Părintele Liviu Brânzaş

În căutare de modele vii şi exemple de conduită, în căutare de repere morale şi spirituale, tinerii de astăzi pare că uită cu încrâncenare de adevăraţii luptători, eroii neamului şi ai credinţei, modele vii de urmat. Nu mai departe de acum 18 ani, era interzis să rosteşti public numele lui Dumnezeu, să-ţi manifeşti credinţa. Dar cei ce au înfruntat regimul, nu s-au lepădat nici măcar în gândul lor în faţa fiarei roşii comuniste. Se opuneau în primul rând contra caracterului ei anticreştin, ateu, diabolic şi antinaţional. Era o problemă vitală şi naţională ca întreaga populaţie a ţării, în mare parte creştină, să ia atitudine. Cei ce au urcat pe baricada roşie au fost fie din neamul lui Iuda, fie străinii şi duşmanii eterni ai poporului român.
Durerea este că astăzi se sting zi de zi lângă noi, fără ca lumea să observe, oameni care şi-au iubit aproapele, Neamul şi, mai întâi, pe Dumnezeu, făurindu-şi caractere îmbrăcate în haina virtuţilor creştine. Oameni care s-au jertfit din iubire de Dumnezeu şi de oameni. S-au jertfit prin asceză (a se vedea regimul de exterminare), prin fapta bună, prin mărturisirea aceluiaşi crez şi, mai presus de toate, prin jertfa supremă – moartea, „cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”. Într-un cuvânt, oameni care au îngroşat pământul cu sângele lor. „Aţi luminat cu jertfe sfinte/ Pământul până-n temelii,/Căci ţara arde de morminte/ Cum arde cerul de făclii” (R, Gyr).
Din această pleiadă face parte şi părintele Liviu Brânzaş ( 1930-1998).
S-a născut la 16 decembrie 1930 în comuna Sâniob, Bihor, al treilea din cei patru copii ai lui Ioan şi Ecaterina. A terminat liceul la Beiuş, iar la 15 noiembrie 1951 (la nici 21 de ani!) este arestat şi condamnat de către Tribunalul Militar Cluj la 25 ani închisoare pentru „uneltire împotriva ordinei sociale”, de fapt pentru fostele lui activităţi legionare. Procesul a avut loc în 27-28 decembrie 1952. A trecut prin închisorile de la Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla şi Aiud, de unde a fost eliberat în 1964, după 13 ani de supliciu. Fire domoală, era iertător şi se ruga profund. În închisoare a cunoscut mari teologi şi duhovnici, printre care părintele Stăniloae, care a fost închis între anii 1958-1963 sau părintele Iustin Pârvu. Memoriile din această perioadă le-a adunat după Revoluţie, în volumul „Raza din catacombă”, prefaţată de acelaşi părinte Iustin.
În 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic din Sibiu, iar după primul an este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică - Liana. Va fi preot în Iacobeni, Tureni şi Suceagu din judeţul Cluj. Aici foştii elevi îşi amintesc cum părintele îi aduna la biserică şi petreceau 4-5 ore împreună învăţând marile adevăruri ale creştinismului. Nu-i era frică să facă religie şi avea multă bunătate şi abnegaţie, cu multă putere de convingere. A fost un model de viaţă, de sacrificiu. După 1990 va ajunge duhovnicul foştilor deţinuţi politici, filiala Cluj (unde va mai şi sluji) dar şi al tinerilor creştini ortodocşi. Sunt cunoscute discursurile sale cu ocazia întâlnirilor la locurile de supliciu – comemorările de la Aiud, Gherla sau Canal, predici adunate ulterior într-o carte: „Martor într-un proces moral”. A trecut la cele veşnice în 3 septembrie 1998 - în condiţii mai mult decât misterioase, după un cancer galopant.
Avea o deosebită capacitate de sinteză şi elevată cultură. În 22 decembrie 1989 scria în Jurnal: „Ziua întâi a libertăţii! Libertatea vine oare prea târziu pentru mine? A fost încă o dată evident că orice creaţie şi valoare are la temelie jertfa”. Iar despre conferinţa de la Protopopiat din 9 ianuarie 1990, mărturiseşte: „Vor trebui să treacă mulţi ani până va dispărea influenţa bolşevică din spiritul românesc”.
Orele de catehizare cu tinerii şi copiii parohiei (Iacobeni, Tureni, Suceagu) erau adevărate momente înălţătoare, de cea mai ferventă apologie creştină şi curaj martiric. Mărturie sunt caietele de religie ale foştilor elevi.
Mai întâi, se cuvine a preciza axiomele fundamentale ale credinţei sale, cu propria mărturie. Tot ce a făcut în viaţă a fost determinat de trei principii:
- credinţa în Dumnezeu
- dragostea de neam şi
- cultul eroilor.
Acestea sunt coordonatele mesianismului românesc, idealul adevărat al fiecărei generaţii.
„Orice creaţie de valori necesită jertfa” sau, cum spune Ion Moţa: „Măsura creştinătăţii noastre este jertfa”. Aceasta înseamnă că tinereţea nu este făcută pentru destrăbălare, ea este plămădită pentru eroism. Tinereţea călită în suferinţă înalţă, iar neamul are nevoie de tineri care ştiu a pătimi şi răbda. De aceea tinereţea de astăzi este în derivă. Căci nu ştie a se jertfi pentru idealurile enunţate. Ştie a suferi, în schimb, cu tenacitatea unui „tolomac” sau a unui „tâmpit”, călcarea în picioare adusă de străini spre a ne îngenunchea. Pasivitatea cu care îndurăm toate umilinţele în faţa Uniunii Europene, nu constituie su-ferinţă eroică, nici suferinţă mântuitoare.
Dacă supravieţuiesc prin compromis, la ce îmi va servi libertatea? Ea devine inutilă şi periculoasă când îşi pierde moralitatea şi sacralitatea.
Îndemnul părintelui Liviu este mai actual ca niciodată pentru noi tinerii: „Înapoi la jertfă!”
„Hristos a biruit răul prin suferinţă. Este un adevăr incontestabil pe care comoditatea şi laşitatea noastră, frica de suferinţă şi moarte, nu vrea să-l recunoască şi să-l accepte. Dar dacă vrem să fim biruitori, trebuie nu numai să acceptăm suferinţa, dar să şi o dorim cu ardoare!” (Jurnal, 14 octombrie 1986, încă în manuscris). Jertfă nu din spirit de aventură, ci din conştiinţa datoriei.
Părintele ne aduce mustrător aminte că debusolarea celor de azi este efectul laşităţii, al capitulării şi dezertării noastre, ba chiar al trădării în faţa valorilor europene satanizate. Modelul nostru nu este Europa, ci Hristos şi cei asemenea Lui.

„Refluxul actual al credinţei creştine are drept cauză absenţa marilor apostoli de tip paulin. Renaşterea spiritualităţii şi vieţii creştine va fi posibilă numai prin apariţia unor mari personalităţi apostolice care să concentreze în fiinţa lor calităţile Sfântului Apostol Pavel: spirit vizionar; profunzime de gândire, voinţă energică, elan eroic, spirit de sacrificiu, trăire mistică. Nimic nu trebuie să ne împiedice să aspirăm spre acest suprem ideal!” (Jurnal, 29 noiembrie 1984).
Îndemnul părintelui nu se îndreaptă acum spre cuminţenia care ucide şi spune: trăiţi-vă viaţa după normele europene. Astfel, sufletul tânărului va fi definitiv acaparat, irecuperabil pierdut. Dacă astăzi se aude zicala: „s-a stricat la facultate”, mâine poate suna astfel: „s-a stricat la grădiniţă…”.
Vremurile dau dreptate catastrofei anunţate de părintele Liviu, la „Revoluţie”: „Dacă nu am cucerit sufletul tineretului atunci când era frustrat de valori reale, acum, când va fi liber şi va fi asaltat din toate direcţiile de sirenele diverselor miraje, nu prea sunt speranţe în acest prim moment... Avem o importantă şi grea datorie de a reîncreştina spiritual acest tineret român, care, deşi botezat, nu folosea în discursurile lui numele lui Hristos” (Jurnal, 26 decembrie 1989).
Apostolii veacului nostru: preoţi şi laici deopotrivă, trebuie să dezvolte conştiinţa necesităţii jertfei pentru a ne renaşte. Plăcerile nu ascund tărie şi conservare, ci violenţă şi anarhie, o anticameră a iadului. „Lupta aduce mai mult folos decât pacea. Pacea ne moleşeşte, ne face îngăduitori şi timizi pe când războiul ne ascute mintea şi ne deprinde să socotim că întâmplările de faţă sunt trecătoare” (Teodoret al Cirului, PSB 44, p. 249).
În caietele de religie ale celor catehizaţi, părintele insufla acest spirit bărbătesc, luptător şi, nu mai puţin, profund religios. La temelia educaţiei lor se afla un om marcat cu 13 ani de martiraj continuu.

„După două săptămâni de învăţătură a religiei creştine primul sentiment care mă cuprinde este cel de bucurie şi mulţumire că am reuşit să fiu un ucenic statornic al şcolii catehetice. În acest timp am învăţat viaţa Mântuitorului, adevărurile principale de credinţă, cum să ne comportăm în biserică şi în societate şi am învăţat frumoase cântări religioase.
În acest fel am învăţat să iubesc pe Iisus Hristos Mântuitorul nostru, învăţătura Sa din Sfânta Evanghelie, Biserica Sa şi Sfintele Slujbe. Acum am înţeIes că cel mai mare ţel sau ideal al omului este mântuirea. Mă rog lui Dumnezeu să nu părăsesc niciodată calea credinţei şi să pot împlini toate poruncile care sunt necesare pentru mântuire. Toată viaţa mea doresc să ascult îndemnul Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii (Apoc. 2,10)” (Sabău Monica, elevă, clasa a 4-a, 1987).
Ura necurmată a închisorilor n-a putut stinge lumina părintelui Liviu, ce anunţa învierea. Să-l pomenim cu evlavie, să-l păstrăm în fiinţa noastră, să nu-l îngropăm a doua oară în uitare. Să învăţăm de la el taina răbdării, ştiind că astfel vom fi hotărâţi, puternici şi neclintiţi în încercările care ne aşteaptă de la fiara albastră „Europa”, iar altfel vom cădea sub sentinţa aspră, dar dreaptă, a aceluiaşi părinte: „Nu pot obţine mântuirea: necredincioşii, păcătoşii şi căldiceii. De insistat asupra căldiceilor” (Jurnal, 24 decembrie 1988).
Veşnica lui pomenire!

Fabian Seiche – ASTRADROM filiala Cluj

La sfinţirea bisericii din Suceagu, 1985 – P.S. Justinian, Pr. L. Brânzaş

Pr Liviu Brânzaş (1930-1998)


Pr. Liviu Brânzaş – Marea misiune- Citate

Nu este niciodată prea târziu pentru un om cu vocaţie misionară să realizeze o mare misiune apostolică în creştinismul contemporan.
Refluxul actual al credinţei creştine are drept cauză absenţa marilor apostoli de tip paulin.
Renaşterea spiritualităţii şi vieţii creştine va fi posibilă numai prin apariţia unor mari personalităţi apostolice care să concentreze în fiinţa lor calităţile Sfântului Apostol Pavel: spirit vizionar, profunzime de gândire, voinţă energică, elan eroic, spirit de sacrificiu, trăire mistică.
Nimic nu trebuie să ne împiedice să aspirăm spre acest suprem ideal!
Hristos ne cheamă spre două culmi: spre Tabor, spre desăvârşirea spirituală după pilda Sfinţilor Părinţi (idealul filocalic) şi spre Golgota, spre jertfa supremă pentru biruinţa lui Hristos (idealul martiric).
Doamne, ajută! Acum şi până în ceasul morţii! Amin!
(Suceagu, 29 nov. 1984)

Din punct de vedere creştin, toate valorile de existenţă se judecă raportate la mântuire. Nu există o autonomie estetică absolută. Trebuie arătat clar că arta şi cultura aşa cum sunt, ele nu ajută la mântuirea prin Hristos.
În acest act de clarificare trebuie stabilit ce este tendinţa inconştientă a omului lipsit de temei interior creştin şi ce este acţiune camuflată a unei conspiraţii anticreştine.
Toată cultura modernă este opera “împrăştierii”. Acum încep să înţeleg mai bine insistenţa Sfinţilor Părinţi asupra “împrăştierii”, adică a devierii în superficial şi neesenţial. În toate domeniile vieţii (religioase, sociale, etc.) există această tendinţă. Sunt rari oamenii profunzi, adică concentraţi în esenţial.
Pentru noi creştinii, esenţialul este Hristos şi mântuirea prin El.
(Dec. 1987)