Teologi ruși ne spun că se pregătește o schismă la nivel pan-ortodox. Sunt implicate forțele globaliste și Vaticanul.

Elementele de bază ale unui proiect ultra-ecumenist sau: 

De ce a avut nevoie Constantinopolul să introducă noul calendar 

(nota trad: Dincolo de unele idei părtinitoare pro-ruse evidente, interviul este important pentru a înțelege mai bine tabloul disputelor bisericești actuale și mizele urmărite. Oferă informații interesante din trecutul apropiat, dar și prezentarea efortului mondial de rupere a lumii ortodoxe.)

Când și de ce a introdus Patriarhia de Constantinopol noul calendar? Ce legătură are el cu conflictul bisericesc actual din Ucraina? Am discutat aceste subiecte cu Pavel Kuzenkov, Ph. D în Științe Istorice, profesor al Seminarului Teologic Sretensky și expert în sisteme de cronologie creștină. Yuri Pushchaev

—Ne puteți spune care Biserici Locale au adoptat noul calendar? Când și de ce au făcut asta? Ca să fiu cinstit, ne interesează în mod deosebit Patriarhia Constantinopolului.

—Chestiunea calendarului nu ar trebuie luată în considerare izolat de următoarele două momente cheie. În primul rând, integrarea lumii ortodoxe în civilizația occidentală, care a început cu mult în urmă. În Rusia, spre exemplu, acest proces a început în secolul al XVII-lea.

În al doilea rând, chestiunea relațiilor Biserică-stat. În majoritatea țărilor ortodoxe[1], calendarul a fost „împărțit” în două – calendarul oficial de stat și calendarul tradițional bisericesc – deoarece în majoritatea cazurilor statul a fost cel care și-a asumat integrarea aceasta în civilizația occidentală.

În țara noastră, acest proces a fost inițiat de Petru I (cunoscut și ca „cel Mare”). El a fost cel care a introdus calendarul și cronologia europeană în 1700. Din fericire pentru noi, nici Anglia, nici Olanda, nici alte țări protestante din acea vreme (pe care încerca să le urmeze țarul) nu a adoptat calendarul gregorian papal la acea dată. Mai mult decât atât, protestanții erau angajați într-o dezbatere încinsă asupra calendarului gregorian – ei „s-au ridicat la arme” cu privire la reforma gregoriană și i-au rezistat pentru mult timp.

—De ce?

—Deoarece orice vine dinspre papă este a priori rău pentru protestanți.

Trebuie să luăm în considerare și că ideea unei reforme a calendarului din partea Papei Grigorie XIII în 1582 a fost motivată politic. La sfârșitul secolului al XVI-lea, când sentimentele protestante se răspândiseră în Europa, papii încercau să demonstreze că încă erau în stare să controleze procesul global cu privire la toată umanitatea. Biserica Romano-Catolică a fost într-o criză profundă care era provocată în principal de critica față de oamenii de știință. Când criticau papismul, protestanții se bazau pe metode științifice. Dar papismul a luat inițiativa dintr-o dată. Au fost stabilite relații mai apropiate între Biserică și stat în lumea catolică: au fost deschise universități și academii și statutul oamenilor de știință a crescut semnificativ. științele naturale au apărut pe fundal, deși nu a fost să dureze. În secolul următor, potrivit tradiției, Galileo Galilei a încercat să se justifice înainte Inchiziției, murmurând: „Și totuși se mișcă”. Și, în secolul al XVI-lea papii erau dispuși favorabil față de sistemul copernican heliocentric (apropo, Copernic a fost Doctor în Drept Canonic). Și reforma calendarului s-a bazat pe munca unor astronomi eminenți. invenția noului calendar gregorian a devenit un simbol important al alianței dintre Biserica Romano-Catolică și știință. Și adoptarea lui în toată lumea a fost o dovadă vizibilă a puterii autorității papale.

Și, dacă noul calendar ar fi fost adoptat în țările protestante în timpul domniei lui Petru I, atunci Rusia sigur l-ar fi schimbat și ea. Dar Marea Britanie nu l-a adoptat până în 1752, iar Suedia până în 1753. Și chestiunea calendarului părea să fi fost uitată în Rusia după aceea. Deși există dovezi că Ecaterina a II-a a decis să adopte „stilul nou”, Revoluția Franceză tumultoasă și arderea Moscovei de către Napoleon a încetinit procesul de apropiere dintre Rusia și Occident pentru multă vreme. Chestiunea unificării calendarului a fost ridicată din nou sub Nicolae II.

—Pentru ce?

—În primul rând și în principal, pentru conveniențe practice. Apropo, protestanții au ales calendarul gregorian doar din motive pragmatice. Mai presus de toate, el asigura beneficii pentru comerț deoarece diferențele din calendar reclamau costuri suplimentare și duceau la greșeli și pierderi.

Într-adevăr, nu era ușor de răspuns la întrebarea de ce Rusia trebuia să se țină de propriul său calendar special în timp ce Europa și America urmau sistemul calendaristic unificat. Era nevoie de argumente grele. Cam prin secolul al XIX-lea, Rusia a devenit parte integrantă a lumii civilizate și foarte mulți au sprijinit adoptarea calendarului gregorian. În orice caz, Țarul Nicolae II, care, în 1899, a stabilit un comitet pentru revizuirea calendarului, a decis să nu grăbească lucrurile. În viziunea mea, vocea marelui nostru istoric bisericesc, Vasili Vasilievici Bolotov, a jucat un rol crucial. El a produs o explicație bine argumentată de ce Rusia ar trebui să continue să țină calendarul iulian: deoarece Pascalia ortodoxă se bazează pe el. dacă introducem calendarul gregorian, pascalia noastră va înceta să funcționeze ca un sistem matematic[2].

Faptul este că Pascalia alexandrină, care a fost elaborată în secolul al IV-lea, este un instrument matematic destul de rafinat cu scopul de a face să împace două cicluri astronomice – ciclurile solar și lunar, deopotrivă cu ciclul săptămânal. Drept rezultat, 532 de ani fac un ciclu complet al Paștilor și sărbătorilor mobile bisericești care sunt raportate la el. Dar principalul despre acest ciclu este că e îmbinat cu anul iulian de 365 de zile și un sfert. Dacă înlocuim anul iulian cu anul gregorian pe sub mână, ciclul se prăbușește. De aceea nu există Pascalie gregoriană[3]. De aceea nu există pascalie gregoriană. Paștile, potrivit cu „stilul nou”, este calculat prin mijloace de manevrare a pascaliei tradiționale alexandrine ce implică corecturi complexe la ea. Pentru că Pascalia este în centrul calendarului liturgic bisericesc. De fapt, se ridică următoarea întrebare: fie noul calendar, fie pascalia. Și este imposibil de a le combina pe amândouă[4].

Argumentele lui Bolotov au produs un efect și s-a decis la nivel de stat că acest proces ar trebui examinat pe mai departe și nu grăbit, în timp ce tradiția țării ar trebui menținută. Printre circumstanțele favorabile a fost faptul că multe alte țări din acea vreme, precum Imperiul Otoman și statele balcanice, trăiau după același calendar. Adică nu era o particularitate exclusivă rusească, ci o caracteristică distinctivă într-un număr de țări din fosta lume bizantină.

—Când au început să adopte alte țări noul calendar?

—În decursul timpului, chestiunea calendarului a devenit tot mai presantă. Borna decisivă în această poveste a fost Primul Război Mondial. După cum știm, Bulgaria a participat la acest război de partea Germaniei și a Austro-Ungariei și aliații au dat un ultimatum cerând imediata acceptare a calendarului european pentru coordonarea operațiunilor militare, transportarea trupelor șamd. Astfel, bulgarii au fost primii care au adoptat noul calendar devreme în aprilie 1916, în toiul Primului Război Mondial.

Dar a fost important faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară s-a agățat de calendarul ei. Este pentru prima dată când întâlnim această divergență, când o țară ortodoxă adoptă calendarul european occidental fără să afecteze tradiția Bisericii.

În Rusia, Guvernul Provizoriu a pus această problemă pe agendă în 1917 și ar fi rezolvat-o sigur în favoarea reformei, dar s-a întâmplat așa că Lenin urma să o rezolve în ianuarie 19018 și a decis în favoarea reformei fără ezitare. A fost formulată într-un mod foarte interesant: „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului despre impunerea Calendarului European Occidental în Republica Rusă” spunea că era necesar „să fie stabilit în Rusia același calcul al timpului ca în majoritatea țărilor civilizate”. Fraza „majoritatea țărilor civilizate” caracterizează perfect bolșevismul: bolșevismul nu a fost nicidecum o mișcare anti-occidentală, după cum cred greșit unii; mai degrabă a fost o formă radicală, extremă de occidentalizare.

Pe lângă asta, adoptarea noului calendar a fost unul din planurile bolșevicilor deoarece Revoluția din octombrie a fost orchestrată ca parte a unei „revoluții mondiale”. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit singura păstrătoare a tradiției. A fost o separare la nivelul civilizațiilor și viziunilor asupra lumii, nu doar a calendarului. Astfel, calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii și rezistență la bolșevism. De aceea Armata Voluntară și guvernanții anti-bolșevici s-au agățat de calendarul vechi atât de persistent, în timp ce aliații din Antantă sugerau ca ei să ducă mai departe reforma calendarului.

Când bolșevicii au preluat puterea și a devenit clar că schimbările erau serioase și de durată, pentru ruși – poporul cu valori tradiționale – calendarul vechi a devenit simbolul supraviețuirii vechii culturi împreună cu restaurarea Patriarhiei. Este un simbol care trebuie prețuit.

Secolul XX a fost martorul demontării istoriei lumii. Acest colaps a fost cauzat de invazia radicală a Europei de către alte civilizații spre și după sfârșitul Primului Război Mondial. Astfel, Imperiul Otoman a adoptat noul calendar puțin mai devreme decât Rusia sovietică – în martie 1917, puțin înainte de propria dezintegrare. Este important că Patriarhia de Constantinopol exista chiar în acest stat. În 1919, Iugoslavia și România au trecut la calendarul gregorian, în timp ce Bisericile Ortodoxe din Sârbă și Română au continuat să adere la calendarul iulian.

Interesant, sfârșitul Primului război Mondial a fost marcat nu doar de stabilirea Ligii Națiunilor, ci și de începutul proiectului       „Ligii Bisericilor”. Și ierarhul cu cea mai mare autoritate din Ortodoxia mondială – adică Patriarhul de Constantinopol se presupunea că o dirijează. Nu doar că acest proiect a fost discutat, a fost chiar aprobat de majoritatea covârșitoare a Bisericilor Ortodoxe Locale în 1920. Ar trebui amintită aceasta. De fapt, unificarea tuturor Bisericilor din lume era pe agenda lor – nu doar cele Ortodoxe, ci și anglicane și, pe termen lung, Bisericile Catolice. Într-un cuvânt, era un proiect ultra-ecumenist.

—Cine a inițiat acest proiect ultra-ecumenist?

—A fost inițiat de Dorotei, Locțiitorul de atunci al Tronului Patriarhal de Constantinopol. La acea vreme, Constantinopolul era ocupat de Antantă (1919-1920). Cum Biserica Rusă părea să fie dispărut de pe scenă, grecii, filoeleniștii, conduși de Constantinopol, au preluat steagul Ortodoxiei în mâinile lor. Acum pretindeau că sunt păstrătorii Ortodoxiei, în timp ce Rusia dispăruse de pe scenă. Așa că ei au contat pe Marea Britanie, principala națiune învingătoare în Primul Război Mondial. Au stabilit că e necesar întâi să se unească cu anglicanii pe baza ne-recunoașterii catolicilor și apoi să inițieze discuții cu catolicii (în spatele cărora era Franța). Era clar că Franța era și ea un jucător, dar catolicismul era o parte contractuală mai puțin potrivită decât anglicanismul[5]. Va să zică, urmau să asigure împărtășirea euharistică între diferite Biserici în afara contextului Crezului.

Dar acest proiect a eșuat din cauza ofensivei lui Atatürk. Apoi au rămas doar două elemente ca principii ale acestui proiect ambițios: recunoașterea hirotoniilor anglicane și adoptarea noului calendar. Ele au fost implementate de Patriarhul Meletie (Metaxakis) între 1922 și 1923.

A fost sfârșitul acelui plan ambițios și unul foarte dramatic. Meletie a devenit Patriarh într-un moment inoportun: Abia intrase în Constantinopol pe o navă de război englezească și kemaliștii au ocupat orașul. Catastrofa din Asia Mică a izbucnit, cu deportarea tuturor grecilor care locuiau în peninsulă. Negocierile s-au ținut luni de zile la Lausanne pentru a stabili soarta grecilor din Constantinopol. Cu mare dificultate francezii și englezii au reușit să convingă pe turci să permită lui Meletie să rămână în Constantinopol cu clauza ca el să fie exclus din orice activități politice, culturale și de alt fel, să nu mai aibă legături cu Grecia, să devină cetățean al Turciei etc. Se poate concluziona că reforma Patriarhului Metaxakis a fost o încercare înfrigurată de a stabili statutul Constantinopolului ca centru al Ortodoxiei mondiale.

Așa numitul Congres Pan-Ortodox din Constantinopol din 1923 a răbufnit într-un scandal. În primul rând, nu toate Bisericile Ortodoxe Locale au fost reprezentate și în al doilea rând, în toiul întâlnirii Meletie a fost atacat. A fost bătut în Constantinopol de o gloată de fanatici turci.

Atunci a început Fanarul acest joc politic care continuă până în ziua de azi. S-a găsit „între trei focuri”. Pe de o parte, în ochii comunității ortodoxe mondiale Fanarul era încă liderul ei, a cărui obligație principală era de a păstra tradiția ortodoxă în credința cea bună. Pe de altă parte, exista lumea occidentală, care împărțea teritoriul turc. Imperiul Otoman nu mai exista, Turcia devenea pro-occidentală și puterile occidentale cereau anumite politici din partea Constantinopolului, promițând un fel de protecție în schimb. Și, în final, era Orientul, care afișa o ostilitate față de Constantinopol în toate manifestările, fie musulman sau kemalist. Pentru Orient, Constantinopolul era un dușman dublu. Prima dată, era un dușman cultural și religios. Se credea că înfrângerea Turciei în Primul Război Mondial a fost cauzată de trădarea popoarelor ortodoxe și a altor creștini care trăiau în Imperiul Otoman, mai exact armenii și grecii. Aceasta acreditează cel mai probabil genocidul armenilor [și grecilor]. Era și complexul intern al Imperiului Otoman, de vreme ce musulmanii constituiau mai puțin de jumătate din populația lui. În capul listei, statisticile lor demografice erau catastrofale. Familiile creștine aveau de două ori mai mulți copii decât familiile musulmane. În contextul acestei psihoze s-a petrecut fenomenul genocidului.

În al doilea rând, Constantinopolul era un dușman politic pentru turci. Era sprijinit de Occident, care i-a umilit, introducând propriile lui tradiții, moduri șamd. Printre altele, reforma calendarului a fost menită să marcheze unitatea dintre Constantinopol și lumea occidentală – unitate care garanta inviolabilitatea ei.

—Inviolabilitate față de cine? Față de turci?

—Da, față de kemaliști. Era o mișcare foarte puternică anti-fanariotă și anti-grecească în Turcia la acea vreme. A fost atins în final un compromis. Constantinopolul a devenit centrul prin care guvernul lui Atatürk a negociat cu Vestul.

Deciziile Congresului din 1923 au avut implicații practice. Prima țară [ortodoxă] care a adoptat noul calendar (pentru uzul civil și bisericesc) a fost Grecia. A avut loc în martie 1924. Atunci s-au schimbat și Constantinopolul și Ciprul la fel.

—Și Biserica Greciei, de asemenea?

—Potrivit Constituției grecești, nu era separație Biserică-stat acolo. În plus, Meletie și planurile sale erau sprijinite în unele cercuri de stabilimentul politic grecesc.

Aceasta a fost urmată de un efect de domino. Una după alta, Patriarhiile grecești au adoptat noul calendar. Oricum, procesul a trenat. Cel mai interesant a fost că, în timpul lui Meletie, Patriarhia de Alexandria, a doua Patriarhie ca importanță și autoritate, era condusă de Patriarhul Fotie (1900-1925), care s-a pronunțat puternic împotriva reformei calendarului și a spus că în nici un chip nu-l va accepta Biserica din Alexandria. În final, după moartea lui Fotie, a fost urmat (cu ajutorul englezilor) de Meletie Metaxakis, care fusese exclus mai devreme din Constantinopol de turci. A devenit Patriarh al Alexandriei și imediat a dus mai departe reforma calendarului.

Ar trebui să luăm în calcul că noul calendar nu se baza pe calendarul gregorian. Ar fi fost imposibil canonic deoarece calendarul gregorian a fost condamnat și anatematizat la un Sinod al Patriarhilor Răsăriteni în secolul al XVIII-lea[6]. În locul lui a fost elaborat un calendar nou de astronomul sârb Milutin Milanković. Cele două calendare păstrează simetria și vor continua să facă asta până în 2800. Diferența dintre ele crește cu o zi pentru 100 de ani apoi sunt iar similare. Calendarul lui Milanković este mai complicat decât calendarul gregorian, dar formal ele sunt la fel. Ar trebui să fie luat în seamă faptul că nici o Biserică Ortodoxă, cu excepția Bisericii Finlandeze, nu a adoptat niciodată calendarul gregorian[7].

—Și care a fost situația în Rusia la acea vreme?

—Situația din Rusia a fost dramatică. Când s-a aflat că aproape toate Bisericile Ortodoxe s-au dat pe noul calendar, Patriarhul Tihon, care tocmai fusese eliberat din închisoare și scăpase de martiriu cu greu, a emis un decret care introducea noul calendar. Asta a fost în octombrie 1923. Dar câteva săptămâni mai târziu au ajuns știrile la Patriarhie că multe Biserici Locale nu acceptaseră reforma. Atunci Patriarhul a retras decretul de introducere a noului calendar. Cauza a fost nu doar știrile de la Ierusalim, ci și reacția severă a poporului ortodox. Mijlocul anilor 20 a fost martorul culminării confruntării dintre Biserica cea canonică și renovaționiști, care erau sprijiniți de autoritățile bolșevice. Așa-numitul „Al doilea sinod a toată Rusia”, care a fost convocat de renovaționiști în 1923 și care a depus ilegal pe Sf. Tihon, au primit reforma. În iunie 1923, doar la câteva zile după „Congresul Pan-Ortodox” al lui Metaxakis, Sinodul Suprem renovaționist al Bisericii a declarat introducerea calendarului iulian revizuit. Apropo, sub următorul Patriarh de Constantinopol, Grigorie VII, Constantinopolul a recunoscut oficial pe renovaționiști și a sugerat ca Patriarhul Tihon să demisioneze și să desființeze Patriarhia… Astfel, Fanarul menținea contacte stabile cu renovaționiștii.

Ideea este că pe la 1924 Constantinopolul a înțeles că era fără speranță să aștepte ajutor de la englezi. În acele împrejurări, fanarioții au căutat să stabilească contacte cu autoritățile sovietice în speranța de a câștiga sprijinul lor pentru a ușura presiunea din partea kemaliștilor.

—Ce s-a întâmplat cu celelalte țări ortodoxe?

—Bulgaria și Serbia au adoptat noul calendar, dar Bisericile Locale respective au continuat să folosească pe cel vechi. Biserica Greciei, Patriarhiile de Răsărit și țările musulmane au adoptat și ele calendarul de stil nou, în timp ce Patriarhia de Ierrusalim și Sfântul Munte Athos au decis să păstreze calendarul iulian, după cum au făcut Bisericile Ortodoxe Georgiană și Rusă.

Apoi Biserica Română a trecut la noul calendar împreună cu statul s-a întâmplat chiar înainte de război. Și, după Al doilea Război Mondial Biserica Ortodoxă Bulgară a ales destul de neașteptat noul calendar la fel. Cât privește Biserica Ortodoxă Sârbă, nu a acceptat niciodată noul calendar, deși a fost inventat de un sârb.

—Astfel, într-un anumit sens, lumea ortodoxă este divizată în privința calendarului.

—Aveți dreptate. Unele Biserici Ortodoxe sărbătoresc Nașterea lui Hristos pe 25 decembrie, în timp ce altele o sărbătoresc pe 7 ianuarie. Așa că, atunci când spune cineva „Nașterea de la catolici”, îi răspund: „Dar cum e cu grecii? Sunt ortodocși, dar sărbătoresc Nașterea lui Hristos pe 25 decembrie”. Și orice credincios ortodox poate sărbători Crăciunul de două ori, pe 25 decembrie și 7 ianuarie, dacă vrea. Aceasta se aplică tuturor celorlalte praznice fixe. Paradoxal, calcularea praznicelor mișcătoare (cele dependente de pascalia alexandrină) a rămas aceeași pentru ambele calendare. Astfel, deficiența acelei reforme este că, în timp ce a adoptat noul calendar, nu a dezvoltat Pascalia care ar corespunde acestui calendar. Acum țările și Bisericile ortodoxe care au adoptat cândva noul calendar trăiesc într-o situația paradoxală. Folosesc calendarul iulian revizuit pentru sărbătorile fixe și folosesc calendarul iulian pentru sărbătorile mobile. Așadar au un astfel de fenomen absurd precum dispariția Postului Sfinților Apostoli și alte inconsistențe și modificări. Dar răul adevărat este divizarea tradiției.

Destul de curios, recent am văzut un proces inversat. Astfel, în 2014 Biserica Ortodoxă Poloneză s-a întors la calendarul iulian. În 2015, cu binecuvântarea Vaticanului, catolicii din Țara Sfântă s-au schimbat direct la Pascalia ortodoxă!

În esență, astăzi chestiunea calendarului nu este decât un ecou al trendului care s-a epuizat în sine. Acest trend implica absorbția civilizației răsăritene ortodoxe de către civilizația occidentală.

—Dar pare că este chiar în sens diametral opus: Acest trend încă se dezvoltă cu succes în zilele de acum.

—Pe de o parte, evoluează deoarece nu a fost încă oprit. Dar, pe de altă parte, s-a epuizat în sine ideologic. Potrivit acelei ideologii, proiectul bizantin și civilizația ortodoxă erau deficiente și inferioare civilizației occidentale.

—Dar granițele acestei lumi s-au contractat tocmai la granițele Rusiei.

—Da, asta e clar. Dar mitul despre presupusa superioritate a civilizației Europei occidentale asupra civilizației europene răsăritene a fost împrăștiat la nivele științifice, fundamentale și metodologice chiar de oameni de știință occidentali. Este recunoscut universal că cultura europeană occidentală nu are nici un avantaj indiscutabil asupra culturii europene răsăritene, bizantine. Dar ideile vechi sunt încă vii în opinia publică, în spațiul de informare publică. Sunt ținute încă de inerție, dar și-au pierdut fundamentul. În această situație, Rusia pare să fie singura purtătoare a tradiției bizantine vechi, chiar dacă involuntar. Și lumea occidentală dă imbolduri spre aceasta.

Este uimitor. Nu înțelegem de ce Vestul are o așa atitudine față de noi. Dar este absolut limpede că pentru Occident că mentalitatea și cultura rusești au la bază valori absolut diferite. După cum scria Stephen Báthory[8] Papei: „Creștinii ortodocși sunt mai răi decât evreii”. Poți încerca să reformezi poporul ortodox sau să-l aduci la punctul tău de vedere, dar nu-i vei schimba niciodată. Ortodocșii nu sunt „buni de nimic” pentru civilizația europeană occidentală. Singurul lucru pe care-l poți face cu ei este să-i arunci la gunoi făcând națiunile ortodoxe să se lupte între ele.

—Recent s-a aflat că Patriarhul Meletie (Metaxakis) de Constantinopol a fost un mason reputat. Este adevărat?

—Asta nu-i nimic nou. Aproape toți Patriarhii greci din acea vreme erau masoni. Activitățile sale bisericești sunt mult mai criminale – de exemplu, a fost ales Patriarh de Constantinopol după ce fusese depus de Biserica Greciei.

—Cum s-a întâmplat asta și de ce?

—Această poveste este destul de complicată. Cel mai probabil a fost un conflict pentru bani. Biserica bogată Americană era mai înainte sub omoforul Bisericii Rusești, pentru că rușii au fost primii care au adus Ortodoxia pe continentul american[9]. După ce Rusia s-a retras din arena politică, grecii și-au pus mâinile pe tot continentul american. Biserica Greciei a fost prima care a făcut asta. În 1918, cu sprijinul prietenului său, Primul Ministru grec Eleftherios Venizélos, Meletie (Metaxakis) a devenit Întâistătătorul Bisericii Greciei. În 1920, Venizélos a demisionat și Meletie a fost depus. Apoi, pe când s-a deplasat în SUA, a stabilit Arhidioceza Americii și, după ce a devenit Patriarh de Constantinopol, a declarat că ia America în jurisdicția Constantinopolului. Astfel, Biserica Greciei a pierdut baza principală financiară a diasporei grecești.

—Deci a fost un împătimit al intrigilor politice sau un ierarh care credea în Dumnezeu?

—A fost o figură bizantină clasică târzie – un credincios și sforar în același timp. Au fost mulți în decursul istoriei Bizanțului. După cum văd eu, a fost o persoană care credea sincer în Dumnezeu, iubea poporul și cultura sa, dar era absolut fără scrupule. Dacă era să aleagă între interese pragmatice și tradiție, ar fi ales totdeauna pe ultima. Aceasta este paradigma vechi bizantină a „clerului politic”, care a condus la unirea florentină și, în ultimă instanță, a dus la căderea marelui Imperiu Bizantin. Unii dintre clerici erau isihaști, în timp ce alții erau politici. În istoria Bizanțului, acești poli separați au fost adesea întrețesuți și interacționau, totuși sunt două paradigme și modele diferite de valori.

—Care a fost prima lor prioritate: politica ori spiritualitatea?

—Nu putem spune că au fost conduși de interese personale, egoiste. Dar, în activitățile lor politice și bisericești, au dat prioritate anumitor valori politice care pot fi numite „pământ natal”. Pentru greci, este un concept foarte larg, deoarece pentru ei înseamnă restaurarea Imperiului Bizantin și glorificarea identității grecești. Este așa-numita „mare idee” a panelenismului.

Oricum, este ironic faptul că panelenismul este în conflict cu valorile bisericești și ale tradiției. Situația este că bizantinii cred că sunt stăpânii tradițiilor lor: „Noi le-am inventat și noi putem să le transformăm după cum ne place”.

—Dar Bizanțul nu mai există!

—Pentru ei, Bizanțul este etern! Patriarhii de Constantinopol folosesc vulturul bicefal bizantin ca steag al lor. Bizanțul este în inimile lor. La urma urmei, a fost o civilizație, nu doar un stat sau un fenomen politic. Ei sunt purtătorii acestei culturi, acestor valori și acestei civilizații. Ori că locuiesc în America, Europa sau Turcia, ei pretind că sunt reprezentanții civilizației bizantine, nu americani sau turci.

—Putem spune că Metaxakis a căzut în erezia filetismului?

—Sunt prea iscusiți să se expună unei acuzații formale de erezie. Într-adevăr, este dificil să-i acuzăm formal de glorificarea neamului lor, nației lor. Filetismul este când o națiune pretinde că este purtătoarea Bisericii, când naționalitatea este formatoarea Bisericii. Orice grec, de exemplu, va folosi expresia „Biserica Greciei”, însă niciodată „Biserica Greacă”. Pentru că în Biserica lui Hristos nu poate fi diviziune pe națiuni, ci numai pe regiuni geografice. Dar Ucraina este foarte diferită și filetismul fățiș prosperă și înflorește acolo.

—Așa că se poate spune că, într-un sens, Ucraina a devenit câmpul de bătălie al ideologiilor lumii panelene bizantine și ale lumii rusești; corect?

—Conflictul ucrainean nu este un conflict bisericesc. Este un conflict între civilizații. De fapt, Ucraina de astăzi este „zona de contact” a două civilizații uriașe. Acest conflict este străin de Biserică pentru că ea nu cunoaște frontiere civilizaționale. Este liberă de această paradigmă.

Și partida Bisericii noastre este partea corectă în acest conflict deoarece este de partea canoanelor și a tradițiilor. Strict vorbind, Biserica noastră nu participă la acest conflict. Faptul că este sub mare presiune este alt lucru, dar ironia situației este că nu are nimic de făcut pentru a câștiga. Tot ce trebuie să facă este să reziste atacurilor. Acum este sub presiune din partea Constantinopolului, a „ucrainismului” și a Occidentului.

Când vine vorba de supunerea față de canoane și păstrarea tradițiilor, suntem în cea mai avantajoasă poziție. Deoarece acum Constantinopolul pune totul în joc. Și-a pus în joc destinul și rolul său în lumea ortodoxă în joc.

—Și și-a pătat reputația.

—Nu, acum se va ține de cărțile ei până la sfârșit și ar trebui să fim pregătiți pentru asta. Și ar trebui să fim pregătiți și pentru următorul fapt: La un punct, Constantinopolul ar putea dispărea ca centru coordonator al Ortodoxiei după ce-și va pierde complet autoritatea morală și bisericească. Apoi Ortodoxia va avea nevoie de un nou centru coordonator.

—Dar fanarioții sunt destul de dibaci și sigur au luat în considerare consecințele. Atunci de ce au recurs la asta?

—Nu sunt foarte sigur. Dar, în mintea mea, a fost făcută ca o parte a unui joc geopolitic mare. Dar este foarte probabil că totul este menit ca un prolog pentru un război mare. S-a decis împărțirea sau dezintegrarea lumii ortodoxe. Deși chiar pare o sinucidere a Constantinopolului; pentru că, atunci când lumea ortodoxă își va reveni după asta, nu va mai fi loc în ea pentru „Patriarhul Ecumenic”.

—Cine va lupta în acest război mare?

—Nu contează. Ceea ce contează de fapt este că acest război va fi dus pe teritoriile lumii ortodoxe. Nici un dubiu, ținta principală va fi Rusia.

—În opinia dvs., când va începe acest mare război?

—Judecând după faptul că au început acest proces de dezintegrare acum, faza cea mai acută a crizei s-ar putea să ia un an sau doi și s-ar putea întâmpla ceva la apogeul crizei. În orice caz, este clar că decizia a fost luată de Constantinopol.

Ați avut dreptate să spuneți că ierarhii de Constantinopol sunt isteți și precauți. Ei știu foarte bine canoanele. Patriarhul Bartolomeu are un doctorat în drept canonic. Și, dacă o persoană ca el pune totul în joc fățiș, înseamnă că i s-au dat unele garanții. (Nu lui personal – Patriarhul Bartolomeu este grav bolnav). Ca un adevărat bizantin, el reprezintă interesele întregii partide elene. Este foarte probabil că i s-a promis un preț mare, ceva comparabil cu restaurarea Imperiului Bizantin sau a dominației grecești în lumea ortodoxă. Dar asta înseamnă că această dominație va fi asigurată cu condiția ca Rusia să fie neutralizată, dezintegrată sau izolată.

Așa că există planuri de distrugere a unității ortodoxe.

—De ce au recurs la distrugerea unității ortodoxe, dacă afirmă că sunt păstrătorii ei?

—După cum am spus, le-a fost promis cel mai probabil ceva foarte serios – de exemplu, participarea la un proiect ecumenic epocal care va fi inițiat în următorii zece ani. La urma urmei, proiectul unificării tuturor denominațiunilor creștine, care și-a marcat recent centenarul, nu a fost scos niciodată de pe agendă. Mai mult, legăturile foarte apropiate ale Patriarhiei de Constantinopol și Bartolomeu personal cu Vaticanul demonstrează că nu există o disensiune reală între ei. Pentru ei, singurul impediment este Rusia cu turma ei potențial conservatoare și „reacționară”, care numără multe milioane. Odată ce este neutralizată, integrarea va deveni fapt. La urma urmei, aproape toți ceilalți creștini ortodocși locuiesc în UE și apropierea lor civilizațională cu europenii este în plin avânt.

Pentru lumea ortodoxă, acest proiect va fi mult mai rău decât Unirea de la Florența. Drept rezultat, Rusia va rămâne singura păstrătoare a tradiției ortodoxe. Întrebarea este dacă Rusia va fi sau nu pregătită pentru acest rol.

sursa: http://orthochristian.com/119447.html

Traducere de ieromonah Lavrentie Carp 

---

[1] Este vorba de Rusia (cu Ucraina, Belarus, Estonia și Moldova), Ierusalim, Serbia, Muntele Athos, Georgia și Polonia. Adică 9-10 țări din vreo 18. Oricum, acestea pot fi considerate majoritare la nivel de populație. (n.tr.)

[2] Ar fi de remarcat că funcționarea matematică a Pascaliei nu ține de cerințe duhovnicești. Dimpotrivă, ignoră datele astronomice în favoarea unor metode simplificate de calcul astronomic, dar imprecise. (n.tr.)

[3] De fapt, nu există Pascalie alexandrină; cel puțin nu din secolul al IV-lea și cu atât mai puțin de la Sinodul I Ecumenic. Acest fapt este atestat de scrisorile pascale emise anual de Patriarhul de Alexandria, cum ar fi Sf. Chiril, în care era anunțată data Paștelui pentru anul viitor. Alexandria făcea acest lucru pentru că era centru astronomic și putea să prevadă prin calcule și observații astronomice data primei luni pline de după echinocțiu pentru a fi stabilit Paștile. Deci este cert că nu exista o Pascalie (metodă de calcul), ci ea a fost inventată ulterior de Dionisie Exiguul pe baza unor modele preexistente. Este de înțeles nevoia de a nu depinde de observațiile unor astronomi, dar este discutabilă neglijarea observațiilor lor atunci când ele conduc la diferențe. Adică este foarte bună folosirea unei metode de calcul pentru a înlocui observațiile minuțioase astronomice, dar este de neînțeles să fie preferată aceasta atunci când nu corespunde cu mișcarea soarelui și a lunii, care sunt reperele stabilite la Sinodul I Ecumenic. (n.tr.)

[4] Pascalia este prezentată ca fiind o metodă de calcul, pe când ea constă, de fapt, în niște repere astronomice precise (echinocțiul, luna plină, duminica). Ca metodă de calcul, ea depinde de un calendar fix, pe când, ca set de reguli astronomice, depinde de precizia observațiilor. Nu trebuie confundate cele două concepte. (n.tr.)

[5] Nu trebuie uitat că politica țaristă de până în sec. XX a fost de protestantizare și a inclus și comuniunea cu anglicanii. Deci rușii au avut și ei astfel de tendințe în trecut și nu doar în perioada comunistă. (n.tr.)

[6] Calendarul gregorian nu a fost, de fapt, condamnat ca atare. Doar Sinodul din 1593 a refuzat să-l accepte, reafirmând canonul 1 Antiohia. Sigilionul din 1583 este recunoscut ca fiind un fals grosolan. Nu este cunoscut nici un Sinod din sec. XVIII care să se fi ocupat de această problemă. (n.tr.)

[7] O altă excepție puțin cunoscută este micuța Mănăstire a Sf. Ioan Înaintemergătorul din Den Haag, Olanda.

[8] Târziu în sec. al XVI-lea, era regele Poloniei și Mare Duce de Lituania și făcea incursiuni în teritoriile rusești.

[9] La drept vorbind, au fost alte manifestări ortodoxe în America înainte de luminarea rusă a teritoriului din Alaska, precum stabilirea grecească în Noua Smirna, Florida (majoritatea dintre ei murind de boli) și indivizi în colonii precum Colonelul Filip Ludwell III. Oricum, indiscutabil Biserica Rusă a fost prima care a avut o prezență bisericească organizată în America și clar prima care a avut o dioceză și un episcop în vigoare.