După
prăbuşirea comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o
anomalie. Alianţă strict defensivă, creată în 1949 împotriva Uniunii
Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai
corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii
dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să
restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite. Mai mult, între 1989
şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi
Ungaria. „Maurul” NATO îşi făcuse pe deplin datoria, putea să părăsească
scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda
asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James
Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor privind reunificarea
Germaniei („alianţa nu va înainta nici un inch către Est”),
administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în
favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA
asupra statelor europene individual, şi a UE în general.
Expansiunea NATO urma să joace un rol central în această politică
reevaluată a Americii faţă de Europa şi ducea la o nouă confruntare cu
Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a
hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre
ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au
argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr,
dispăruse, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a
apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul
Mijlociu. Dar, nu au fost în stare să definească limpede care anume erau
acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt
motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo
ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung.
Pentru Statele Unite, perspectiva unui
NATO lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru
noii membri ai organizaţiei, însemna revanşa faţă de fosta opresiune,
prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extindere, acoperind
toate ţările estice, şi-a asumat cumva NATO riscul de a-i proteja pe
noii membri? Nici astăzi, după 20 de ani, răspunsul nu este sigur da. În
cel mai bun caz, calitatea de membru al NATO avea mai degrabă o valoare
psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi, de pildă,
rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 din
România au însemnat pentru această ţară ieşirea din sfera de influenţă
politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să
graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în
cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe
moment soluţii, ceea ce nu însemna că a acceptat-o. A reacţionat
reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, prima
Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există
posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă
condusă de Moscova. Extinderea în continuare a NATO, după ce Războiul
Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs
NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între
vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, un emisar al
Washingtonului, neoconservatorul Bruce Jackson, a iniţiat şi executat
operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene
(România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a
Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul
faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată
Europa Occidentală. La 5 februarie 2003 acelaşi emisar a redactat
personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a
planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi
membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au
protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între
europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la
Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei.
Iar alţii pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al
Americii în Europa Răsăriteană după 1991-1993, astfel: „În ultimele
decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie
şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să
poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă
provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa
Răsăriteană se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi
parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste
investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius,
creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între
viitorii membri ai NATO a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii
istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare
economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în
ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării
cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity
in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York,
pp.117-131). Scria şi Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii
Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a
existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar
dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură
ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele
lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor
citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the
West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Pe de altă parte, în anii
2000-08 ai administraţiei Bush jr., Europa Occidentală s-a îndepărtat şi
mai mult de America.
Din pricina ignorării de către
Washington a agendei internaţionale existente, o serie de divergenţe mai
vechi, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale,
Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor
antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi
convenţia privind armele biologice, s-au adâncit. Mai mult, la reuniunea
NATO de la Bucureşti, de la 2-4 aprilie 2008, Bush a scăpat din mâini
frâiele alianţei, Germania a preluat rolul de factor decizional al
organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene
s-au raliat în spatele Angelei Merkel, pentru a împiedica lărgirea
alianţei în spaţiul ex-sovietic, iar când hotărârea lor a fost anunţată,
Georgia şi Ucraina „portocalii” au constatat, uluite, că sprijinul
Statelor Unite nu a fost suficient ca să le pună pe calea aderării.
Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit
o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar
vest-europenii au cerut insistent formularea unei noi politici externe
americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat, că
Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a
aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului
Rece (James Rubin, profesor la departamentul pentru afaceri
internaţionale şi publice al Universităţii Columbia, din New York). De
asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să
aducă o prietenie transatlantică reală, curând după tragicul eveniment
de la turnurile gemene din New York 66% dintre vest-europeni, conform
unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat
opinia că politica Americii în lume a fost o cauză majoră a atacurilor
teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu
oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura
Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit
nici temerile, şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva.
Solidaritatea lor a dispărut, credeau pe atunci specialişti de la
Fundaţia Carnegie.
Dar, născută în cel mai violent secol
din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte
organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a
încercat şi ea să ţină pasul cu vremurile şi să se globalizeze, din
Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la
reuniunea organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea
organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu
Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii –
Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – pot să contribuie la
efortul de a răspunde urgenţelor globale. A încercat, apoi, în 2008, să
se extindă la 400 de km de Moscova şi în Caucaz, dar a cunoscut un eşec
sever. Astăzi, într-un „Drang nach Osten” reşapat, cu puţine ore
înaintea celui de al 27-lea summit al său, de la Newport, în Marea
Britanie, încearcă din nou „marea cu degetul”, Marea Neagră, către
aceeaşi Ucraină şi aceeaşi Georgie, încearcă să spargă rezistenţa şi
frontierele Rusiei imperiale, vechi de peste jumătate de mileniu.
Declaraţiile şi gesturile belicoase împotriva Moscovei s-au înteţit.
Secretarul general al alianţei, danezul Anders Rasmunssen, dă neobosit
târcoale Rusiei, îl invită pe Poroşenko în Ţara Galilor, este într-o
stare de agitaţie suspectă, se mişcă eratic de la Kiev în Islanda, apoi
la Oslo, de acolo o clipă acasă, la Copenhaga, înapoi la Bruxelles, de
unde dă interviuri la presa britanică şi cere, imperativ, „o prezenţă
NATO mai vizibilă în Est”, adică cere Washingtonului, într-un ziar din
Londra, o prezenţă mai vizibilă în Doneţk, pentru descurajarea Moscovei
pe râul Narva, la frontiera cu Estonia, în vederea realinierii
Berlinului cu districtul Columbia şi statul Virginia, de pe râul
Potomac, peste Atlantic(?!) – europeanul normal la cap poate înnebuni,
ce să mai spunem de americanii certaţi cu geografia… Prim-ministrul
ucrainean Iaţeniuk (Iatsy, după cum îl alintă Tori, adică sponsora lui
cu 5 miliarde de dolari, Victoria Nuland a Departamentului de Stat) îi
ţine hangul, ba chiar plusează, că Ucraina insistă să intre în UE şi
NATO, minţi înfierbântate poloneze (sună cunoscut…) şi baltice ţin şi
ele aproape. Traian Băsescu încalcă grosolan documentul constitutiv al
NATO, din 1949, şi cere alianţei să livreze armament Ucrainei. Nimeni de
la Bruxelles şi Washington nu-l ceartă, se vede că toţi au luat în
serios acolo faptul că nu reprezintă pe nimeni aici. Că este un
preşedinte anulat.
În ce priveşte agenda anunţată a
summitului, adevăratele probleme ale NATO 2014, ca şi în trecut, vor fi
măturate sub covorul roşu, întins în UK pentru mai marii lumii. În acest
punct, probabil vom reveni. Totuşi, două fapte sunt astăzi sigure faţă
de anii şi summiturile trecute. Prima este că, la Newport, dezbaterea se
va concentra asupra unui conflict cu potenţial extrem, un conflict
intra-european – vezi primul război mondial şi al doilea război mondial.
Al doilea că, după 65 de ani de înţelepciune, în care NATO a apărat
pacea, iar Rusia nu a făcut război, s-ar cuveni ca următorii 65 de ani
părţile să schimbe locurile, adică Rusia să apere pacea, iar NATO să nu
facă război.
În sfârşit, o ştire de ultimă oră. Cu
ocazia apariţiei, săptămâna viitoare, a volumului „Noua Ordine” (Penguin
Press, New York), Henry Kissinger este vedeta aplaudată a Occidentului,
şi nu numai. El crede că soluţia lumii de azi este aceeaşi ca şi a
lumii de ieri: mai vechiul şi verificatul în timp “echilibru al terorii
nucleare” ruso-americane. Şi aşa, aparent din senin, vinerea trecută,
fără vreo legătură cu Ucraina, sau altceva, Putin a atras atenţia ca
nimeni să nu se joace cu Rusia nucleară. Cu siguranţă că el l-a omagiat
pe venerabilul secretar de Stat american, cu ocazia lansării ultimei
sale cărţi, la 91 de ani.
Autor: Radu Toma