Etnogeneza romaneasca. Contributii ale dacilor si romanilor legate de formarea poporului roman.

Poporul roman s-a format in timp. Elementul crestin a aparut odata cu formarea poporului roman, timp in care locuitorii de pe teritoriul fostei Dacii au renuntat la religia pagana politeista.

      Etnogeneza este procesul de formare a unui popor. In componenta poporului roman intra tracii nordici (geto-dacii) si romanii ce s-au format din amestecul dintre latini, sabini si etrusci. Dupa cucerirea unei parti a Daciei de catre romani – 106 – a inceput procesul de formare a poporului roman. Trebuie mentionat ca pe teritoriul locuit majoritar de geto-daci erau si alte popoare precum: sciti, goti, celti etc., iar ca organizare statala regatul Daciei mari[1] si regatele dacice marunte au avut o existent scurta.

       Spre sfarsitul secolului I dupa Hristos, in fata amenintarilor romane tot mai mari, Dacia se reface treptat, iar regele Decebal (87-106) desavarseste unitatea statului geto-dac, care se intindea de la Tisa la Nistru si din Carpatii nordici pana la Dunare. Talentat conducator de osti si iscusit diplomat, Decebal poarta lupte grele cu imparatul Domitian (81-96), apoi cu Traian (98-117). Cu cel din urma a avut doua razboaie, primul in 101-102, incheiat cu victoria romanilor la Tapae (Portile de Fier, in Banat), cu ocuparea unor tinuturi din partile de sud ale Daciei, iar al doilea in 105-106, incheiat cu ocuparea si distrugerea cetatilor dacice din Muntii Orastiei, inclusive a Sarmizegetusei Regia, cu sinuciderea lui Decebal si desfiintarea statului dac. O parte din teritoriul Daciei (Transilvania propriu-zisa, Banatul pana la Tisa, Oltenia si o fasie din Muntenia in stanga Oltului) a devenit provincia romana Dacia. Tinuturi ca Maramuresul, Crisana, Moldova si campia Munteana nu au fost ocupate de romani, ci au continuat

sa fie locuite de dacii liberi (dacii mari, costobocii, carpii etc.).

Dacia romana, organizata ca provincie a imperiului. Sudul Moldovei si Muntenia de astazi se aflau, dupa 117 d. Hr., sub controlul altei provincii romane, Moesia Inferior. (Neagu Djuvara)

      Dacia era o provincie imperiala, subordonata direct imparatului, care o administra printr-un guvernator cu titlul “legatus augusti pro praetore”. Capitala era in noul oras, creat prin 108-110, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, numita mai tarziu si Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Sub Hadrian (117-138), Dacia a fost impartita in doua provincii: Dacia Inferior si Dacia Superior, iar prin anul 124 s-a facut o reorganizare, desprinzand din cea din urma o noua provincie, Dacia Porolissensis (dupa numele localitatii Porolissum). A treia organizare administrativa s-a facut sub imparatul Marcus Aurelius (161-180), formandu-se trei provincii: Dacia Apulensis, Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis – dupa numele oraselor lor principale.

      In provincia romana Dacia au fost aduse numeroase unitati militare (aproximativ 30-40 mii de oameni, cam o zecime din totalul trupelor romane), precum si un insemnat numar de colonisti (“…multimi nesfarsite de oameni”, dupa cum spune istoricul Eutropius), functionari, negustori, agricultori, meseriasi din toate partile imperiului (“ex toto orbe romano”, dupa expresia aceluiasi istoric), dar mai ales din provinciile romane sud-dunarene invecinate si din Orientul Apropiat, deci din teritorii romanizate si increstinate mai de mult. Colonizarea, fiind masiva si avand un caracter romanizat, a facut ca populatia geto-daca autohtona sa sufere o puternica influenta romana. Intr-un timp relativ scurt, geto-dacii s-au romanizat, insusindu-si limba, cultura, obiceiurile, unele credinte religioase ale cuceritorilor. Asa se face ca in anii 271-275, cand a avut loc “retragerea” armatei si administratiei romane in sudul Dunarii, provincia era locuita de o populatie daca romanizata sau daco-romana.

      Limba romana este o limba neolatina (romanica). Dupa greci, romanii ortodocsi sunt cel mai vechi popor din rasaritul Europei. Printr-un decret al imparatului Teodosie al II-lea, din anul 421, toate bisericile din prefectura Illyricului, care faceau parte din Imperiul de Rasarit, erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Codicele Teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Illyricului fata de Constantinopol, deci Biserica straromana nu a stat niciodata sub jurisdictia Romei, mai ales ca in primele trei secole, fiecare Biserica locala isi avea propriul ei episcop. Intrarea eparhiilor daco-romane sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol a contribuit la pastrarea ritului ortodox, incat poporul roman este pana azi, singurul de origine romana, dar de credinta ortodoxa, cu alte cuvinte, un popor legat de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta. Despre aceasta teologul Dumitru Staniloae spunea: “Aceasta sinteza de latinitate si ortodoxie, ea insasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul roman sa se mentina, prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar prin Ortodoxie neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana”[2]. Niciodata romanii ortodocsi nu au fost sub jurisdictia Bisericii Romei. Despre istoria geto-dacilor se cunosc putine lucruri ceea ce permite adeptilor curentelor daciste sa creeze fantezii istorice. Procesul etnogenezei a continuat si dupa retragerea aureliana. A luat sfarsit odata cu venirea slavilor pe teritoriul fostei Dacii.

      In privinta limbii in care s-a predicat Evanghelia la stramosii nostri si in care s-a slujit in locasurile de cult daco-romane este sigur ca aceasta nu putea fi decat limba vorbita de ei, adica latina populara[3]. In cetatile grecesti la Pontul Euxin (Marea Neagra), in cultul bisericesc, se folosea si limba greaca.[4]

      Despre etnogeneza romaneasca, istoricul Nicolae Iorga scria: “Romanii se coboara din amestecul autohtonilor, adeca al bastinasilor Iliri si Traci, vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, mostenitorii, sau, am putea zice, mostenii ei, cu elemente din Imperiul Roman, cari, de semintii deosebite, se desprinsese a vorbi limba latina a poporului de jos”[5]. Istoricul interbelic, bizantinologul Gheorghe Bratianu, spunea ca poporul roman este o insula de latinitate in mijlocul unei mari slave.

       Istoricul ortodox Mircea Pacurariu concluziona: “Cuvintele de origine latina din lexicul bisericesc[6] roman arata ca increstinarea geto-dacilor s-a facut concomitent cu romanizarea lor. Limba latina si credinta crestina au fost factorii care au contribuit la procesul de contopire a autohtonilor cu noii veniti, de neamuri si credinte diferite. Atat romanizarea, cat si increstinarea constituie argumente hotaratoare in sprijinul ideii de continuitate a populatiei romanizate in Dacia, dupa anii 271-275…Crestinismul daco-roman, impreuna cu limba poporului care imbratisase noua credinta, au fost factorii principali care au contribuit la mentinerea unitatii acestuia in mijlocul populatiilor migratoare care s-au abatut pe teritoriul Daciei.”[7]

      Odata cu increstinarea geto-dacilor a disparut si religia pagana geto-dacica, deci si cultul lui Zalmoxis si a altor zei dacici. Datorita credintei in nemurire pe care o aveau geto-dacii au primit cu usurinta mesajul transmis de catre Sfintii Apostoli care au propovaduit pe teritoriul geto-dacilor. Acestia au hirotonit episcopi, preoti si diaconi care au dus mai departe mesajul mantuitor propovaduit de Iisus Hristos in Ierusalim. Apostolii au fost trimisi sa propovaduiasca credinta in Hristos la toate neamurile, crestinismul fiind o religie universala a fost raspandita la toate popoarele mari printre care si tracii. Paganismul dacic a fost o credinta doar a poporului autohton si neavand un mesaj universal, practic nu avea cum sa ofere mantuire.

Adin Lucian Roman

---

[1] In timpul regelui Burebista statul dac a fost mai mare decat in timpul regelui Decebal.

[2] Dumitru Staniloae, “Rolul Ortodoxiei in formarea si pastrarea fiintei poporului roman si a unitatii nationale”, in revista Ortodoxia, anul XXX, 1979, nr. 4, pag. 599.

[3] Latina populara este intalnita in expresiile unor istorici ca “latina vulgara” – vulgus insemnand popor.

[4] Mircea Pacurariu, “Istoria Bisericii Ortodoxe Romane”, Editura Andreana, Sibiu 2007, vezi capitolul I.

[5] Nicolae Iorga, “Istoria Bisericii Romanesti”, vol. I, anul 1928, pag. 9.

[6] Dupa venirea slavilor pe teritoriul fostei Dacii, lexicul bisericesc s-a imbogatit cu noi cuvinte slave.

[7] Mircea Pacurariu, op cit. pag. 30.