vineri, 19 noiembrie 2010

Despre Concordatul Vaticanului cu România

Constituţia din 1923 a României stipulează principiul ca ,,raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”.
Biserica Romano-Catolică
din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin ,,Codex juris canonici”. Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui Concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, tratativele începand în anul 1920.
La carma României se afla guvernul Averescu, avand ca ministru al Cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului
român un anteproiect de Concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directa a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de ,,Biserică apostolică romană”. Guvernul român acceptă, în principiu, încheierea unui Concordat - şi aceasta a fost greşeala iniţială a guvernanţilor români - dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încat «interesele ţării» să fie apărate. În comentariul său la proiect, Octavian Goga cere ca ,,organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui”, deoarece ,,uneori biserica este înfaţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profane”.
Guvernul Averescu cade de la putere în decembrie 1921 şi lasă problema pe seama guvernului liberal al
lui I. I. C. Bratianu[1], care conduce destinele ţării pînă în 1926. Lui ii revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român. Noul proiect pretinde ca Biserica Greco-Catolicilor, considerată pînă atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, administrate pînă aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este acela prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice ,,afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extrabisericeşti. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcandu-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.
În 1926, în cadrul noii guvernări, portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor îi revine lui Vasile Goldiş
[2], cu care se produce un miracol politic: la început, e adversar înflăcărat al Concordatului, dar atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie totală asupra demnităţii şi intereselor româneşti.
Nicolae Titulescu îşi dă seama că, în forma finală, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României. În 1928, cere Vaticanului un număr de ,,declaraţii interpretative”, fără de
care ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu insistă, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial că ,,este vorba de rezistenţa personală a papei”.
În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al
lui Iuliu Maniu[3], care desăvaşeşte opera lui Averescu şi Bratianu. Ignorand protestele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cuvant de ordine al lui Iuliu Maniu. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929.
Consecinţele acelui eveniment se resimt şi astăzi. Politica românească a fost şi este extrem de permisivă faţă de Vatican, la fel cum este şi faţă de Israel, spre exemplu. De altfel, este de notorietate faptul că toţi şefii de stat români, de la Carol al II-lea la Traian Băsescu, au făcut compromisuri cu Vaticanul.
Carol Harsan si Georgiana Arsene
(text aparut in ,,Absurdul inter-confesional, o analiza a conflictului ortodox-greco-catolic din Romania” editura Vicovia, Bacau, 2009)



[1] I.C. Brătianu era de religie greco-catolic - n.e.

[2] Vasile Goldiş era de religie greco-catolic - n.e.

[3] Iuliu Maniu era de religie greco-catolic. Se observă aşadar că cei ce au militat pentru semnarea concordatului cu Vaticanul au fost membrii ai Bisericii Greco-Catolice care, infiltraţi fiind în funcţii cheie în guvern, au adus prejudicii Statului Român în favoarea Statului Vatican. – n.e.

joi, 18 noiembrie 2010

Despre lupta postului cu relele

Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.


părintele Arsenie Boca - Cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942

Martirii neamului între suferințele temnițelor, indiferența actuală și criticarea unui simpozion de martirologie

Referitor la criticile aduse de unii cu privire la recentul Simpozion de martirologie ținut la București pe data de 11 oct. 2010 și organizat de fundația Sf. Irina, la hotelul Hilton, pe unele le consider nedrepte și subiective iar pe altele chiar răutăcioase.
Întrucât, din punct de vedere creștin, au voie să vorbească despre martiri și martiraj nu doar cei ce au suferit, sau doar Biserica, ci și cei care doresc să cunoască istoria martirilor pentru ca să-și însușească moral exemplul acestora, pentru ca istoria să nu se mai repete și să se pregătească să meargă la judecata finală cu slava neamului și jertfa lui, consider simpozionul o reușită și un semnal de alarmă pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română și pentru întreg neamul românesc.
Referitor la referatul
„Mucenicia: o perspectivă Iudeo-Creştină”, a prof. de filosofie Dominic Rubin și la afirmația că: „soarta întregii omeniri, şi soarta omenirii în trecerea ei către metaistorie depinde de continuitatea poporului evreu”, răspunsul meu post-factum este că, destinul nostru și soarta omenirii este Hristos și nu un popor, iar multe alte păreri filosofice și personale expuse de el, rămân doar la nivel filosofic și partinic și nu sunt în duhul credinței ortodoxe, în ciuda faptului că se crede ortodox.
Personal am considerat inutil și o piedere de vreme, un răspuns la un astfel de referat, întrucât răspunsul lui Sorin Lavric în referatul său Nevoia de martiri, precum și intervenția unui participant din sală, au contrapus punctual realitatea ortodoxă despre marturi și acestea au fost suficiente pentru a corecta deviațiile filosofice ale prof. Rubin.

Cu toate că nu există martiri universali, însă respectând martirii fiecărui neam, respectăm pe sfinții universali ai lui Dumnezeu, care devin ”împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19) , doar dacă au făcut actul martiric în numele și de dragul lui Dumnezeu în Vechiul Testament și al lui Hristos și a credinței creștine, în Legea Harului. Altfel sunt ori victime, ori agresori, ori torționari, ori eroi ai neamului sau viteji ai popoarelor,
dacă ”ce-i martiric pentru mine devine duşman postum pentru altul”, precizează Sorin Lavric. Nu era nevoie de alt răspuns mai concret și de bun simț la toate speculațiile filosofice ale prof. Rubin.
Ce-i drept, organizatorii nefiind teologi, nu au reușit să surprindă unele subtilități sau diversiuni teologice și sper să-și asume creștinește neajunsurile și critica corectă a unor vigilenți creștini, însă a critica pe cei ce au organizat simpozionul, pe motiv că ei nu au fost martiri sau deținuți politici, este ca și când ai hotărâ de unul singur, că doar sfinții care au suferit au voie să vorbească despre suferință sau martiraj.
Când cineva eclipsează sau își asumă de unul singur suferința multora, doar că a supravețuit terorii și temnițelor comuinste, sau când deturnează suferința altora în favoarea unei confesiuni, a unei tagme, a unei etnii, sau a unei mișcări politice, cu scopul de a-și etala meritele sau curajul, sau și mai rău cu scopul de a falsifica și mușamaliza istoria, (vezi canonizarea recentă a cardinalului Szilárd Bogdánffy, de origine maghiara, sanctificat de curând de Vatican. A fost cunoscut ca un om plin de ură contra românilor din Ardeal. Vezi pe larg http://theologhia.wordpress.com/2010/11/01/presupus-colaborator-al-organiza%C8%9Biilor-anti-romane%C8%99ti-bogdanffy-szilard-a-fost-beatificat-in-prezen%C8%9Ba-trimisului-papei/), atunci asistăm la o competiţie martirică ridicolă și frivolă, ducând în desuitudine noținea de martiraj și o poate transforma, în acest caz, fără valoare hristică.
Alegerea locației arată tocmai discrepanța, ruptura și neînțelegerea care există între cei ce reprezintă Biserica în mod oficial și între cei ce trăiesc dreapta credință în mod responsabil și conștient cu istoria și neamul. Probabil a fost aleasă locația în mod intenționat, tocmai pentru a sublinia neimplicarea celor în drept.
Pentru că nu s-a oferit Biserica să ofere un spațiu, din sutele de spații bisericiești doar în București și pentru că din peste 50 de episcopi invitați, au fost prezenți doar trei, atunci s-a ales locația oferită de hotelul Hilton. Apoi, întrucât ”cei chemați la nuntă” nu au venit, s-a umplut sala cu cei de la răspântii și ce s-a găsit prin piețe, la garduri și pe ulițele societății românești, adică oameni firești, curajoși și creștini sinceri, fie episcopi, preoți, monahi și monahii, fie laici inimoși.
Unii au venit cu haina de nuntă a smereniei și a dragostei, însă au intrat și unii, la ”cina martirică” și fără haina de nuntă (Luca 14, 23), ci cu haina lor de masoni cunoscuți și necunoscuți, precum și unii provocatori sub acoperire...
Personal pe masoni și pe provocatori îi consider în mod egal un pericol real și dușmani ai Bisericii lui Hristos și ai martirilor, care au compromis un moment atât de important (și unii încă îl mai compromit), fără să se lepede mai întâi de satana și de toată lucrarea lui și de toată trufia lui și să ia parte fără jenă, tocmai la un moment al cinstirii martirilor. Martirul reprezintă o sinteză a smereniei și a jertfei personale cu lucrarea harică a lui Dumnezeu în ei. Ceea ce un mason reprezintă tocmai contrariul.
Dar cine știe poate unii s-au lepădat prin lucrarea aceluași har, de masoneria și rătăcirea lor după simpozion...! Toate sunt cu putință la Dumnezeu. Eu mă rog ca Bunul Dumnezeu să-i ajute pe toți masonii să se lepede de satana și de rătăcirea lor cumplită și să-i aducă la cunoștința adevărului veșnic și la turma lui Hristos. Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și lui Mamona în același timp. Slujirea la doi domni este contraslujire și batjocorire a lui Dumnezeu.
În contextul de mai sus s-a oferit lumea laică, pe care criticii simpozionului o consideră mai puțin vrednică decât lumea bisericeasca oficială, care păcătuește prin tăcere și tărăgănare sau poate chiar tăgăduire a propriilor martiri, să ajute cu bani și să ofere locație pentru organizarea unui astfel de simpozion.
Așa cum Biserica rămâne sfântă chiar dacă în ea sunt și păcătoși sau nelucrători după vrednicie, tot așa și acest Simpozion rămâne un moment sfânt, indiferent câte iude știute și neștiute au fost de față. Sfințenia a venit direct de la martiri și nu de la donatori sau de la vrednicia organizatorilor sau a participanților.
Dacă după 20 ani de la revoluție nu au găsit de cuviință nici Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe, nici Faculțățile de Teologie, nici vreo mănăstire unde trăiesc martiri în viață, nici Asociația Foștilor Deținuți Politici, nici jurnaliștii palavragii și nici vreo instituție a statului; s-au gasit totuși un medic și un actor, considerați pe nedrept locuitori ai Samariei, să suplinească, pe cât posibil, această enormă lipsă și să diminueze cât de puțin din indiferența unei Biserici și a unei nații, față de martirii neamului nostru, fără să se substitue nici Bisericii și nici neamului și fără să-i critice pe cei responsabili.

Scopul simpozionului nu a fost nici acuzarea torționarilor, nici criticarea celor responsabili și autoîndreptățiți să vorbească doar ei despre martiri și nici alte scopuri oculte, ci să arte că
martirii sunt ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, ca un prinos de recunoştinţă al întregii creştinătăţii. Ei sunt aleşii credinţei și ai neamului, lămuriţi în focul chinurilor, precum aurul în topitoare; să facă cunoscut românilor că acest nor de martiri poate aduce ploaia Duhului Sfânt pese noi și țara noastră, ca să nu ne uscăm în deșertul uitării, al minciunii și al nesimțirii actuale. Apoi să arate că România sub teroarea roșie a dat ”nor de mărturii”[1] ai credinței creștine și aceștia trebuie să fie puși în calendare și nu în sertare sinodale sau academice și amânați sine die.
În loc să mulțumească celor doi organizatori și să continue acest gest de onoare, și să facă ei și mai bine decât au făcut cei doi, justițiabilii societății jurnalistice și unii justițiabili eclesiali, îi critică, îi blamează și aruncă cu pietre, ca unii care sunt fără de păcat. Imi pare rău pentru ei și sper să-și reconsidere atitudinea mai puțin creștină.
A nu studia martirii din punt de vedere academic, instituind un centru de martirologie post comunism, ar însemna că nu trebuie să dăm importanță nici sinaxarelor, nici patrologiei, nici teologiei și nici persecuțiilor din istoria creștinismului, ca obiect de studiu.
Ortodoxia nu trebuie redusă doar la cler, doar la nivel de slujbe, parastase și colivă, elemente vitale pentru Biserică, însă nu reprezintă totul. Să nu uităm că fundamentul Bisericii Orotodxe este puterea de desăvârșire și îndumnezeire permanentă prin jertfa lui Hristos, care generează jertfa de zi cu zi a credincioșilor ei și apoi aceasta lucrează dreapta cunoaștere și dreapta trăire a faptei bune în Duhul Sfânt.
Fără răspunsul nostru la jertfa lui Hristos cu jertfa noastră, Ortodoxia se golește de sens. Ortodoxia nu este conservatoare și statică, ea este radicală și profundă și de aceea nu critică gestul sfânt al laicilor, uneori mai responsabili și mai conștienți decât mulți clerici, oricât de imperfect ar fi acesta săvârșit, ci este îndelung-răbdătoare, sfătuitoare, îndrumătoare, mustrătoare și lucrătoare prin iubire și într-o permanentă relație dinamică cu lumea la toate nivelurile ei și mijlocește lucrarea harului necreat al lui Dumnezeu în fapta cea bună, care lucrează sinergic cler-mirean, care mistuie orice necurăție și împlinește orice neajuns, numai dacă există dorință sinceră de mântuire, de adevăr și îndumnezeire.

În clipa în care nici tu nu intri în Împărăția lui Dumnezeu și nici pe alții nu îi lași să intre, atunci cred că acei oameni care au astfel de atitudini morale și de opinie, sunt departe de o ținută duhovnicească autentică, departe de desăvârșire, departe de mântuire și nu au înțeles prea mult din Ortodoxie. Să ne rugăm pentru ei să-și recunoască măcar limitele, spre îndreptare și mântuire!



[1] Vezi Evrei 12, 1: De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.


Pr. Mihai Valică