Motivul
beatificării a 7 ierarhi uniați – o calomnie la adresa Bisericii Naționale a
României.
Vizita papei în România va fi pentru
catolici importantă deoarece vor fi beatificați 7 episcopi greco-catolici.
Aceștia vor fi martiri ai catolicismului, dar nu și ai poporului român. O
insultă a neamului românesc este însăși motivația beatificării acestora „refuzul
de a trece la ortodoxie”. Nu ne deranjează pe cine și cum beatifică Vaticanul,
dar atâta timp cât aduce calomnii la adresa noastră ca popor român și ortodox,
nu putem rămâne indiferenți. Cu atât mai mult că o parte dintre cei beatificați
au avut intenția de revenire la ortodoxie în 1939 (înainte de instaurarea
comunismului), iar motivația beatificării lor nu este altceva decât un atac
direct la adresa ortodoxiei românești. De altfel, cei ce vor fi beatificați au
dat dovadă că au pus catolicismul mai presus decât românismul.
Agitația întreținută de către o parte a mass-mediei
românești, după 1989, în jurul reînființării Bisericii Greco-Catolice a adus
multe semne de întrebare. Vaticanul a folosit uniatismul în țările ortodoxe ca
instrument de propagandă catolicizantă găsind mereu justificări care să îi
acorde dreptul la tratate politico-administrative-religioase cu guvernele unor
state, numite concordate. Aceste concordate aveau rolul de a facilita Vaticanul
în anumite țări pentru a-și asigura o garanție de control asupra situației în
zonele de interes. Un astfel de concordat s-a încheiat și cu guvernul de la
București, prin șantaj asupra regelui Ferdinand, care, fiind de religie
catolică, a fost oprit de la împărtășanie pe patul morții, primind dezlegare
doar cu condiția[1] semnării
acestui document contestat de intelectualitatea românească din acea perioadă.
Concordatul cu România a fost susținut de partidele care aveau în frunte lideri
catolici, printre care PNȚ și PNL. Unul dintre liderii care au luptat pentru
validarea concordatului în Parlamentul de la București a fost și Iuliu Maniu,
de religie greco-catolic.[2]
Astfel, prin concordat, Vaticanul avea dreptul la
școli catolice pe cheltuiala statului român, iar clericii catolici veniți din
Ungaria sau alte state europene nu aveau dreptul să fie controlați de stat, ceea
ce a dat posibilitatea multor spioni maghiari să primească protecție din partea
Bisericii Romei în perioada șederii lor în România.[3]
Pe lângă multe alte astfel de „cadouri” oferite de către statul român prin
concordat, mai amintim imobilele (clădiri, terenuri, pășuni, păduri etc.) care
au devenit sursă de scandal în multe localități românești sub pretextul
retrocedărilor. Înainte de 1918, Statul Austro-Ungar nu a dat drept de
proprietate Bisericii Greco-Catolice asupra respectivelor imobile deoarece se
temea de posibilitatea unei reveniri la ortodoxie. Din acest motiv, Biserica
Greco-Catolică avea doar dreptul de folosință (uzufruct) a acestor proprietăți.[4]
Prin concordatul semnat la București în 1929, Bisericii Greco-Catolice i s-a
dat dreptul de proprietate. Practic, prin concordatul semnat în perioada
interbelică, statul Român, majoritar ortodox, a dat mai multe drepturi
catolicismului, decât a dat Statul Maghiar, majoritar catolic. Cu toate
acestea, Vaticanul nu a reușit să câștige și sufletele credincioșilor ortodocși
din România, decât într-un procent foarte mic, dar a rămas cu o imensă avere
materială. Această avere a fost confiscată de către regimul comunist prin
anularea concordatului, iar cei șapte episcopi greco-catolici din Ardeal s-au
opus cu înverșunare, în cele din urmă fiind arestați.
Câteva
comparații
Habsburgii erau conștienți că Biserica Ortodoxă
trebuie desființată deoarece prezenta pericolul legăturii sufletești a
românilor din Ardeal cu românii din celelalte principate românești de peste
munți. Aveau nevoie de o Biserică a românilor care să nu aibă legături cu
românii din Moldova sau Muntenia. Astfel s-a înființat Biserica Românească
Unită cu Roma, adică Biserica Greco-Catolică. Românii erau majoritari în
Ardeal, reprezentând o forță mai greu de controlat atâta timp cât aveau
susținere de la românii de peste Carpați. Vaticanul a pierdut mulți credincioși
prin reformele protestante și avea nevoie să reîntregească numărul de
credincioși cu adepți racolați de la ortodocși, căci de la protestanți nu mai erau
șanse de revenire. Ținând seama de situație, Vaticanul și împărații habsburgi
aveau scopuri comune. Astfel s-a înființat Biserica Greco-Catolică din Ardeal.
Comuniștii, când au venit la putere, știau că, din
punct de vedere politic, greco-catolicismul prezintă un pericol deoarece era o
Biserică formată din etnici români dar care era supusă intereselor politice
occidentale. Motiv pentru care au desființat concordatul prin care se ofereau
puteri politico-economice catolicismului, în special Bisericii Greco-Catolice.
Astfel au trecut la reprimarea celor care se împotriveau anulării
concordatului.
Dacă e să facem un calcul al „convertirilor”, observăm
cu ușurință că la 1700 românii au refuzat să treacă la noua „Biserică
românească”, aceasta fiind înființată doar din clerici care urmăreau beneficii
lumești. În 1948 majoritatea credincioșilor greco-catolici au revenit la
ortodoxie, rămânând doar cei 7 episcopi, o parte a clericilor și puțini
credincioși în Biserica Greco-Catolică, aceștia având un devotament foarte mare
față de papa de la Roma.
Desființarea Bisericii Greco-Catolice a avut loc la
puțin timp după revenirea marii majorități la Biserica Ortodoxă. Aceasta
făcându-se cu ușurință deoarece în Biserica Română Unită cu Roma au rămas
puțini membri, majoritatea clerici, dar care posedau averi imense dobândite în
perioada ocupației austro-ungare și prin concordat. Dacă la 1700 Biserica
Ortodoxă din Ardeal nu a putut fi desființată se datorează faptului că
majoritatea covârșitoare a românilor au rămas în ortodoxie rezistând
presiunilor și amenințărilor, cât și refuzând promisiunile venite din partea
împăraților pentru cei care vor accepta unirea cu Roma.
Dacă e să facem o comparație, observăm că toate
crimele și distrugerile de biserici și mănăstiri pe care habsburgii le-au făcut
în Ardeal, când au înființat uniatismul, sunt incomparabil mai mari decât
crimele făcute de comuniști când a desființat Biserica Greco-Catolică.
Comparațiile evenimentelor din 1700 și 1948 sunt
foarte importante deoarece ne ajută să înțelegem care a fost starea sufletească
a românilor din Transilvania și cum au reacționat ei în cele mai importante
momente istorice.
Realități ascunse
și justificări
Vaticanul avea nevoie să justifice existența Bisericii
Greco-catolice din Ardeal. În perioada ocupației Imperiului Habsburgic spunea
că noua Biserică înființată la 1700 de către împărații de la Viena avea rolul
de a salva românismul în Ardeal, deși scopul era contrar. Aceasta o arată
însuși scrisoarea împăratului Iosif al II-lea către episcopul greco-catolic
Samuil Vulcan de la Beiuș care a primit responsabilitatea de a găsi un om
influent în Ardeal, de naționalitate română, pe care să îl pună episcop ortodox
ca mai apoi să treacă cu toată eparhia la greco-catolicism: „Iubite Episcop Vulcan! Având tot interesul,
să promovez prin toate mijloacele posibile unirea dintre români și aflând Eu
ocaziunea potrivită spre acest scop îndeplinirea episcopiei din Arad, să-mi
propui, cu observarea celei mai desăvârșite discrețiuni și după ce vei luat
informațiuni, câțiva indivizi și fruntașii clerului acelei sau altor eparhii
neunite (ortodoxe- n.n.) de la cari s-ar putea aștepta, ca după obținerea
episcopiei să treacă la unire și cari ar avea destulă vază și ar fi în stare să
o propage și în clerul și poporul din dieceza lor. Totodată în curând să-mi
înaintezi o opiniune bine cumpănită despre toate mijloacele prin cari s-ar
putea promova unirea și în Ungaria.”[5]
Grăitor este și introducerea limbii maghiare în
slujbele bisericești ale parohiilor care aparțineau de episcopia greco-catolică
maghiară de Haidudorog, prin care aproximativ 500.000 români de pe teritoriul
actualei Ungarii, au fost maghiarizați. Faptul că în foarte multe școli
greco-catolice din Ardeal predarea se făcea în limba maghiară, arată că
educația pe care o făceau habsburgii prin intermediul Bisericii Greco-Catolice
nu era pentru folosul și păstrarea românismului. La aceste școli veneau copii
români care învățau istoria Ungariei, Geografia Ungariei, limba și literatura
maghiară etc. Ce să mai spunem că pe lângă procesul de maghiarizare a existat
și transformarea sufletească a noilor elevi care adoptaseră în mare parte
ereziile apusene și modul de gândire scolastic occidental. În același timp
școlile confesionale ortodoxe aveau predare doar în limba română și erau mai
multe decât cele greco-catolice. Acest subiect va fi tratat separat.
După căderea comunismului în România, istoricii
greco-catolici au susținut teoria că Biserica Unită cu Roma a avut rolul
important de a salva românismul. E drept că au fost câțiva intelectuali uniți
care au încercat să salveze valorile culturale și istorice ale neamului
românesc[6],
dar aceștia s-au izbit de ierarhii greco-catolici care nu le dădeau
binecuvântarea pentru lucrarea lor. Ierarhia unită din Ardeal era supusă total
intereselor celor care au înființat Biserica Unită cu Roma. Sinodul Bisericii
Greco-Catolice întrunit la Blaj, în anul 1900, spunea: „Aducem tributul recunoștinței noastre omagiale înaltului Tron al
Regilor apostolici ai Ungariei și Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a
cărei protecțiune puternică s-a bucurat Biserica noastră de la primele
începuturi ale sfintei uniri până în ziua de astăzi”[7]
Teoriile istoricilor catolici de după 1989, evită să
amintească despre acest aspect al realității istorice, în schimb ne prezintă
uniatismul ca pe o religie dorită de către românii din Ardeal. În perioada ce a
urmat căderii comunismului, mass-media românească susține insistent teoriile
salvării naționale prin uniatism, promovând catolicismul, chiar dacă acesta
este o minoritate, din punct de vedere numeric în țara noastră.
Necesitatea
unei Biserici Greco-Catolice în România
Acum, după ce Ardealul a ieșit de sub ocupație
străină, Biserica Greco-Catolică caută să își justifice existența. Istoricii și
sociologii catolici ne induc ideea că Biserica Greco-Catolică este o „Biserică
martiră”.
Minoritatea greco-catolică din România are sub 1% de adepți[8],
dar are foarte mulți preoți și episcopi, motiv pentru care este comparată de
către unii intelectuali ardeleni cu o armată de generali și ofițeri fără
soldați. Acești ierarhi au nevoie de enoriași pentru a-și justifica existența,
așa că este necesară formarea opiniei de „Biserică istorică și martiră”.
Istoricii catolici susțin că Biserica Greco-Catolică
și-a continuat existența în „catacombe”. Au hirotonit preoți și episcopi în
ascuns, deși nu aveau credincioși. E greu de crezut aceasta ținând seama că
securitatea comunistă știa totul despre fiecare cetățean. Chiar și așa, ea
rămâne un hibrid politic fabricat de Imperiul Habsburgic și Biserica Romei de
care azi, Vaticanul se folosește pentru
a submina Biserica Ortodoxă în scop prozelit. Numărul credincioșilor catolici
este în scădere în Europa și America, prinzând teren foarte mult sectele
protestante și neoprotestante. Vaticanul este conștient că dintre aceștia nu
mai poate recupera, căci protestanții nu se vor întoarce la catolicism. Biserica
Ortodoxă are un potențial mare de credincioși practicanți ceea ce ar putea
acoperi golurile catolicilor trecuți la protestantism. Aceasta este de fapt
viziunea ecumenismului practicat de Biserica Romei, care încearcă să atragă,
sub pretextul unității, câți mai mulți dintre credincioșii ortodocși la
catolicism. Biserica Greco-Catolică este eficientă în acest sens deoarece este
o „Biserică românească”. Practic o biserică formată din români, dar cu
transformările sufletești și crezul Bisericii Romano-Catolice.
Biserica Greco-Catolică nu este o necesitate în
momentul de față, deoarece sunt mulți credincioși romano-catolici de etnie
română care au format parohii romano-catolice. Nu este nevoie de o astfel de
Biserică, dar pentru Vatican acest lucru este foarte important deoarece, pe
lângă scopul prozelitist, prin menținerea episcopiilor greco-catolice își poate
recupera imensele proprietăți din zonele românești care au fost sub ocupație
austro-ungară. Tot ce revendică Biserica Greco-Catolică în Ardeal și Banat e
văzut de către autoritățile statului și de către opinia publică drept “Biserică
românească”[9], dar a
cărei proprietăți nu rămân ale ei, căci toate episcopiile, cu averile lor
(biserici, case, păduri, pășuni etc.) sunt subordonate Vaticanului care devine
proprietar peste ele, conform “codexului juridic” romano-catolic.
Război politic între
marile puteri
Biserica Greco-Catolică din Ucraina s-a înființat pe
aceleași principii ca și cea din România și a fost desființată în 1946, tot din
aceleași motive ca și cea din România. Observăm un lucru comun atât în ce
privește înființarea celor două Biserici uniate, cât și desființarea lor.
Odată cu instalarea comunismului în fosta Uniune
Sovietică, după desființarea Bisericii Greco-Catolice a urmat intenția de a
lichida Biserica Ortodoxă, care era net majoritară, dar și cea mai veche din
punct de vedere istoric. Astfel au fost arestați și asasinați peste 50.000 de
preoți și monahi și marea majoritate a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. La venirea
lui Mihail Gorbaciov la conducerea Rusiei comuniste, din 48.000 biserici au mai
rămas doar 6.000. Aceeași soartă urma să o aibă și Biserica Ortodoxă din
România. Echipa guvernanților comuniști formată din Ana Pauker, Iosif
Chișenevschi, Teoharie Georgescu, Vasile Luca, și alții de un cuget cu ei, au
pus la cale „lichidarea” Bisericii Naționale a României. În această conjunctură
patriarhul Nicodim Munteanu și mitropolitul Irineu Mihălcescu au fost asasinați
prin otrăvire, dar marea majoritate a românilor au rămas fideli credinței
strămoșești.
Pentru un regim nou instalat, care nu avea așa mare
putere, era mai greu să desființeze o întreagă structură bisericească la nivel
național. Au fost mulți preoți și intelectuali ortodocși arestați, au fost și
biserici ortodoxe dărâmate, dar Biserica Ortodoxă a supraviețuit deoarece nu
era implicată în luptele de interese politice dintre comunism și capitalism. Clerul
și intelectualii ortodocși au dus o altă luptă decât catolicii din România.
Dacă unii erau prigoniți pentru principii naționale, ceilalți (cei mai mulți
dintre ei) aveau aceeași soartă din cauza legăturilor cu Apusul.
Practic războiul era între bolșevismul comunist și
capitalismul occidental, în care catolicismul avea un rol important deoarece
întotdeauna a susținut politica capitalistă. În acest context e de înțeles că
Bisericile greco-catolice din Ucraina si România reprezentau un pericol din
punct de vedere politic pentru noua putere instalată.
În concluzie, nu doar Biserica Greco-Catolică a fost
prigonită de comuniști, ci și Biserica Ortodoxă, atât în România cât și în
fosta URSS. Încă o dovadă că afirmațiile istoricilor și teologilor catolici, care
pretind că cei 7 ierarhi ai lor au fost ucisi pentru refuzul de a trece la
ortodoxie, sunt tendențioase și aberante. Comuniștii fiind atei au prigonit
orice formă de manifestare religioasă.
Formarea
opiniei și propaganda de tip iezuit
Dacă Biserica Greco-Catolică a avut rolul de a “păstra
românismul” (1700-1918), cu prețul unui compromis, atunci care este rolul ei
după 1989? Credincioșii ei au revenit la Biserica Ortodoxă, iar acum se insistă
mult pentru continuarea existenței acesteia în Ardeal și creerea unei imagini
favorabile.
Pentru aceasta Vaticanul a recurs la fabricarea de
martiri ai Bisericii Greco-Catolice, pe care îi numește și martiri ai neamului
românesc. Acest curent catolicizant este susținut cu mult zel și de actualul
președinte al României, Klaus Iohannis (protestant), care l-a invitat în țara
noastră pe papa Francisc pentru a beatifica 7 episcopi greco-catolici. După cum
relatează surse din cadrul Vaticanului, aceștia vor fi beatificați la Blaj, în
mai 2019, pentru că „au refuzat să treacă
la ortodoxie”[10].
Tinerii seminariști care ies de pe băncile școlilor
teologice greco-catolice au formate concepții de genul: „Biserica
Greco-Catolică este o biserică a culturii”, „Biserica Greco-Catolică este o
Biserică martiră”, „Biserica Ortodoxă e creată de Moscova”, „Comuniștii i-au
băgat în închisoare pe episcopii greco-catolici pentru că au refuzat trecerea
la ortodoxie” etc.
Ținând seamă de motivul acestei beatificări, mă întreb
retoric: Preoții și intelectualii ortodocși din ce motiv au făcut închisoare în
perioada comunistă? Au refuzat și ei să treacă la ortodoxie? Episcopul ortodox
Nicolae Popovici de la Oradea pentru ce a făcut închisoare, tot pentru că a
refuzat să treacă la ortodoxie? Dar în Rusia, preoții și ierarhii ortodocși din
ce motive au făcut închisoare? Tot pentru că au refuzat să treacă la ortodoxie?
Propagandiștii catolici din presa românească și din
seminariile greco-catolice, pun anumite evenimente neplăcute din perioada
comunistă într-un context fals. Scopul este să discrediteze Biserica Ortodoxă
și să creeze o imagine de martir Bisericii Greco-Catolice. Aceasta nu e doar
opinia unor zelotiști catolici, ci o lucrare strategică bine gândită, de tip
iezuit, susținută de Vatican. Unii așa-ziși intelectuali din România susțin teoriile
greco-catolice, dar nu neapărat de dragul catolicismului, ci mai degrabă pentru
că Biserica Greco-Catolică le oferă posibilitatea de a lovi „sub acoperire” în
Biserica Ortodoxă. Așa se explică cum cei care scriu și fac reportaje în
mass-media românească cu subiecte bisericești, sunt persoane care nu
frecventează biserica, ci doar se ocupă de propaganda misionară, în cea mai
mare parte fiind bine plătiți pentru aceste „servicii”.
Martiri pentru
papă, nu pentru neamul românesc
Lupta Bisericii Ortodoxe cu comunismul nu a fost o
luptă politică, ci una duhovnicească. Scopul nu era susținearea unor interese
politice, ci mărturisirea unui crez autentic ortodox. Astfel se explică de ce
unii clerici ai Bisericii Ortodoxe, care au fost în închisorile comuniste, azi
au sfinte moaște care pot fi văzute. Asemenea și în Biserica Rusă. Moaște ale
mucenicilor ortodocși au izvorât mir în timpul unor conferințe la Iași, icoana
părintelui Iustin Pârvu (17 ani de închisoare comunistă) a izvorât mir la una
dintre aceste conferințe etc. Nu putem spune același lucru despre „martirii”
catolici, din aceleași închisori, ale căror moaște nu le-a văzut nimeni. Nu
contestăm suferințele minorității greco-catolice din închisori, dar acestea nu
au fost mai mari și nici mai numeroase decât suferințele ortodocșilor.
Vaticanul are dreptul să își numească martiri câți
dorește, dar asta nu înseamnă că sunt martiri ai neamului românesc, ci doar ai
Bisericii Romei. Cei șapte ierarhi greco-catolici care vor fi beatificați la
Blaj sunt: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu
Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hosu.
În acest context aș aminti afirmația episcopului
Alexandru Rusu, de la Baia Mare, care pe patul de moarte spunea unui coleg de
celulă: „Spune-i Sfântului Părinte cum
noi suferim și murim pentru Dumnezeu, pentru Papă și pentru mica nație din
România”. Pentru cine au suferit ierarhii greco-catolici în închisori? Care
este această mică națiune din România? Cu siguranță că cea catolică. Crezul lui
Alexandru Rusu nu este o noutate ținând seama că era cunoscut cu decenii în
urmă pentru manifestările sale dușmănoase față de ortodoxie.
Alexandru Rusu este acela care, fiind membru în
Parlamentul României a cerut să se introducă orga în slujbele din bisericile
greco-catolice din Ardeal, ceea ce făcea o apropiere și mai mare a uniaților de
catolicism, ignorând discret diferențele dogmatice. Aceasta nu din simțăminte
de bun român, ci mai degrabă din dorința de a apropia sufletul credincioșilor
greco-catolici și mai mult de simțămintele romano-catolice. Nu contestă nimeni
suferința sa în închisori, dar lupta sa a fost pentru papă, pentru catolicism,
pentru un crez străin neamului românesc. E și aceasta o virtute, dar nu
românească!
Un alt episcop greco-catolic care a suferit în
închisorile comuniste era Iuliu Hosu. Acesta era, la fel ca alți ierarhi
greco-catolici, surghiunit la o mănăstire ortodoxă, la Căldărușani. A putut fi
vizitat de către credincioșii săi, iar la înmormântare au participat mulți
dintre cei care l-au cunoscut, fiind înmormântat la cimitirul Belu. A murit la
85 ani (1970) lăsând testament să fie înmormântat de către un preot
romano-catolic maghiar[11]
deoarece aveau același crez: catolic. Aceasta arată că Iuliu Hosu era român,
dar mai presus de aceasta era catolic. Unde a fost atunci lupta sa? Cui a
slujit episcopul Hosu?
Episcopii Tit Liviu Chinezu și Ioan Suciu, au avut
înclinații spre ordinul iezuit absolvind studiile superioare la „Propaganda
Fide”, de unde absolvenții erau trimiși în diferite zone, în special țările
ortodoxe, pentru a face propagandă catolicizantă. De asemenea Traian Frențiu a
absolvit studiile superioare la Budapesta, la școala Romano-Catolică unde
funcționa o secție a ordinului „Propaganda Fide”. Se observă că ierarhii
greco-catolici erau școliți în ordinele „Propaganda Fide” din Roma sau
Budapesta, sub controlul total al autorităților stăpânitoare din acea perioadă.
Era o stare generală în rândul episcopilor
greco-catolici din Ardeal să fie devotați papei mai presus de toate. Astfel,
când papa le-a cerut să lupte pentru catolicism și păstrarea concordatului, au
fost capabili să și moară pentru aceasta. A fost un exemplu de jertfă, dar nu
pentru neamul românesc, ci pentru papă și catolicism.
Sfinții români
Biserica Ortodoxă are sfinți din toate perioadele,
începând de la formarea poporului român, până în prezent. Acești sfinți sunt
dovada incontestabilă a existenței ortodoxiei pe aceste teritorii, începând de
la Sfântul Apostol Andrei și până la cei din temnițele comuniste, unii
canonizați, iar alții în curs, unii cunoscuți, iar alții necunoscuți. Acești
sfinți sunt din Biserica Ortodoxă, ei au trăit aici și au împărtășit românilor
o bogăție duhovnicească foarte mare fiind foarte apropiați de popor.
În urmă cu două secole Vaticanul a încercat să creeze
un astfel de “sfânt” dar dosarul de beatificare a fost închis deoarece și-a dat
seama că nu ar avea impact în popor. Persoana beatificată trebuia să fie un monah
din Moldova, care a trăit o viață curată, după cum arată documentele catolice,
și care s-a stabilit într-o mănăstire capucină din Italia. Numele său este
Ieremia Valahul (1556-1625), fiind beatificat de către papa Ioan Paul II, la
data de 30 oct. 1983. Nu are moaște așa cum au sfinții din Biserica Ortodoxă,
nu se știu dovezi clare ale sfințeniei lui, decât că a trăit în asceză. Acest
“sfânt” este prezentat printre românii romano-catolici din Moldova ca fiind un
sfânt al românilor. Aceasta este o falsitate deoarece Ieremia a trăit în erezie
și s-a rupt de sufletul neamului său odată cu plecarea în Italia și adoptarea
concepțiilor[12] și a
modului de viață total diferit de cel al românilor.
De asemenea beatificarea unor episcopi greco-catolici
care au suferit în închisorile comuniste are același context. Deși s-a pregătit
o campanie de peste 20 de ani în presa laică românească de a fi acceptați ca
martiri ai neamului, ei vor rămâne mai departe doar martiri ai catolicismului
căci românii nu se vor putea transforma sufletește astfel încât să accepte “sfinți”
declarați pe hârtie, dar care să nu aibă dovezi clare ale sfințeniei, cum ar fi
sfintele moaște, minuni palpabile făcute de către aceștia, și mai ales evlavia
populară. Evlavia populară ni se insuflă prin mass-media care, în cea mai mare
parte este aservită propagandei catolicizante și anti ortodoxe.
Ce ascunde
Vaticanul
Un lucru important despre care Vaticanul refuză să
vorbească este documentul din 1939 semnat de câțiva episcopi greco-catolici în
care își exprimau intenția de a reveni la ortodoxie. Pe documentul original se
văd semnăturile lui Traian Frențiu de la Oradea și Alexandru Rusu de la Baia
Mare și a lui Iuliu Hosu[13].
Aceștia au semnat acel document cu nouă ani înainte de instaurarea comunismului
dar, ulterior, la presiunile nunțiului papal, au revenit asupra deciziei.
La presiunile guvernului de la Budapesta, intenția de
revenire la Biserica din care s-au desprins străbunii lor, nu s-a mai realizat.
În perioada interbelică, când România se afla sub influența politicii europene,
nu se putea pune problema revenirii acestora la ortodoxie datorită presiunilor
și amenințărilor comunismului, ceea ce arată că motivația beatificării acestor
șapte ierarhi uniți nu poate fi nicidecum refuzul de a trece la ortodoxie, ci
doar fidelitatea față de papă și Vatican. Deci, ei sunt martiri ai Vaticanului,
nu a României.
De asemenea, încercări de revenire a greco-catolicilor
la ortodoxie au fost și înnainte de anul 1948. Prima încercare de revenire a
fost a episcopului unit Inoghentie Micu Klein care a vrut să revină la
ortodoxie pentru că papa nu și-a ținut promisiunile. La presiunile regimului
politic de atunci și a iezuiților care îi coordonau activitatea nu a mai făcut-o
murind în condiții grele, fiind arestat la Roma din ordinul papei. Au fost și
alte încercări de revenire pe care le vom enumera cu alte ocazii.
Facem o scurtă prezentare a momentului istoric de la
Blaj[14],
locul unde cei șapte episcopi catolici vor fi beatificați. În 1848 la Blaj, o
mare parte dintre greco-catolici au vrut să revină la ortodoxie. În acea
perioadă nu a existat Partidul Comunist, ba chiar dimpotrivă, situația politică
a acelor timpuri era favorabilă propagandei catolicizante, fiind sub ocupație
austro-ungară. Nimeni dintre cei implicați în beatificarea celor șapte episcopi,
care sunt declarați martiri pentru că „au refuzat să treacă la ortodoxie”, nu
amintește de încercarea de revenire la ortodoxie a celor care au participat la
Marea Adunare de la Blaj, din Ardeal. Atunci, unitul August Treboniu Laurian spunea: “…să
se adune românii, fără deosebire de uniţi şi neuniţi. Cereţi arhiepiscop
românesc în Transilvania. Stricaţi unirea cu catolicii”. De asemenea
unitul Constantin Romanul Vivu îndemna pe români “să se steargă
diferenţa aceasta religioasă şi să fie toţi una”. Ierarhii uniţi s-au
împotrivit iar după înăbuşirea revoluţiei autorităţile austriece şi maghiare nu
au lăsat să se pună în aplicare această doleanţă. Cu toate presiunile făcute au
revenit la ortodoxie (în 1848) numeroase parohii din părţile Aradului
constrânse la uniaţie, în 1834, de episcopul unit Samuil Vulcan de la Oradea.
În concluzie...
Mihai Eminescu spunea că a fi român este echivalent cu
a fi ortodox. Acum se încearcă asocierea românismului și cu catolicismul, prin
fabricarea unor falși martiri naționali, care sunt doar martiri ai Vaticanului.
Se observă intenția Vaticanului de a introduce în istoria României “martiri ai
neamului” cu dorința diluării asocierii dintre românism și ortodoxie.
Catolicismul a susținut întotdeauna interesele iredentiste maghiare în Ardeal,
martirizându-i pe români dea lungul istoriei, iar acum ne prezintă
posibilitatea introducerii în istoria României a unor „martiri” care au luptat
pentru catolicism, nu pentru neamul românesc. Aceasta se oglindește și prin
programul pe care papa Francisc l-a ales pentru vizita care urmează să o facă
în România.
ieromonah Eftimie Mitra
sursa: https://www.atitudini.com/2019/05/papa-si-beatificarea-a-7-ierarhi-uniati-o-calomnie-la-adresa-bisericii-nationale-a-romaniei-de-ierom-eftimie-mitra/
[2] Vezi Eftimie Mitra, „Concordatul Vaticanului cu România, un act
politic votat în Parlamentul României în detrimentul Statului Român și a
Bisericii Naționale”,
Ed. ASTRADROM, Oradea, 2016, pg. 77-112;
[3] Amănunte despre spionajul feţelor bisericeşti
catolice, Vezi şi la O. Ghibu „Politica religioasă şi
minoritară a României”, Cluj, 1940, şi „Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania”,
vol. I-II, Bucureşti 1937. Vezi Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită”, Cluj 1934: Acest subiect îl va constitui o lucrare aparte.
minoritară a României”, Cluj, 1940, şi „Ordinul franciscanilor conventuriali «minoriţii» din Transilvania”,
vol. I-II, Bucureşti 1937. Vezi Onisifor Ghibu, „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sf. Scaun în România întregită”, Cluj 1934: Acest subiect îl va constitui o lucrare aparte.
[4] Cf, Dr. I. Kosutany, Egyhazjog. Ed. III
Cluj, 1906, pg. 552, 554 şi 574, vezi şi Dr. Terfi Gy. Vallasugy (colecţie de legi), Budapesta 1911 pg. 490. apud. Mateiu Ion, „Valoarea
concordatului încheiat cu Vaticanul”, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1929, pg.
51;
[5] Scrisoarea a fost
adresată de către împăratul Iosif al II-lea, episcopului Samuil Vulcan de la
Oradea, referindu-se la episcopia ortodoxă de la Arad al căreu scaun episcopal
era vacant. Textul scrisorii de mai sus poate fi găsit în „Monografia Crișanei”, Oradea, 1936 precum și în „Istoria bisericească a românilor bihoreni”,
de Ștefan Lupșa, Oradea, 1935, pg. 127-128.
[6] Dintre ei amintim pe Gheorghe Sincai, Petru Maior etc...
[7] Fragment din hotărârile conciliului greco-catolic din Ardeal, întrunit
pentru a treia oară la Blaj, în anul 1900. Reprezintă poziția oficială a
Bisericii Unite cu Roma și nu doar simple afirmații particulare ale unor preoți
sau ierarhi.
[8] La ultimul recensământ din România, greco-catolicii aveau aproximativ
200000 credincioși. În majoritatea parohiilor greco-catolice de la sate, în
Ardeal, un preot are în medie 10-15 credincioși.
[9] Vaticanul, prin ierarhii uniți din Ardeal, insistă ca Biserica
Greco-Catolică să fie considerată Biserică Națională, chiar dacă nu au un
procent însemnat. Astfel se încearcă creearea unei imagini de Biserică
românească, dar care în realitate să fie condusă și dirijată de Vatican. În
acest context Biserica Ortodoxă Română are independență din toate punctele de
vedere, având autonomie proprie, singurul lucru prin care este în comuniune cu
celelalte Biserici Ortodoxe Locale este învățătura de credință.
[11] De amintit că în urmă cu 31 ani (1939) Iuliu Hosu a avut o intenție de
revenire la ortodoxie, împreună cu încă câțiva episcopi greco-catolici. Aceasta
arată că era oscilant în crezul său, în cele din urmă preferând să moară
slujind catolicismului maghiar pe care îl punea mai presus decât conștiința
națională românească. Menționăm că în acea perioadă în România, la fel ca și
azi, existau și preoți romano-catolici de naționalitate română.
[12] Concepțiile catolicismului sunt diferite față de cele românești din
acea perioadă, deoarece românii aveau un mod de viață influiențat de gândirea
ortodoxă, care predomina puternic pe teritoriul României în acei ani. A fi
numit „sfânt român” ar fi trebuit să aibă convingerile pe care le avea poporul
român în perioada respectivă. Sfinții români pe care îi are Biserica Ortodoxă
au existat în toate perioadele, având continuitate de la formarea poporului
Român până în prezent. Acest Ieremia este un „sfânt” al catolicilor, dar nu și
al românilor.
[14] În 3-15 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, a avut loc o întâlnire
importantă a românilor ardeleni. Ei cereau reabilitarea Mitropoliei ortodocxe
desființate de habsburgi și revenirea uniaților la ortodoxie. Acest lucru nu
s-a mai întâmplat deoarece răscoala a fost înabușită de către autoritățile
maghiare care nu au admis revenirea uniților la ortodoxie. Aceasta s-a
întâmplat cu 100 de ani înainte de instaurarea comunismului în România.
Subiectul fiind vast, asupra sa vom reveni cu un studiu separat.
Ieremia Valahul (1556-1625), fiind beatificat de către papa Ioan Paul II, la data de 30 oct. 1983. Nu are moaște așa cum au sfinții din Biserica Ortodoxă, nu se știu dovezi clare ale sfințeniei lui, decât că a trăit în asceză. Acest “sfânt” este prezentat printre românii romano-catolici din Moldova ca fiind un sfânt al românilor" Nu împărtășesc si nu apar catolicismul,dar sa nu uitam ca a canoniza o persoana nu trebuie neaparat sa faca minuni,sau a avea moaște,sau....Stefan cel Mare si Sfânt si altii ce viata au dus si totusi sunt canonizati,asa si in catolicism,treaba lor,dar din pacate am ajuns un popor de acuzatori,trebuie chibzuință,acuzând încontinuu alimentam o ura in acest popor...Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergereNu cred ca e o acuzare, ci mai degraba o comparatie.
ȘtergereDepinde cu ce ochi vezi, darga anonimule.
Daca asta vezi tu alimentarea urii, atunci inseamna ca nu ai vazut esenta.
Ce parerea ai de motivatia canonizarii expiusa de propagandistii catolici? Chiar crezi ca sunt sfinti pentru ca au refuzat trecerea la ortodoxie? Asta era esenta articolului, nu moastele lui Ieremia Valahul, care in realitate nu sunt sfinte moaste...
Nu stiu si nici nu ma intereseaza daca sunt sau nu sfinți,nu ma preocupa asta,treaba lor,treaba mea este sa imi vad de mântuirea mea si statornicia in Biserica Ortodoxă,Eu nu stiu pe cine va mantui Dumnezeu.
RăspundețiȘtergere@Anonimule
ȘtergereDaca nu te intereseaza subiectul, de ce te bagi in seama?
Pe cine il doare de viitorul acestei tari, il intereseaza si acest subiect...
Dar asa primim oaspeți,aruncând cu pietre spre el,asa facem si pe strada,la servici,etc,stam si aruncam cu pietre in cei de alte credințe,e adevarat ca litera omoară si duhul Mântuie,e adevarat ca presa a făcut o as mare propaganda dar,asa ceva face presa,dar noi ,toți aplauda atitudinea noastră fariseista.
RăspundețiȘtergereDragul meu, acest OASPETE a venit impus politic, totul a fost politica de prozelitism catolicizant. Nu a fost un simplu oaspete, asa cum vrei tu sa dai impresia. El nu s-a adresat doar catolicilor, ci tuturor romanilor, cu tinta clara spre a-si face imagine "electorala" printre ortodocsii din Romania. Asta face mereu prin intermediul presei aservite sistemului masonic, nu doar acum.
ȘtergereDar acest "oaspete pasnic" a beatificat niste prigonitori ai ortodoxiei spunand ca sunt martiri pentru ca "au refuzat sa accepte ortodoxia". etc...