Ce sunt concordatele. De ce Vaticanul foloseste aceste acte diplomatice.

O scurta prezentare

Concordatele sunt acte diplomatice ale Statului Vatican încheiate cu guvernele ţărilor pe teritoriul cărora există credincioşi catolici, cu scopul aparent de a-i proteja. Ele se pot numi convenţii sau tratate semnate pentru reglementarea relaţiilor dintre stat şi biserica ce funcţionează pe teritoriul său.

Susţinătorii catolicismului oferă concordatelor atribuţiile de convenţii prin care biserica acordă „privilegii” statului: „privilegii pe care papa le acordă temporar, fără ca ele să reprezinte obligaţii propriu-zise”[1], prin concordat se înţelege o convenţie internaţională al carei obiect îl constitue, dintr-o parte privilegiile pe care biserica le concede statului, iar pe de altă parte, obligaţiile care se recunosc iarăşi de către stat.[2]

Unii, cum ar fi canonistul catolic Vering H., privesc concordatele drept tratate de drept internaţional public: tratate între două puteri de sine stătătoare şi cu scopuri depline în domeniul lor special după analogia tratatelor internaţionale”[3]

Enciclopedia britanică dă o definiţie foarte concludentă: concordatele se încheie “pentru reglementarea afacerilor bisericeşti pe teritoriul unui stat suveran”. Nu degeaba se vorbeşte despre “afaceri”, pentru că, într-adevăr, aceste acte nu urmăresc scopuri duhovniceşti, ci numai interese politico-economice, având drept ţintă prozelitismul Bisericii Romano- Catolice.

Termenul “Concordia” sau “concordat” presupune o luptă între două părţi, care se încheie cu concesii. Deci, concordatul este un contract, sau mai bine zis, un “tratat de pace” între Biserică şi puterea statală, semnându-se nu pentru a consfinţi o stare armonică de fapt, ci pentru a stinge sau a evita declanşarea unui conflict. Biserica Apuseană, al cărui şef este episcopul Romei, numit papă, profitând de împrejurările istorice, precum şi de credinţa dusă până la fanatism a diferitor popoare, pe care le-a creştinat, s-a ridicat până la cea mai înaltă putere, încât papii cei mai ambiţioşi au pretins ca regii, împăraţii şi statele să li se supună şi să li se închine. Ei se asemănau cu soarele, iar împăraţii şi regii, cu luna şi stelele. Dacă unii regi nu arătau supunere papei, erau detronaţi, fiindcă poporul credincios asculta mai mult de “reprezentantul” lui Dumnezeu, decât de rege pedepsit la cea mai mică abatere. Ca de exemplu regele Germaniei, Enric al IV –lea, a fost pedepsit aberant de către papa Grigorie al VII -lea să stea trei zile, în iarna anului 1077, cu capul gol, desculţ şi în cămaşă, în faţa porţii castelului din Canossa, doar astfel fiind iertat. Papii au ajuns să aibă la dispoziţia lor şi armate numeroase, încât puneau şi depuneau regii ca pe nişte funcţionari supuşi lor. Această putere lumească de care au abuzat papii, nu putea dăinui mult, pentru că nu era firească; de aceea, popoarele şi conducătorii, resimţind greutatea jugului papal din ce în ce mai grav, au început a-şi dori să se scuture de sarcina greu de purtat; aşa s-au ivit certurile şi luptele sângeroase între papă şi puterea laică, până când partea civilă a redus puterea papală la rolul ei spiritual. Luptele au înăsprit raporturile dintre reprezentanţii Bisericii şi cei ai statelor, încât Biserica devenise deseori “persecutată”, – din persecutoare, cum era mai înainte. “După certuri şi războaie a trebuit să vină calmul şi pacea, şi pentru ca pe viitor să se evite noi motive de gâlceavă, s-a simţit nevoia încheierii unor tratate de pace între scaunul papal şi diferiţi regi şi guvernele lor, care să stabilească drepturile şi datoriile fiecăruia; iar aceste tratate s-au numit concordate”[4].

Concordatul este, deci, un tratat de pace încheiat între două puteri luptătoare: puterea papală şi puterea civilă. Parcurgând istoria concordatelor, se poate observa, pe de o parte, că stingerea conflictului, printr-un astfel de tratat, este numai provizorie, el având mai mult un caracter de armistiţiu, iar pe de altă parte, prezenţa însăşi a unui concordat generează conflicte noi. Specialiştii jurişti au ajuns la concluzia că nu este recomandabil pentru un stat să încheie un tratat în care una dintre părţi este de natură atât de diferită faţă de cealaltă.

Astfel de concordate s-au încheiat în Occident cu diferite state, în epoci diferite, după lupte şi conflicte, şi s-au stabilit cu deamănuntul condiţiile de bună vieţuire şi raporturile dintre ambele puteri.

Faptul că s-au încheiat şi se încearcă a se mai încheia astfel de tratate este explicabil prin rostul şi rolul pe care l-a avut Biserica Latină condusă de papă în Evul Mediu, în Apusul Europei.

ieromonah Eftimie Mitra

---

[1] Ferrel, Ambrose, lector în drept canonic şi divin, Oxford.

[2] Cardinalul A, Ottaviani

[3] Fr., A., Vering, Lehrb. Des cath., oriental. Und protestanstischen kirchenrechts. 3 Aufl. Freiburg i. Br. 1893, pg 346 (vezi R. Cândea, „Concordate”, Cernăuţi, 1921, pg. 6)

[4] Gotcu I., „Concordat?”, ed. Albina, Iaşi, 1921, pg. 6;