, deşi acţiunea informativă se intensifică, Nicolae Popovici are posibilitatea să părăsească mănăstirea şi să se deplaseze în diferite locuri. în iulie 1953, episcopul pleca la Bucureşti unde, pe 7 iulie, se întâlnea cu patriarhul Justinian[97]. De asemenea, noile realităţi din oraşele şi satele României au avut un impact profund asupra lui. într-un raport din 12 august, „Vârlan" arăta că fostul episcop „critică şi se arată nemulţumit că regimul de astăzi este lipsit de bună gospodărire şi că din această cauză suferă întreg poporul, afirmând că nu mai este de trăit cu aşa scumpete şi că jocul neînţelegerilor internaţionale va duce întreaga omenire la foamete şi pieire [...] se plânge zilnic de condiţiile de viaţă de azi care nu sunt umane, nu găseşti nimic, nu mai poţi face faţă zilelor, el nu mai poate suporta. Duce intensă propagandă împotriva regimului, în sensul să aibă răbdare fiecare că totul se va schimba în curând şi afirmă că Dumnezeu a fost tot timpul cu noi şi de acum înainte"[98].

În prezent (1953) s-a trecut la intensificarea acţiunii informative privind pe Nicolae Popovici. În cazul în care nu se verifică suspiciunea de spionaj care există despre Popovici, prin legăturile sale cu dr. Pitsak din Ploieşti şi cu alte elemente suspecte, se va prezenta un plan separat pentru studierea şi eventual recrutarea lui Nicolae Popovici, folosind ca bază starea lui sufletească prielnică pentru recrutare, teama de consecinţe şi dorinţa de a se reabilita"[99].

Probabil că informatorul, văzând starea în care se află episcopul, a vrut să-i facă un bine, prezentând ofiţerului de legătură situaţia în maniera amintită, dar ierarhul nu era omul care să se preteze, după cum se va vedea, la astfel de compromisuri. Ofiţerul a primit informaţia cu prudenţă, a tratat-o ca pe o posibilitate, dar care nu se va mai lua niciodată în consideraţie.

Obosit sufleteşte, Nicolae Popovici venea la Bucureşti, în perioada 4-6 noiembrie, pentru a primi aprobare de la MAI să plece două săptămâni la Biertan pentru a-şi vedea părinţii[100]. Se întâlneşte cu Petru Groza, care-1 primeşte bine şi care îi aprobă să plece unde va dori, cu condiţia să anunţe unde se duce[101]. În martie 1954, fostul episcop al Oradiei pleca spre satul Natal, trecând mai întâi pe la Ploieşti, pentru a-i face o vizită doctorului Pitsack[102]. Efectele au fost benefice, el mărturisind faţă de unii apropiaţi nu mai are probleme cu tensiunea[103].

În acelaşi timp, atitudinea faţă patriarh s-a modificat simţitor. în nota din 27 aprilie a ,,informatorului Matei", care i-a făcut o vizită lui Nicolae Popovici la Cheia, se spunea că Justinian şi-a schimbat complet atitudinea aspră pe care o avea faţă de el, ordându-i atenţie şi bunăvoinţă. Patriarhul i-a promis ajutor material substanţial peste pensia de 500 lei şi că va lua măsuri disciplinare şi de transferuri Justinian i-a spus că va îmbunătăţi situaţia morală şi materială a turor vicarilor şi arhiereilor trimişi în mănăstiri. Şi el, Justinian, doreşte atunci când se va schimba regimul de azi şi va fi trimis la mănăstire, să se aplice şi lui acelaşi regim, ce se dă azi celor trimişi în mănăstiri"[104].

Cu toate acestea, problemele cu unii călugări de la mănăstire au ntinuat. Printre altele, el s-a plâns că pe 14 februarie 1954 i-a fost rău din cauza slăbiciunii generale datorată postului prelungit, dar credea că este sibil să i se fi dat ceva otravă, deoarece, cu 10 minute înainte de a i se face rău, gustase vin dintr-un potir. Dar lua în calcul şi posibilitatea ca potirul să fi fost coclit[105]. Şi acţiunea informativă la adresa sa a continuat, unul din elementele care au stârnit o atenţie deosebită fiind venirea la Cheia, în concediu de odihnă, a unei funcţionare de la Ambasada americană, pe nume Lia, care a purtat mai multe discuţii cu Nicolae Popovici, fără însă se putea stabili dacă acestea au avut caracter ostil[106].

Printre altele, el se arăta bănuitor în ceea ce-1 priveşte pe călugărul Macarie Drăghici de la Cheia,ca fiind un posibil informator[107]. De asemenea, se observă că starea de deznădejde prin care trecuse anul precedent trecuse, moartea lui Stalin reaprinzându-i speranţa în schimbare: „Fie că voi muri, că voi trăi, am eu grijă. Sunt scrişi toţi unde trebuie şi îşi vor primi răsplata fiecare după fapta lui. Cred că vremea judecăţii nu este departe. Ţăranii îşi au şi ei semnele lor, (ex.) eclipsa, se întunecă cerul, va urma ceva. Acest ceva nu trebuie privit prin geam afumat. Ţăranul îl citeşte după legea lui şi-1 tălmăceşte aşa cum ştie el şi nu greşeşte niciodată, căci are experienţa a zeci şi sute de generaţii. El nu ştie de lupta pentru pace, el ştie de semnele cerului şi nu se înşală"[108]. Cu altă ocazie, el se exprima mai direct, afirmând că în 1955 vor fi alegeri libere[109].

Întors în atmosfera tensionată de la Cheia, el intra din nou într-o pasă proastă, primindu-1 destul de rece în septembrie pe Grigore Băbuş. Călugării de la Cheia i-au reproşat acestuia că i-a oferit episcopului exilat chilia sa, având necazuri din cauza prezenţei lui. Se mai spune că Nicolae Popovici refuza să slujească şi să predice şi nici nu ajuta la identificarea persoanelor străine care veneau la mănăstire[110]. Probabil că Băbuş a raportat acest lucru patriarhului Justinian, care va lua unele măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei fostului episcop.

În noiembrie, Nicolae Popovici pleca la Arad, după ce trecuse mai întâi pe la Bucureşti şi Biertan. El primea din partea episcopului Andrei Mageru o sumă de bani, conform unei hotărâri a Sinodului şi a promisiunii făcute de patriarhul Justinian[111]. La sfârşitul lunii ianuarie 1955, informatorul „Pană Z" arăta că Nicolae Popovici se simte mai bine, pentru că „i-a sporit întreţinerea, i-au dispărut paznicii. Era deprimat. Acum e liber"[112].

Din păcate, situaţia lui se va complica datorită problemei Mănăstirii Vladimireşti. Despre legăturile sale cu această mănăstire s-a mai vorbit, iar admiraţia pentru ceea ce se petrecea acolo nu i-a scăzut niciodată. La un moment dat, Nicolae Popovici povestea lui „Vârlan": „Este o mănăstire de maici între Tecuci şi Galaţi, acolo sunt cea 250 de maici numai din fecioare, şi că acolo se întâmplă minuni dumnezeieşti. Sunt multe persoane care vizitează mănăstirea din toată ţara. O minune adevărată a fost când uleiul existent pe fundul unui butoi a crescut şi s-a înmulţit, fiind suficient pentru a găti mâncare la toată lumea, câtă era în acea zi acolo, şi s-a dat în sticlă ulei şi acasă. Totul s-a datorat vedeniei stareţei cu Maica Domnului încă o minune a fost vedenia Maicii Stareţe cu Dumnezeu, care i-a spus, în anii 1953-54, să nu vă supăraţi că a trecut peste poporul nostru un mare război şi suferinţe şi se va pătimi mult, dar după aceea veţi avea din nou fericirea şi libertatea voastră.

Tot la acea mănăstire a avut loc încă o minune. într-una din nopţi, auzind în mănăstire un plâns cu hohote, echipa de trei maici de serviciu ascultă acel plânset înfricoşat, scoală toate maicile să vadă şi ele ce este şi aud vocea Maicii Domnului, rugându-se pentru poporul care suferă şi crede în Iisus Hristos"[113].

Evenimentele de la Vladimireşti din anii 1954-1955 au bulversat puternic viaţa Bisericii în frământările legate de Vladimireşti s-a vehiculat şi numele lui Nicolae Popovici, ca un instigator[114]. în aceste condiţii, după una din şedinţele Sinodului, patriarhul ar fi spus că episcopul Nicolae Popovici produce mereu tulburări în Biserică, este un reacţionar care se tot consideră „omul zilei de mâine"[115]. În consecinţă, patriarhul Justinian cerea ca fostul episcop al Oradiei să fie dus la Cernica[116].

Cursul evenimentelor a demonstrat că atitudinea patriarhului a fost o izbucnire trecătoare, iar chemarea la Cernica să o putem considera doar o măsură de protecţie. De altfel, la un moment dat, chiar Nicolae Popovici a fost personal la Vladimireşti să-1 convingă pe ucenicul său, părintele Ioan, să-şi schimbe atitudinea. într-un fel sau altul, situaţia de la „Vladimireşti" s-a rezolvat, dar „rezolvarea" a produs în mod sigur multă suferinţă în sufletul episcopului Nicolae.

Pe fondul unei stări sufleteşti agitate, în mai 1955, conflictul latent dintre episcop şi stareţul Emilian Andrei şi călugărul Macarie Drăghici izbucneşte extrem de violent. în raportul său din 20 mai 1955, informatorul „Florică" arăta că Nicolae Popovici îi acuza pe cei doi că au încercat să-1 otrăvească cu nişte vin şi că i s-a făcut un control de către Securitate pentru a se vedea dacă nu are alimente pentru fugarii din munţi. Episcopul era convins că cei doi sunt în slujba Securităţii, iar dacă patriarhul nu ia nicio măsură, va fi primul trecut pe lista asasinilor lui Nicolae Popovici. El era hotărât să nu părăsească Cheia. „Mai curând pleacă ei toţi din mănăstire decât să plec eu. Biserica Ortodoxă şi ţara asta mai au nevoie de mine, dacă nu astăzi, mâine vor avea nevoie sigur. Eu nu voi uita ca să le plătesc la toţi, aşa după cum merită, ca unor asasini. Ştiu că totul este dirijat de sus. Ştiu că s-a pornit o campanie de calomnii contra mea cu scopul de a mă distruge. Îmi voi lua toate măsurile de apărare pentru a lichida euI cu aceşti asasini morali. Sunt suspect, sunt urmărit tot timpul, aceasta nu maipoate dura"[117].

Notele devin din ce în ce mai rare. O notă mai interesantă datează din septembrie 1955 când un oarecare Mircea Buciu face o vizită la Cheia. El va transmite că episcopul are atitudini reacţionare, că spune tuturor că a fost închis de comunişti şi că va fi repus în drepturi de către puterile vestice[118]. Va trebui să aşteptăm până în decembrie 1956 pentru a afla o serie de lucruri noi, prin intermediul agentului „Marcu"[119]. Nicolae Popovici a povestit acestuia că pe 11 decembrie a fost invitat la Ministerul Cultelor de către noul ministru Petre Constantinescu-Iaşi care dorea să-1 cunoască. Cu acelaşi prilej, episcopul îşi amintea că în toamna lui 1955, când a fost o recepţie (la Minister sau Patriarhie) el nu a fost invitat, fiind socotit reacţionar. în schimb, foştii arhierei Nifon Criveanu şi Eugeniu Laiu au fost invitaţi. Acest lucru îl nemulţumea, mai ales că era judecat în continuare aspru de unii, dându-1 exemplu pe Groza.

În anul 1957, acţiunea informativă în cazul Nicolae Popovici cunoaşte un oarecare reviriment, posibil datorită evenimentelor din Ungaria. Avem două note informative mai interesante din această perioadă. Una datează din 12 aprilie şi aparţine lui „Marcu". în ea se spune că episcopul s-a întâlnit cu patriarhul care i-a promis că-1 introduce la Petru Groza. Fostul episcop de Oradea scrisese o cerere prin care solicita revizuirea situaţiei sale. Din anumite motive, Groza nu 1-a mai primit.

O altă notă datează din 27 iunie 1957 şi aparţine lui „Florică". Acesta s-a întâlnit cu Nicolae Popovici la Măneciu. Ierarhul a criticat mai întâi starea deplorabilă în care se găseşte lumea şi apoi a făcut unele aprecieri la adresa activităţii lui Valerian Zaharia la Oradea: „A compromis ortodoxia regăţeană cel puţin un veac. A îngrozit lumea cu nervii lui. Nu are nicio demnitate. Râd ungurii de el". încheia spunând că s-a refugiat în muncă, având grijă de gospodăria pe care şi-a făcut-o: „Are 1.500 lei, pensie, vacă, 50 de păsări, este îngrijit de o călugăriţă. Avem din nou un hiatus, pentru ca la sfârşitul anului să fie elaborate două planuri de măsuri la adresa lui. Unul datează din 18 octombrie şi este întocmit de Secţia raională Teleajen, fiind semnat de lt. maj. Toma Dumitriu, lt. maj. Baltag şi de lucrătorul operativ lt. Neagu Nicolae care va prelua responsabilitatea principală în această chestiune. Se reitera aceeaşi problemă a lipsei unei agenturi care să fie în stare să descifreze activitatea duşmănoasă a lui Nicolae Popovici şi se recomanda stabilirea faptului dacă are legături cu spionajul englez sau sprijină elemente ontrarevoluţionare.

Pe 13 decembrie 1957, lt. maj. Săndulescu Nicolae, probabil de la Bucureşti, redacta o notă-sinteză în care includea şi unele recomandări, at fiind că este ultimul document din dosar, citat în extenso, pentru a se vedea care era, la sfârşitul anului 1957, situaţia în acţiunea informativă deschisă lui Nicolae Popovici: „De la deschiderea acţiunii până în anul 1955, a fost lucrat de Direcţia Regională Ploieşti, care nu a putut stabili oncret dacă Nicolae Popovici are manifestări duşmănoase ce fac parte într-o acţiune organizată (ţinând cont de legăturile ce le are cu mai mulţi indivizi suspecţi) sau se manifestă de unul singur cu scopul pe care şi 1-a anunţat foarte des.

Nu s-a reuşit să se stabilească scopul şi natura legăturilor clandestine care le are Popovici cu legaţiile străine.

Din iunie 1955, acţiunea a fost urmărită de secţia raională Teleajen, în raza căreia este situată Mănăstirea Cheia, fiind în atenţia şefului de raion. Însă şi de la această dată până în prezent, nici secţia raională Teleajen nu a realizat ceva nou în mersul acestei acţiuni. Acţiunea a fost urmărită informativ cu mai mulţi agenţi cum ar fi: „Vârlan", „T4" şi „Giurgiu", Rusen", „Barbu", „M. Grigorescu" şi „Puiu Mihai", care nu au avut ficientă pătrundere pe lângă obiectiv, iar agenţii „T4" şi „Giurgiu" au lucrat dublu, spunând obiectivului că au sarcină să-1 urmărească, agentul „Puiu Mihai" fiind şi el deconspirat.

Pentru descoperirea şi stabilirea activităţii subversive pe care o desfăşoară Popovici Nicolae, s-au propus următoarele măsuri[120]:

I. Activizarea agenturii care are posibilităţi de informare.

a) Agentul „Rusen", care a mai lucrat în această acţiune, va trebui să fie temeinic instruit şi prin dirijare corespunzătoare să poată câştiga încrederea lui Popovici, discutând despre activitatea lui legionară, care nu este cunoscută de organele de stat.

b) Pentru agentul „Barbu", nu s-au folosit toate calităţile şi posibilităţile acestuia pentru a intra în clandestinitatea lui Popovici. În acest scop va trebui ca agentul să discute mai mult despre politica internă şi internaţională, în special să asculte cu obiectivul, la invitaţia acestuia, posturi de radio străine şi să se arate de acord cu concepţiile şi vederile acestuia.

II. Infiltrarea unor agenţi care se bucură de prietenia lui Popovici Nicolae.

a)Agentul „Moroianu" de la raionul Câmpina cunoaşte bine pe obiectiv, fiind în relaţii bune, pentru aceasta se poate face, sub o legendă bine gândită, marşrutizarea lui la Cheia.

b)Se poate face infiltrarea unor agenţi din problemă sau alte probleme, care au contingenţă cu activitatea trecută a lui N. Popovici.

c)Crearea unei combinaţii prin agentura Direcţiei a Il-a, ca să poată fi infiltrată pe lângă N. Popovici.

d)Dirijarea agenturii direcţiei a IlI-a care are pătrundere pe lângă obiectiv, pentru a stabili relaţiile acestuia cu legaţiile străine.

III. Recrutarea unor elemente de care se foloseşte Nicolae Popovici în toată activitatea lui.

a)încă din anul 1955, s-a prevăzut recrutarea călugărului Zamfir Teodor, zis Teoctist, şi nici până în prezent el nu a fost recrutat. Prin el s-ar putea descoperi canalul de legătură şi scopul în care N.Popovici întreţine legături cu diferite persoane şi legaţii străine. Recrutarea lui Zamfir Teodor ar da posibilitatea organelor noastre să afle conţinutul corespondenţei lui Popovici pe care acesta o duce cu mai multe ersoane.

b)Studierea posibilităţii recrutării dr. Piceag (Pitsak) Carol, care este reţinut, dacă acesta nu a adus prejudicii statului, deoarece acesta este unul din cei mai apropiaţi prieteni ai lui N. Popovici.

c)Studierea unor elemente pentru recrutare din mediul duşmănos al lui N. Popovici, care vin foarte des în contact cu el. Ca o măsură operativă să se facă şi o reanchetare a numitului Godea Ioan din Penitenciarul Gherla, precum şi alte confruntări care să ducă la stabilirea activităţii desfăşurate de N. Popovici pe linie legionară.

Toate aceste măsuri vor trebui să ducă la descoperirea activităţii duşmănoase, stabilindu-se dacă este organizată de el cuprinzând şi alte elemente şi la stabilirea scopului şi natura legăturilor lui N. Popovici cu diferite persoane străine şi legaţii.

Ce s-a obţinut prin acest plan nu se mai ştie. Dosarul se încheie, fără să se afle care a fost atitudinea lui Nicolae Popovici în perioada atât de grea când Decretul 410 afecta întreaga viaţă monastică din România sau dacă s-a mai încercat reabilitarea sa.

Doar o notă din 24 aprilie 1969 ne avertizează că s-a hotărât păstrarea în arhivă a FO 174732, provenit de la Direcţia a III-a, Serviciul IV, Biroul 1, în anul 1967, a numitului Popovici Nicolae, membru PNŢ, suspect de activitate de spionaj, urmărit din 1951 prin acţiune informativă individuală. În acel moment, marele ierarh era mort de aproape nouă ani. închisese ochii pe 20 octombrie (1960) la numai 57 de ani. A odihnit timp de 32 de ani în satul natal, Biertan, pentru ca în 1992 să fie reînhumat în Catedrala Episcopală din Oradea, un mic act reparator, făcut după mulţi ani.

Vasile Manea, în lucrarea sa: Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, reproduce una din ultimele scrisori ale lui Nicolae Popovici, adresată unui coleg de facultate, scrisoare datată 10 ianuarie 1960, în care se spunea: „ Datorită unor serii întregi de necazuri şi nenorociri, care au venit în lanţ, am fost la un pas de moarte. Mulţumesc însă Atotputernicului că m-a salvat şi exclusiv Lui îmi încredinţez soarta vieţii, mai ales de acum înainte. Aş putea să scriu zeci de pagini de astă dată, dar tocmai de aceea nu scriu. Durerile mari se învăluiesc mai bine în taina tăcerii [121]". Episcopul Nicolae Popovici nu a scris despre durerile sale. Securitatea, una din instituţiile vinovate de destinul său tragic, le-a consemnat însă în sutele de pagini ale dosarelor întocmite ierarhului ortodox, stând ascunse zeci de ani, până s-a rupt vălul tăcerii. Azi avem posibilitatea şi obligaţia de a cinsti una din cele mai remarcabile figuri ale Bisericii Ortodoxe Române, care, ca slujitor şi apărător al Logosului, şi-a închinat întreaga viaţă rostirii credinţei ortodoxe.
Anca Budau - Viata credinciosilor ortodocsi din Bihor in perioada comunista -

lucrare de disertatie - Oradea, 2010

[1] Vasilea Manea, ,, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste”, ed. Patmos, 2000, pag. 22

[2] Mircea Păcurariu, ,,Epicopul martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei , în ,,Revista teologică, an XI(2001), nr. 1, pag. 3-11

[3] ACNSAS, fond informativ, dosar 2669, vol. 1, fila 101-103

[4]„Transnistria", nr. 10, din 29 septembrie şi nr. 11, din 6 octombrie 1941;

[5] Mihai Fătu, ,, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă, 1940-1944, Bucureşti, 1985, pag. 126-129.

[6] ,, Transnistria , nr. 10, din 29 septembrie 1941

[7] Adrian Nicolae Petcu, Cazul Nicolae Popovici, în „Teologie şi politică de la Sf. Părinţi la Europa unită", vol. coord. de Miruna Tătaru-Cazaban, Anastasia, 2004, p. 237-239.

[8] Ioan Vască, O călătorie istorică. Vizita înalt Preasfinţitului Nicodim al României la Moscova, Bucureşti, 1947, pag. 33

[9] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, fila 50.

[10] Ibidem, fila 51-52.

[11] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, fila 50.

[12] Confirmat în funcţie pe 8 iunie de Biroul Prezidiului Marii Adunări Naţionale.

[13] ACNCAS, fond informativ, dosar 2669, vol. 2, fila 81

[14] Ibidem, dosar 2669, vol. 2, fila 103.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, vol. 1, fila104.

[17]Ibidem, fila 32, vol. 2, fila 104.

[18] în lipsa unor ierarhi siguri, puterea comunistă a preferat să desfiinţeze eparhii, decât să organizeze alegeri. Pe 18 septembrie este desfiinţată Episcopia Maramureşului, unificată cu Arhiepiscopia Sucevei. Pe 5 februarie 1949 era desfiinţată Eparhia Huşilor, unificată cu Episcopia Romanului, Episcopia Caransebeşului era unificată cu Arhiepiscopia Timişoarei, iar Episcopia Râmnicului se unea cu Argeşul.

[19] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 2669, vol. 1, fila 32; vol. 2, fila 104.

[20] Ibidem.

[21] ANIC, fond DGP, dosar 78/1946, fila 213.

[22] ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 3, fila 15

[23] ANIC, fond DGP, dosar 88/1947, fila 39.

[24] Ibidem, dosar 78/1946, fila 204.

[25] Ibidem, dosar 88/1947, fila 39.

[26] Ibidem, fila 93.

[27] Ibidem, fila 84.

115 Ibidem, fila 81

[29] Ibidem, Referatul nr. 111.866 din 2 decembrie 1949.

[31] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, fila 35

[32] Ibidem, fila 68.

[33] Ibidem, fila 56.

[34] Ibidem, fila 87-88.

[35] G. Enache, A.N. Petcu, ,, Despre curajul de a rosti: Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, Editura Partener, Galaţi, 2009, pag. 40

[36] Ibidem, pag. 44

[37] Ibidem, pag. 47.

[38] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 2, fila 38.

39 ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 2, fila 4.

[40] Ibidem, vol. 1, fila 44 (notă din 14 februarie 1950).

[41] Ibidem, fila 68 (notă din 18 ianuarie 1950).

[42] Ibidem, fila 71-72.

[43] Ibidem, fila 72..

[44] Ibidem.

[45] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2669, vol. 1, fila 49.

[46] Ibidem, fila 44

[47] Ibidem, fila 38

[48] Ibidem, fila 133

[49] Ibidem, fila 130.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem, vol. 2, fila 110.

[52] Ibidem, fila 111.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem, fila 53.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem, vol. 2, fila 22.

[59] Ibidem, fila 22.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem, fila 113.

[64] Ibidem.

[65] Păiuşanu Cristina, Ciuceanu Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1, Bucureşti, 2001, pag. 220

[66] Idem

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p. 224.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem, p. 225.

[71] Ibidem.

[72] ACNSAS, fond informativ, dosar 2670, vol.2, fila 43

[73] Păiuşanu Cristina, Ciuceanu Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1, Bucureşti, 2001, pag. 224

[74] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 1, fila 233.

[75] Cristina Păiuşan şi Radu Ciuceanu, op. cit., p. 224.

[76] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 1, fila 64.

[77] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 1, fila 213.

[78] Ibidem, fila 75, scrisoare din 20 februarie 1951.

[79] Ibidem, fila 38.

[80] Deplânge că ierarhii, în special mitropolitul Bălan şi patriarhul, nu au fost alături de el.

[81] Ibidem, fila 84

[82] Ibidem, dosar 2670, vol. 2, fila 47-50 (declaraţia lui Arsenie Boca din 9 iunie 1951).

[83] Ibidem, dosar 2637, vol. l,fila 105 (Planul de măsuri din 30 martie 1963).

[84] Ibidem, dosar 2670, vol. 2, fila 112.

[85] Ibidem, fila 147.

[86] E vorba de preluarea de către stat a edificiului din incinta fostului Internat teologic „Radu Vodă" şi mutarea Institutului Teologic în clădirea din Sf. Ecaterina, unde se află şi în prezent.

[87] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 2, fila 147.

[88] Ibidem, fila 138,139 (propunerea e din 15 august 1952).

[89] Ibidem, vol. 1, fila 120.

[90] Ibidem, fila 195.

[91] Ibidem.

[92] Ibidem.

[93] Ibidem, fila 81.

[94] Ibidem, vol. 2, fila 29.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem, vol. 2, fila 29.

[97] Ibidem, vol. 2, fila 27.

[98] Ibidem, fila 185-186.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem, fila 154.

[101] Ibidem, fila 150.

[102] Ibidem, fila 149.

[103] Ibidem, vol. 2, fila 114 (notă inf.„Marcu").

[104] Ibidem, vol. 1,fila 148.

[105] Ibidem, vol 2, fila 114.

[106] Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit, p. 299.

[107] Ibidem.

[108] Ibidem.

[109] Ibidem, vol. 2, fila 148.

[110] Ibidem, vol. 1,fila 143.

[111] Ibidem, fila 142.

[112] Ibidem, fila 139.

[113] Ibidem, fila 175.

[114] Ibidem, fila 24.

[115] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 1, fila 140.

[116] Ibidem.

[117] ACNSAS, fond Informativ, dosar 2670, vol. 1, fila 136; vol. 2, fila 86.

[118] Ibidem, fila 141.

[119] Ibidem, fila 132.

[120] ACNSAS, dosar informativ, dosar 2670, vol.1, fila 81-88

[121] Vasile Manea, preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. Patmos, Galaţi, 2000, pag. 23