Viaţa Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Mitropolitul Ardealului
Cuviosul Ilie Iorest a fost fiu de ţăran, s-a născut în jurul anului 1600 în Ţara Ardealului (Transilvania), din părinţi ortodocşi şi a primit din botez numele sfântului prooroc Ilie. A fost dat din copilărie pentru a învăţa carte în Moldova, la mănăstirea Putna, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Aici a învăţat meşteşugul scrisului frumos, al zugrăvitului icoanelor şi al tiparului, de la dascali iscusiţi. Tot în această în mănăstire a învăţat să-l iubească pe Hristos, pe Prea Curata Sa Maică, şi pe Sfinţi. Pentru dragostea care o purta pentru Hristos a îmbrăcat haina monahală şi a rămas în mănăstire răstignindu-se pentru lume, schimbându-i-se numele din ILIE în IOREST. Pe o pslatire, din mănăstirea Putna se află însemnarea “ieromonah Iorest, vleat 7133 (1625) noiembrie 3”, mănăstirea unde va fi ales ca stareţ în anul 1637, cum reiese dintr-o altă însemnare pe manuscrisul Cronicii lui Simeon Metafrast, copiat de preotul Manuil din Suceava. Vestea învăţăturii şi a vieţii sale îmbunătăţite a trecut curând dincolo de zidurile mănăstirii Putna şi a ajuns până la curtea domnească a lui Vasile Lupu. Domnul Moldovei îl preţuia atât de mult pe ieromonahul de la Putna, încât îl numea „prea cinstit şi întru toate credincios”. O însemnare pe un manuscris, din anul 1637, arată că a fost copiat sub îndrumarea mitropolitului Anastasie Crima al Moldovei, apoi a “ieromonahului Iorest, egumen” – care pe atunci era egumen la mănăstirea Putna.
Perioada în care a păstorit sfântul Iorest a fost una dificilă, deoarece în acel timp poporul din Translivania era asuprit atât pe plan social dar mai ales pe plan religios. Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria poporului, fiind singura instituţie românească, în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională, culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă cu sediul în Alba Iulia era cea mai însemnată instituţie pentru românii transilvăneni. După anul 1541, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate turcească, având în frunte principe de naţionalitate maghiară cu sediul la Alba Iulia. De numele sfântului Iorest cât şi de cea a lui Sava se legă acţiunea de apărare a Ortodoxiei româneşti, în faţa încercărilor de a trece la celelalte trei confesiuni noi, născute din reforma protestantă: luterană, calvină şi unitariană, fireşte, acestea pe lângă Biserica romano-catolică care era mai demult, dar şi de înstrăinare de neam a românilor, care veneau din partea calvinilor.
Numai românii şi credinţa lor au rămas în afara legii, fiind socotiţi ca “toleraţi” în propria lor ţară. În acest timp calvinii au început propovăduire noii învăţături calvine prin ortodocşi, care era foarte periculoasă pentru ei, deoarece o dată cu acceptarea acestei învăţăturii, se înstrăinau nu numai de credinţa ortodoxă strămoşească, ci şi de neamul din care făceau parte, altfel spus se maghiarizau, de fapt ei urmăreau distrugerea neamului şi tradiţia românească. Roluri deosebit de importante în împotrivirea de a renunţa la neam şi religia ortodoxă şi a trece la cea calvină, au avut-o vlădicii din aceea perioadă, fie ei mitropoliţii din Alba Iulia, fie episcopii din Vad şi Maramureş, fie chiar şi preoţii de prin sate, luptând fiecare după puterea lui pentru a apăra neamul şi învăţătura creştină de invaziile calvine.
Printre apărătorii legii noastre strămoşeşti s-a aflat şi mitropolitul Iorest din Alba Iulia.
Vestea despre aşezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu, care îl recomandă pentru postul de mitropolit al Transilvaniei. Nu trebuie uitat faptul că pentru acest post mai erau încă doi candidaţi şi anume: Meletie Macedoneanul, egumenul mănăstirii Govora, care tipărise acolo mai multe cărţi în slavonă şi româneşte – susţinut de Matei Basarab şi protopopul din Haţeg, susţinut şi dorit de preoţi.
Tipografia de la Bălgradul Ardealului (Alba Iulia) nu avea un om priceput în meşteşugul tiparului. Nu era cine să dăltuiască literele, florile, porţile cărţilor, chenarele, podoabele Evanghelia cu învăţătură, începută de mitropolitul Ghenadie stătea neterminată. Nefiind nimeni care să o finalizeze. Şi un meşter aşa iscusit precum era ieromonahul Iorest de la Putna nu se găsea. De aceea toţi cei din Bălgrad şi-au îndreptat privirile spre el, chemându-l să cârmuiască tipografia. Oamenii au plănuit puţin, însă Dumnezeu a rânduit mai mult.
În toamna anului 1640, 3 septembrie a trecut la cele veşnice mitropolitul Ghenadie II al Transilvaniei, iar la insistenţele domnitorului Vasile Lupu al Moldovei, în scaunul vacant, cu voia Domnului a fost ales părinte şi întâistătător al bisericii din Transilvania Cuviosul Iorest de la Putna. După ce a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Târgovişt, ctitorie a lui Neagoie Vodă Basarab, de către mitropolitul Teofil, mitropolitul Ţării Româneşti la data de 9 noiembrie 1640, alături de alţi arhierei.
Blândul ierarh urcă pe scaunul mitropoliei de la Alba Iulia, ctitorită de Mihai Viteazul, în vremuri destul de vitrege, când în Ardeal se înteţea acţiunea prozelitistă a Principelui calvin Gheorghe Ràkoczy I şi a superinterdentului calvin Stefan Geleji. Fără îndoială că Matei Basarab va fi oferit daruri noului ierarh, aşa cum a făcut şi înaintaşilor săi. Matei Basarab a ajutat mai multe biserici româneşti din Transilvania, fiind ctitorul bisericii Turnu Roşu de lângă Sibiu.
Odată cu instalarea în scaunul mitropolitan al românilor transilvăneni şi recunoaşterea lui de către principele Gheorghe Ràkoczy I, i s-au impus şi un program de interdicţii în 24 de puncte, dar şi îndatoririi care urmăreau introducerea propagandei calvine printre români, la fel cum s-a întâmplat şi cu ceilalţi mitropoliţi, pe care Cuviosul Iorest nu le-a respectat, dar şi tipărirea Catehismului calvinesc. I s-a cerut să traducă şi să tipărească în româneşte rugăciuni şi cântări calvine, lucru pe care mitropolitul Iorest a refuzat, rămânând statornic în dreapta credinţă împreună cu păstoriţii săi, întărit fiind şi de sinodul de la Iaşi din 1642, care aprobase mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă. Pentru început calvini voiau puţin de la vlădica Iorest urmând pe parcurs să apară acel verdic în 24 de puncte, pe care cuviosul nu-l semnează şi nu-i dă importanţă, acest lucru îl mărturiseşte o căpetenie a lor: “Nici unul din noi nu se va nevoi să-şi schimbe din temelie dintr-odată credinţa. Patriarhul l-ar afurisi, vlădica din Ţara Românească nu l-ar sfinţi şi nici românii nu l-ar primi, că ieşind între ei astfel, cine ştie ce-ar păţi. Trebuie să ne mulţumim la început cu puţin, ca apoi, cu timpul, să mergem mai departe. Să-şi dea copiii la şcoală, să înveţe limba latină şi aşa cum s-a făcut în alte neamuri, vor fi înghiţiţi şi ei de calvinism”. Pentru toate acestea era nevoie de un om neînfricat precum era cuviosul Iorest, care avea plidă de tărie în credinţă, să arate păstoriţilor săi că-s mai frumoase lanţurile pentru Hristos decât mângâierile ereticilor.
A avut grijă să se intereseze îndeaproape de viaţa bisericească din întreaga eparhie. Din timpul păstoriri sale ca mitropolit se cunosc puţine lucruri. În 1941 a apărut la Alba Iulia Evanghelia cu învăţătură, care a fost dată spre tipărire de înaintaşul său Ghenadie, fiind finalizată în timpul lui «Iorist archimitropolit». Cartea a fost retipărită aproape pagină cu pagină, ea fiind tradusă din slavoneşte de către preoţii Iane şi Mihai de la Biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului şi tipărită de diaconul Coresi, la Braşov, în 1580-1581. A făcut vizite canonice în eperhia sa, pentru a cunoaşte protopopii şi preoţii, bisericile şi mănăstirile, starea religios-morală a credincioşilor, învăţătura şi starea materială a clerului. De pildă în vara anului 1641 la începutul lunii iulie, era în părţile Făgăraşului, iar peste câteva zile la Braşov. A convocat la Alba Iulia după vechiul obicei o dată sau de două ori pe an “soborul mare” al eparhiei, care era format din protopopi şi preoţi şi a hirotonit preoţi pentru parohiile eparhiei Transilvaniei. A întreţinut legături cu Moldova. Tot în anul 1642 calvinii tipăresc, în satul Prisaca, Catehismul calvinesc în româneşte, căruia îi va da cunoscutul Răspuns în anul 1645 Valaam al Moldovei, mitropolitul Iorest se împotriveşte tipăririi şi răspândirii lui, fapt care agravează nemulţumirile mai vechi împotriva sa, ajungându-se la un sinod, format din protopopi, preoţi şi mireni, apoi la înlăturarea din scaunul vlădicesc. A fost întărit în adevărurile ortodoxiei şi de Sinodul de la Iaşi, din septembrie-octombrie 1642, care a aprobat Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă al Kievului.
În anul 1642 la 18 februarie, Dieta Transilvaniei se plângea că hirotoneşte preoţi dintre iobagii români de pe moşiile nobililor şi se cerea interzicerea acestui gen de hirotonii şi revenirea preoţilor la situaţia iniţială de iobagi. Interesant de remarcat este că propaganda calvină îi cerea să îndepărteze din slujbe bolboroseala slavonă şi să pună în loc rugăciuni şi cântări în limba română, ceea ce, la prima vedere, ar fi fost extraordinar, dar ele cuprindeau învăţătura calvină, nu cea ortodoxă, şi aceasta datorită noii şcoli calvine din Alba Iulia.
Păstorirea sa ca mitropolit în scaunul Transilvaniei a fost de de trei ani, timp în care s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor să-şi apere dreapta credinţă de învăţăturile calvineşti şi de toate vicleniile şi cursele vrăşmaşului.
În 1643, a fost aruncat în temniţă, alături de alţi călugări şi preoţi apărătorii ai dreptei credinţe, fiind pus în lanţuri la mâini şi la picioare, a fost dus şi în incinta Mitropoliei Ortodoxe din cetate şi în afara bisericii a fost bătut cu nuiele, iar Rakoczy l-a obligat cu lanţurile la mâini să-i înfrumuseţeze palatul crăiesc cu chipuri şi podoabe zugrăvite. Blândul păstor le răbda pe toate muceniceşte, fiind gata să-şi dea viaţa pentru credinţă orodoxă şi apărarea turmei sale. A fost eliberat după nouă luni de detenţie, pe baza răscumpărării ce şi-au luat-o 24 de credincioşi că vor plăti 1000 de taleri, sumă mare pe atunci, pentru visteria principelui. După care se reîntoarce la mănăstirea de metanie, Putna.
Adevăratele motive pentru care a fost închis le dezvăluie şi Samuil Micu care scrie că: “Ilie Iorest, pentru împotrivirea păstorească cu care s-a opus eresului (ereziei) calvinesc şi n-au voit a primi împărtăşirea lui, la care Domnul ţării îl silea, au fost lepădat din episcopat şi ca să nu vază că pentru credinţa pătimeşte, i-au scornit nume rău şi i-au făcut pâră mincinoasă”, iar Gheorghe Şincai adaugă: “Vezi cum se meşteşugeau calvinii să tragă la credinţa şi la legea lor pe bieţii români din Ardeal! De aceea, lesne poţi crede că pe mitropolitul Bălgradului (Alba Iulia) Elia Iorest... nu pentru bârfele ce se scriu în diplomatul (actul) acela s-au lepădat din vlădicie, ci pentru că n-au primit catehismul”.
În anul 1645, iunie 2, mitropolitul Iorest merge în Rusia, pentru a strânge banii pentru răscumpărarea celor 24 garanţi, aşa cum au făcut şi alţi călugări si ierarhi din Transilvania. Avea asupra sa şi scrisoarea de răscumpărare către ţarul Rusiei, Mihail Feodorovici Romanov, care a fost semnată de ierarhi moldoveni, în care explicau pe scurt suferinţele prin care a trecut mitropolitul Iorest, din partea calvinilor, a mai primit o scrisoare şi din partea lui Vasile Lupu. Probabil că la înlăturarea din funcţia de mitropolit a lui Iorest a fost şi din motive de ordin politic, determinate de înăsprirea relaţiilor dintre Gheorghe Ràkoczy I şi Vasile Lupu, însă adevăratele motive erau cele legate de credinţă. Se întoarce în ţară în primăvara anului următor, răscumpărându-şi garanţii din Transilvania. Acuzaţiile împotriva lui Iorest le cunoaştem dintr-o scrisoare a ierarhilor moldoveni către ţarul Rusiei, prin care îl recomandau prin mitropolitul transilvănean: “pe urmă, dacă au trecut trei ani, a îndemnat diavolul, care urăşte cele bune, pe popa cel mare al Craiului, cu numele Gheorghe Csulay, care este în erezia luterană (de fapt calvină, n.n.) în care sunt şi Craiul şi toţi ungurii, şi l-au defăimat pe acest Iorest, arhiereul creştinilor români, la Craiul Rakoczy Gheorghe şi au adus tot ce avea, l-au legat şi l-au închis în temniţă nouă luni şi a suferit în surghiun şi împreună cu el mulţi preoţi creştini (ortodocşi, nn), nu pentru altă vină decât pentru credinţă, să-i facă, văzând că ţine tare şi neclintit la credinţa sa, însuşi Craiul Rakoczy i-a dat, cu garanţia a 24 de chezaşi, 1000 de taleri, ca să-i restituie de grabă la visteria crăiască şi l-a liberat, ca să adune şi să plătească pentru cei chezaşi. De aici a venit la mănăstirea sa, la Putna... ” .
Cuviosul Iorest a rămas la mănăstirea Putna până la moarte, în 12 martie 1678, cum aflăm dintr-o însemnare pe un Mineu, din luna ianuarie, de la această mănăstire. A fost înmormântat pe latura de sud a mănăstirii, unde s-au descoperit, apoi, mai multe morminte arhiereşti, dormindu-şi somnul de veci alături de Marele Ştefan.
Deci, la începutul anul 1643, princepele calvin Gheorghe Ràkoczy I, la îndemnul superintendentului Geleji şi a predicatorului curţii, Csulay, a convocat “un Sinod sârbesc şi grecesc”, deoarece nu dorea să strice relaţiile de prietenie cu Vaile Lupu – domnul Moldovei şi Matei Basarab – domul Ţării Româneşti, în vederea judecării mitropolitului Iorest, învinuit pe nedrept că ar fi avut o viaţă nedemnă pentru a sluji altarului. A decurs la tactica “împrunutării” celor 1000 de talerii sumă enormă pentru vremea aceea, fiind acuzat şi de către unii din protopopii săi care vedeau doar interesul material. Plus de asta Gheorghe Ràkoczy I nu-l putea pedepsi pentru credinţa ortodoxă, întrucât, prin Legiuirile medievale transilvănene Aprobatae Constitutiones, era oprită discriminarea religioasă, pe când imoralitatea – fictivă în cazul său - putea fi pedepsită şi de autorităţile civile, cum găsim şi la istoricul A. Bunea, care nu l-a prezentat favorabil pe Iorest.
Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huşi, păstorind bine Biserica lui Hristos şi lucrând la mântuire fiilor săi duhovniceşte. După care şi-a petrecut tot restul vieţii în mănănstirea Putna, trecând la cele veşnice la adânci bătrâneţe, după cum este scris pe un Minei în manuscris: “Să se ştie când a murit vlădică Iorist, în anul 7186 (1678), luna martie 12”.
Canonizarea sfântului ierarh Iorest, alături de Sava Brancovici care au fost mitropoliţi ai Transilvaniei, ca sfinţii, se face în anul 1950, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a hotărât canonizarea lor şi au fost trecuţi în calendarul ortodox ca sfinţi şi mărturisitori. Dar trecerea lor oficială în rândul sfinţilor, s-a făcut în anul 1955, la Alba Iulia.
Pomenirea mitropolitului Iorest se face de către Biserica Ortodoxă în fiecare an a data de 24 aprilie.
Viaţa Sfântul Ierarh şi mărturisitor Sava Brancovici, Mitropolitul Transilvaniei
În această perioadă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania îşi desfăşoara activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, din partea asupririlor naţionale, sociale şi religioase la care erau supuşi. După cum am amintit şi la Sfântul Iorest, Biserica Ortodoxă era singura instituţie în care îşi desfăsurau activitatea culturală şi religioasă românii. Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea atunci. Încercările de înlăturare a vieţii creştineşti strămoşeşti şi de introducerea prozelitismului catolic, până la mijlocului secolului al XVI-lea, apoi al calvinilor, până la sfârşitul secolului următor, nu semnifică altceva decât înstrăinarea de propriul neam, şi contopirea în rândul păturii conducătoare maghiare. Biserica Ortodoxă reuşeşte să reziste tuturor încercărilor prozeliste care au venit din partea principilor calvini, din Alba Iulia: Gabriel Bethlen, Gheorghe Ràkoczy I, Gheorghe Ràkoczy II, dar mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea.
După alungarea din scaunul mitropolitan, a mitropolitului Iorest, a fost ales în anul 1643, ieromonahul Ştefan (numele de botez Simeon), din mănăstirea de la Alba Iulia. În timpul păstoriri acestiuia s-a tipărit Noul Testament de la Alba Iulia, în anul 1648, prima ediţie în româneşte.
Atras de viaţa preotească şi urmând sfaturile unchiului Longhin, la moartea unei rude, protopopul Ineului, a mers în Ţara Românească, la Târgovişte, unde a fost hirotonit preot de mitropolitul Ştefan al Ungariei. Reîntros în Ineu, afla de moartea neaşteptată a soţiei şi de intrarea în monahism a mamei sale. A activat ca preot mai mulţi ani, mai precis până în 1656, când a fost ales ca mitropolit al Transilavaniei cu sediul la Alba Iulia, primind după regulă hirotonia întru arhiereu la Târgovişte la 16 septembrie 1656.
Câteva luni mai târziu, la 28 decembrie 1656, a primit diploma de recunoaştere ca mitropolit ortodox al Tranasilvaniei de la principile Gheorghe Rakoczy II (1648-1660), având o jurisdicţie mult mai întinsă decât predecesorii săi, şi anume Transilvania propriu zisă, Severinul, Zarandul, Bihorul şi Maramureşul, cu excepţia Ţării Făgăraşului. Drepturile de oblăduire ale Sfântului Sava erau cu mult mai întinse decât ale înaintaşului său Simeon Ştefan. Prin hristovul de întărire al craiului i s-a dat mitropolitului Sava «deplină putere în bisericile supuse oblăduirii sale, de a săvârşi drept şi legiuit toate cele ce se ţin de drăgătoria sa, de a cerceta bisericile şi de a le cârmui, de a face din toate cele se ţin de chemarea sa, după obiceiul lor, numai să nu fie potrivnice învăţăturilor dumnezeieşti». Nu era pus controlul superintendentul calvin, nici nu i s-au impus cele 15 puncte ale învăţăturii calvine ca predecesorul său, mitropolitul Simeon Ştefan în 1643, şi aceasta din două motive; unul era descedenţa sa dintr-o familie de vlădici şi luptărori împotriva jugului otoman şi al doilea, datorită diplomaţiei politice a princepelui Gheorghe Rakoczy II, care încheiase tratate cu domitorii Constantin Şerban al Munteniei şi Gheorghe Şerban al Moldovei.
După moartea ieromonahului Simeon Ştefan, în scaunul mitroplitan care a rămas vacant a fost ales protopopul văduv Simeon (Sava) Brancovici din Ineu (jud. Arad).
Viaţa lui, spre deosebire de alţi ierarhi este bine cunoscută, dintr-o cronică scrisă de fratele său Gheorghe.
Din această cronică aflăm că viitorul mitropolit făcea parte dintr-o veche familie sârbească, originară din părţile Herţegovinei, din localiatea Korenici. Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, această familie se refugiază în părţile Aradului, din pricina espansiunilor otomane, trăind printre români vreme îndelungată s-au românizat, fapt care s-a desprins dintr-o semnătură a mitroplitului, care apărea uneori sub forma „Brîncoveanu”. Din sânul acestei familii s-au ridicat câţiva episcopi care au păstorit la Ineu (jud. Arad), numit pe atunci Ienopole: Mate, apoi fiul său Sava şi Longhin, hirotonit mitropolit de către patriarhul ecumenic Chiril Lucaris.
Sfântul ierarh Sava s-a născut în jurul anului 1620, în localitatea Ineu, primind numele la botez de Simeon, din părinţi bine credincioşi, Ion şi Maria. După ce învaţă carte în casa părintească, călătoreşte prin Ungaria, Serbia, Bulgaria şi în cele din urmă la mănăstirea Cosma din Ţara Românească, unde era fratele tatălui său, vlădica Longhin, aici şi-a completat învăţătura. Auzind de moartea tatălui său, a doi fraţi şi a unei surori, s-a reîntors acasă şi s-a căsătorit, a avut copii care au murit de mici.
După moartea protopopului de Ineu, Gheorhe Brancovici, o rudenie, credincioşii îl roagă să îi ocupe locul. Accepând propunerea credincioşilor a mers în Ţara Românească, unde a fost hirotonit preot în catedrala din Târgovişte, de către mitroplitul Ştefan. Trecând şi pe la mănăstire Comana, află de moartea soţiei sale care a fost cu câteva zile înainte de hirotonirea sa întru preot, dar şi de călugăria mamei sale. Trecând peste necazurile văduviei, a păstorit mulţi ani în Ineu, ca preot-protopop, ocupându-se de viaţa duhovnicească a credicoşilor lui şi de apărarea lor în faţa cotropitorilor turci. Turcii ajunseseră până în zona Ineului, pe care principele Gheorghe Ràkoczy l - a transformat într-o fortăraţă puternică (în 1552, Banatul şi o parte din Crişana au devenit «paşalâc», cu centru la Timişoara).
În viaţa protopopului de Ineu apare o nouă schimbare în vara anului 1656, a fost ales ca mitropolit pentru scaunul vacant care era în Transilvania. După cum era obiceiul, a plecat din nou în Ţara Românească, unde a fost călugărit sub numele de SAVA, la Mitropolia din Târgovişte, apoi a fost hirotonit arhiereu de către Mitropolitul Ştefan, unchiul său Longhin şi alţi arhierei. După întoarcerea cu daruri primite din partea domintorului Constantin Şerban Basarab, a fost aşezat cu cinste în scaunul arhieresc din Alba Iulia, în locul răposatului său ierarh Simeon Ştefan.
Îndelunga sa păstorire ca arhiereu a fost tulburată de propaganda calvină pe care încercau să o introducă în credinţa şi viaţa creştinilor ortodocşi conducătorii confesiuni calvine maghiare, care erau sprijiniţi şi de principii Transilvaniei, dar şi de schimbările care au avut loc şi de războaie. Între anii 1659-1661, Sava a fost înlocuit cu alţi mitropoliţi: clericul rus Ghenadie III, iar după moartea acestuia, cu Daniil. În aprilie, 1662, primeşte o diploma de confirmare în scaun din partea noului principe calvin al Transilvaniei, Mihail Apaffi, care era un calvin convins.
Activitatea sa ca păstor al credincioşilor ortodocşi transilvăneni a început să fie tulburată de propaganda calvină mai ales după 1660, când moare Gheorghe Rakoczy II, şi încep lupte şi schimbări politice locale. Întrucât el suştine politica antiotomană a Princepelui, contracandidatul său Acaţiu Barcsay l-a îndepărtat din scaun în iulie 1660 fiind reconfirmat abia de noul principe Mihail Apaffi. De acum va păstori fără întrerupere până în anul 1680, reuşind între altele să refacă catedrala ortodoxă din Alba Iulia care a fost distrusă de turci.
Datorită condiţiilor grele prin care trecea Biserica Ortodoxă pe care o păstorea, în anul 1668, obţine cu greu permisiunea din partea pincipelui Apaffi, de a pleca după ajutoare în Rusia, aşa cum au făcut şi înaintaşi săi: mitropolitul Ilie Iorest, unchiul său, mitropolitul Longhin. Călătoria sa este descrisă pe larg de către fratele său Gheorghe care îl însoţea, dar şi de alte izvoare. Traseul pe care l-a urmat spre Rusia: Alba Iulia, trece prin Iaşi, prin Cracovia, unde a fost primit de regele Poloniei, Jan Kazimierz, ajungând la Moscova la sfârşitul lunii mai. A fost primit de ţarul Alexei Mihailovici Romanov, acest ţar a primit şi pe Ilie Iorest, de la care primeşte ajutoare băneşti şi obiecte de cult. A stat în capitală până la sfârşitul lunii august, în ziua următoare după ce a intrat la ţar, a scris un memoriu pe care l-a depus la biroul ambasadorilor din Moscova, în care a descris lupta prin care treceau românii, sârbii şi bulgarii din partea otomanilor: „există în părţile acestea, scria în acest document, o mare mulţime de creştini prevoslavnici sârbi, bulgari, români; toţi aceştia aşteaptă să fie de undeva năvala a creştinilor împotriva blăstămatului de turc, căci sunt în mare lipsă, năcaz şi strâmtoare...”. De sfinţii apostoli Petru şi Pavel a slujit alături de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi cel al Moscovei, dar şi cu alţi ierarhi ruşi sau străinii care erau acolo, în catedrala Uspenia din Kremlin. Aceşti patriarhi erau adunaţi la lucrările unui sinod convocat din 1666, pentru judecarea fostului patrirh Nicon. Cu această ocazie mitropolitul Sava vizitează marile monumente de artă, mănăstirile şi bisericile din Moscova şi din împrejurimi, cunoscând ierarhi, stareţi, ieromonahi şi preoşi ruşi. În 2 august 1668 este primit a doua oară în audienţă la ţar, primind un ajutor substanţial în banii pentru biserica sa, iar spre sfârşitul lunii primeşte şi un hrişov, având dreptul să meargă atât el cât şi înaintaşi săi o dată la şapte ani după milostenie în Rusia.
În 1668, înainte de sărbătorile Crăciunului, Cuviosul părinte Sava a ajuns la Reşedinţa sa din Alba Iulia. Mihail Apaffi împreună cu conducătorii confesiunii calvine, conştienţii că prin legăturile care şi le-a făcut în Rusia, i-a crescut hotărârea de a rezista faţă de noile încercări de calvinizare a Bisericii Ortodoxe, s-au luat îndatoriri şi interdicţii, prin care s-a urmărit calvinizarea Bisericii Ortodoxe româneşti. Toate acestea s-au făcut şi cu ajutorul superinterdentului calvin Petru Kovásznai din Alba Iulia, la data de 20 februarie 1669. Dintre toate cea mai grea era subordonarea faţă de superinterdentul calvin maghiar, în toate problemele bisericeşti, măsură care a fost reînoită după cinci ani.
Mitropolitul Sava a reuşit să înfrunte toate măsurile umilitoare ale principelui, salvând Biserica Ortodoxă şi neamul românesc. În anul 1670, mitropolitul Sava a făcut o călătorie în Ţara Românească, unde domitorul Antonie Vodă, împreună cu mitropolitul Teodosie al Ungrovalahie, cu sufraganii acestuia de la Râmnic şi de la Buzău, cu boierii din divan, i-au întărit o danie de 6000 de aspri pe an, pentru Mitropolia sa care era „o corabie ce se legăna în mijlocul valurilor mării, lipsită de cele din urmă mijloace, stând în mijlocul a tot felul de eretici, de felurite credinţe şi fiind hulită de ei din toate părţile în felurite chipuri...”. În 1672 mitropolitul Sava sfinţeşte mănăstirea Moisei din Maramureş, iar peste doi ani, biserica din Vlădeni, lângă Braşov, în 1674.
În anul 1675, a convocat un “sobor” sau adunare de protopopi, preoţi şi mireni în Alba Iulia, unde au fost luate multe măsuri cu privire la întărirea vieţii religios-morale a preoţilor şi credincioşilor români din Transilvania. A fost sinodul cel mai important şi a vizat înlocuirea limbii slavone cu româna în cult şi ridicarea nivelului vieţii morale a credincioşilor, făcând din mitropolitul Sava, după cum scrie şi prof. Mircea Păcurariu “primul ierarh despre care ştim că a dat dispoziţii în scris privind săvârşirea slujbelor în Româneşte”. Deci, de subliniat faptul că mitropolitul Sava a fost primul ierarh despre care ştim că a dat dispoziţii, în scris, privind săvârşirea slujbelor în româneşte. Tot la această adunare s-a hotărât ca preoţii să predice în româneşte în fiecare zi de duminică şi sărbătoare, iar în timpul postului, zilnic. Alte măsuri au privit disciplina clerului, s-a hotărât depunerea celor nevrednici de slujirea preoţească. Câteva măsuri priveau înlăturarea superstiţiilor, mai ales a celor legate de cultul morţilor. Credincioşilor li s-a cerut să se împărtăşească de patru ori pe an, să ia parte la slujbele care se săvârşeau în zilele de duminici şi sărbători, să cunoască rugăciunile, Tatăl nostru, Crezul, cele 10 porunci, să-şi trimită copiii la biserică în vederea catehizării. Din aceste hotărâri reiese că mitropolitul Sava era preocupat de ridicarea vieţii moral-duhovniceşti a păstoriţilor săi, dar mai ales de înlocuirea limbii slavone în cult cu cea românesacă, lucru pe care-l realiza şi marele său conteporan, mitropolitul Dosoftei al Moldovei.
În anii următori, datorită înţelepciuni mitropolitului, s-au obţinut din partea lui Mihail Apaffi câteva diplome deosebit de favorabile clerului ortodox. Una din ele îi recunoştea toate drepturile şi atribuţiile sale arhiereşti, pe lângă unele înlesniri administrative. Însă această frumoasă lucrare naţională, bisericească şi misionar-socială s-a încheiat la 2 iulie 1680, din dispoziţiei principelui. Când s-a construit un „scaun de judecată” la Alba Iulia, format din 101 persoane, din care făceau parte: conducători calvini maghiari, protopopi români filocalvini, mireni şi alţi, dar mai ales a superintendentului Mihail Tódöi, reprezentant prin Ştefan Platoş, în vederea judecării mitropolitului Sava. A fost judecat şi condamnat în aceeaşi zi, după o cunoscută colecţie de legi medievale transilvane, “Approbatae Constitutiones” şi după “Canoanle” Bisericii calvine maghiare, cu depunerea din treaptă. În aceeaşi zi, Apaffi a cerut sfatului orăşenesc din Sibiu să sigileze de îndată bunurile avute de cei doi fraţi Brancovici în casa în care locuiau cu chirie, atunci când treburile îi duceau în acest oraş. Peste două zile au fost trimişi doi oameni de încredere să execute dispoziţia. Pe lângă veşminte şi vase liturgice, obiecte de argintărie, stofe şi săbii, s-au mai găsit trei traiste cu cărţi româneşti, apoi «o ladă mare de pestriţă», în care erau 14 saci cu cărţi. Tot acolo a fost descoperită tipografia «tipografia, împreună cu toate instrumentele şi cu literele româneşti»; într-un alt sac «cărţi româneşti, maghiare şi latineşti, la număr 66, şi un ziar cusut în piele» (probabil jurnalul său personal). Alte cărţi s-au găsit şi la Mitropolie, după cum aflăm din aşa numitul «zaconic» sau «cartea legilor», un fel de statut de organizare a Bisericii noatre din Transilvania, din anul 1680.
Îndată după pronunţarea sentinţei a fost aruncat în închisoare, alături de fratele său Gheorghe, acesta fiind eliberat după scurt timp. Cronicarul maghiar Mihail Cserei, contemporan cu Sava, a scris că unii dintre acuzatori au fost mituiţi cu diverse daruri, pentru ai aduce acuze nedrepte mitropolitului Sava, iar în închisoare „era bătut până se rupea cămaşa şi carnea de pe trupul lui”, deşi era bătrân şi bolnav. Cronicarul sas Andrei Gunesch din Petreşti (jud. Alba), relatează aceleaşi lucruri că după ce a fost întemniţat, a fost bătut încât după «puţin timp şi-a dat nefericitul suflet». Istoricul Samuil Micu scria că «tot norodul şi tot clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni au luat, că Sava toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-a împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vrut a se uni cu acela». Tot el în cartea sa Istoria Bisericii românilor, aduce alte câteva amănunte: „În castelul de la Blaj al principelui Apaffi, dintru a cărui poruncă lăudatul Sava fu bătut de moarte, după aceaia din nou băgat în temniţă şi de acolo scos în toată vinerea, fu bătut cu toiage până la moarte”.
La scurt timp după judecarea şi întemniţarea lui Sava, s-au făcut mai multe încercări pentru eliberarea lui, prin mijlocirea fratelui său Gheorghe, cu ajutorul şi sprijinul domnitorul Şerban Cantacuzino al Ţării Româneşti şi al lui Constantin Brâncoveanu, viitorul domn. Din raţiuni de ordin politic, Mihail Apaffi l-a eliberat pe mitropolitul Sava din închisoare, nu se cunoaşte data. Fiind bătân şi bolnav, a trecut la cele veşnice, în anul 1683, probabil în luna aprilie, nu se ştie unde se află mormântul său. Pentru pomenirea la sfânta Liturghie a răposatului mitropolit, fratele său dăruieşte o Evanghelie (tipărită la Bucureşti, în 1682), bisericii din Veştem, lângă Sibiu.
Sfântul ierarh, ca păstor şi părinte al românilor din Transilvania, s-a dovedit a fi un mare apărător al credinţei ortodoxe şi devotat al Bisericii lui Hristos. A păstorit Biserica Ortodoxă din Transilvania timp de 24 de ani, în condiţiile şi îmrejurările cele mai vitrege, dând dovadă de mult curaj în a mărturisi şi apăra dreapta credinţă, a combătut învăţăturile calvine, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase lăcaşuri prin sate şi oraşe, a rândiut preoţi şi a mângâiat pe ţăranii ardeleni, întărindu-i în credinţă şi nădejde.
Referitor la unirea cu Roma, Petru Maior scria că ea este “o meteahnă străină”; Gheorghe Şincai spunea că aceasta n-a avut alt rezultat decât “ura dintre fraţi”, iar Gheorghe Bariţiu a calificat unirea cu Roma drept cea mai mare nefericire a poporului român. Este interesant de subliniat că în cazul mitropolitului Sava Brancovici (1656-1680), primul care a pus problema canonizării a fost un cărturar unit, August Treboniu Laurian, care, încă la 1850 scria: “Sava II fu unul dintre mitropoliţii cei rari şi care merită de a fi numărat între sfinţi”.
Pe lângă cei trei corifei ai Şcolii Ardelene (Maior, Şincai, Clain), au fost şi alţi doi istorici uniţi care au prezentat luminos figura mitropolitului Sava: Al. Papiu Ilarian şi Gheorge Bariţiu.
Samuil Micu scria că “tot clerul românesc ca un lucru adevărat ţine, cum de la cei bătrâni luat, ca Sava acesta toate întâmplările acestea le-a păţit pentru credinţă, că s-au împotrivit eresului calvinesc şi l-a lepădat şi n-a vreu a se uni cu acela...”.
Cuviosul Sava a fost un păstor bun, echilibrat, care nu şi-a părăsit turma încredinţată nici atunci când i-a cerut fratele său Gheorghe să fugă în altă ţară şi să scape de prigoana duşmanilor săi. Cu creştineacă dragoste în preajma morţi sale sfântul Sava i-a răspuns în câteva cuvinte duioase „Frate prea iubit şi fiul meu sufletesc, nu pierde puterile, căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune... În adevăr nu mai am prea mare greutate în suflet, dar mai vârtos mă doare să te văd murind cu mine lângă mine, căci timpul desăvârşiri mele a sosit, luptă bună am luptat, cursul am pilnit, credinţa am păzit şi acum să se preamărească Hristos în trupul meu , fie prin viaţă, fie prin moartea mea îmi este Hristos şi moartea îmi este câştig... Vino la cea din urmă sărutare a mea, înainte de moartea mea: să mergi cu bine şi Domnul Dumnezeu să fie cu tine... Pentru ca să poţi păstra viaţa în Ortodoxie, îţi reamintesc un singur sfat: niciodată să nu te lepezi de credinţa dreaptă a strămoşilor noştri”.
După grelele suferinţe, chinuri, pătimiri, batjocuri, dar şi strădăniile depuse de el, prin care a trecut timp de trei ani cât a fost închis şi-a dat sufletul lui Hristos, le-a trăit sfântul cu tărie sufletească şi lepădare de sine, fiind socotit de urmaşi săi ca un mucenic sau martir al legii strămoşeşti. Sfântul Sava nu a suferit numai pentru statornicia în chemarea sa, ci şi pentru dreapta credinţă a Răsăritului. De aceea Biserica Ortodoxă a hotărât printr-o întrunire sinodală din 1950 canonizara sa. Acest lucru se va face în anul 1955, la 21 octombrie, în catedrala din Alba Iulia, alături de înaintaşul său Ilie Iorest, fiind trecut în rîndul sfinţilor, iar prăznuirea lui se face în data de 24 aprilie. După această dată se va întocmi şi slujba din minei, dar şi acatistele lor, sau ridicat biserici în cinstea lor ori chipurile lor s-au pictat pe multe din Bisericii, în special în cele din Transilvania.
Cunoscând toate aceste minunate şi plăcute fapte în faţa lui Dumnezeu din viaţa sfântului Mărturisitor Sava, mitropolitul Transilvaniei, să încercăm să-i urmăm pilda de trăire în credinţa noatră strămoşească, mai ales acuma când şi noi ne lovim de tot felul de curente în Biserica noastră mama, care sunt aduse sau chiar introduse de către oamenii de credinţă ortodoxă. Să-l rugăm pe acest minunat sfânt să mijlocească pentru noi înaintea lui Hristos ca să-i putem urma dragostea, credinţa şi curajul de care a dat dovadă.
În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul „Sfântul Arhanhel Mihail”, în satul Peri (azi în Ucraina Subcarpatică). În 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată, „stravropighie” a Patriarhiei ecumenice din Consatntinopol, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care îşi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina).
Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat legături strânse cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de o credinţă din Moldova învecinată.
În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucrainieni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Munceni în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii din Maramureş şi Sătmar.
După dezbinarea de la 1701, propaganda catolicismului a început să se răspândească şi în Maramureş. La sinodul din 7 octombrie 1698 de la Alba Iulia, a semnat şi protopopul Matei din Lăpuş, protopopul Ştefan al Chioarului, preoţii Ştefan şi Nistor din Chioar. Pentru a înlătura acţiunea prozelitistă uniată dirijată de episcopia din Muncaci, preoţimea din Maramureş a ales în 1690 un episcop din părţile locului, pe protopopul Iosif Stoica, nobil din Criciova (azi comuna Crişăneşti din dreapta Tisei), hirotonit arhiereu în Polonia de fostul mitropolit Dosoftei al Moldovei, aflat atunci în exil.
În data de 15 mai 1690, Iosif Stoica ţinea un sobor în satul Budeşti. A judecat un proces de proprietate, la 17 aprilie 1698 (şi în 1699, tot la Sighet). Un alt „sinod mare” la Sighet, un sinod la mănăstirea Moisei, în 1700, şi un sobor la Sarasău, la 29 septembrie 1704. „Soborul” sau „scaunul de judecată” era format din protopopii celor trei „ieraşuri”: „de Sus” (al Vişeului), al Cosăului şi „de Jos” (al Sighetului) precum şi din câţiva preoţi şi nobili mireni.
Episcopul Iosif n-a avut o reşedinţă stabilă, ci sta fie în mănăstirea de lângă Hust, fie în mănăstirea Uglea. Pe un antimis cu text slavon sfinţit de el, se intitula: „din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, administrator al Mitropoliei din Bălgrad din Ardeal”.
Puţin probabil că a fost locţiitor de mitropolit (de la moartea lui Varlaam în 1692 până la alegerea lui Teofil); mai degrabă, el se socotea ca singurul reprezentant autentic al Bisericii Ortodoxe româneşti de aici, în vremea când mitropoliţii de Bălgrad erau supuşi superintendentului calvin. Iosif Stoica a rămas în istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a ştiut să-şi apere fiii duhovniceşti în faţa oricăror încercări ale episcopilor uniţi de la Muncaci de a atrage pe români la uniaţie.
Clerul şi credincioşii din Maramureş au fost cu totul străini de actul de unire, săvârşit de Atanasie Anghel în 1701.
Istoricul şi fostul cancelar al Transilvaniei, Nicolae Bethlen (1642-1716) afirmă că episcopul Iosif a întocmit şi o scrisoare împotriva unirii cu Roma, bazat pe texte din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, din nefericire pierdută.
Despre viaţa sa din tinereţe, aflăm că a început să înveţe la biserica din sat, şi-a continuat studiile la mănăstirea Peri şi apoi în Polonia. Istoricul Ştefan Meteş afirmă că Iosif a studiat şi la mănăstirile din Moldova, probabil la Neamţ: „din cei cari şi-au făcut călugăria şi învăţătura în Moldova mulţi s-au întors în Ardeal ajungând preoţii diferitelor sate, apoi călugări…şi mai puţin au urcat treptele episcopiei: Ilarion, Varlaam, Anastasie, Tarasie, Gheorghe, Eftimie, Spiridon şi Augustin la Vad; Petronie, Silomon, Savul, Iosif Stoica, în Maramureş”.
După căsătorie a fost hirotonit preot la mănăstirea Peri pentru biserica din Ciumuleşti, de lângă satul natal. La scurt timp ramâne văduv, şi s-a călugărit schimbându-i-se numele din Ioan în Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, cultura teologică, inteligenţa şi împlinirea misiunii de slujire, a fost ales protopop al Vişeului. Vremurile tulburi, cu presiunile calvine şi catolice au făcut să fie ales episcop (o alegere providenţială), Dumnezeu punând pavăză Bisericii maramureşene în aceste vremuri tulburi, pentru 20 de ani.
Pe lângă mănăstirile Hust şi Uglea, şi-a găsit adăpost la mănăstirile Giuleşti, Moisei, Budeşti şi bineînţeles, Peri. În primii zece ani ai păstoririi, a făcut faţă presiunilor calvine, iar apoi a făcut faţă problemelor ridicate de catolici.
În acest timp s-au afiliat episcopiei româneşti şi ruteni ortodocşi, căci întâlnim la unul din soboare şi pe protopopul Ioan din Jagova (1689-1704). Din problemele rezolvate la soboare şi judecăţi, episcopul s-a dovedit a fi „un păstor sufletesc energic, harnic şi cu grijă mare pentru viaţa religioasă şi morală a credincioşilor săi şi pentru disciplina bisericeasccă, şi totodată un demn apărător al bunurilor bisericeşti împotriva celor ce încercau să le înstrăineze”. Îndeosebi a fost un luptător îndârjit împotriva episcopului unit Iosif de Camellis, catolic fanatic ce încerca să-l compromită încă din 1692, într-o scrisoare din 15 martie, către autorităţile comitatului, acuzându-l că hirotoneşte pe bani preoţi fără pregătire. Iosif a fost „cel mai strălucit şi mai de frunte episcop al Maramureşului, a cărui faimă a străbătut hotarele comitatului şi ale ţării”. Deci Iosif Stoica n-a fost singurul caz de admirat din partea uniţilor, meritele fiindu-i recunoscute de toţi cei de bună credinţă.
Că a luptat împotriva calvinilor, reiese din plângerile acestora, în special din cele ale vicecomitelui Maramureşului, Franţ (Francisc) Darvai, care căuta să-l înlăture de la început fiindcă episcopul se opunea propagandei şi căuta să-i elibereze pe români de sub jugul confesional reformat. În 1699 a rezistat în faţa propagandei de unire refuzând să trimită delegaţi din Maramureş şi declarând o unire formală cu reformaţii spre a proteja Biserica.
El şi-a dat seama că unirea cu Roma (Diploma Leopoldină din 16 februarie 1699 dădea dreptul preoţilor români de a se uni cu oricare din cele patru confesiuni recepte) ar însemna şi primirea jurisdicţiei episcopiei de Muncaci. Fiind ucis arhimandritul unit Isaia la Bixad, a trebuit să plece la Alba Iulia spre a fi cercetat zile în şir de cancelarul Nicolae Bethlen.
Conflictul cu uniţii de la Muncaci era mai vechi, de la începutul păstoririi sale, când „sfinţea pe toţi candidaţii de preoţi respinşi de Muncaci pentru motive de incapacitate şi nedemnitate, cari apoi reîntorcându-se în eparhia lor, refuzau supunerea datorată episcopului şi îndemnau pe ruteni la părăsirea unirii cu Roma” (Al. Filipaşcu). Reiese şi de aici dragostea pentru credinţa dreaptă şi necruţarea oricărui efort în cercetarea păstoriţilor săi. Iar faptul că la actul de unire din 1701 de la Bălgrad (Alba Iulia) n-a luat parte nici un român din Maramureş, se datorează lui.
Scrisoarea pomenită mai sus de la istoricul maghiar Nicolae Bethlen, a purtat numele de „Contra Unionem cum Pontifice” şi a fost prezntat în 1702. În acest an autorităţile l-au dus la Cluj şi Alba Iulia, „sub honesta custodia”, pentru a discuta cu Bethlen. Cu această ocazie a înaintat acel memoriu despre care guvernatorul scria că: „eu n-am crezut să poată ieşi din cap de român din Maramureş, un răspuns ca acela, nici au cercat neştine de-aici înainte, să unească Maramurăşul”.
După 15 ani de păstorire, episcopul Iosif a fost victima unor acuzaţii false aduse de duşmanii Ortodoxiei şi neamului românesc. În 1705, vicecomitetul Maramereşului, Francisc Darvay, l-a obilgat să semneze un act în 20 de pucte, care periclita mult credinţa ortodoxă şi însăşi fiinţa românească. Refuzând să facă acest lucru, a fost arestat şi întemniţat în cetatea Hust. Nu era străin de această arestare nici episcopul unit de la Muncaci, grecul Iosif Camilis, care urmărea să numeacă la Sighet un vicar unit, în persoana lui Gheorghe Ghenadie Bizanczi.
Preoţii şi credincioşii maramureşeni au protestat cu demnitate, în mai multe rânduri, cerând eliberarea ierarhului lor. În timp ce se găsea în temniţă, a fost ales un nou episcop, cu numele de Iov Târcă. Şi aceasta a avut o păstorire agitată, de câţiva ani, după care, autorităţile au ordonat să se facă o anchetă asupra lui. El a reuşit să se refugieze în timp din Maramureş – posibil în Moldova – fiind condamnat la moarte, în lipsă.
Opinia istoricului unit Filipaşcu, că „memoriul va fi fost întocmit de calvinii din Sighet, deoarece după alte mărturii, Stoica era ignorant („rudissimus”) în materie religioasă” împărtăşită şi de alţi uniţi, este falsă şi este bazată pe calomniile adunate de istoricul Hodinka într-o carte, măsluite prin metode iezuite, cum s-a întâmplat şi cu alţi ierarhi (mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici ş.a.). Filipaşcu n-a studiat viaţa curată a lui Iosif Stoica, nici luptele sale, nici minunile făcute de acesta. De altfel am arătat mai sus unde studiase anterior viitorul episcop, iar calvinii nu aveau interes să apere Biserica Ortodoxă.
În anul 1646 a fost chemat la Sibiu în faţa fiorosului general Rabutin, guvernatorul militar al Transilvaniei. Acesta era o adevărată fiară. La o şedinţă a guvernului le-a spus miniştrilor că numai motivul că sunt proşti îl reţine să nu le taie capetele la toţi.
Somaţia să se prezinte la Rabutin a fost trimsă prin cancelarul Bethlen. Crezând că episcopul nu va veni, i-a scris vicecomitelui să-l aducă legat, dar acesta s-a prezentat generalului. Între ei a avut loc o confruntare pe care numai Dumnezeu o ştie. A fost o adevărată minune că s-a întors cu viaţă şi fără să facă vreo concesie. „S-au înturnat şi cu pace au mers în Maramureş”, notează Bethlen.
Iosif Stoica a fost şi la Viena în anul 1701, unde i s-a întins aceeaşi capcană ca şi lui Atanasie Anghel şi lui Inochentie Micu. Imperialii l-au ţinut acolo câteva luni dorind a-l constrânge la apostazie şi trădare, după ce a respins categoric unirea cu Roma. A fost o altă minune că a ieşit de acolo teafăr şi cu conştiinţa curată. „Ierarh al rugăciunii şi al faptelor duhovniceşti şi patriotice” (Nuţu Roşca), a făcut multe vizite canonice şi a ţinut soboare. Cele de la Budeşti (1690), Sighet (1698, 1699), Drăgoieşti (1699), Moisei (1700), Sarasău (1704), Sighet (1704) erau de fapt „reuniuni importante de lucrare întru sporirea dreptei credinţe” (N. Roşca).
Chiriacodromionul publicat de Constantin Brâncoveanu (1699), a fost trimis multor biserici maramureşene. Pe multe se află scris: „din blagoslovenia arhiepiscopuui Iosif Stoica al Maramureşului cumpărat-am această carte”. Pe cazania bisericii din Glod (Maramureş) - biserica de lemn cu hramul Sfântul Nicolae atestată la 1700, dar probabil va fi existat şi înainte, sau o alta - este scrisă însemnarea : „din îndurarea Părintelui şi sârguinţa Fiului şi obârşirea Duhului Sfânt şi din blagoslovenia Preasfinţitului Iosif Stoica a Maramureşului…1700 XI. 17, protopop Ştefan Petrovai”, episcopul de mai târziu al Maramureşului.
Între anii 1693-1696 a tipărit la mănăstiea Peri, cărţile: Evangheliarul, Molitvelnicul, Penticostarul şi Triodul. S-a mai adăpostit câte puţin timp, pe lângă reşedinţele menţionate, la Biserica Albă, Sighet şi mănăstirile Ciumuleşti şi Barania, unde a avut o moşie.
Păstorirea sa a luat sfârşit în împrejurări neplăcute. În 1705 prigonirile intensificându-se, i s-a intentat de către Darvay un set de 20 învinuiri false (aceleaşi ca şi la Iorest şi Sava) şi fără judecată a fost întemniţat în cetatea Hust, unde a fost supus unui regim de exterminare. La acest complot au participat prin cumpărare (corupere) nobilul Ioan Popovici şi preotul Ivan din Irholz. După luni de zile de stat la închisoare, mănăstirea Peri a fost distrusă (în acest timp), averile episcopiei, bisericilor şi mănăstirilor confiscate, o parte din ele date lui Adam Pogan din Ceb (Cseb), iar alta ocupată de comitat (cele mănăstireşti). Preoţii, nobilii şi credincioşii au protestat energic în mai multe rânduri, dar fără rezultat. De mult timp, episcopul unit Iosif Camillis urmărea impunerea unui vicar unit la Sighet, şi anume pe Gheorghe Bizanczi.
Se pare că însuşi principele calvin Francisc Rakoczy, care se răsculase împotriva imperialilor (răscoala curuţilor, 1703-1711, la care aderaseră cu multă însufleţire românii) avea interesul să aşeze ca episcop pe Iov Ţirca. El a fost în 1697 contracandidatul lui Atanasie Anghel la scaunul de mitropolit. În 1706 era în Moldova, probabil în vederea hirotonirii ca arhiereu, de unde trimitea o scrisoare lui Rakoczy. A fost numit aşadar în locul lui Iosif Stoica, în anul 1707, când intra în fruntea armatelor victorioase calvine în Alba Iulia şi ocupa locul lui Atanasie, refugiat la Sibiu. După recucerirea Alba Iuliei de către imperiali şi restabilirea lui Atanasie, Iov Ţirca se retrase în Maramureş şi ocupă scaunul de episcop. Cât timp a fost aici (1707-1709) a săvârşit o mulţime de excese, fărădelegi şi enormităţi pentru care Comitatul întrunit la 5-6 februarrie 1710 l-a condamnat la moarte, iar omul său de încredere, preotul Ştefan Pap (Oros) din Năneşti, pedepsit cu o amendă de 400 de florini. Ţirca a izbutit să scape de pedeapsă, cu complicitatea protectorului său (a fost lăsat să fugă din faţa pedepsei) şi să se refugieze din Maramureş în Moldova.
Episcopul Iosif Stoica a fost eliberat la sfârşitul lui 1705 sau începutul anului 1706. Maramureşenii s-au bucurat, dar comitatul nu i-a mai recunoscut demnitatea de episcop. Cu toate acestea, în paralel cu Ţirca şi mai ales după condamnarea lui (încă din 1709), a săvârşit diferite slujbe arhiereşti îndeosebi pe teritoriul Muncaciului. “A sfinţit vreo 60 de preoţi pentru eparhia Muncaciului, a readus la <<schizmă , adică la Biserica Ortodoxă, 16 sate unite” sau că, fiind “chemat de Kaminski, în anul 1709, a hirotonit în Muncaci câţiva ţărani”. Lucrul acesta a fost posibil mai ales că, după moartea lui Iosif Camillis (1706), situaţia eparhiei Muncaciului era foarte tulbure.
În Maramureş, Biserica ortodoxă era condusă în 1706 de cei patru protopopi. Dar episcopul român n-a putut să-şi reocupe scaunul vlădicesc. Se pare că în vara anului 1711 se afla în Maramureş, probabil la intervenţia lui Brâncoveanu către Curtea din Viena, unde încerca acest lucru. N-a reuşit, căci la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie acelaşi an, a trecut la cele veşnice, se crede că la mănăstirea Giuleşti.
Adăugăm faptul că mănăstirile Giuleşti şi Moisei unde şi-a avut reşedinţa, au scăpat de tunurile lui Bukow. La Peri, unde a fost hirotonit preot se zideşte o biserică, la Apşa de Jos se întemeiază o mănăstire, iar în dreapta Tisei au apărut cel puţin 14 mănăstiri. În timpul regimului comunist, în Maramureşul din România s-au ridicat 35 de biserici noi, 46 case parohiale şi au fost renovate şi pictate multe din cele existente.
Istoricul unit Tit Bud afirmă: “fericit ar fi fost poporul român din comitatul Maramureş, Satumare, Ugoci, Beregh, Hajdudorogh şi a Birului dacă ar fi rămas continuu sub jurisdictiunea archiepiscopilor de Alba Iulia. Fericit, căci nu s-ar fi ruthenisat multe sate româneşti, cum ştim, că s-au ruthenisat prin preoţii rutheni trimişi de la Muncaci şi de la Ungvar”.
Sfântul Iosif a fost un adevărat mărturisitor, luptător şi apărător al Ortodoxiei şi al românilor maramureşeni pe care-i iubea atât de mult şi pentru care s-a jertfit.
Pentru a împiedica lucrarea prozelitistă a episcopilor uniţi de la Muncaci, preoţimea românească din Maramureş şi-a ales un episcop din partea locului, şi anume pe protopopul văduv Iosif Stoica, „nobil” din Criciova. A fost călugărit într-una din mănăstirile maramureşene şi apoi hirotonit întru arhiereu de către fostul mitropolit al Moldovei, învăţatul Dosoftei, aflat atunci în exil la Jolkiew, în Polonia. Fără îndoială că marele mitropolit moldovean l-a întărit în dreapta credinţă şi l-a îndemnat să vegheze la apărarea şi păstrarea ei, cunoscând toate uneltirile potrivnicilor Ortodoxiei româneşti.
Nu se ştie unde şi-a avut reşedinţa, poate în una din mănăstirile maramureşe, fie la Hust, fie la Uglea, fie în alte locuri. Se cunoaşte un antimist sfinţit de el în 1692, cu text slavon, în care se intitula: “din mila lui Dumnezeu, episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stravropighiei patriarhale constantinopolitane, locţiitor al Mitropoliei din Bălgrad (Alba Iulia)din Ardeal”. Înseamnă că în acel an va fi avut şi calitatea de locţiitor de mitropolit al Transilvaniei, scaunul fiind vacant. Se cunosc căteva “soboare” de preoţi şi mireni, convocate de el, în care s-au luat felurite măsuri pentru bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhia Maramureşului. A făcut vizite în parohii, a sfinţit biserici, a hirotonit preoţi, a rostit cuvinte de învăţătura în faţa păstoriţilor săi.
Episcopul Iosif rămâne în istoria Bisericii noastre ca un ierarh vrednic, care a ştiut să-şi apere păstoriţii în faţa provocărilor maghiare de a-i îndepărta pe români de la credinşa ortodoxă, prin acceptarea „unirii” cu Biserica Romei. Clerul şi credincioşii români din Maramureş au fost cu totul strâini de actul unirii săvârsit de mitropolitul Atanasie în 1701. Şi acest lucru s-a datorat în primul rând vredniciei episcopului Iosif. Istoricul maghiar Nicolae Bethlen, fost cancelar al Transilvaniei, nota că episcopul Iosif Stoica a întocmit şi o scrisoare împotriva unirii cu Biserica Romei, bazată pe texte din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, exprimându-şi chiar uimirea că un român era capabil să scrie o lucrare atât de temeinică, este regretabil că nu o cunoaştem.
După 15 ani de păstorire, episcopul Iosif a fost victima unor acuzaţii false aduse de duşmanii Ortodoxiei şi neamului românesc. În 1705, vicecomitele Maramureşului, Francisc Darvaz, l-a obligat să semneze un program în 20 de puncte, care periclita mult credinţa ortodoxă şi însăşi fiinţa naţională românească. Refuzând să facă acest lucru, a fost arestat şi întemniţat în cetatea Hust. Nu era străin de această arestare nici episcopul unit de la Muncaci, grecul Iosif Camillis, care urmărea să numească la Sighet un vicar unit, în persoana lui Gheorghe Ghenadie Bizanczi.
Preoţii şi credincioşii maramureşeni au protestat cu demnitate, în mai multe rânduri, cerând eliberarea ierarhului lor. În timp ce se găsea în închisoare, a fost ales un episcop nou, cu numele Iov Ţirca. Şi acesta aa avut o păstorire agitată, de câţiva ani, după care, autorităţile au ordonat să se facă o anchetă asupra lui. El a reuşit să se refugieze la timp din Maramureş – se pare în Moldova – fiind condamnat la moarte, în lipsă.
După eliberare din închisoare, Iosif Stoica şi-a îndeplinit în ascuns îndatoririle sale vlădiceşti. În 1711, a încercat să fie reaşezat în scaunul episcopal, dar fără rezultat. Dipă puţină vreme, tot în acel an, a trecut la cele veşnice.
Aşadar, vlădică Iosif a fost un vrednic apărător al credinţei ortodoxe în Maramureş. El a rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine opresoare. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, în 1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândull sfinţilor, ca „mărturisitor” al credinţei ortodoxe. În hotărârea sinodală se rânduia ca prăznuirea lui să se facă în ziua de 24 aprilie, odată cu mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici. În aceeaşi hotărâre se spune: „În bisericile care se vor ridica de acum înainte, se va zugravi icoana acestiu sfânt şi mare ierarh, iar pentru ca evlavia binecredincioşilor popor român să sporească faţă de el, rânduim ca unele din bisericile care se vor zidi să-şi poată lua hramul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul”.
Mai menţionăm tăria sa de caracter şi darul suprafiresc cu care Dumnazeu l-a înzestrat, specific sfinţilor, în timpul petrecerii la închisoarea Hust. A fost ţinut în regim de exterminare, cu foame, frig, umezeală şi lipsă de lumină, cu ziduri puternice de piatră dură, cu grosimea de peste 2 metri. Înăuntrul cetăţii era un mare depozit de pulbere explozibilă şi armament. Mai târziu (1768) un trăznet puternic a aprins pulberea şi a aruncat în aer cetatea.
Având în vedere sfinţenia vieţii şi suferinţele îndurate ca mărturisitor al Ortodoxiei, la propunerea episcopului Justinian Chira al Maramureşului, Sfântul Sinod l-a trecut în rândul sfinţilor prin hotărârea din 20 iunie 1992 şi abia peste 11 ani, la 9 septembrie 2003, a urmat proclamarea solemnă a canonizării. Ziua de prăznuire este la 24 aprilie, alături de Sfinţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici.
Să-l cinstim şi noi, cântând: „Îndreptător al credinţei şi învăţător prea blând te-ai arătat păstoriţilor tăi şi cu smerenie slujind, pe Hristos ai mărturisit. Drept aceea, cu neîncetată cântare te lăudăm zicând: Bucurăt-te, Sfinte Părinte Iosif, ocrotitor al credincioşilor maramureşeni”. (Condacul Sfântului).
Cf. S. Reli, Biserica-Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p.103; Ş. Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu 1936, p. LXXIX- LXXX;
Ş. Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, vol. 1, Sibiu, 1935, p.238; S. Reli, op.cit., p.105;
Ca urmare a unei scrisori publice adresate Patriarhului Romaniei de catre episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, am dorit sa facem cateva referiri asupra acestui subiect. Actiunea retrocedarilor din Ardeal nu tine seama de realitatile istorice si tulbura linistea satelor. Parintele Eftimie Mitra de la schitul “Tuturor Sfintilor Romani” de langa cetatea dacica Sarmizegetusa Regia, care a fost fost implicat in disputele “retrocedarilor de biserici”, ne-a raspuns la cateva intrebari:
Aici puteti citii scrisoarea episcopului greco-catolic: http://www.greco-catolica.org/a511-Comunicat-Episcopul-Virgil-Bercea-ii-cere-Patriarhului-Daniel-sa-condamne-public-actele-de-agresiune-ale-reprezentantilor-BOR-contra-greco-catolicilor-din-Vasad-jud-Bihor.aspx
