Maicile din Siria: „Dumnezeu ne-a vrut acasă!”

  „Nu ştiam mare lucru, doar ne aduceau apă şi mâncare. Noi ne-am păstrat rânduiala de acasă, rugăciunea şi slujbele, atât cât le ştiam pe de rost, le rosteam în gând”.

Maoulla a fost prima localitate creştină din Siria devastată de către auto-intitulata Armată Siriană Liberă. Ea a reprezentat, astfel, deschiderea unei noi răni din coasta Mântuitorului Hristos. Deşi, după evenimentele din luna septembrie 2013, satul a rămas pustiu, o mână de maici ortodoxe s-a aşezat împotriva furtunii şi nu şi-a părăsit mănăstirea. În timp ce majoritatea ortodocşilor s-au refugiat în Liban, iar alţii au luat calea Europei, monahii de la mănăstirea Sfântul Apostol Pavel, din aceeaşi localitate, au fost primiţi în obştea unei mănăstiri de lângă Damasc. Doar maicile de la „Sfânta Tecla”, suflete curajoase, nu şi-au părăsit biserica şi pe ocrotitoarea lor. Au preferat să rămână într-un sat fără locuitori, fără forţe de ordine, fără electricitate şi fără mijloace de comunicare, doar cu Sfânta Tecla – prima muceniţă creştină. Au rezistat în aceste condiţii aproape patru luni când, pe 9 decembrie 2013, Agenţia de Ştiri Siriană anunţa devastarea bisericii şi răpirea maicilor de la Maoulla. Aşa a început captivitatea babilonică a unor suflete încercate…

Ştirile şi presupunerile nu au încetat să apără. Ba a existat inclusiv părerea că mica obşte a plecat de bunăvoie, aşa… într-o mică vacanţă. La începutul anului 2014, ziarul londonez Daily Star anunţa că generalul Abbas Ibrahim, şeful Serviciului de Securitate Libanez, a reuşit să aibă o convorbire telefonică cu maica stareţă de la Maoulla. Atât! Până pe 18 februarie, când jurnalistul creştin de origine siriană Raymond Ibrahim informa că, pentru câteva minute, a circulat pe internet un film care prezenta doar şapte dintre cele 12 maici răpite.

Aşezate pe o canapea modernă, maicile erau filmate discutând despre conflictul internaţional abătut asupra Siriei. Aşa cum observa jurnalistul menţionat, pelicula a fost filmată sub presiunea ameninţării armate, maicile fiind forţate să se prezinte într-o stare bună. În plus, ele nu mai purtau însemnele monahale, nici semnul Sfintei Cruci, hainele lor semănând foarte mult cu cele ale femeilor musulmane.

Eliberare sub semnul umilinţei

După trei luni de lacrimi şi rugăciune, după nenumărate intervenţii internaţionale, chiar şi din partea liderilor religioşi musulmani, cele 11 maici şi stareţa lor au fost eliberate. Mai bine zis, au fost lăsate pe câmp, la graniţa dintre Liban şi statul sirian. Luni, 10 martie 2014, în zori, maicile au fost legate la ochi şi urcate într-un microbuz care, după multe ore, a oprit în pustiu. Fără informaţii legate de locul în care se aflau, fără apă şi mâncare, maicile s-au lăsat în voia lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu le-a abandonat, ci şi le-a îndrumat spre graniţa siriană. În partea opusă se afla deşertul – câţiva zeci de kilometri de nisip fierbinte şi dogoritor.

Fără acte de identitate, măicuţele au fost din nou reţinute, de data aceasta acasă la ele, în Siria. Situaţia a durat până al sosirea oficialului de la Damasc, Hafez Makhlouf, cel care a semnat pentru eliberarea lor. Din nou, au fost urcate în maşini ale armatei, ce au luat drumul Damascului. Libertatea maicilor era încă departe. Anchetate de autorităţile siriene, intervievate de marile agenţii de presă străine, maicile au trăit o a doua parte a robiei babilonice. Ce să răspundă? Ce ştiau ele? Au spus că au fost ţinute pe teritoriul Siriei, la Yabroud, într-o vilă, sub pază, fără a se comunica prea mult cu ele: „Nu ştiam mare lucru, doar ne aduceau apă şi mâncare. Noi ne-am păstrat rânduiala de acasă, rugăciunea şi slujbele, atât cât le ştiam pe de rost, le rosteam în gând”.

Au aflat în timpul anchetei că, de fapt, au locuit în vila unui om de afaceri sirian, George Haswani, cu care preşedintele ţării, Bashar Al Assaad a purtat mai multe tratative pentru a mijloci eliberarea maicilor. Au mai aflat că răpitorii ceruseră pentru viaţa lor 50 de milioane de dolari şi că un om de afaceri din Qatar se oferise să plătească pentru ele patru milioane din suma pretinsă.

Hărţuite de către jurnalişti şi fotoreporteri, anchetate de către autorităţi, maicile erau îngrijorate doar de ceea ce urmau să găsească acasă, la mănăstirea Sfintei Tecla.

Deşi Patriarhia Antiohiei şi a întregului Orient le-a îndemnat să rămână la Damasc, la sediul episcopal, ele s-au întors marţi, 11 martie, acasă. Între ruine, dar acasă. Biserica este dărâmată, nu există surse de electricitate şi apă, rebelii circulă în voie prin preajma fostului oraş arameic. Cu toate acestea, maicile au insistat să nu o lase singură pe Sfânta Tecla.

Potrivit unor surse apropiate, maica stareţă Pelaghia Sayyaf a mărturisit că „faptul că ne-am întors acasă este minunea lui Dumnezeu. Nu vom povesti nimănui prin ce am trecut, pentru că iubirea lui Dumnezeu copleşeşte totul. Dumnezeu ne-a vrut acasă, nicăieri nu este mai bine ca acasă!”.

Nicolae Pintilie

sursa: Doxologia.ro

In Siria musulmanii ii martirizeaza pe crestini in mod bestial. NATO si UE nu au nici o reactie la aceste acte in timp ce in tarile ortodoxe introduc paganismul in mod institutionalizat.

Tot mai multe atentate in tarile arabe asupra crestinilor. organizatiile internationale, asa-zisii "facatori de pace" raman indiferenti de aceste fapte. interesul lor e sa faca "pace" doar acolo unde populatia nu se supune "cerintelor internationale". 

Se pare ca minoritatile sexuale, etnice si religioase (tot ce duce la destabilizare) etc. din tarile ortodoxe prezinta un interes mult mai mare pentru "binefacatorii" nostri europeni si de peste ocean decat crimele tot mai dese din tarile arabe orientate impotriva crestinilor. In Romania, in schimb, se incurajeaza prin lege tot ce poate fi mai pervers si paganesc posibil, de la idolatrie si pana la cele mai grele pacate, strigatoare la Cer.

 

Martiriul membrilor familiei unui preot din Siria

Nicolae Pintilie

„M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Jurnalistul Raymond Ibrahim a postat pe 15 decembrie, pe un cunoscut canal de socializare, un fapt ce ne duce cu gândul la primele trei secole creştine – la sângeroasa perioadă a persecuţiilor împotriva creştinilor. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dacă alăturăm descrierea actului martiric al preotului Montanus şi al soţiei sale, Maxima, care au trăit pe teritoriul ţării noastre, la sfârşitul secolului al III-lea şi destinul tragic al unui preot din lumea arabă, din anul 2013, nu prea găsim diferenţe.

La postul de televiziune libanez Al Ahram a fost prezentat un material intitulat „Imaginea care a zguduit lumea: preotul întors de la slujirea lui Dumnezeu a găsit trupurile celor patru fii ai săi pe podea”. Din imagine, deducem că bărbatul îmbrăcat în cămaşă albă, care plânge la capul celor patru trupuri însângerate, este cleric creştin. Om ce slujeşte lui Dumnezeu, ce slujeşte binele şi pacea. Întors acasă, poate cu planuri şi gânduri pentru cei patru copii ai săi, acesta a găsit o imagine pe care nu o va putea uita toată viaţa.

Informaţii prea multe nu au existat despre acest caz. Se pare că tatăl este cleric melchit al Bisericii Chaldeene, care îşi are conducerea la Mosul, Irak. În Siria, comunitatea caldeeană numără câteva mii de credincioşi aflaţi, cu precădere, în partea estică a ţării. Aceştia sunt creştini cu o evlavie deosebită şi cu o trăire aparte.

Ieri, 19 decembrie, Al Ahram a publicat pe pagina sa de internet o ştire ce completa informaţiile. După înmormântarea celor patru fii, preotul a scris televiziunii libaneze câteva rânduri, cuvinte pornite dintr-o imensă suferinţă, dar şi dintr-o nestrămutată credinţă: „M-a încercat Dumnezeu. Dar, nu ca să reducă la tăcere vocea mea. Voi predica cuvântul lui Dumnezeu mai mult decât oricând, mai mult decât în trecut şi voi proclama credinţa noastră. Am plătit un preţ scump, un preţ mare pentru acest lucru. Dar, cum a făcut Dumnezeu cu Iov, cred că aşa va face şi cu mine. Am nădejdea asta!”.

Trei băieţi şi o fetiţă. O familie împlinită... Ce puteau să îşi mai dorească? Sănătate de la Dumnezeu şi putere de muncă. Erau într-o situaţie în care ne găsim majoritatea dintre noi. Şi, parcă deodată, totul se întoarce cu susul în jos. Tot sensul vieţii, toată nădejdea, toată dragostea şi fericirea, tot viitorul devine însângerat, pe podea…

Nebunie este răspunsul acestui preot! Dar, gândul ne duce la biblicul Iov, la domnul nostru Constantin Brâncoveanu şi familia sa, la atâtea şi atâtea familii care şi-au văzut copiii trimişi în lagărele de muncă. La Siberia comunistă, la mamele care şi-au văzut fii, în anul 1989, sub ploaia de gloanţe, la Însuşi Dumnezeu, care Şi-a văzut propriul Fiu pe Cruce, însângerat, nevinovat fiind…

Părintele acesta, lângă familia sa, este icoana lui Dumnezeu… „prin a cărui rană, noi toţi ne-am vindecat”!

sursa:  http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/martiriul-membrilor-familiei-unui-preot-din-siria