Nota traducătorului:
Cine nu
cunoaște trecutul nu poate înțelege prezentul. Acțiunile recente ale
Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie unor schismatici ucraineni sunt
mai bine înțelese dacă sunt puse în lumina istoriei Fanarului, plină de intervenții
dictatoriale. Nu doar atât, ci acestea sunt expresia experienței de a sluji
intereselor străine de Ortodoxie, cum au fost cele otomane înainte de 1924 și
occidentale după această dată. Pretențiile de supremație își au originea în
contextul mai vechi în care Constantinopolul era puntea de legătură, dar și de
robire a întregii Ortodoxii față de stăpânii lumești din teritoriile în care
locuiau creștinii.
Pseudo-morfoza ecleziologiei
otomane
Scrisoarea
recentă a Patriarhului Bartolomeu către Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei
este un document deosebit de important nu doar pentru exprimarea naivă a
ecleziologiei Patriarhiei de Constantinopol, ci și pentru incursiunea pe care o
oferă în discursul intern al Patriarhiei și pentru standardele istorice cu
referire la propria înțelegere. Este uimitor că exemplele și citatele pe care
le redă scrisoarea pentru a ilustra responsabilitățile universal recunoscute,
sfinte și înfricoșătoare ale Tronului lui Constantin, care transcend
granițele”, toate datează din perioada otomană într-o măsură în care am fi tentați
să sugerăm că o poreclă mai potrivită ar
fi „Tronul lui Mehmet”.
Această perioadă din istoria Bisericii, când
Bisericile din Orientul Mijlociu și din Balcani erau foarte slăbite, a fost, în
ciuda propriilor greutăți și persecuții, o vreme de oportunități pentru
Patriarhia Ecumenică, când apropierea ei de sultan i-a permis să dobândească o
autoritate fără precedent asupra celor mai multe Biserici Ortodoxe. Și ar
trebui punctat că, în practică, epoca otomană a început pentru Patriarhia
Ecumenică mult înainte de 1453. Deja în 1393, când armatele otomane măturaseră
Balcanii, ocolind Constantinopolul, Patriarhia bulgară de Târnovo a fost
reprimată și teritoriul ei dat Patriarhiei Ecumenice de Baiazid I.
Împrejurările unice din perioada otomană –
limitări drastice puse pe exercitarea vieții normale bisericești conjugate cu
controlul direct și indirect al Constantinopolului asupra Bisericilor care se
găseau ele însele în strâmtorări mai cumplite – au condus la ceea ce ar putea
fi definit ca (împrumutând din descrierea lui George Florovski asupra
„captivității occidentale” a teologiei ortodoxe) o „pseudo-morfoză”
ecleziologică. După cum explică Florovski conceptul, „Forma conturează
substanța și, dacă o formă nepotrivită nu distorsionează substanța, o împiedică
din creșterea ei naturală”[1]. În cazul ecleziologiei,
forma nenaturală a statului-biserică și a relațiilor inter-bisericești au
distorsionat substanța învățăturii și practicii ortodoxe în legătură cu
primatul și sinodalitatea, unde rolul Patriarhului Ecumenic și curia sa de
episcopi rezidenți în capitală a fost enorm exagerată și adevărul fundamental
al egalității tuturor episcopilor și a sinodalității lor sub un cap, Iisus
Hristos, a fost uitat. Acest fapt poate fi văzut în discursul cu puternice
influențe otomane al Patriarhiei Ecumenice de astăzi, unde pseudo-morfoza
bisericească supraviețuiește în împrejurările limitate din Turcia modernă, după
cum este exprimată de dorința Patriarhiei de a fi văzută drept „Marea Biserică”
ce-și exercită „dispoziția și protecția de supraveghetor” asupra celorlalte
Biserici.
Istoria Patriarhiei Ecumenice sub otomani a
fost caracterizată de o instabilitate instituțională zăpăcitoare, care dezminte
pretenția Patriarhului Bartolomeu că „în Fanar noi propovăduim moștenirea autentică
a ecleziologiei deoarece ne adăpăm din izvorul nesecat al Părinților noștri, și
nu din propriul interes și motivații meschine și oportunități politice”. De
fapt, tocmai „propriul interes și motivațiile meschine” ale clerului fanariot
au condus la o ușă rotitoare a Patriarhilor, unde, în 442 de ani, între 1453 și
1895, Patriarhia și-a schimbat conducătorii de 157 de ori între 105 oameni[2]. Acest fapt se datorează
unei culturi instituționale în care „intriga, simonia și corupția au dominat
administrația de sus a Bisericii”[3] determinate de faptul că
fiecare slujbă în Biserică era de vânzare din partea autorităților turcești,
care au găsit cumpărători dornici printre clerul grecesc ambițios și fără
scrupule.
Scriind în 1670, călătorul englez Sir George
Wheler descrie cum începuse corupția la vârf, ajunsese până jos la toate
nivelurile vieții bisericești:
Autoritatea
pe care o obțin astfel prin simonie o mențin prin tiranie: Pentru că, de îndată
ce sunt promovați, trimit către toți episcopii lor să contribuie la suma pe
care au plătit-o pentru a fi preferați și, în caz de refuz, îi depun pe
respectivii și trimit pe alții pentru plata lor. Din nou, episcopii se
adresează clerului inferior, care este forțat să facă același lucru cu poporul
sărac sau să pună deoparte de la gura soțiilor și copiilor lor. Dar de multe
ori se angajează la mai mult decât pot îndeplini; și împing Biserica atât de
mult în datorie față de turci, încât ruinarea ei este amenințată prin aceasta,
ceea ce, fără ca marea milă a lui Dumnezeu să o susțină, nu poate subzista mult
timp”[4].
Este caraghios că Patriarhia Ecumenică, o
instituție ale căror funcții au fost de mult obiectul trocului și ai cărei
episcopi au fost faimoși pentru că tratau poziția lor ca pe o oportunitate
afaceristă, poate pretinde că ea singură printre Bisericile Ortodoxe a păstrat
conștiința autentică bisericească.
Bineînțeles, Biserica de Constantinopol nu a
fost singura care a suferit sub otomani și în provincii situația era adesea mai
rea. Fiind lipsite de populația de comercianți creștini bogați care existau în
Constantinopol, Bisericile din alte părți erau reduse la sărăcie și asediate de
propriile lor agitații destabilizatoare. Afirmațiile Patriarhului Bartolomeu că
intervențiile Constantinopolului în alte Biserici Locale au fost acte de
„sacrificiu de sine” pot doar să stârnească o grimasă de ironie amară din
partea celor familiarizați cu istoria Ortodoxiei în Orientul Mijlociu și în
Balcani.
În Balcani, Patriarhia de Constantinopol a
anexat efectiv teritoriul Patriarhiei de Târnovo în 1393 și, câteva secole mai
târziu și prin decretul sultanului, Patriarhia Sârbă de Peci în 1766 și
Biserica Autocefală de Ohrida în 1767. În toată regiunea, Patriarhia de
Constantinopol, sprijinită de familiile de comercianți fanariote puternice,
care au reușit să stabilească propriile lor dinastii clientelare în ceea ce
este astăzi România modernă, a reușit să înlocuiască clerul superior local cu
etnici greci care rar au avut grijă duhovnicească pentru turma lor. Acest fapt
nu a avut un rol mic în hrănirea mișcărilor etnice și naționaliste care au dat
formă Balcanilor moderni. După cum descrie Steven Runciman,
Prețul
plătit de Biserica Ortodoxă pentru subjugarea față de binefăcătorii fanarioți a
fost greu. În primul rând, a însemnat că Biserica a fost condusă tot mai mult
spre interesele poporului grec, și nu ale Ortodoxiei ca întreg. […] Politica [de
a impune ierarhi și clerici greci în Bisericile din Balcani] i-a fost fatală. A provocat atât de multe
resentimente, încât, atunci când a sosit vremea, nici sârbii, nici bulgarii nu
au vrut să colaboreze în nici o mișcare de independență condusă de greci; chiar
și românii s-au abținut. Nici unii nu au avut nici o dorință de a înlocui
conducerea politică turcească cu una grecească, după ce au experimentat
conducerea religioasă grecească[5].
Un proces similar s-a întâmplat în Orientul
Mijlociu. În Antiohia, Patriarhia de Constantinopol a s-a folosit constant de
poziția sa la curtea otomană pentru a exploata crizele până când, în timpul
schismei melkite din 1724, a reușit în sfârșit să aibă control complet asupra
alegerii de Patriarhi și a început un proces de înlocuire a ierarhiei locale cu
greci. După cum explică Robert Haddad, „În timpul celor două secole dinainte de
preluarea controlului direct de către Constantinopol, abia dacă a fost vreo
stăpânire patriarhală liberă de influența nechibzuită grecească”[6].
De
la introducerea stăpânirii otomane în Siria, Patriarhul Ecumenic a fost stabilit
ca singurul canal de comunicare dintre Patriarhia de Antiohia și guvernul
central otoman și, supus doar la discreția celui din urmă, arbitrul ultim al
afacerilor sale civile și bisericești. Dacă puterea enormă mânuită prin Tronul
Ecumenic ca un departament al administrației centrale otomane ar fi fost
angajată inteligent și decent în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, efectul
asupra melkiților [i.e., ortodocșii] din Siria ar fi fost izbăvitor. Dar, din
motive care nu ne pot opri aici, Marea Biserică din această perioadă nu a fost
caracterizată de suficient de multă integritate sau stabilitate. Și, până când
prelații greci desemnați de Constantinopol au luat în primire, în cursul
secolului al XVIII-lea, controlul direct asupra scaunului din Siria, Biserica
Greacă a jucat ceva ce seamănă cu rolul unui agent bine plătit, dar necinstit
între grupările rivale din Antiohia[7].
Ca în Balcani, șovinismul, corupția și
administrarea defectuoasă a clerului grecesc s-a dovedit a fi catalizatorul
pentru dezvoltarea naționalismului arab, care nu a început printre musulmanii
din Siria, ci printre ortodocși. Când Sfântul Sinod al Antiohiei a ales, în
sfârșit, după 150 de ani, un arab local, pe Meletie al-Doumani, ca Patriarh în
1898, Patriarhia Ecumenică nu a răspuns într-o manieră iubitoare și cu
sacrificiu de sine, pe care o etalează Patriarhul Bartolomeu, ci mai degrabă
irascibil, refuzând să adauge numele lui în diptice și rupând relațiile normale
cu Antiohia până după moartea sa.
Este evident, din scrisoarea Patriarhului
Bartolomeu către Arhiepiscopul Anastasie, că criza actuală bisericească din
Ortodoxie este și un conflict între memorii colective incompatibile. Acolo unde
Patriarhia de Constantinopol vede în trecutul ei otoman o poveste de mamă care
poarte de grijă de copiii ei fără egoism și cu grijă jertfelnică, atât
Bisericile supuse acestei îngrijiri, cât și cei mai mulți istorici moderni
occidentali privesc activitatea Constantinopolului din această perioadă ca pe o
una a unui interlop corupt și exploatator.
Mulțumită presiunii din partea puterilor
occidentale, Patriarhia Ecumenică a reușit să supraviețuiască atunci când
mahomedanismul sunnit contemporan, califatul otoman a fost abolit în 1924. În
existența ei de astăzi, această ultimă instituție otomană supraviețuitoare
continuă o pseudo-morfoză a ecleziologiei care a împiedicat Ortodoxia să se
dezvolte într-o expresie autentică a vieții bisericești în prezent, liberă atât
de naționalism, cât și de nostalgia după imperiu.
Traducere de ieromonah
Lavrentie Carp
[1] Georges
Florovsky, Ways of Russian Theology (Belmond, MA: Nordland, 1979), 1:72
[2] Constantin Panchenko, Arab Orthodox
Christians under the Ottomans: 1516-1831 (Jordanville, NY: Holy Trinity
Seminary Press),75.
[3] Kallistos Ware, Eustratios Argenti: A
Study of the Greek Church under Turkish Rule (Eugene, OR: Wipf &
Stock), 3.
[5] Steven Runciman, The Great Church in
Captivity (Cambridge: Cambridge University Press, 1968), 379-380.
[6] Robert Haddad, Syrian Christians in
Muslim Society (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1970), 26-27n30.
Despre vizita papei nu publicati nimic,ati vazut ce atitudine dreaptă a luat Biserica Bulgara,nu ar trebui nici Patriarhul sa se roage cu papa împreună. Doamne dă-l înțelepciune și putere de mărturisire clericilor
RăspundețiȘtergereSe stie despre acest subiect. S-a mediatizat deja.
ȘtergereConsideram ca atitudinea Bisericii Bulgare este cea corecta.