Elementele de bază ale unui proiect ultra-ecumenist sau:
De ce a avut nevoie Constantinopolul să introducă noul
calendar
Când și de ce a
introdus Patriarhia de Constantinopol noul calendar? Ce legătură are el cu
conflictul bisericesc actual din Ucraina? Am discutat aceste subiecte cu Pavel
Kuzenkov, Ph. D în Științe Istorice, profesor al Seminarului Teologic Sretensky
și expert în sisteme de cronologie creștină. Yuri Pushchaev
—Ne puteți spune
care Biserici Locale au adoptat noul calendar? Când și de ce au făcut asta? Ca
să fiu cinstit, ne interesează în mod deosebit Patriarhia Constantinopolului.
—Chestiunea calendarului
nu ar trebuie luată în considerare izolat de următoarele două momente cheie. În
primul rând, integrarea lumii ortodoxe în civilizația occidentală, care a
început cu mult în urmă. În Rusia, spre exemplu, acest proces a început în
secolul al XVII-lea.
În al doilea rând,
chestiunea relațiilor Biserică-stat. În majoritatea țărilor ortodoxe[1],
calendarul a fost „împărțit” în două – calendarul oficial de stat și calendarul
tradițional bisericesc – deoarece în majoritatea cazurilor statul a fost cel
care și-a asumat integrarea aceasta în civilizația occidentală.
În țara noastră, acest
proces a fost inițiat de Petru I (cunoscut și ca „cel Mare”). El a fost cel
care a introdus calendarul și cronologia europeană în 1700. Din fericire pentru
noi, nici Anglia, nici Olanda, nici alte țări protestante din acea vreme (pe
care încerca să le urmeze țarul) nu a adoptat calendarul gregorian papal la
acea dată. Mai mult decât atât, protestanții erau angajați într-o dezbatere
încinsă asupra calendarului gregorian – ei „s-au ridicat la arme” cu privire la
reforma gregoriană și i-au rezistat pentru mult timp.
—De ce?
—Deoarece orice vine
dinspre papă este a priori rău pentru protestanți.
Trebuie să luăm în
considerare și că ideea unei reforme a calendarului din partea Papei Grigorie
XIII în 1582 a fost motivată politic. La sfârșitul secolului al XVI-lea, când
sentimentele protestante se răspândiseră în Europa, papii încercau să
demonstreze că încă erau în stare să controleze procesul global cu privire la
toată umanitatea. Biserica Romano-Catolică a fost într-o criză profundă care
era provocată în principal de critica față de oamenii de știință. Când criticau
papismul, protestanții se bazau pe metode științifice. Dar papismul a luat
inițiativa dintr-o dată. Au fost stabilite relații mai apropiate între Biserică
și stat în lumea catolică: au fost deschise universități și academii și
statutul oamenilor de știință a crescut semnificativ. științele naturale au
apărut pe fundal, deși nu a fost să dureze. În secolul următor, potrivit
tradiției, Galileo Galilei a încercat să se justifice înainte Inchiziției,
murmurând: „Și totuși se mișcă”. Și, în secolul al XVI-lea papii erau dispuși
favorabil față de sistemul copernican heliocentric (apropo, Copernic a fost Doctor
în Drept Canonic). Și reforma calendarului s-a bazat pe munca unor astronomi
eminenți. invenția noului calendar gregorian a devenit un simbol important al
alianței dintre Biserica Romano-Catolică și știință. Și adoptarea lui în toată
lumea a fost o dovadă vizibilă a puterii autorității papale.
Și, dacă noul calendar ar
fi fost adoptat în țările protestante în timpul domniei lui Petru I, atunci
Rusia sigur l-ar fi schimbat și ea. Dar Marea Britanie nu l-a adoptat până în 1752,
iar Suedia până în 1753. Și chestiunea calendarului părea să fi fost uitată în
Rusia după aceea. Deși există dovezi că Ecaterina a II-a a decis să adopte
„stilul nou”, Revoluția Franceză tumultoasă și arderea Moscovei de către
Napoleon a încetinit procesul de apropiere dintre Rusia și Occident pentru
multă vreme. Chestiunea unificării calendarului a fost ridicată din nou sub
Nicolae II.
—Pentru ce?
—În primul rând și în
principal, pentru conveniențe practice. Apropo, protestanții au ales calendarul
gregorian doar din motive pragmatice. Mai presus de toate, el asigura beneficii
pentru comerț deoarece diferențele din calendar reclamau costuri suplimentare
și duceau la greșeli și pierderi.
Într-adevăr, nu era
ușor de răspuns la întrebarea de ce Rusia trebuia să se țină de propriul său
calendar special în timp ce Europa și America urmau sistemul calendaristic
unificat. Era nevoie de argumente grele. Cam prin secolul al XIX-lea, Rusia a
devenit parte integrantă a lumii civilizate și foarte mulți au sprijinit
adoptarea calendarului gregorian. În orice caz, Țarul Nicolae II, care, în 1899,
a stabilit un comitet pentru revizuirea calendarului, a decis să nu grăbească
lucrurile. În viziunea mea, vocea marelui nostru istoric bisericesc, Vasili
Vasilievici Bolotov, a jucat un rol crucial. El a produs o explicație bine
argumentată de ce Rusia ar trebui să continue să țină calendarul iulian: deoarece Pascalia
ortodoxă se bazează pe el. dacă introducem calendarul gregorian, pascalia
noastră va înceta să funcționeze ca un sistem matematic[2].
Faptul este că Pascalia
alexandrină, care a fost elaborată în secolul al IV-lea, este un instrument
matematic destul de rafinat cu scopul de a face să împace două cicluri
astronomice – ciclurile solar și lunar, deopotrivă cu ciclul săptămânal. Drept
rezultat, 532 de ani fac un ciclu complet al Paștilor și sărbătorilor mobile
bisericești care sunt raportate la el. Dar principalul despre acest ciclu este
că e îmbinat cu anul iulian de 365 de zile și un sfert. Dacă înlocuim anul
iulian cu anul gregorian pe sub mână, ciclul se prăbușește. De aceea nu există
Pascalie gregoriană[3]. De
aceea nu există pascalie gregoriană. Paștile, potrivit cu „stilul nou”, este
calculat prin mijloace de manevrare a pascaliei tradiționale alexandrine ce
implică corecturi complexe la ea. Pentru că Pascalia este în centrul
calendarului liturgic bisericesc. De fapt, se ridică următoarea întrebare: fie
noul calendar, fie pascalia. Și este imposibil de a le combina pe amândouă[4].
Argumentele lui Bolotov au
produs un efect și s-a decis la nivel de stat că acest proces ar trebui
examinat pe mai departe și nu grăbit, în timp ce tradiția țării ar trebui
menținută. Printre circumstanțele favorabile a fost faptul că multe alte țări
din acea vreme, precum Imperiul Otoman și statele balcanice, trăiau după același
calendar. Adică nu era o particularitate exclusivă rusească, ci o
caracteristică distinctivă într-un număr de țări din fosta lume bizantină.
—Când au început
să adopte alte țări noul calendar?
—În decursul timpului,
chestiunea calendarului a devenit tot mai presantă. Borna decisivă în această
poveste a fost Primul Război Mondial. După cum știm, Bulgaria a participat la
acest război de partea Germaniei și a Austro-Ungariei și aliații au dat un ultimatum
cerând imediata acceptare a calendarului european pentru coordonarea
operațiunilor militare, transportarea trupelor șamd. Astfel, bulgarii au fost
primii care au adoptat noul calendar devreme în aprilie 1916, în toiul Primului
Război Mondial.
Dar a fost important
faptul că Biserica Ortodoxă Bulgară s-a agățat de calendarul ei. Este pentru
prima dată când întâlnim această divergență, când o țară ortodoxă adoptă
calendarul european occidental fără să afecteze tradiția Bisericii.
În Rusia, Guvernul
Provizoriu a pus această problemă pe agendă în 1917 și ar fi rezolvat-o sigur
în favoarea reformei, dar s-a întâmplat așa că Lenin urma să o rezolve în
ianuarie 19018 și a decis în favoarea reformei fără ezitare. A fost formulată
într-un mod foarte interesant: „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului
despre impunerea Calendarului European Occidental în Republica Rusă” spunea că
era necesar „să fie stabilit în Rusia același calcul al timpului ca în
majoritatea țărilor civilizate”. Fraza „majoritatea țărilor civilizate”
caracterizează perfect bolșevismul: bolșevismul nu a fost nicidecum o mișcare
anti-occidentală, după cum cred greșit unii; mai degrabă a fost o formă
radicală, extremă de occidentalizare.
Pe lângă asta, adoptarea
noului calendar a fost unul din planurile bolșevicilor deoarece Revoluția din
octombrie a fost orchestrată ca parte a unei „revoluții mondiale”. Biserica
Ortodoxă Rusă a devenit singura păstrătoare a tradiției. A fost o separare la
nivelul civilizațiilor și viziunilor asupra lumii, nu doar a calendarului.
Astfel, calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii și rezistență la
bolșevism. De aceea Armata Voluntară și guvernanții anti-bolșevici s-au agățat
de calendarul vechi atât de persistent, în timp ce aliații din Antantă sugerau
ca ei să ducă mai departe reforma calendarului.
Când bolșevicii au preluat
puterea și a devenit clar că schimbările erau serioase și de durată, pentru
ruși – poporul cu valori tradiționale – calendarul vechi a devenit simbolul
supraviețuirii vechii culturi împreună cu restaurarea Patriarhiei. Este un
simbol care trebuie prețuit.
Secolul XX a fost martorul
demontării istoriei lumii. Acest colaps a fost cauzat de invazia radicală a
Europei de către alte civilizații spre și după sfârșitul Primului Război
Mondial. Astfel, Imperiul Otoman a adoptat noul calendar puțin mai devreme
decât Rusia sovietică – în martie 1917, puțin înainte de propria dezintegrare.
Este important că Patriarhia de Constantinopol exista chiar în acest stat. În 1919,
Iugoslavia și România au trecut la calendarul gregorian, în timp ce Bisericile
Ortodoxe din Sârbă și Română au continuat să adere la calendarul iulian.
Interesant, sfârșitul
Primului război Mondial a fost marcat nu doar de stabilirea Ligii Națiunilor,
ci și de începutul proiectului „Ligii
Bisericilor”. Și ierarhul cu cea mai mare autoritate din Ortodoxia mondială –
adică Patriarhul de Constantinopol se presupunea că o dirijează. Nu doar că
acest proiect a fost discutat, a fost chiar aprobat de majoritatea covârșitoare
a Bisericilor Ortodoxe Locale în 1920. Ar trebui amintită aceasta. De fapt,
unificarea tuturor Bisericilor din lume era pe agenda lor – nu doar cele
Ortodoxe, ci și anglicane și, pe termen lung, Bisericile Catolice. Într-un
cuvânt, era un proiect ultra-ecumenist.
—Cine a inițiat
acest proiect ultra-ecumenist?
—A fost inițiat de Dorotei,
Locțiitorul de atunci al Tronului Patriarhal de Constantinopol. La acea vreme,
Constantinopolul era ocupat de Antantă (1919-1920). Cum Biserica Rusă părea să
fie dispărut de pe scenă, grecii, filoeleniștii, conduși de Constantinopol, au
preluat steagul Ortodoxiei în mâinile lor. Acum pretindeau că sunt păstrătorii
Ortodoxiei, în timp ce Rusia dispăruse de pe scenă. Așa că ei au contat pe
Marea Britanie, principala națiune învingătoare în Primul Război Mondial. Au
stabilit că e necesar întâi să se unească cu anglicanii pe baza
ne-recunoașterii catolicilor și apoi să inițieze discuții cu catolicii (în
spatele cărora era Franța). Era clar că Franța era și ea un jucător, dar
catolicismul era o parte contractuală mai puțin potrivită decât anglicanismul[5].
Va să zică, urmau să asigure împărtășirea euharistică între diferite Biserici
în afara contextului Crezului.
Dar acest proiect a eșuat
din cauza ofensivei lui Atatürk. Apoi au rămas doar două elemente ca principii
ale acestui proiect ambițios: recunoașterea hirotoniilor anglicane și adoptarea
noului calendar. Ele au fost implementate de Patriarhul Meletie (Metaxakis) între
1922 și 1923.
A fost sfârșitul acelui
plan ambițios și unul foarte dramatic. Meletie a devenit Patriarh într-un
moment inoportun: Abia intrase în Constantinopol pe o navă de război
englezească și kemaliștii au ocupat orașul. Catastrofa din Asia Mică a
izbucnit, cu deportarea tuturor grecilor care locuiau în peninsulă. Negocierile
s-au ținut luni de zile la Lausanne pentru a stabili soarta grecilor din
Constantinopol. Cu mare dificultate francezii și englezii au reușit să convingă
pe turci să permită lui Meletie să rămână în Constantinopol cu clauza ca el să
fie exclus din orice activități politice, culturale și de alt fel, să nu mai
aibă legături cu Grecia, să devină cetățean al Turciei etc. Se poate concluziona
că reforma Patriarhului Metaxakis a fost o încercare înfrigurată de a stabili
statutul Constantinopolului ca centru al Ortodoxiei mondiale.
Așa numitul Congres Pan-Ortodox
din Constantinopol din 1923 a răbufnit într-un scandal. În primul rând, nu
toate Bisericile Ortodoxe Locale au fost reprezentate și în al doilea rând, în
toiul întâlnirii Meletie a fost atacat. A fost bătut în Constantinopol de o
gloată de fanatici turci.
Atunci a început Fanarul
acest joc politic care continuă până în ziua de azi. S-a găsit „între trei
focuri”. Pe de o parte, în ochii comunității ortodoxe mondiale Fanarul era încă
liderul ei, a cărui obligație principală era de a păstra tradiția ortodoxă în
credința cea bună. Pe de altă parte, exista lumea occidentală, care împărțea
teritoriul turc. Imperiul Otoman nu mai exista, Turcia devenea pro-occidentală
și puterile occidentale cereau anumite politici din partea Constantinopolului,
promițând un fel de protecție în schimb. Și, în final, era Orientul, care afișa
o ostilitate față de Constantinopol în toate manifestările, fie musulman sau
kemalist. Pentru Orient, Constantinopolul era un dușman dublu. Prima dată, era
un dușman cultural și religios. Se credea că înfrângerea Turciei în Primul
Război Mondial a fost cauzată de trădarea popoarelor ortodoxe și a altor
creștini care trăiau în Imperiul Otoman, mai exact armenii și grecii. Aceasta
acreditează cel mai probabil genocidul armenilor [și grecilor]. Era și
complexul intern al Imperiului Otoman, de vreme ce musulmanii constituiau mai
puțin de jumătate din populația lui. În capul listei, statisticile lor
demografice erau catastrofale. Familiile creștine aveau de două ori mai mulți
copii decât familiile musulmane. În contextul acestei psihoze s-a petrecut
fenomenul genocidului.
În al doilea rând,
Constantinopolul era un dușman politic pentru turci. Era sprijinit de Occident,
care i-a umilit, introducând propriile lui tradiții, moduri șamd. Printre
altele, reforma calendarului a fost menită să marcheze unitatea dintre
Constantinopol și lumea occidentală – unitate care garanta inviolabilitatea ei.
—Inviolabilitate
față de cine? Față de turci?
—Da, față de kemaliști.
Era o mișcare foarte puternică anti-fanariotă și anti-grecească în Turcia la
acea vreme. A fost atins în final un compromis. Constantinopolul a devenit
centrul prin care guvernul lui Atatürk a negociat cu Vestul.
Deciziile Congresului din
1923 au avut implicații practice. Prima țară [ortodoxă] care a adoptat noul
calendar (pentru uzul civil și bisericesc) a fost Grecia. A avut loc în martie
1924. Atunci s-au schimbat și Constantinopolul și Ciprul la fel.
—Și Biserica
Greciei, de asemenea?
—Potrivit Constituției
grecești, nu era separație Biserică-stat acolo. În plus, Meletie și planurile
sale erau sprijinite în unele cercuri de stabilimentul politic grecesc.
Aceasta a fost urmată de
un efect de domino. Una după alta, Patriarhiile grecești au adoptat noul
calendar. Oricum, procesul a trenat. Cel mai interesant a fost că, în timpul
lui Meletie, Patriarhia de Alexandria, a doua Patriarhie ca importanță și
autoritate, era condusă de Patriarhul Fotie (1900-1925), care s-a pronunțat
puternic împotriva reformei calendarului și a spus că în nici un chip nu-l va
accepta Biserica din Alexandria. În final, după moartea lui Fotie, a fost urmat
(cu ajutorul englezilor) de Meletie Metaxakis, care fusese exclus mai devreme
din Constantinopol de turci. A devenit Patriarh al Alexandriei și imediat a dus
mai departe reforma calendarului.
Ar trebui să luăm în
calcul că noul calendar nu se baza pe calendarul gregorian. Ar fi fost
imposibil canonic deoarece calendarul gregorian a fost condamnat și
anatematizat la un Sinod al Patriarhilor Răsăriteni în secolul al XVIII-lea[6].
În locul lui a fost elaborat un calendar nou de astronomul sârb Milutin
Milanković. Cele două calendare păstrează simetria și vor continua să facă asta
până în 2800. Diferența dintre ele crește cu o zi pentru 100 de ani apoi sunt
iar similare. Calendarul lui Milanković este mai complicat decât calendarul
gregorian, dar formal ele sunt la fel. Ar trebui să fie luat în seamă faptul că
nici o Biserică Ortodoxă, cu excepția Bisericii Finlandeze, nu a adoptat
niciodată calendarul gregorian[7].
—Și care a fost
situația în Rusia la acea vreme?
—Situația din Rusia a fost
dramatică. Când s-a aflat că aproape toate Bisericile Ortodoxe s-au dat pe noul
calendar, Patriarhul Tihon, care tocmai fusese eliberat din închisoare și
scăpase de martiriu cu greu, a emis un decret care introducea noul calendar.
Asta a fost în octombrie 1923. Dar câteva săptămâni mai târziu au ajuns știrile
la Patriarhie că multe Biserici Locale nu acceptaseră reforma. Atunci
Patriarhul a retras decretul de introducere a noului calendar. Cauza a fost nu
doar știrile de la Ierusalim, ci și reacția severă a poporului ortodox.
Mijlocul anilor 20 a fost martorul culminării confruntării dintre Biserica cea
canonică și renovaționiști, care erau sprijiniți de autoritățile bolșevice.
Așa-numitul „Al doilea sinod a toată Rusia”, care a fost convocat de
renovaționiști în 1923 și care a depus ilegal pe Sf. Tihon, au primit reforma.
În iunie 1923, doar la câteva zile după „Congresul Pan-Ortodox” al lui Metaxakis,
Sinodul Suprem renovaționist al Bisericii a declarat introducerea calendarului
iulian revizuit. Apropo, sub următorul Patriarh de Constantinopol, Grigorie VII,
Constantinopolul a recunoscut oficial pe renovaționiști și a sugerat ca
Patriarhul Tihon să demisioneze și să desființeze Patriarhia… Astfel, Fanarul
menținea contacte stabile cu renovaționiștii.
Ideea este că pe la 1924
Constantinopolul a înțeles că era fără speranță să aștepte ajutor de la
englezi. În acele împrejurări, fanarioții au căutat să stabilească contacte cu
autoritățile sovietice în speranța de a câștiga sprijinul lor pentru a ușura
presiunea din partea kemaliștilor.
—Ce s-a întâmplat
cu celelalte țări ortodoxe?
—Bulgaria și Serbia au
adoptat noul calendar, dar Bisericile Locale respective au continuat să
folosească pe cel vechi. Biserica Greciei, Patriarhiile de Răsărit și țările
musulmane au adoptat și ele calendarul de stil nou, în timp ce Patriarhia de
Ierrusalim și Sfântul Munte Athos au decis să păstreze calendarul iulian, după
cum au făcut Bisericile Ortodoxe Georgiană și Rusă.
Apoi Biserica Română a
trecut la noul calendar împreună cu statul s-a întâmplat chiar înainte de
război. Și, după Al doilea Război Mondial Biserica Ortodoxă Bulgară a ales
destul de neașteptat noul calendar la fel. Cât privește Biserica Ortodoxă Sârbă,
nu a acceptat niciodată noul calendar, deși a fost inventat de un sârb.
—Astfel, într-un
anumit sens, lumea ortodoxă este divizată în privința calendarului.
—Aveți dreptate. Unele
Biserici Ortodoxe sărbătoresc Nașterea lui Hristos pe 25 decembrie, în timp ce
altele o sărbătoresc pe 7 ianuarie. Așa că, atunci când spune cineva „Nașterea
de la catolici”, îi răspund: „Dar cum e cu grecii? Sunt ortodocși, dar
sărbătoresc Nașterea lui Hristos pe 25 decembrie”. Și orice credincios ortodox
poate sărbători Crăciunul de două ori, pe 25 decembrie și 7 ianuarie, dacă
vrea. Aceasta se aplică tuturor celorlalte praznice fixe. Paradoxal, calcularea
praznicelor mișcătoare (cele dependente de pascalia alexandrină) a rămas
aceeași pentru ambele calendare. Astfel, deficiența acelei reforme este că, în
timp ce a adoptat noul calendar, nu a dezvoltat Pascalia care ar corespunde
acestui calendar. Acum țările și Bisericile ortodoxe care au adoptat cândva
noul calendar trăiesc într-o situația paradoxală. Folosesc calendarul iulian
revizuit pentru sărbătorile fixe și folosesc calendarul iulian pentru
sărbătorile mobile. Așadar au un astfel de fenomen absurd precum dispariția
Postului Sfinților Apostoli și alte inconsistențe și modificări. Dar răul
adevărat este divizarea tradiției.
Destul de curios, recent
am văzut un proces inversat. Astfel, în 2014 Biserica Ortodoxă Poloneză s-a
întors la calendarul iulian. În 2015, cu binecuvântarea Vaticanului,
catolicii din Țara Sfântă s-au schimbat direct la Pascalia ortodoxă!
În esență, astăzi
chestiunea calendarului nu este decât un ecou al trendului care s-a epuizat în
sine. Acest trend implica absorbția civilizației răsăritene ortodoxe de către
civilizația occidentală.
—Dar pare că este
chiar în sens diametral opus: Acest trend încă se dezvoltă cu succes în zilele
de acum.
—Pe de o parte, evoluează
deoarece nu a fost încă oprit. Dar, pe de altă parte, s-a epuizat în sine
ideologic. Potrivit acelei ideologii, proiectul bizantin și civilizația ortodoxă
erau deficiente și inferioare civilizației occidentale.
—Dar granițele
acestei lumi s-au contractat tocmai la granițele Rusiei.
—Da, asta e clar. Dar
mitul despre presupusa superioritate a civilizației Europei occidentale asupra
civilizației europene răsăritene a fost împrăștiat la nivele științifice,
fundamentale și metodologice chiar de oameni de știință occidentali. Este
recunoscut universal că cultura europeană occidentală nu are nici un avantaj
indiscutabil asupra culturii europene răsăritene, bizantine. Dar ideile vechi
sunt încă vii în opinia publică, în spațiul de informare publică. Sunt ținute
încă de inerție, dar și-au pierdut fundamentul. În această situație, Rusia pare
să fie singura purtătoare a tradiției bizantine vechi, chiar dacă involuntar.
Și lumea occidentală dă imbolduri spre aceasta.
Este uimitor. Nu înțelegem
de ce Vestul are o așa atitudine față de noi. Dar este absolut limpede că
pentru Occident că mentalitatea și cultura rusești au la bază valori absolut
diferite. După cum scria Stephen Báthory[8] Papei: „Creștinii ortodocși sunt
mai răi decât evreii”. Poți încerca să reformezi poporul ortodox sau să-l aduci
la punctul tău de vedere, dar nu-i vei schimba niciodată. Ortodocșii nu sunt
„buni de nimic” pentru civilizația europeană occidentală. Singurul lucru pe
care-l poți face cu ei este să-i arunci la gunoi făcând națiunile ortodoxe să
se lupte între ele.
—Recent s-a
aflat că Patriarhul
Meletie (Metaxakis) de Constantinopol a fost un mason reputat.
Este adevărat?
—Asta nu-i nimic nou.
Aproape toți Patriarhii greci din acea vreme erau masoni. Activitățile sale
bisericești sunt mult mai criminale – de exemplu, a fost ales Patriarh de
Constantinopol după ce fusese depus de Biserica Greciei.
—Cum s-a întâmplat
asta și de ce?
—Această poveste este
destul de complicată. Cel mai probabil a fost un conflict pentru bani. Biserica
bogată Americană era mai înainte sub omoforul Bisericii Rusești, pentru că
rușii au fost primii care au adus Ortodoxia pe continentul american[9].
După ce Rusia s-a retras din arena politică, grecii și-au pus mâinile pe tot
continentul american. Biserica Greciei a fost prima care a făcut asta. În 1918,
cu sprijinul prietenului său, Primul Ministru grec Eleftherios Venizélos,
Meletie (Metaxakis) a devenit Întâistătătorul Bisericii Greciei. În 1920,
Venizélos a demisionat și Meletie a fost depus. Apoi, pe când s-a deplasat în
SUA, a stabilit Arhidioceza Americii și, după ce a devenit Patriarh de
Constantinopol, a declarat că ia America în jurisdicția Constantinopolului. Astfel,
Biserica Greciei a pierdut baza principală financiară a diasporei grecești.
—Deci a fost un
împătimit al intrigilor politice sau un ierarh care credea în Dumnezeu?
—A fost o figură bizantină
clasică târzie – un credincios și sforar în același timp. Au fost mulți în
decursul istoriei Bizanțului. După cum văd eu, a fost o persoană care credea
sincer în Dumnezeu, iubea poporul și cultura sa, dar era absolut fără scrupule.
Dacă era să aleagă între interese pragmatice și tradiție, ar fi ales totdeauna
pe ultima. Aceasta este paradigma vechi bizantină a „clerului politic”, care a
condus la unirea florentină și, în ultimă instanță, a dus la căderea marelui
Imperiu Bizantin. Unii dintre clerici erau isihaști, în timp ce alții erau
politici. În istoria Bizanțului, acești poli separați au fost adesea
întrețesuți și interacționau, totuși sunt două paradigme și modele diferite de valori.
—Care a fost prima
lor prioritate: politica ori spiritualitatea?
—Nu putem spune că au fost
conduși de interese personale, egoiste. Dar, în activitățile lor politice și
bisericești, au dat prioritate anumitor valori politice care pot fi numite „pământ
natal”. Pentru greci, este un concept foarte larg, deoarece pentru ei înseamnă
restaurarea Imperiului Bizantin și glorificarea identității grecești. Este
așa-numita „mare idee” a panelenismului.
Oricum, este ironic faptul
că panelenismul este în conflict cu valorile bisericești și ale tradiției.
Situația este că bizantinii cred că sunt stăpânii tradițiilor lor: „Noi le-am
inventat și noi putem să le transformăm după cum ne place”.
—Dar Bizanțul nu
mai există!
—Pentru ei, Bizanțul este
etern! Patriarhii de Constantinopol folosesc vulturul bicefal bizantin ca steag
al lor. Bizanțul este în inimile lor. La urma urmei, a fost o civilizație, nu
doar un stat sau un fenomen politic. Ei sunt purtătorii acestei culturi,
acestor valori și acestei civilizații. Ori că locuiesc în America, Europa sau
Turcia, ei pretind că sunt reprezentanții civilizației bizantine, nu americani
sau turci.
—Putem spune că Metaxakis
a căzut în erezia filetismului?
—Sunt prea iscusiți să se
expună unei acuzații formale de erezie. Într-adevăr, este dificil să-i acuzăm
formal de glorificarea neamului lor, nației lor. Filetismul este când o națiune
pretinde că este purtătoarea Bisericii, când naționalitatea este formatoarea
Bisericii. Orice grec, de exemplu, va folosi expresia „Biserica Greciei”, însă
niciodată „Biserica Greacă”. Pentru că în Biserica lui Hristos nu poate fi
diviziune pe națiuni, ci numai pe regiuni geografice. Dar Ucraina este foarte
diferită și filetismul fățiș prosperă și înflorește acolo.
—Așa că se poate
spune că, într-un sens, Ucraina a devenit câmpul de bătălie al ideologiilor
lumii panelene bizantine și ale lumii rusești; corect?
—Conflictul ucrainean nu
este un conflict bisericesc. Este un conflict între civilizații. De fapt,
Ucraina de astăzi este „zona de contact” a două civilizații uriașe. Acest conflict
este străin de Biserică pentru că ea nu cunoaște frontiere civilizaționale. Este
liberă de această paradigmă.
Și partida Bisericii noastre
este partea corectă în acest conflict deoarece este de partea canoanelor și a
tradițiilor. Strict vorbind, Biserica noastră nu participă la acest conflict.
Faptul că este sub mare presiune este alt lucru, dar ironia situației este că
nu are nimic de făcut pentru a câștiga. Tot ce trebuie să facă este să reziste
atacurilor. Acum este sub presiune din partea Constantinopolului, a
„ucrainismului” și a Occidentului.
Când vine vorba de
supunerea față de canoane și păstrarea tradițiilor, suntem în cea mai avantajoasă
poziție. Deoarece acum Constantinopolul pune totul în joc. Și-a pus în joc
destinul și rolul său în lumea ortodoxă în joc.
—Și și-a pătat
reputația.
—Nu, acum se va ține de
cărțile ei până la sfârșit și ar trebui să fim pregătiți pentru asta. Și ar
trebui să fim pregătiți și pentru următorul fapt: La un punct, Constantinopolul
ar putea dispărea ca centru coordonator al Ortodoxiei după ce-și va pierde complet
autoritatea morală și bisericească. Apoi Ortodoxia va avea nevoie de un nou
centru coordonator.
—Dar fanarioții
sunt destul de dibaci și sigur au luat în considerare consecințele. Atunci de
ce au recurs la asta?
—Nu sunt foarte sigur.
Dar, în mintea mea, a fost făcută ca o parte a unui joc geopolitic mare. Dar
este foarte probabil că totul este menit ca un prolog pentru un război mare.
S-a decis împărțirea sau dezintegrarea lumii ortodoxe. Deși chiar pare o
sinucidere a Constantinopolului; pentru că, atunci când lumea ortodoxă își va
reveni după asta, nu va mai fi loc în ea pentru „Patriarhul Ecumenic”.
—Cine va lupta în
acest război mare?
—Nu contează. Ceea ce
contează de fapt este că acest război va fi dus pe teritoriile lumii ortodoxe.
Nici un dubiu, ținta principală va fi Rusia.
—În opinia dvs., când
va începe acest mare război?
—Judecând după faptul că
au început acest proces de dezintegrare acum, faza cea mai acută a crizei s-ar
putea să ia un an sau doi și s-ar putea întâmpla ceva la apogeul crizei. În
orice caz, este clar că decizia a fost luată de Constantinopol.
Ați avut dreptate să
spuneți că ierarhii de Constantinopol sunt isteți și precauți. Ei știu foarte
bine canoanele. Patriarhul Bartolomeu are un doctorat în drept canonic. Și,
dacă o persoană ca el pune totul în joc fățiș, înseamnă că i s-au dat unele
garanții. (Nu lui personal – Patriarhul Bartolomeu este grav bolnav). Ca un
adevărat bizantin, el reprezintă interesele întregii partide elene. Este foarte
probabil că i s-a promis un preț mare, ceva comparabil cu restaurarea
Imperiului Bizantin sau a dominației grecești în lumea ortodoxă. Dar asta
înseamnă că această dominație va fi asigurată cu condiția ca Rusia să fie
neutralizată, dezintegrată sau izolată.
Așa că există planuri de
distrugere a unității ortodoxe.
—De ce au recurs
la distrugerea unității ortodoxe, dacă afirmă că sunt păstrătorii ei?
—După cum am spus, le-a
fost promis cel mai probabil ceva foarte serios – de exemplu, participarea la
un proiect ecumenic epocal care va fi inițiat în următorii zece ani. La urma
urmei, proiectul unificării tuturor denominațiunilor creștine, care și-a marcat
recent centenarul, nu a fost scos niciodată de pe agendă. Mai mult, legăturile
foarte apropiate ale Patriarhiei de Constantinopol și Bartolomeu personal cu
Vaticanul demonstrează că nu există o disensiune reală între ei. Pentru ei,
singurul impediment este Rusia cu turma ei potențial conservatoare și
„reacționară”, care numără multe milioane. Odată ce este neutralizată,
integrarea va deveni fapt. La urma urmei, aproape toți ceilalți creștini
ortodocși locuiesc în UE și apropierea lor civilizațională cu europenii este în
plin avânt.
Pentru lumea ortodoxă,
acest proiect va fi mult mai rău decât Unirea de la Florența. Drept rezultat,
Rusia va rămâne singura păstrătoare a tradiției ortodoxe. Întrebarea este dacă
Rusia va fi sau nu pregătită pentru acest rol.
Traducere de ieromonah Lavrentie Carp
[1] Este vorba de Rusia (cu Ucraina, Belarus, Estonia și Moldova),
Ierusalim, Serbia, Muntele Athos, Georgia și Polonia. Adică 9-10 țări din vreo
18. Oricum, acestea pot fi considerate majoritare la nivel de populație.
(n.tr.)
[2] Ar fi de remarcat că funcționarea matematică a Pascaliei nu ține de
cerințe duhovnicești. Dimpotrivă, ignoră datele astronomice în favoarea unor
metode simplificate de calcul astronomic, dar imprecise. (n.tr.)
[3] De fapt, nu există Pascalie alexandrină; cel puțin nu din secolul al
IV-lea și cu atât mai puțin de la Sinodul I Ecumenic. Acest fapt este atestat
de scrisorile pascale emise anual de Patriarhul de Alexandria, cum ar fi Sf.
Chiril, în care era anunțată data Paștelui pentru anul viitor. Alexandria făcea
acest lucru pentru că era centru astronomic și putea să prevadă prin calcule și
observații astronomice data primei luni pline de după echinocțiu pentru a fi
stabilit Paștile. Deci este cert că nu exista o Pascalie (metodă de calcul), ci
ea a fost inventată ulterior de Dionisie Exiguul pe baza unor modele
preexistente. Este de înțeles nevoia de a nu depinde de observațiile unor
astronomi, dar este discutabilă neglijarea observațiilor lor atunci când ele
conduc la diferențe. Adică este foarte bună folosirea unei metode de calcul
pentru a înlocui observațiile minuțioase astronomice, dar este de neînțeles să
fie preferată aceasta atunci când nu corespunde cu mișcarea soarelui și a
lunii, care sunt reperele stabilite la Sinodul I Ecumenic. (n.tr.)
[4] Pascalia este prezentată ca fiind o metodă de calcul, pe când ea
constă, de fapt, în niște repere astronomice precise (echinocțiul, luna plină,
duminica). Ca metodă de calcul, ea depinde de un calendar fix, pe când, ca set
de reguli astronomice, depinde de precizia observațiilor. Nu trebuie confundate
cele două concepte. (n.tr.)
[5] Nu trebuie uitat că politica țaristă de până în sec. XX a fost de
protestantizare și a inclus și comuniunea cu anglicanii. Deci rușii au avut și
ei astfel de tendințe în trecut și nu doar în perioada comunistă. (n.tr.)
[6] Calendarul gregorian nu a fost, de fapt, condamnat ca atare. Doar
Sinodul din 1593 a refuzat să-l accepte, reafirmând canonul 1 Antiohia.
Sigilionul din 1583 este recunoscut ca fiind un fals grosolan. Nu este cunoscut
nici un Sinod din sec. XVIII care să se fi ocupat de această problemă. (n.tr.)
[7] O altă excepție puțin cunoscută este micuța Mănăstire a Sf. Ioan
Înaintemergătorul din Den Haag, Olanda.
[8] Târziu în sec. al XVI-lea, era regele Poloniei și Mare Duce de
Lituania și făcea incursiuni în teritoriile rusești.
[9] La drept vorbind, au fost alte manifestări ortodoxe în America înainte
de luminarea rusă a teritoriului din Alaska, precum stabilirea grecească în
Noua Smirna, Florida (majoritatea dintre ei murind de boli) și indivizi în
colonii precum Colonelul Filip Ludwell III. Oricum, indiscutabil Biserica Rusă
a fost prima care a avut o prezență bisericească organizată în America și clar
prima care a avut o dioceză și un episcop în vigoare.
Diavolul lucrează dintotdeauna la dezbinarea Bisericii lui Iisus Hristos-Dumezeu. Cei care fac asemenea, fac voia diavolului și devin mesagerii și ucenicii lui pe acest pământ. Vai de ei ce-i așteaptă Dincolo! Iadul etern.
RăspundețiȘtergere