De la Athenagora la Bartolomeu pe calea apostaziei. Sinodul din Creta a fost o mânărie a patriarhului Bartolomeu de la Constantinopol. I-a fost dictat sau din proprie iniţiativă?

Patriarhi de la Constantinopol căzuti în erezie. 

Ierarhi şi teologi de renume au tras mai multe semnale de alarmă referitor la acest „sinod pan-ortodox”.

De ce organizatorii au ales ca acesta sa aiba loc in Creta?

 

   Organizatorii sinodului din Creta sunt adepţii ereziei ecumeniste. Sanctitatea Sa Bartolomeu de la Constantinopol a încercat, de aproape două decenii, oficializarea ecumenismului printr-un sinod pan-ortodox. Pentru a se putea face rugăciuni în comun cu ereticii el propune ca „unele dispoziţii canonice trebuie modificate”.

   Mai mulţi ierarhi şi teologi ai Bisericii Greciei nu acceptă hotărârile din Creta deoarece conţin ambiguităţi şi lasă loc aplicării ereziei ecumeniste. Ei luptă „în cuvânt” pentru apărarea crezului ortodox.

Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) este instrumentul cel mai eficient al ereziarhilor ecumenişti. A fost înfiinţat după cel de al doilea Război Mondial. În componenţa sa intră mai multe organizaţii religioase care împărtăşesc credinţe diferite. Patriarhia de Constantinopol este prima care a intrat în această organizaţie religioasă eretică, atrăgând după ea şi alte patriarhii ortodoxe. La început nimeni nu avea nici o bănuială, dar la scurt timp, unii ierarhi şi teologi ortodocşi au început să tragă primul semnal de alarmă. Printre aceştia sunt IPS Irineu al Samosului, Evloghie Korilas şi alţii[1].  

Treptat, s-a observat că mişcarea ecumenică este îngreunată datorită canoanelor Bisericii Ortodoxe care pun stavilă solidă împotriva ereziei în general. Pentru a acorda o portiţă deschisă scopurilor CMB, ecumeniştii încearcă mereu să caute pretexte care să fie acceptate şi să pară a fi bine intenţionate. În strategia lor, ecumeniştii se folosesc mereu de duplicitatea afirmaţiilor, a motivaţiilor, dar mai ales a prezentării planurilor pe care le au şi vor să le pună în aplicare. Astfel, pentru a nu fi respinşi, ei nu neagă că ce a rânduit Biserica primară prin canoane n-ar fi de la Duhul Sfânt, dar susţin că acestea sunt depăşite în raport cu epoca în care trăim. Bazându-se pe starea căldicică pe care o au o mare parte dintre credincioşii şi clericii ortodocşi, dar şi pe strategiile diplomatice (de nemărturisire) ale unor arhierei ai Bisericii Ortodoxe, această teorie îşi găseşte un postament util prin care să introducă laxismul în sufletele şi minţile credincioşilor ortodocşi. În felul acesta se cultivă un pseudo-creştinism, cu o teorie lumească, depărtat de la creştinismul primar, dar pus în aplicare cu multă abilitate.  Această teorie pseudo-creştină s-a născut în sânul masoneriei, a teozofiei, a cercetaşilor, a Clubului Rotary şi a altor organizaţii similare, fără a fi preocupată de Adevăr, dogmă sau mântuirea omului[2]. Scopul ei este globalizarea în plan religios[3].

Sf. Iustin Popovici

 Primul patriarh al Constantinopolului care avea în plan să oficializeze ecumenismul la nivel pan-ortodox a fost Athenagoras. Despre acest patriarh ecumenist, sfântul Iustin Popovici, din Serbia, scrie: „Patriarhul Constantinopolului? Acesta prin comportamentul său neo-papistaş, atât în gânduri cât şi în fapte, de vreo zece ani încoace sminteşte conştiinţele ortodoxe, negând Adevărul unic şi prea drept al Credinţei şi Bisericii Ortodoxe recunoscând catolicismul şi alte erezii ca având aceeaşi cinste şi valoare cu Adevărul, cât şi pe pontiful suprem, cu toată mândria lui demonică şi anti-eclezială. Şi pregăteşte de mai înainte cu o uşurătate şi rapiditate sinucigaşă, după modelul Vaticanului, acest aşa-numit «Mare Sinod Panortodox», nu pe o temă de bază evanghelică şi sfânt-tradiţională a mântuirii omului şi a lumii, ci pe o tematică scolastico-protestantă limpede. Îl pregăteşte bineînţeles, ca un turn Babel al lumii contemporane anarhiste şi nihiliste, fără participarea adevăraţilor mărturisitori ortodocşi, purtători ai Credinţei, Teologiei, Tradiţiei şi Eclesiologiei Ortodoxe. În ultima vreme, patriarhul Atenagoras a devenit obârşia anarhismului şi nihilismului în lumea ortodoxă. Aghioriţii îl numesc, pe drept cuvânt, eretic şi apostat, în epistolele lor adresate către el deschis prin intermediul presei.”[4]

Sfântul Paisie Aghioritul l-a mustrat pe Patriarhul Athenagora pentru că a cedat presiunilor ridicând anatemele spunându-i printr-o scrisoare:

Sfantul Paisie Aghioritul

 "Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu. Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit. 

   Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filounionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)³, pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

   Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

   De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

   În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filounioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional"

vezi scrisoarea integrala: http://sinodultalharesc.tk/sf-paisie-aghioritul-sa-nu-uitam-ca-biserica-ortodoxa-nu-nici-o-lipsa-singurul-ei-neajuns-este-lipsa-ierarhilor-si-pastorilor-seriosi-cu-principii-patristice/

 .

IPS Augustin de Florina

Era clar pentru toţi că un sinod pan-ortodox nu era convocat pentru apărarea învăţăturii credinţei ortodoxe ci pentru ca erezia ecumenistă să poată fi „aprobată canonic” şi nicidecum pentru a se combate vre-o erezie sau abatere de la învăţătura Bisericii Ortodoxe, aşa cum ar fi firesc să se facă, după modelul patristic. Referindu-se la acest fapt, ÎPS Augustin Kandiotis al Florinei, reliefează: „Dacă motivul principal pentru care Sinoadele Ecumenice sunt convocate, este erezia, într-adevăr există un motiv serios ca să se întrunească un Sinod Ecumenic. Iar motivul acesta este: înafară de alte rătăciri şi eresuri, care trebuie osândite, este şi erezia tuturor ereziilor. Este o erezie contemporană, produsul confuziei duhovniceşti a zilelor noastre. Numele ereziei? Ecumenism. Susţinătorii lui consideră că adevărul revelat nu se află deplin într-o Biserică şi nici doar într-o religie sau sistem filozofic, ci că el se află răspândit, nici mai mult nici mai puţin, în toate Bisericile şi religiile şi în toate sistemele filozofice. Şi ca atare, potrivit lor, ortodoxia nu poate spune că posedă întreg adevărul revelat şi că este «stâlp şi temelie a adevărului»; visterie a Cuvântului lui Dumnezeu, izvorul limpede şi nedeşertat spre care neamuri şi popoare trebuie să se întoarcă ca să scoată apa vie şi nemuritoare. Neprimind unicitatea Ortodoxiei, partizanii ecumenismului se întorc către alte izvoare tulburi potrivit profetului. Aceştia, ca să le vină mai uşor, ca un acoperământ comun, tind spre un amalgam de elemente variate pentru a crea o nouă religie sau mai bine spus supra-religie, un amestec de adevăr şi minciună care să fie pe placul tuturor ideologiilor şi concepţiilor oamenilor. Ecumenismul este revenirea curentului din vechime, a sincretismului prin care strămoşii noştrii de demult, îndoindu-se despre adevărul religiilor lor, încercau să potolească setea lor metafizică, deoarece în acest curent al sincretismului s-au contopit multe şi diferite revărsări de doctrine.”[5]

IPS Chiril - Constantinopol

Primul pas a fost făcut de Athenagoras prin ridicarea anatemelor. Următorul pas a fost pregătit în timp ca mai apoi să fie aplicat la nivel de sinod panortodox. În cele din urmă, un sinod care să deschidă porţile spre o globalizare în plan religios a fost posibil să se ţină abia în anul 2016 (în Creta), aceasta şi datorită teologilor de seamă şi a unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe care, în această perioadă, s-au opus categoric oficializării eresului ecumenist la nivel pan-ortodox. În urma unor afirmaţii şi fapte (tertipuri, ameninţări, presiuni, injurii etc.) ce au fost sesizate la sinodul din Creta se pun întrebări serioase asupra rânduielii şi învăţăturii propovăduite de reprezentanţii Patriarhiei de Constantinopol. În cadrul discuţiilor ce au avut loc pe marginea controversatului document “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”, episcopul Chiril al Patriarhiei Ecumenice spunea că Biserica cea Una, despre care s-a stabilit la primul Sinod Ecumenic, după cum se menţionează şi în “Crez”, nu este doar cea orotodoxă ci include si celelalte “biserici” neortodoxe. Cu alte cuvinte lupul pus pază la oile lui Hristos le risipeşte cu propriile idei lipsite de temei patristic, canonic şi teologic.

Vezi: http://ortodoxos.ro/2016/06/23/biserica-marturisita-crez-nu-este-cea-ortodoxa-afirma-episcopul-chiril-catarellos/

sau http://sinodultalharesc.tk/pseudo-mitropolitul-chiril-patriarhia-ecumenica-biserica-marturisita-in-crez-nu-este-cea-ortodoxa/

Afirmaţia ierarhului Chiril nu este altceva decât o blasfemie la adresa Bisericii lui Hristos, o sfidare şi o ignoranţă la adresa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii pe care o reprezintă. Amintim că mulţi sfinţi pe care Biserica îi are în sinaxare au murit pentru ca învăţătura Bisericii să rămână nealterată, în timp ce un păstor fără turmă îndrăzneşte să arunce astfel de afirmaţii prin care să aducă sminteală în rândul Bisericii lui Iisus Hristos.

Nu departe de afirmaţia acestui ierarh deviat de la învăţătura Bisericii Ortodoxe este însuşi Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, care în lucrarea sa de doctorat intitulată “Despre codificarea Sfintelor Canoane şi a orânduielilor canonice în Biserica Ortodoxă”[6], la pagina 73, aduce următoarele propuneri, dar care ulterior au devenit inovaţii: “Nu mai pot fi puse în practică astăzi vechile dispoziţii canonice care reglementau relaţiile creştinilor ortodocşi cu eterodocşii şi cu cei de alte religii, ci trebuie modificate. Nu e cu putinţă ca Biserica să aibă dispoziţii canonice care opresc intrarea în biserici a eterodocşilor şi rugăciunea în comun cu aceştia, de vreme ce Biserica, prin reprezentanţii ei se roagă împreună cu eterodocşii pentru unirea definitivă întru credinţă, iubire şi nădejde. Mai multă dragoste trebuie să inunde multe dintre dispoziţiile noastre canonice pentru a le însufleţi. Unele dispoziţii canonice trebuie modificate pentru a deveni mai iubitoare de oameni şi mai realiste. Biserica nu poate şi nu trebuie să trăiască în afara spaţiului şi timpului”. Aceste inovaţii, patriarhul Bartolomeu încearcă să le oficializeze în toate patriarhiile ortodoxe autocefale printr-un sinod pan-ortodox. Ţinând seamă de inovaţiile sale în materie de teologie, propuse încă din tinereţe, se explică cum şi de ce a fost posibilă ascensiunea sa rapidă la tronul patriarhal de la Constantinopol.

În modul său diplomat, patriarhul nu se pronunţă pentru încălcarea şi nesocotirea canoanelor Bisericii Ortodoxe, dar printr-un artificiu diplomatic (demonic/viclean) propune înlăturarea lor printr-o “codificare”, ce urmează să o aplice în viitor, asupra Dreptului Canonic al Bisericii Ortodoxe. Pentru a ascunde intenţia sa de a schimba canoanele Bisericii, sanctitatea sa Bartolomeu menţionează că nici un canon nu trebuie modificat, în schimb propune să fie “adaptat” la noile cerinţe ale timpului. După opinia sa aceste cerinţe sunt necesare pentru Biserică, incercând să inducă ideea că ce au statornicit Sfinţii Părinţi în canoane e lipsit de dragoste faţă de cei ce au încălcat credinţa lăsată de Iisus Hristos, iar cei ce se împotrivesc deciziilor sale sunt fundamentalişti, mândri şi neascultători. Se vede clar şi limpede duhul eretic şi lipsit de argument teologic, slugarnic mondialismului politic, al sanctităţii sale Bartolomeu care încearcă, prin expresii diplomatice, să impună globalizarea în plan religios asupra întregii Biserici Ortodoxe şi să elimine din faşă orice opoziţie sau rezistenţă ortodoxă.

În realitate patriarhului Bartolomeu nu i se împotriveşte un preot sau un ierarh, ci prin glasul unora ca aceştia se aude învăţătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Ierarhii şi teologii care îi amintesc de respectarea învăţăturii Bisericii nu fac altceva decât să respecte ceea ce Biserica a rânduit deja prin cele şapte Sinoade Ecumenice şi Sinoadele Locale recunoscute de întreaga Biserică.

Pentru a-şi justifica erezia, patriarhul aduce explicaţii prin care spune, contrar învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, că şi la eretici, schismatici, la sectele desprinse din Biserică ar lucra harul Duhului Sfânt. “În ceea ce priveşte prima părere, susţinătorii ei interpretează literal anumite Sfinte Canoane, care se referă la împrejurări şi erezii care au dispărut în timp. Astăzi există o realitate bisericească în jurul nostru care nu poate fi ignorată. Duhul Sfânt, Care «unde voieşte suflă» (Ioan 3.8) şi nu se limitează la trecut, e fără îndoială prezent şi printre eterodocşi.”[7]

Aberaţiile teologice ale patriarhului Bartolomeu urmează să fie puse în aplicare printr-un sinod ecumenic sau pan-ortodox. In acest sens patriarhul mentioneaza: “Subliniem încă o dată că Sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi cele ale Sinoadelor Locale şi ale Sfinţilor Părinţi, adeverite de acestea nu sunt neschimbătoare, ci irevocabile – cel puţin de jure – până la schimbarea sau abrogarea lor de către un Sinod Ecumenic ulterior, pentru că este un principiu al Dreptului Bisericesc şi al Dreptului în general ca dispoziţiile juridice să poată fi schimbate sau înlăturate numai de o instanţă egala sau mai mare decât aceea care le-a emis”[8]. Pentru a-şi pune în aplicare erezia, patriarhul Bartolomeu a insistat să organizeze un sinod pan-ortodox care să aducă noile sale principii eretice ca formă oficială în Biserica lui Hristos. Pentru că situaţia politică din Turcia nu era favorabilă organizării unui sinod pan-ortodox, Patriarhul Bartolomeu a decis ca lucrările sinodului să se desfăşoare în Creta, insula unde erezia ecumenistă a pătruns în toate structurile eclesiastice. Practic locaţia nu a fost aleasă întâmplător, ci acolo unde mediul era propice obţinerii unui rezultat prin care să se ofere o decizie finală favorabilă intenţiei patriarhului Bartolomeu. De ce nu a ales Rusia, dacă problema era participarea delegaţiei ruse în Turcia? Sau Pireu, Atena sau Tesalonic?

Afirmaţia patriarhului “Biserica nu poate şi nu trebuie să trăiască în afara spaţiului şi timpului” limitează Biserica la timp şi spaţiu ceea ce este o încercare de minimalizare a lucrării Duhului Sfânt în Biserica Ortodoxă.

Pentru a-şi justifica inovaţiile, patriarhul în lucrarea sa, spune: “Nu e cu putinţă ca Biserica să aibă dispoziţii canonice care opresc intrarea în biserici a eterodocşilor şi rugăciunea în comun cu aceştia, de vreme ce Biserica, prin reprezentanţii ei se roagă împreună cu eterodocşii pentru unirea definitivă întru credinţă, iubire şi nădejde”[9]. Afirmaţia nu are nici un argument teologic sau canonic fiind caracterizată de o părere personală potrivnică învăţăturii Bisericii. Adică să înţelegem că Sfinţii Părinţi au fost influenţaţi de alt duh decât Duhul Sfânt? Că ei nu au avut dragoste? Că ei nu doreau ca cei ce s-au rupt de Biserică să revină în staulul lui Hristos? Dacă un „reprezentant” al Bisericii încalcă învăţătura ortodoxă nu înseamnă că trebuie să „modificam”  canoanele care îl opresc de la păcat. E ca şi cum am spune că trebuiesc schimbate legile unui stat pe motivul că există parlamentari care le încalcă. Aşa ceva se poate doar în politică, în parlament, dar nu într-un sinod. O rugăciune împreună cu ereticii nu îi ajută să revină la dreapta credinţă, ci mai degrabă îi încurajează în rătăcirea lor, lăsându-i să trăiască cu impresia că şi ei sunt părtaşi Bisericii lui Hristos, deşi s-au rupt demult de ea. De ce canoanele Bisericii nu pot fi aplicate astăzi? Pentru că sunt o piedică în aplicarea globalismului în plan religios? Părintele Dumitru Stăniloae, după participarea la câteva întruniri în CMB a concluzionat că “ecumenismul este produsul masoneriei, iarăşi vor să relativizeze credinţa adevărată”[10]. 

Motivele menţionate de patriarh sunt puerile deoarece a iubi pe aproapele sau pe vrăşmaş nu constă în încălcarea canoanelor. Părinţii de la Muntele Athos nu sunt de accord cu slujirea cu ereticii, dar pe toţi eterodocşii care vizitează Sfântul Munte îi tratează cu multă ospitalitate şi dragoste de aproapele, asemenea ca pe pelerinii ortodocşi. Exemple de acest gen sunt nenumărate. Iată că motivul (pretextul) “dragostei” şi “nădejdii” invocate de S.S. Bartolomeu cade din principiu.

Practic, propunerile patriarhului Bartolomeu nu fac altceva decât să submineze cele şapte Sinoade Ecumenice, lovind la temelia Bisericii lui Hristos, în numele “dragostei” şi a “nădejdii” globalizatoare: “Nu mai pot fi puse în practică astăzi vechile dispoziţii canonice care reglementau relaţiile creştinilor ortodocşi cu eterodocşii şi cu cei de alte religii, ci trebuie modificate”[11]. Aceste modificări nu sunt altceva decât o schimbare în mod oficial printr-un sinod pan-ortodox a canoanelor care opresc comuniunea cu ereticii. Organizându-se periodic astfel de sinoade, treptat, de la un sinod la altul, se introduc şi noile modificări care nu sunt altceva decât falsificarea, prin diplomaţie, la nivel pan-ortodox, a canoanelor Bisericii Ortodoxe.

În susţinerea ipotezei sale S.S. Bartolomeu susţine că anumite canoane sunt depăşite, motivând nevoia de a le actualiza pe considerentul că au fost făcute în alte împrejurări istorice. Canoanele la care face referire sunt cele care opresc rugăciunile în comun cu ereticii. Urmând logica patriarhului suntem conduşi într-un impas ecclesiologic. Oare ereziile actuale nu sunt tot erezii? Filioque, purgatoriul, infailibilitatea papală, azima (ostia), imaculata concepţie nu sunt tot erezii? Ce să mai spunem de ereziile protestante care sunt foarte grave! Canoanele nu se referă doar la un anumit tip de erezie, ci la toate, indiferent de “timp şi spaţiu”.

Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) spunea că “Pe latini nici îngerii nu-i pot schimba, oferindu-le leacul care să-i vindece de mincinoasa lor slăvire”[12], în timp ce Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului îi caracterizeaza pe apuseni ca “erezie apărută după sinodul al VII-lea Ecumenic”[13]. În comentariul la Canonul 47 Apostolic, Sfântul Nicodim Aghioritul (sec. XVIII) spune direct şi clar: “catolicii sunt eretici”[14]. Sfântul Nectarie de Eghina spune: „catolicii sunt şi eretici, dar şi schismatici”[15]. Nu în ultimul rând amintindu-l pe Sfântul Marcu Eugenicul (1440), cel care prin lipsa semnăturii sale a nevalidat sinodul de la Ferrara-Florenţa, care spunea: “Prin urmare, ca pe nişte eretici i-am părăsit pe aceştia şi de aceea ne-am despărţit de ei, (…) eretici sunt, astfel ca pe nişte eretici i-am tăiat de la noi, (…) deci, cum dintr-o dată ni se prezintă ca ortodocşi aceştia care deja de atâţia ani şi de către atâţia Părinţi şi învăţători au fost socotiţi drept eretici? (…) să fugim de ei precum fuge cineva de un şarpe, (…) de vânzătorii şi negustorii de Hristos. ”[16], tot el, în şedinţa a XXV-a a sinodului de la Ferrara-Florenţa, spunea că: “Din nici o altă pricină nu ne-am despărţit de latini, decât numai că sunt nu doar schismatici, ci şi eretici.”[17] Toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe mărturisesc la unison că apusenii au căzut în erezie.

Sinoadele de la Constantinopol din anii 879[18], 1170, 1450, 1722, 1838, 1895, precum şi patriarhii semnatari ai enciclicii de la 1848 au condamnat Filioque şi toate ereziile papistaşe. Ca urmare a influenţei patriarhului Bartolomeu de Constantinopol, primul sinod din istoria Bisericii Ortodoxe care oferă o portiţă deschisă ereziei ecumeniste este cel din Creta, din anul acesta (2016). Oare întâmplător, pentru prima dată în istoria Bisericii noastre, la un sinod ortodox, “a fost nevoie” de reprezentanţi ai papei ca şi observatori? Mai adăugăm faptul că, documentele finale “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” sunt contestate de tot mai mulţi teologi. Pentru acceptarea acestora, asupra unor ierarhi care au refuzat să semneze, s-au făcut presiuni, s-a recurs la ameninţări, şantaje, injurii şi calomnii.

Pentru a nu se înţelege greşit, trebuie menţionat că Biserica Greciei, prin pleroma ei şi o parte din ierarhii ei, nu aprobă căderile patriarhului de Constantinopol. O parte dintre arhiereii prezenţi la sinod (ciprioţi, greci, sârbi) au refuzat să semneze documentele finale din Creta, din motive de conştiinţă. Sinodul nu poate fi considerat pan-ortodox pentru că nu au participat toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, fapt menţionat oficial şi de Biserica Rusiei, Georgiei şi a Antiohiei. A se vedea si mărturia IPS Hierotheos Vlahos, participant la Sinodul din Creta, fiind unul dintre ierarhii care au refuzat să semneze: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/category/ips-hierotheos-vlachos/

La sinodul din Creta, delegaţia Bisericii Române a adus un amendament prin care nu recunoştea ca “Biserici” pe cei ce s-au despărţit de Biserica lui Hristos, propunând denumirea de “Confesiuni şi comunităţi eterodoxe”. În cele din urmă reprezentanţii noştri au renunţat la această denumire semnând documentele finale aşa cum sunt ele în momentul de faţă. Sperăm ca la următoarele şedinţe ale Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române, sinodalii noştri vor reveni la opţiunea corect ortodoxă pe care au propus-o iniţial.

ieromonah Eftimie Mitra

PS. La 11 august prăznuim pe unul dintre ierarhii cu viaţă sfântă care au stat pe scaunul patriarhal de la Constantinopol: Sfântul Nifon, patriarhul evlavios şi cu dragoste de Dumnezeu. Să ne rugăm sfântului Nifon să lumineze minţile întunecate de duhul lumesc al acestor vremuri tulburi în care domneşte haosul şi să mijlocească pentru aceia care au căzut în capcana ecumenismului indiferent că au făcut-o de teamă, neatenţie sau frică.

---

[1][1] Arhim. Haralambie D. Vasilopoulos, „Ecumenismul fără mască”, editat de Manastirea Petru Vodă, p. 79;

[2] Idem, p. 91;

[3] Pr Gh. Calciu Dumitreasa, „ZIUA” (Bucureşti), din 5 dec. 1998, p. 8;

[4] Arhim Haralambie D. Vasilopoulos, op. cit., p. 103;

[5] Idem, p. 103-104;

[6] Publicată la Tesalonic, anul 1970, pe atunci arhimandritul Bartolomeu Arhondonis. Mai multe detalii despre teza de doctorat al patriarhului Bartolomeu se pot găsi în cartea “Rugăciunea în comun cu ereticii – abordare a practicii canonice a Bisericii”, de pr. Anastasie Goţopulos, ed. Predania, anul 2013, p. 95-105 (tradusă din greacă de pr. Ciprian Staicu).

[7]Revista Kanon, nr.6 (1983), Viena (Austria), text din articolul „The Problem of Oikonomia today”.

[8] Pr. Anastasie Goţopulos, “Rugăciunea în comun cu ereticii...”, op cit., p. 97 (vezi nota 227).

[9] Vezi nota 6

[10] “Ortodoxia şi internaţionalismul religios”, ed. Scara, Bucureşti, 1999, p. 72.

[11] Vezi nota 6;

[12] Colecţia „Părinţi Greci ai Bisericii”, apud. Pr. Anastasie Goţopulos op. cit., p. 25;

[13] “Opere complete”, anul 1882, apud. Pr. Anastasie Goţopulos, op. cit., p. 26;

[14] Pr. Anastasie Goţopulos, op. cit., p. 25, vezi nota 27;

[15] Sf.Nectarie de Eghina “De ce papa și supușii lui s-au  despărțit de Biserica lui Hristos”, ed. Evanghelismos, București, 2011.

[16] „Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Ortodoxe Soborniceşti”, Athena, 1952, p. 353-362, apud. Pr. Anastasie Goţopulos, op. cit., p. 25-26;

[17] Pr. Anastasie Goţopulos, op. cit., p. 26, vezi nota 25;

[18] Erezia Filioque a apărut înainte de schismă, în Spania. La acest sinod au participat şi reprezentanţi ai papei care au condamnat erezia Filioque. După ce această erezie a fost acceptată oficial de episcopul Romei, în 1050, s-a produs schisma.