Patriarhia de Constantinopol: instrumentul prin care se incearcă supunerea ortodoxiei față de puterile lumești

Nota traducătorului:

Cine nu cunoaște trecutul nu poate înțelege prezentul. Acțiunile recente ale Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie unor schismatici ucraineni sunt mai bine înțelese dacă sunt puse în lumina istoriei Fanarului, plină de intervenții dictatoriale. Nu doar atât, ci acestea sunt expresia experienței de a sluji intereselor străine de Ortodoxie, cum au fost cele otomane înainte de 1924 și occidentale după această dată. Pretențiile de supremație își au originea în contextul mai vechi în care Constantinopolul era puntea de legătură, dar și de robire a întregii Ortodoxii față de stăpânii lumești din teritoriile în care locuiau creștinii.

Pseudo-morfoza ecleziologiei otomane

Scrisoarea recentă a Patriarhului Bartolomeu către Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei este un document deosebit de important nu doar pentru exprimarea naivă a ecleziologiei Patriarhiei de Constantinopol, ci și pentru incursiunea pe care o oferă în discursul intern al Patriarhiei și pentru standardele istorice cu referire la propria înțelegere. Este uimitor că exemplele și citatele pe care le redă scrisoarea pentru a ilustra responsabilitățile universal recunoscute, sfinte și înfricoșătoare ale Tronului lui Constantin, care transcend granițele”, toate datează din perioada otomană într-o măsură în care am fi tentați să sugerăm că o poreclă  mai potrivită ar fi „Tronul lui Mehmet”.

Această perioadă din istoria Bisericii, când Bisericile din Orientul Mijlociu și din Balcani erau foarte slăbite, a fost, în ciuda propriilor greutăți și persecuții, o vreme de oportunități pentru Patriarhia Ecumenică, când apropierea ei de sultan i-a permis să dobândească o autoritate fără precedent asupra celor mai multe Biserici Ortodoxe. Și ar trebui punctat că, în practică, epoca otomană a început pentru Patriarhia Ecumenică mult înainte de 1453. Deja în 1393, când armatele otomane măturaseră Balcanii, ocolind Constantinopolul, Patriarhia bulgară de Târnovo a fost reprimată și teritoriul ei dat Patriarhiei Ecumenice de Baiazid I.

Împrejurările unice din perioada otomană – limitări drastice puse pe exercitarea vieții normale bisericești conjugate cu controlul direct și indirect al Constantinopolului asupra Bisericilor care se găseau ele însele în strâmtorări mai cumplite – au condus la ceea ce ar putea fi definit ca (împrumutând din descrierea lui George Florovski asupra „captivității occidentale” a teologiei ortodoxe) o „pseudo-morfoză” ecleziologică. După cum explică Florovski conceptul, „Forma conturează substanța și, dacă o formă nepotrivită nu distorsionează substanța, o împiedică din creșterea ei naturală”[1]. În cazul ecleziologiei, forma nenaturală a statului-biserică și a relațiilor inter-bisericești au distorsionat substanța învățăturii și practicii ortodoxe în legătură cu primatul și sinodalitatea, unde rolul Patriarhului Ecumenic și curia sa de episcopi rezidenți în capitală a fost enorm exagerată și adevărul fundamental al egalității tuturor episcopilor și a sinodalității lor sub un cap, Iisus Hristos, a fost uitat. Acest fapt poate fi văzut în discursul cu puternice influențe otomane al Patriarhiei Ecumenice de astăzi, unde pseudo-morfoza bisericească supraviețuiește în împrejurările limitate din Turcia modernă, după cum este exprimată de dorința Patriarhiei de a fi văzută drept „Marea Biserică” ce-și exercită „dispoziția și protecția de supraveghetor” asupra celorlalte Biserici.

Istoria Patriarhiei Ecumenice sub otomani a fost caracterizată de o instabilitate instituțională zăpăcitoare, care dezminte pretenția Patriarhului Bartolomeu că „în Fanar noi propovăduim moștenirea autentică a ecleziologiei deoarece ne adăpăm din izvorul nesecat al Părinților noștri, și nu din propriul interes și motivații meschine și oportunități politice”. De fapt, tocmai „propriul interes și motivațiile meschine” ale clerului fanariot au condus la o ușă rotitoare a Patriarhilor, unde, în 442 de ani, între 1453 și 1895, Patriarhia și-a schimbat conducătorii de 157 de ori între 105 oameni[2]. Acest fapt se datorează unei culturi instituționale în care „intriga, simonia și corupția au dominat administrația de sus a Bisericii”[3] determinate de faptul că fiecare slujbă în Biserică era de vânzare din partea autorităților turcești, care au găsit cumpărători dornici printre clerul grecesc ambițios și fără scrupule.

Scriind în 1670, călătorul englez Sir George Wheler descrie cum începuse corupția la vârf, ajunsese până jos la toate nivelurile vieții bisericești:

Autoritatea pe care o obțin astfel prin simonie o mențin prin tiranie: Pentru că, de îndată ce sunt promovați, trimit către toți episcopii lor să contribuie la suma pe care au plătit-o pentru a fi preferați și, în caz de refuz, îi depun pe respectivii și trimit pe alții pentru plata lor. Din nou, episcopii se adresează clerului inferior, care este forțat să facă același lucru cu poporul sărac sau să pună deoparte de la gura soțiilor și copiilor lor. Dar de multe ori se angajează la mai mult decât pot îndeplini; și împing Biserica atât de mult în datorie față de turci, încât ruinarea ei este amenințată prin aceasta, ceea ce, fără ca marea milă a lui Dumnezeu să o susțină, nu poate subzista mult timp”[4].

Este caraghios că Patriarhia Ecumenică, o instituție ale căror funcții au fost de mult obiectul trocului și ai cărei episcopi au fost faimoși pentru că tratau poziția lor ca pe o oportunitate afaceristă, poate pretinde că ea singură printre Bisericile Ortodoxe a păstrat conștiința autentică bisericească.

Bineînțeles, Biserica de Constantinopol nu a fost singura care a suferit sub otomani și în provincii situația era adesea mai rea. Fiind lipsite de populația de comercianți creștini bogați care existau în Constantinopol, Bisericile din alte părți erau reduse la sărăcie și asediate de propriile lor agitații destabilizatoare. Afirmațiile Patriarhului Bartolomeu că intervențiile Constantinopolului în alte Biserici Locale au fost acte de „sacrificiu de sine” pot doar să stârnească o grimasă de ironie amară din partea celor familiarizați cu istoria Ortodoxiei în Orientul Mijlociu și în Balcani.

În Balcani, Patriarhia de Constantinopol a anexat efectiv teritoriul Patriarhiei de Târnovo în 1393 și, câteva secole mai târziu și prin decretul sultanului, Patriarhia Sârbă de Peci în 1766 și Biserica Autocefală de Ohrida în 1767. În toată regiunea, Patriarhia de Constantinopol, sprijinită de familiile de comercianți fanariote puternice, care au reușit să stabilească propriile lor dinastii clientelare în ceea ce este astăzi România modernă, a reușit să înlocuiască clerul superior local cu etnici greci care rar au avut grijă duhovnicească pentru turma lor. Acest fapt nu a avut un rol mic în hrănirea mișcărilor etnice și naționaliste care au dat formă Balcanilor moderni. După cum descrie Steven Runciman,

Prețul plătit de Biserica Ortodoxă pentru subjugarea față de binefăcătorii fanarioți a fost greu. În primul rând, a însemnat că Biserica a fost condusă tot mai mult spre interesele poporului grec, și nu ale Ortodoxiei ca întreg. […] Politica [de a impune ierarhi și clerici greci în Bisericile din Balcani]  i-a fost fatală. A provocat atât de multe resentimente, încât, atunci când a sosit vremea, nici sârbii, nici bulgarii nu au vrut să colaboreze în nici o mișcare de independență condusă de greci; chiar și românii s-au abținut. Nici unii nu au avut nici o dorință de a înlocui conducerea politică turcească cu una grecească, după ce au experimentat conducerea religioasă grecească[5].

Un proces similar s-a întâmplat în Orientul Mijlociu. În Antiohia, Patriarhia de Constantinopol a s-a folosit constant de poziția sa la curtea otomană pentru a exploata crizele până când, în timpul schismei melkite din 1724, a reușit în sfârșit să aibă control complet asupra alegerii de Patriarhi și a început un proces de înlocuire a ierarhiei locale cu greci. După cum explică Robert Haddad, „În timpul celor două secole dinainte de preluarea controlului direct de către Constantinopol, abia dacă a fost vreo stăpânire patriarhală liberă de influența nechibzuită grecească”[6].

De la introducerea stăpânirii otomane în Siria, Patriarhul Ecumenic a fost stabilit ca singurul canal de comunicare dintre Patriarhia de Antiohia și guvernul central otoman și, supus doar la discreția celui din urmă, arbitrul ultim al afacerilor sale civile și bisericești. Dacă puterea enormă mânuită prin Tronul Ecumenic ca un departament al administrației centrale otomane ar fi fost angajată inteligent și decent în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, efectul asupra melkiților [i.e., ortodocșii] din Siria ar fi fost izbăvitor. Dar, din motive care nu ne pot opri aici, Marea Biserică din această perioadă nu a fost caracterizată de suficient de multă integritate sau stabilitate. Și, până când prelații greci desemnați de Constantinopol au luat în primire, în cursul secolului al XVIII-lea, controlul direct asupra scaunului din Siria, Biserica Greacă a jucat ceva ce seamănă cu rolul unui agent bine plătit, dar necinstit între grupările rivale din Antiohia[7].

Ca în Balcani, șovinismul, corupția și administrarea defectuoasă a clerului grecesc s-a dovedit a fi catalizatorul pentru dezvoltarea naționalismului arab, care nu a început printre musulmanii din Siria, ci printre ortodocși. Când Sfântul Sinod al Antiohiei a ales, în sfârșit, după 150 de ani, un arab local, pe Meletie al-Doumani, ca Patriarh în 1898, Patriarhia Ecumenică nu a răspuns într-o manieră iubitoare și cu sacrificiu de sine, pe care o etalează Patriarhul Bartolomeu, ci mai degrabă irascibil, refuzând să adauge numele lui în diptice și rupând relațiile normale cu Antiohia până după moartea sa.

Este evident, din scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Arhiepiscopul Anastasie, că criza actuală bisericească din Ortodoxie este și un conflict între memorii colective incompatibile. Acolo unde Patriarhia de Constantinopol vede în trecutul ei otoman o poveste de mamă care poarte de grijă de copiii ei fără egoism și cu grijă jertfelnică, atât Bisericile supuse acestei îngrijiri, cât și cei mai mulți istorici moderni occidentali privesc activitatea Constantinopolului din această perioadă ca pe o una a unui interlop corupt și exploatator.

Mulțumită presiunii din partea puterilor occidentale, Patriarhia Ecumenică a reușit să supraviețuiască atunci când mahomedanismul sunnit contemporan, califatul otoman a fost abolit în 1924. În existența ei de astăzi, această ultimă instituție otomană supraviețuitoare continuă o pseudo-morfoză a ecleziologiei care a împiedicat Ortodoxia să se dezvolte într-o expresie autentică a vieții bisericești în prezent, liberă atât de naționalism, cât și de nostalgia după imperiu.

Sursa: https://orthodoxsynaxis.org/2019/03/18/the-pseudomorphosis-of-ottoman-ecclesiology/

Traducere de ieromonah Lavrentie Carp

---

[1] Georges Florovsky, Ways of Russian Theology (Belmond, MA: Nordland, 1979), 1:72

[2] Constantin Panchenko, Arab Orthodox Christians under the Ottomans: 1516-1831 (Jordanville, NY: Holy Trinity Seminary Press),75.

[3] Kallistos Ware, Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church under Turkish Rule (Eugene, OR: Wipf & Stock), 3.

[4] Ibid., 4.

[5] Steven Runciman, The Great Church in Captivity (Cambridge: Cambridge University Press, 1968), 379-380.

[6] Robert Haddad, Syrian Christians in Muslim Society (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1970), 26-27n30.

[7] ibid., p. 26.