Cine stă în spatele asa-zisei autocefalii ucrainene
și care este scopul?
Reabilitarea schismaticilor din Ucraina și ridicarea lor la
rang de structură bisericească autocefală este un gest cu grave abateri
canonice și consecințe nefaste asupra unității lumii ortodoxe printr-o posibilă
dezbinare de amploare. Aceste aspecte sunt succint și bine punctate de
Patriarhul Chiril al Moscovei într-o scrisoare deschisă[1] adresată la cumpăna dintre
ani (2018/2019) Patriarhului Ecumenic Bartolomeu. Factorii care au împins mai
departe această acțiune până la oficializarea ei sunt seculari, țin de politică
și sfere de influență, nu de credință.
Faptul că interesele ucrainene de a avea o Biserică
autocefală țin de politică (geostrategică, nu națională) reiese din acțiunile
întreprinse până acum de Epifanie, „Primatul” ales în fruntea noii grupări
bisericești. Acesta și-a declarat dispoziția de a pondera atitudinea față de
homosexuali[2]
pentru o mai bună racordare la standardele europene și pentru o detașare de tradiționalismul
din Biserica Ortodoxă Rusă. Mai mult, deschiderea și cooperarea cu
greco-catolicii este un fapt mult mai strident, concretizat în asumarea unei
foi de parcurs pentru a adânci relațiile dintre cele două grupări[3]. Aceste declarații, precum
și intenția de a adopta calendarul îndreptat, sunt o dovadă că scopurile care
animă așa-zisa nevoiede a avea o Biserică ucraineană desprinsă de Rusia sunt
politice.
Pentru un profan, asocierea cu ereticii greco-catolici se
înscrie firesc pe linia consolidării independenței Ucrainei față de Rusia, dar
pentru un credincios, este de neacceptat. Însă, dincolo de aceste poziționări
de principiu, există o istorie veche a uniaților în această țară, care vădește
un război între civilizații, între trăirea ortodoxă (slavă) și apostazia
Occidentului dornică de asuprire. Din nefericire, prezentul dovedește foarte
multe similitudini cu trecutul.
Raporturile Patriarhului onorific schismatic Filaret cu
greco-catolicii sunt grăitoare, el fiind practic fondatorul Patriarhiei
schismatice de Kiev din 1992, ai cărei membri constituie majoritatea noii
formațiuni autocefale înființate. Este de la sine înțeles că joacă un rol
important în imprimarea direcției care trebuie urmată. De asemenea, nu trebuie
uitat nici faptul că Epifanie, „Mitropolitul” ales, a fost practic impus de Filaret,
care se consideră încă Patriarh onorific[4] și se ocupă de guvernarea
internă a noii structuri. Dacă inițial, în perioada comunistă, a fost un
opozant fățiș al uniaților, după independența Ucrainei a devenit un susținător
și colaborator al lor[5]. După unele speculații,
Filaret nu doar că a colaborat cu greco-catolicii din Ucraina, ci chiar a
devenit un instrument al lor. Încă de la începutul anului trecut era remarcat
jocul lui duplicitar: „Nu poate fi exclus
faptul că misiunea reală și rațiunea existenței (ex, n.n.) Patriarhiei de Kiev
este de a menține instabilitatea prezentă, care slăbește Biserica Ortodoxă
Ucraineană ce ține de Patriarhia Moscovei și aduce avantaje greco-catolicilor
ucraineni. Uniții sunt interesați să promoveze alte denominațiuni
creștin-ortodoxe în Ucraina. De exemplu, majoritatea parlamentarilor care au
inițiat scrisoarea către Patriarhul Bartolomeu (de acordare a autocefaliei,
n.n.) sunt greco-catolici. Și chiar unii clerici din Biserica Greco-Catolică
Ucraineană dovedesc că adunarea tuturor credincioșilor ortodocși ucraineni sub
omoforul Patriarhului Ecumenic este un prim pas spre aducerea lor sub
autoritatea Papei. În plus, situația dintre Patriarhiile de Moscova și Constantinopol
este încă o chestiune neplăcută în contextul relațiilor ruso-turce. Acesta este
tocmai obiectivul politicii externe de la Washington în regiune. Și Casa Albă
este, apropo, unul din parteneri cruciali ai actualei administrații ucrainene”[6].
Deschiderea aceasta spre eretici se explică prin caracterul
profitor al schismaticilor conduși de Filaret, gata de a face orice compromis
pentru propriul lor folos, chiar și prin încălcarea flagrantă a canoanelor. Iar
„ocazia” le-a fost oferită de liderii greco-catolicilor, care urmăresc,
așa-zicând, unitatea și stabilitatea Ucrainei. În primul rând Sviatoslav
Șevciuk, conducătorul „Bisericii” Greco-Catolice, a declarat că își dorește realizarea
unui singur Patriarhat Kievean în unire cu ortodocșii. Cum, după impresiile
sale, Biserica Ortodoxă Rusă s-a retras complet din mișcarea ecumenică, vizată
este noua structură bisericească de curând formată[7]. Dar nu sunt implicați
doar actori bisericești în acest demers, ci și politici, mână în mână unii cu
alții. Acest lucru este vizibil din rolul decisiv pe care l-a jucat
președintele ucrainean Poroșenko, un om de credință îndoielnică, ce se
împărtășește și din mâna ortodocșilor, dar și de la greco-catolici[8].
De asemenea, atrage atenția faptul că, la ceremonia
oficială de acordare a tomosului de autocefalie, Patriarhul Ecumenic a decorat
pe Andrei Parubiy, președintele Parlamenului ucrainean, care este uniat[9]. Se nasc mai multe
întrebări: Ce căuta el la o slujbă ortodoxă și ce servicii deosebite a făcut
încât să i se acorde distincția „Crucea Sfântului Andrei”? Este evidentă
interferența ereticilor în procesul de acordare a autocefaliei și scopul lor
final de a realiza o unire în stil ecumenist.
Pentru a înțelege în context aceste elemente, este nevoie
de o incursiune în trecut pentru a vedea cine sunt greco-catolicii în Ucraina
și ce rol au avut.
Așa-zisa Biserică Greco-Catolică este, de fapt, o parte a
celei Romano-Catolice; nu este de sine stătătoare. Este o manevră a Vaticanului
din veacurile trecute pentru a atrage populația ortodoxă în staulul său.
Această formă de prozelitism a apărut inițial în Ucraina prin unirea de la
Brest-Litovsk (1596). De fapt, s-au ținut două Sinoade, unul ortodox, cu
participarea a doi Patriarhi (de Constantinopol și Alexandria), și unul care a
acceptat unirea cu Roma, care s-a dezis de primul. Astfel, a apărut o nouă
structură, condusă inițial de episcopul convertit Hypatius Potei. Deși ea s-a
născut la inițiativa unor ortodocși, factorul decisiv a fost presiunea socială
pusă de autoritățile poloneze asupra Bisericii și nobilimii autohtone. Papa a
promis drepturi și facilități celor care acceptă unirea, care presupunea
comuniunea cu Roma fără a schimba ritualul ortodox de slujire. Totuși au fost făcute
foarte multe concesii de dogmă, cum ar fi: Filioque, indulgențele, purgatoriul
și primatul papal[10]. În situația creată,
ortodocșii au fost supuși la presiuni foarte grele, rezistând practic
mucenicește, cum s-a întâmplat și în Transilvania. Nenumărate crime, bătăi și
abuzuri au trebuit să îndure fără să reacționeze pe măsură, pentru a nu-și
pierde locașurile de cult și a stârni un val și mai puternic de represalii din
partea conducerii politice. Cu toate că au trăit în condiții defavorabile,
ortodocșii au reușit să reziste îndeosebi prin acțiunile cazacilor, dar și cu
ajutorul rușilor până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când teritoriul a
fost cucerit în mare parte de Moscova. Greco-catolicilor li s-a permis să
funcționeze până în vremea comuniștilor, când au intrat în ilegalitate. Abia
după independența Ucrainei a fost reînființată „Biserica” lor. Se pare cu forțe
proaspete.
Apariția greco-catolicismului în această zonă ține foarte
mult de transformările politice. Cucerirea ținutului de către polonezii și
lituanienii catolici a reprezentat un punct de cotitură. Rusia Kieveană practic
a fost împinsă din zonă spre Nord-Est. Chiar și centrul mitropolitan a fost
transferat la Moscova deoarece nu mai putea funcționa normal în Kiev. Slavii
și-au dobândit autocefalia în urma evenimentelor de după Sinodul de la
Ferrara-Florența (1438-1445), când Constantinopolul semnase unirea cu papistașii.
Isidor, Mitropolitul rus semnatar, a fost depus și ales altul, fără acordul Patriarhiei
Ecumenice, care nu avea ierarhi ortodocși în acea perioadă. Într-un final,
rușii au obținut oficial statutul de Patriarhie în anul 1589. La acea dată
regiunea ucraineană nu făcea parte din componența noii Biserici autocefale, dar
a fost alipită în 1686, printr-o decizie a Patriarhului Ecumenic Dionisie al
IV-lea din cauză că distanța prea mare și vitregiile stăpânirii poloneze
impuneau o guvernare mai de aproape.
Fără a intra în amănunte, se poate spune că
greco-catolicismul a apărut ca o implementare a Sinodului de la
Ferrara-Florența, după care unii ortodocși, dornici de avantaje, au urmărit
punerea în practică a deciziilor semnate acolo. Chiar de la Sinodul unionist
anterior de la Lyon (1274) s-a pus problema unirii cu păstrarea cultului
intact, dar cu acceptarea unor concesii dogmatice și restabilirea comuniunii.
Așa se face că această unire este una politică, după chipul cezaro-papist al
Vaticanului, care dorește o supremație lumească, nedând înapoi nici de la
folosirea forței. Cruciadele sunt un exemplu elocvent în acest sens, continuate
de uniație, care s-a folosit și de constrângeri administrative felurite, nu
doar de arme.
Poate că cineva ar obiecta că vremurile când religia a fost
impusă cu forța au apus demult și astăzi există libertate de credință. Această
opinie ar fi contrazisă de mijloacele folosite în prezent în Ucraina, când
bisericile canonice sunt acaparate cu forța și prin diferite presiuni[11], când serviciile secrete
ucrainene fac descinderi în cele două Lavre (Pecerska și Poceaev). Pe de altă
parte, trebuie să recunoaștem că metodele s-au mai rafinat. Ultima încercare
fățișă de forțare a Ortodoxiei spre o unire cu Roma a venit din parte Papei
Pius al IX-lea în 1848. În urma refuzului categoric al Patriarhilor răsăriteni
din același an, această cale a fost abandonată definitiv. Dar nu poate fi
ignorat nici faptul că s-a schimbat contextul religios începând cu acea dată.
Protestantismul a căpătat puteri foarte mari și a început să concureze
catolicismul. Politica de colonizare a marilor puteri se folosea de
creștinismul protestant pentru a civiliza țările vasale. Așa se face că de acum
politica a inclus în calcul și această categorie de creștinism.
Concomitent a apărut în sânul protestanților ecumenismul în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a ineficienței activității
lor de evanghelizare. Popoarele din colonii reproșau diferențele din
învățăturile propuse de ei și obiectau că nu au un izvor clar, convingător.
Astfel s-a ivit nevoia de unificare internă; dar nu din conștientizarea
propriilor deficiențe și rătăciri, ci pentru a putea masca șubrezenia credinței
lor.
Deoarece SUA a devenit o putere de prim rang, și
protestantismul a luat amploare, cu ecumenismul său adiacent. Treptat,
catolicii, dar și o mare parte din ortodocși s-au raliat la această mișcare
ecumenică, ce are la bază interese pur politice. Mai bine spus, scopurile sunt
civilizatoare, de impunere a unei anumite culturi, pentru că politica este
strâns legată de civilizația și cultura oricărui stat. Cultura ecumenismului
este erezia, credința adaptată la viața pământească și pervertită, abătută de
la țelul său înalt, acela al mântuirii sufletului pentru veșnicie. O
caracteristică a ereziei este lupta pentru impunerea propriei dominații, nu a
lui Hristos. Acest lucru nu se poate realiza decât prin încălcarea Evangheliei
și a canoanelor, fapt ce este din ce în ce mai evident și în rândul ortodocșilor
ecumeniști, dar neluat în seamă de cei mai mulți dintre credincioșii de rând
pentru că nu mai au o cultură autentic ortodoxă, pentru că mentalitatea lor a
fost acaparată de spiritul ereziei, al credinței superficiale și gata spre
concesii.
Am făcut această incursiune istorică foarte succintă pentru
a arăta că relațiile dintre greco-catolicii și „autocefalii” din Ucraina se
înscriu în peisajul mai larg al ecumenismului în care trăim, în care fiecare-și
urmărește interesul, dar în limitele impuse de această nouă viziune asupra unității
Bisericii. Acest lucru este confirmat de mulțumirile aduse de capii noii
structuri „autocefale” din Ucraina ambasadelor occidentale și americane pentru
sprijinul pe care l-au primit[12].Rezultatul implicării
interesate a autorităților seculare în viața Bisericii poate fi o dezbinare a
Ortodoxiei sau chiar o deviere a ei pe căi străine, necanonice.
[5]În
general, a fost un oportunist abil, făcând jocul celor de la putere, fie că era
vorba de comuniști, fie de guvernul ucrainean, fără a avea scrupule în a adopta
brusc poziții evident opuse. Acest lucru poate fi observat din orice biografie
a lui, cum ar fi aceasta: https://orthodoxcanada.ca/Patriarch_Filaret_(Denysenko).
[11] Chiar
si minoritatea română suferă astfel de presiuni, cum e cea denunțată de IPS
Longhin împreună cu clerocii din zonă: http://spzh.news/en/news/59154-duhovenstvo-chernovickoj-jeparkhii-soobshhilo-o-davlenii-so-storony-vlastej
BOR de ce tace?
RăspundețiȘtergereAre un plan ascuns, viclean?
Florin Savulet - Germania
Ștergere,,Bravo”! ,,Te-ai prins”. ,,Are un plan ascuns, viclean?” BOR? Te referi probabil la ierarhia BOR, căci BOR suntem noi toți.
Atâta știi tu despre ierarhia BOR? Da că sunt eretici ecumeniști toți ierarhii BOR din prezent nu știi?
Apucă-te și studiază! Pune burta pe carte!
Unde scrie ca sunt eretici cei din ierarhie?
ȘtergereAsta ai inventat tu, măi scandalagiule.