„Nu ştiam mare lucru, doar ne aduceau apă şi mâncare. Noi ne-am păstrat
rânduiala de acasă, rugăciunea şi slujbele, atât cât le ştiam pe de
rost, le rosteam în gând”.
Maoulla a fost prima localitate creştină din Siria devastată de
către auto-intitulata Armată Siriană Liberă. Ea a reprezentat, astfel,
deschiderea unei noi răni din coasta Mântuitorului Hristos. Deşi, după
evenimentele din luna septembrie 2013, satul a rămas pustiu, o mână de
maici ortodoxe s-a aşezat împotriva furtunii şi nu şi-a părăsit
mănăstirea. În timp ce majoritatea ortodocşilor s-au refugiat în Liban,
iar alţii au luat calea Europei, monahii de la mănăstirea Sfântul
Apostol Pavel, din aceeaşi localitate, au fost primiţi în obştea unei
mănăstiri de lângă Damasc. Doar maicile de la „Sfânta Tecla”, suflete
curajoase, nu şi-au părăsit biserica şi pe ocrotitoarea lor. Au preferat
să rămână într-un sat fără locuitori, fără forţe de ordine, fără
electricitate şi fără mijloace de comunicare, doar cu Sfânta Tecla –
prima muceniţă creştină. Au rezistat în aceste condiţii aproape patru
luni când, pe 9 decembrie 2013, Agenţia de Ştiri Siriană anunţa
devastarea bisericii şi răpirea maicilor de la Maoulla. Aşa a început
captivitatea babilonică a unor suflete încercate…
Ştirile şi presupunerile nu au încetat să apără. Ba a existat inclusiv
părerea că mica obşte a plecat de bunăvoie, aşa… într-o mică vacanţă. La
începutul anului 2014, ziarul londonez Daily Star anunţa că
generalul Abbas Ibrahim, şeful Serviciului de Securitate Libanez, a
reuşit să aibă o convorbire telefonică cu maica stareţă de la Maoulla.
Atât! Până pe 18 februarie, când jurnalistul creştin de origine siriană
Raymond Ibrahim informa că, pentru câteva minute, a circulat pe internet
un film care prezenta doar şapte dintre cele 12 maici răpite.
Aşezate pe o canapea modernă, maicile erau filmate discutând despre
conflictul internaţional abătut asupra Siriei. Aşa cum observa
jurnalistul menţionat, pelicula a fost filmată sub presiunea ameninţării
armate, maicile fiind forţate să se prezinte într-o stare bună. În
plus, ele nu mai purtau însemnele monahale, nici semnul Sfintei Cruci,
hainele lor semănând foarte mult cu cele ale femeilor musulmane.
Eliberare sub semnul umilinţei
După trei luni de lacrimi şi rugăciune, după nenumărate intervenţii
internaţionale, chiar şi din partea liderilor religioşi musulmani, cele
11 maici şi stareţa lor au fost eliberate. Mai bine zis, au fost lăsate
pe câmp, la graniţa dintre Liban şi statul sirian. Luni, 10 martie 2014,
în zori, maicile au fost legate la ochi şi urcate într-un microbuz
care, după multe ore, a oprit în pustiu. Fără informaţii legate de locul
în care se aflau, fără apă şi mâncare, maicile s-au lăsat în voia lui
Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu le-a abandonat, ci şi le-a îndrumat spre
graniţa siriană. În partea opusă se afla deşertul – câţiva zeci de
kilometri de nisip fierbinte şi dogoritor.
Fără acte de identitate, măicuţele au fost din nou reţinute, de data
aceasta acasă la ele, în Siria. Situaţia a durat până al sosirea
oficialului de la Damasc, Hafez Makhlouf, cel care a semnat pentru
eliberarea lor. Din nou, au fost urcate în maşini ale armatei, ce au
luat drumul Damascului. Libertatea maicilor era încă departe. Anchetate
de autorităţile siriene, intervievate de marile agenţii de presă
străine, maicile au trăit o a doua parte a robiei babilonice. Ce să
răspundă? Ce ştiau ele? Au spus că au fost ţinute pe teritoriul Siriei,
la Yabroud, într-o vilă, sub pază, fără a se comunica prea mult cu ele: „Nu
ştiam mare lucru, doar ne aduceau apă şi mâncare. Noi ne-am păstrat
rânduiala de acasă, rugăciunea şi slujbele, atât cât le ştiam pe de
rost, le rosteam în gând”.
Au aflat în timpul anchetei că, de fapt, au locuit în vila unui om de
afaceri sirian, George Haswani, cu care preşedintele ţării, Bashar Al
Assaad a purtat mai multe tratative pentru a mijloci eliberarea
maicilor. Au mai aflat că răpitorii ceruseră pentru viaţa lor 50 de
milioane de dolari şi că un om de afaceri din Qatar se oferise să
plătească pentru ele patru milioane din suma pretinsă.
Hărţuite de către jurnalişti şi fotoreporteri, anchetate de către
autorităţi, maicile erau îngrijorate doar de ceea ce urmau să găsească
acasă, la mănăstirea Sfintei Tecla.
Deşi Patriarhia Antiohiei şi a întregului Orient le-a îndemnat să
rămână la Damasc, la sediul episcopal, ele s-au întors marţi, 11 martie,
acasă. Între ruine, dar acasă. Biserica este dărâmată, nu există surse
de electricitate şi apă, rebelii circulă în voie prin preajma fostului
oraş arameic. Cu toate acestea, maicile au insistat să nu o lase singură
pe Sfânta Tecla.
Potrivit unor surse apropiate, maica stareţă Pelaghia Sayyaf a mărturisit că „faptul
că ne-am întors acasă este minunea lui Dumnezeu. Nu vom povesti nimănui
prin ce am trecut, pentru că iubirea lui Dumnezeu copleşeşte totul.
Dumnezeu ne-a vrut acasă, nicăieri nu este mai bine ca acasă!”.
Nicolae Pintilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.