Idei de predici la Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos

PS Ioan Mihaltan, episcopul Oradiei,

 Ev. Matei XVII, 1-9

1.În providenţa Sa dumnezeiască Mântuitorul cunoştea foarte bine fiinţa omului şi încerca să aplice pentru binele Lui diferite încercări. Una dintre cunoştinţele pe care le avea Iisus despre om credem că era cea a nestatornicirii fericirii omeneşti, de reacţii atât de diferenţiate în faţa unor evenimente şi realităţi.

2.De fapt, este o mare plinire statornicirea pe a binelui cărare.

3.De obicei, pe cărările vieţii omului este într-o continuă urcare şi coborâre, o continuă nestatornicie.

4.Cunoscând cele zise mai sus Mântuitorul îşi dădea seam de simţămintele Apostolilor mai ales la răstingnire.

5.Rostul schimbării la faţă a fost acela de a-i preveni pentru această sminteală. Cu toate acestea Sf. Apostol Petru a căzut pradă lepădării, dar aducându-şi  aminte de unele evenimente din viaţa Mântuitorului a ajuns să plângă cu amar, să scape de acea împietrire sufletească ca rezultat al unor păcate neregretate prin pocăinţă sinceră.

6.Schimbarea la faţă era totodată un argument al dumnezeirii Mântuitorului, o realitate a vieţii veşnice, o realitate mai presus de minte şi cuvânt, un argument  puternic pentru om ce însemnează a cunoaşte pe viu pe Dumnezeu şi a trăi bucurii duhovniceşti sub căldura şi lumina Sf. Duh exprimate prin cuvintele „ ce bine ne este nouă să fim aici” cu un dor de prelungire a acestei bucurii duhovniceşti, dar ele rămân momente din când în când pe cărările vieţii pentru întărirea noastră în desele slăbiciunii.

7.Taborul s-a repetat în viaţa sfinţilor Bisericii, de aceea ei au rămas statornici pe a binelui cărare chiar dacă după ispitiri şi slăbiciuni omeneşti provocate de puterile amăgitoare şi-ngăduite pedagogic de Dumnezeu.

8.O asemenea experienţă a fost redată din viaţa Sf. Serafim de Sarov care vrând să dovedească ucenicului frumuseţile lucrurilor Sf. Duh l-a dus la o margine a pădurii, iarna, ucenicul a văzut acea lumină de pe Tabor în faţa Sf. Serafim, acelaşi miros de bună mireasmă, aceeaşi căldură sufletească.

9.E semnificativă prezenţa lui Ilie şi Moise pe Tabor. Încercând a da o explicaţie, aceste două persoane reprezintă Legea şi râvna pentru păzirea poruncilor, condiţii principale pentru mântuire şi totodată o evoluţie a desăvârşirii de la Legea Vechiului Testament la Legea iubirii, de la râvnă pentru plinirea legii la râvna duhovnicească. Un drum al desăvârşirii de la facerea lumii a Lui în împărăţia  Sa trăită nu numai în veşnicie, dar şi în viaţa vremelnică.

10.Rămâne pe Tabor şi o prezenţă  a Treimii ca şi la Botezul Domnului: luminile Duhului, glasul Tatălui şi prezenţa Fiului, realitatea dumnezeiască a prezenţei luminii şi a bucuriei.

11.Acesta este Dumnezeul creştinilor care S-a arătat în această  prezenţă.

12.Firea omenească nu poate suporta dumnezeirea în toată strălucirea Sa: s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au spăimântat. Era explicabil. E explicabil şi cum a venit la noi Dumnezeu nu în toată slava Lui, ci în chip de rob, dar totuşi arătându-şi slava Sa dumnezeiască la deosebite evenimente ca pe Tabor.

13.Faptul că au făcut o dublă experienţă a Mântuitorului plin de slavă şi a Mântuitorului întrupat ca Fiu al Omului le-a putut întări un echilibru al dreptei judecăţi.

14.Porunca de a nu spune numănui până la înviere e semnificativă. De ce ? Pentru că firea omenească greu îşi poate închipui măririle dumnezeieşti expuse de alţii dacă această fire nu are personal această experienţă de pe Tabor unor oameni departe de această experienţă şi poate zadarnic propovăduiau Sf. Apostoli experineţa de pe Tabor unor oameni departe de această experienţă, rămânând fiecare să dobândească experienţa sa în urma învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

15.Pe cărările vieţii noastre de creştini este necesară repetarea Taborului posibil omeneşte pentru a nu fi doborâţi sub puterea atâtor dezamăgiri cunoscute de noi oamenii.

16.Să ne străduim luptând contra păcatelor pentru dobândirea luminii şi bucuriei duhovniceşti mijloc de întărire a noastră în credinţa în Dumnezeu şi ca o cunoaştere autentică  măririlor dumnezeişti, convinşi  în urma acestor experienţe de existenţa vieţii veşnice, asemenea sfinţilor şi martirilor Bisericii noastre.

300-303