De ani buni ni se prezintă, dramatic și cu “durere cetățenească”, o statistică plină de semnificație. 18.300 biserici, doar 4700 școli generale,
425 spitale. “Amin!”, pronunță apoi Asociația Secular-Umanistă din
România. Un amin ironic, aparent poziționat anume ca să înlocuiască o
evidență, un absurd al situației pe care îl cunoaștem și îl înțelegem cu
toții.
Dar, departe de a fi așa, acest amin este unul al confuziei, al
lipsei argumentelor, al dezinformărilor și al lipsei de informație. Este
un amin al încleștării dinților în lipsa a ceva suplimentar de spus, al
inabilității de a clarifica mai departe situația. De a justifica
comparația, de a argumenta presupusa gravitate a situației, de a dovedi
cu date reale că realitatea este așa de dramatică cum se presupune a fi.
Școli, spitale, biserici. Copii, bolnavi și “demoni”. Emoții,
sentimente, ură. Enumerația, punerea la un loc a acestor două “domenii
prioritare” cu un al treilea element, străin priorităților omului
modern, progresist, are aerul aparent al unei curățenii, al unei
debarasări de o povară a trecutului, a ignoranței. Dar, în fapt, această
enumerare este fondată pe iraționalitate și ignoranță și vizează
iraționalitatea și ignoranța.
Omul simplu, grăbit și dezinformat de toate canalele media, nu are
timp și nici interesul să caute datele reale, să le cântărească, să
tragă concluziile obiective. Acest tip de comparații îl lovesc acolo
unde îl doare. Cu toate carcteristicile unei manipulări de opinie,
comparația biserici-școli-spitale este repetată iar și iar ca o otravă
servită ca motiv pentru problemele de zi cu zi ale omului simplu.
Numărul de biserici este cauza sărăciei, o lipsei de educație, a stării
precare a sistemului de sănătate.
Dar de ce această comparație? De ce tocmai numărul de biserici? Setul
de premise ascunse este semnificativ. Și premisele sunt ascunse tocmai
fiindcă avem aici la lucru o manipulare de opinie, emoțională,
demagogică, mîrșavă. Fiecare premisă ignoră un fapt care ar trebui să
fie evident oricărui cetățean de bun simț al unui stat modern.
Interesele populației sunt publice și trebuie finanțate de către stat
Prima premisă este aceea a unei presupuse ordini a priorităților.
Educația și sănătatea sunt prioritare față de religie. Atât de
prioritare, că trebuie să dispară cu desăvârșire orice fel de suport
“public”, din partea statului, a activităților religioase ale
cetățenilor. În cazul României, a majorității covărșitoare a
cetățenilor. A publicului. Premisa ascunsă aici este că populația nu are
dreptul să folosească o parte din taxele pe care ea le plătește către
stat, pentru a-și satisface o nevoie “privată”.
Confuzia evidentă aici este aceea între libertatea de conștiință și
caracterul public sau privat al credinței. Faptul că statul este obligat
să respecte libertatea de conștiință a cetățenilor, nu îl scutește pe
acesta de datoria de a susține material și financiar manifestarea
libertății de conștiință religioasă. Statul deservește interesele
cetățenilor, de orice natură ar fi ele, și nu invers.
La un salariu mediu brut de 2.200 RON, contribuția anuală a fiecărui salariat din România pentru sănătate este în medie 1.400 RON. Prin comparație, cei 0.2% din impozit, corespunzători procentului din buget alocat către culte, este de doar 80 RON pe an. Adică un cetățean plătitor de taxe contribuie cu de 18 ori mai mulți bani către sănătate.
Statul nu finațează niciodată integral construcția unei biserici
O altă premisă ascunsă este aceea că, financiar, cele trei elemente,
educația, sănătatea și cultele, sunt conectate și direct proporționale.
Adică statul sprijină financiar, în aceiași măsură și educația și
sănătatea și cultele. Fiindcă dacă nu ar fi așa, atunci compararea brută
a celor trei numere nu ar mai avea sens. Dacă statul ar finanța numai
în proporție de, să spunem, 20% finanțarea unei biserici, numărul din
comparație ar trebui împărțit la 5. Și, în realitate, așa se cam
întâmplă. Statul nu finanțează niciodată integral construcția unei
biserici. Deci ar trebui să împărțim cifra de 18.300 la 5. Adică 3660
biserici (“construite” de stat) și 4700 de școli. Deja comparația nu mai
este așa de dramatică, nu?
Dar dacă a crescut numărul de biserici în ultimii 20 de ani, înseamnă că au fost construite toate aceste biserici? Nu!
Nu orice biserică reprezintă o clădire construită anume ca locaș de cult
Un număr semnificativ de biserici sunt de fapt capele în instituțiile
de stat și în mănăstiri. Capelele sunt camere transformate în biserici,
dar care nu au fost construite anume pentru a fi biserici. 322 sunt
capele parohiale, 561 în instituții de stat, 245 capele și paraclise
mănăstirești. În total 1.128. Asta numai în cazul Bisericii Ortodoxe.
Dar numărul “enorm” din comparația plină de grijă a secular-umaniștilor
reprezintă numărul tuturor locașurilor de cult ale tuturor cultelor.
Libertatea religioasă pe care căderea cu sânge a comunismului în
Decembrie 1989 a adus-o României a însemnat, printre altele, faptul că a
fost posibilă construcția și înființarea de locașuri de cult acolo unde
înainte acest lucru nu era posibil. Dar, în opinia unora și pe aceiași
frecvență cu cea a vocilor reduse la tăcere, cu sânge, în Decembrie
1989, numărul de biserici este prea mare. S-au construit prea multe,
prea repede.
Cu ignoranță și rea credință, se ignoră sacrificiile și eforturile
financiare și materiale pe care credincioșii le-au depus pentru a-și
construi locuri de rugăciune. Locuri în care să ducă mai departe
rugăciunile celor care, cu sânge, au dărâmat în Decembrie 1989 un sistem
care a otrăvit conștiințele a milioane de oameni de-alungul a 50 de ani
de teroare și de manipulare ideologică. Teroare și manipulare care au
continuat și după 1990. Otravă al cărei gust îl mai simțim încă și
astăzi în cerneala ziarelor și în lumina televizoarelor.
Prea multe biserici. Prea “din banii lor”. Credința care, înainte de
1989, trebuia să rămână ascunsă de frica pumnului și a pușcăriei, acum
trebuie să stea ascunsă de frica stigmatizării în numele progresului, de
frica rușinii în fața modernității care nu are nimic de împărțit cu
“întunericul” speranței în altceva decât în această lume.
Bisericile deservesc întreaga populație. Școlile și spitalele, nu.
În cele aproximativ 4700 de școli generale învață aproximativ 2.144.000 de copii cu vîrste între 5-15 ani. Adică aproximativ 450 de copii pe școală. Cum în România există 72283 săli de clasă în școlile generale (sursă), reiese că există în medie 15 clase pe școală și 30 de elevi într-o clasă. O situație mai mult decît normală.
Prin comparație, în Romînia există o biserică ortodoxă la fiecare 1450 de credincioși.
De 3 ori mai mult decât numărul de copii dintr-o școală. În condițiile
în care spațiul disponibil într-o biserică este semnificativ mai mic
decât cel dintr-o școală. De personal, mobilier și cheltuieli de
întreținere ce să mai vorbim.
La fel stau lucrurile și cu spitalele. Chiar dacă potențial orice
cetățean al României are nevoie de tratament medical, acest lucru nu se
întîmplă în fiecare săptămână. Nimeni nu merge săptămânal la spital. Cel
mai evident motiv pentru care comparația biserici-spitale este caducă.
Construcția unui spital comportă costuri enorme în comparație cu cele
necesare construcției unei biserici. Dacă în cazul spitalelor vorbim de
costuri de ordinul zecilor de milioane de EUR, o biserică de parohie
poate fi construită cu o fracție infimă din acești bani. Personalul
necesar funcționării unui spital, aparatură, mobilier, întreținere,
toate aceste costuri sunt incomparabil mai mari decât în cazul unei
biserici.
Deturnarea fondurilor alocate cultelor ar rezolva problemele educației și sănătății. Oare?!
Oare? Dacă acceptăm faptul că domenii ca sănătatea sau educația sunt
subfinanțate, nu urmează imediat că ele sunt singurele domenii
subfinanțate sau că ar trebui să fie beneficiarele prioritare ale
bugetului. Așa cum nu se renunță la alte investiții în alte domenii
fiindcă “se închid spitale”, nici cultele nu ar trebui tăiate de pe
lista finanțărilor, mai ales că ele deja sunt la un nivel minim. Mai
mult, după cum s-a arătat de multe ori, statul beneficiază chiar de pe
urma finanțării salariilor preoților, încasând taxe mai mari decât
sumele alocate.
Stoparea finanțărilor cultelor nu este o soluție. Este un deziderat.
Este o obsesie. Nefundamentată, deci patologică. Are un singur mobil:
aversiunea față de religie și spiritualitate. Este lupta ideologică a
unei minorități secular-atee, gălăgioase și cu puține scrupule,
împotriva unei majorități prinsă în angrenajul manipulărilor pe care
mass-media le operează constant, servind alternativ conținut de joasă
calitate intelectuală și culturală, elemente de distracție și distragere
a atenției, cu inserții de scandal și demagogie brută și brutală.
De unde această obsesie cu numărul de biserici? Ura este singura explicație.
sursa: avereabisericii.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.