Noua ecleziologie papistă introdusă în Biserica Ortodoxă (III)

Propunerile Mitropolitului Ierotheos Vlachos și ecourile stârnite

Discuția legată de noua viziune ecleziologică ce pune în centru Patriarhia Ecumenică, cu prerogative de întâietate asupra celorlalte Biserici Locale, se extinde la tot mai multe nivele. Pretențiile papiste ale Fanarului nu sunt abordate doar de actorii direcți, adică de Patriarhia de Constantinopol, cu critica aferentă din partea Moscovei, după cum am prezentat în primele două părți ale acestui material, ci sunt implicați și teologi de seamă. Cu alte cuvinte, se poate constata o încercare de implementare și la firul ierbii a hegemoniei Tronului Ecumenic și, în acest context, a ieșit în evidență din nou Mitropolitul Ierotheos Vlachos ca susținător al primatului Noii Rome în Ortodoxie și, implicit, al schismei ucrainene.

Scopul acestei serii de trei articole nu este de a dezbate problema fierbinte și actuală a primatului în Ortodoxie, ci doar de a prezenta teoriile mai importante vehiculate pe marginea acestui subiect. Înainte de a exprima o părere pertinentă, este necesar să fie alcătuit un dosar minimal cu pozițiile susținute de o parte și de alta prin diferite mărturii teologice și istorice. Deși îmi pare mult mai plauzibilă ideea că Biserica Ortodoxă este alcătuită dintr-o confederație de Biserici Locale egale și independente, nu trebuie exclusă din start perspectiva cealaltă, a unei structurări ce are un centru absolut deținut de prima Patriarhie din diptice. Abia după o analiză onestă se poate trage o concluzie clară.

Dacă teologii de serviciu ai Patriarhiei Ecumenice pot fi bănuiți de interes și lipsă de credibilitate, punctul de vedere exprimat de Mitropolitul Ierotheos în sprijinul ideii de primat al primului din diptice (Constantinopolul) stârnește cel puțin curiozitate. Acesta a trimis o Scrisoare deschisă către Sinodul Permanent al Bisericii Ortodoxe a Greciei, în data de 30 martie, în care susține că ea nu poate contesta acțiunile Fanarului și trebuie doar să ia act de ele, putând fi discutate doar la un viitor Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe. A urmat un schimb de articole cu un doctor în Drept bisericesc, A. Vavuskos, care au prilejuit aducerea în discuție a mai multor dovezi și mărturii istorico-canonice pe temă. Au fost scrise și alte articole în presa greacă, dar și în cea rusă, în special critice la adresa IPS Ierotheos. Cert este că există o întreagă dezbatere de amploare.

Dacă ar fi să rezumăm poziția IPS Ierotheos, exprimată în cele trei materiale, aceasta ar cuprinde următoarele puncte:

1. Orice Biserică Locală trebuie recunoscută ca atare de către un Sinod Ecumenic. Această afirmație se bazează pe faptul că Pentarhia (cele 5 Patriarhii istorice, Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim) ar fi fost recunoscută la Sinoadele I, IV și Trulan, iar Ciprul și-ar fi primit autocefalia la Sinodul III. Biserica Rusiei a primit cinstea și vrednicia de Patriarhie de la Tronul de Constantinopol și a fost recunoscută ca atare și de ceilalți Patriarhi în 1590 și 1593. Toate celelalte Patriarhii au acest statut „prin iconomie” până la pecetluirea unui Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Acest fapt este menționat chiar în unele din Tomosurile acordate de Patriarhia Ecumenică, cum ar fi al Georgiei și României.

2. „Biserica Noii Rome și a Constantinopolului are aceeași întâietate a cinstei cu Tronul Vechii Rome și, după căderea celei din urmă, Noua Romă a devenit Biserica întâi ca Tron cu prerogative și competențe deosebite.” Acest fapt ar fi fost stabilit tot la Sinoadele Ecumenice.

3. „Decizia pentru acordarea vredniciei patriarhale unei Biserici vine din partea Bisericii Noii Rome și a Constantinopolului în urma cererii lor, uneori și a stăpânirii lor politice, și este trimisă spre «desăvârșirea după acrivie a vredniciei patriarhale de un Sinod Ecumenic», care va fi întrunit în viitor”. Altfel spus, acordarea autocefaliei se face doar de Patriarhia Ecumenică, nu de Biserica mamă a viitoarei Biserici autocefale, cum ar fi cazul eventual al Ucrainei de a o primi de la Moscova.

Dacă aceste trei puncte ar sta așa cum le vede Mitropolitul, atunci concluzia sa către Sinodul Bisericii Greciei că nu poate fi contestată decizia Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie ucrainenilor ar fi corectă pentru că ar însemna o intruziune în afacerile altei Biserici Locale, Constantinopolul. Însă poziția este discutabilă, existând deja mai multe articole care o contestă. Pentru clarificare, este utilă disputa cu doctorul în Drept bisericesc Vavuskos, care susținea că orice Tomos de autocefalie nu are nevoie de o validare sinodală, pentru că a adus mai multe elemente în peisaj.

Mai întâi trebuie menționată opinia care vine din spațiul rusesc că fundalul în care-și duce existența Biserica nu este unul instituțional, comparabil cu scena politică, ci unul duhovnicesc, în care autoritatea vine din partea Duhului Sfânt. Unitatea este dată de trăirea și credința identică în Hristos. Cu alte cuvinte, nu este nevoie de vreo autoritate supremă văzută, cum ar fi primul din diptice (Roma sau Constantinopolul), ci Bisericile Locale se pot înțelege între ele în duh de unitate doar cu ajutorul nevăzut al lui Hristos. O asemenea perspectivă presupune faptul că autoritatea nu decurge din ierarhie sau chiar din Sinod, ci deasupra tuturor stă cugetul Bisericii, care validează sau nu toate deciziile instituționale. Această viziune este în contradicție cu cea a Mitropolitului Ierotheos, care vede toate Bisericile Locale având pe una din ele în frunte, iar Sinodul ca for suprem autoritativ. Acest lucru este ușor surprinzător din partea unui Episcop tradiționalist, care a promovat cu succes revigorarea isihasmului în zilele noastre, care pune accent pe trăirea și inspirația harului în viața bisericească.

Este de remarcat că discuția asupra autorității în Biserică nu se referă doar la deciziile dogmatice, ci și la cele de administrare bisericească. Păstorirea credincioșilor și administrarea treburilor bisericești se realizează în duh sobornicesc sau strict administrativ?

Din cele trei schimburi de replici cu Vavuskos care au urmat aflăm o informație foarte interesantă legată de statutul Patriarhului Rusiei stabilit prin Tomosul sau Hrisobulul din 1590 de acordare a statutului de Patriarhie. IPS Ierotheos citează: „…mărturisim și desăvârșim în cetatea împărătească Moscova înscăunarea și stabilirea Patriarhului Iov ca și în viitor să fie cinstit și numit cu noi, Patriarhii, și să aibă ordinea la rugăciuni după cel al Ierusalimului și să aibă drept cap Tronul apostolic al cetății lui Constantin, ca și ceilalți Patriarhi”. O asemenea idee, care se regăsește și în Tomosul recent acordat ucrainenilor, poate constitui o validare a poziției fanariote. Totuși este ciudat că în anul 1593, la Sinodul care a reluat problema ridicării la rang de Patriarhie a Moscovei, nu se mai găsește această formulare, ci una diferită: „tronul preaevsevioasei și ortodoxei cetăți Moscova să fie și să se numească tron patriarhal pentru că Dumnezeu a învrednicit această țară să fie împărăție… iar Patriarhul Moscovei și a toată Rusia și al țărilor de la miazănoapte să ocupe locul după Preasfântul (Patriarh) al Ierusalimului… De asemenea, să fie și să se numească frate al Patriarhilor ortodocși în puterea acestei numiri, egal cu rangul și cu tronul și egal după dregătorie și demnitate…”[1]. Practic Moscova a fost ridicată la rang de Patriarhie prin amândouă aceste hotărâri, care ar trebui să fie consonante. Deci ambele trebuie luate în calcul pentru a forma tabloul de ansamblu, nu doar una din ele. Așadar nu va fi foarte clar care este viziunea ortodoxă care se desprinde din cele două hotărâri: există un cap al Patriarhilor sau toți sunt egali.

Disputa cu doctorul în Drept bisericesc, Vavuskos, nu a fost prelungită dincolo de 3 articole de fiecare. Totuși este de remarcat că însuși Mitropolitul a făcut trimitere și la alte voci care au scris pe această temă (Anastasios Gotsopoulos), care ar merita un răspuns la obiecțiile lor. Așadar există mai multe obiecții formulate pe acest subiect delicat al acordării autocefaliei ucrainenilor. Un articol substanțial a scris Părintele Theodor Zisis, Prof. emerit al Facultății de Teologie de la Tesalonic. El a scos în evidență părțile bune ale Bisericii Albaniei de a sesiza nedreptatea cu care au fost introduși schismaticii ucraineni în Biserică, dar și partea negativă de a-l susține necondiționat pe Patriarhul Ecumenic, indiferent de atitudinea pe care o adoptă. La fel, deși a recunoscut meritele deosebite în domeniul teologiei ortodoxe ale IPS Ierotheos, și-a exprimat dezaprobarea la modul general față de viziunea sa în chestiunea de față.

Pe lângă seria de articole critice la adresa primatului Constantinopolului față de restul Bisericilor Locale, există și o direcție de sprijinire a Fanarului prin organizarea de simpozioane și prelegeri teologice. Unul din forurile cele mai active în această direcție este Centrul de Studii Ecumenice, Misionare și de mediu (CEMES). Din câteva articole de-ale lor se distinge legătura strânsă între primatul Constantinopolului, autocefalia Ucrainei și ecumenism: aici și aici.

Discuțiile teologice pe tema acordării autocefaliei Ucrainei, cu toate implicațiile, sunt intense. Sunt implicați atât Patriarhi, Sinoade Locale, cât și teologi de la toate nivelurile. Subiectul merită o atenție deosebită și o rezolvare cât mai promptă și mai corectă pentru că afectează bunul mers al vieții bisericești la nivel panortodox. În acest șir de trei articole am urmărit doar să prezint amploarea dezbaterii ce frământă tot mai mult Ortodoxia, lăsând analiza punctelor disputate pe seama altor articole și, bineînțeles, a unor teologi cu un cuvânt de spus.

Poate fi cineva indiferent la frământările prin care trece Biserica și să se mai numească fiu al ei drept-credincios? Cine se luptă împotriva Bisericii și ruinează unitatea ei, dar și cei care se rușinează de Hristos prin indiferență se lipsesc de cununile luptei celei bune, la care este chemat orice creștin.

Ieromonah Lavrentie Carp

 

---

[1] „Sinodul constantinopolitanu din anul 1593 sub Patriarhul Ecumenic Ieremia”, traducere de Melchisedec, Episcopu de Roman în BOR, 1881, nr. 12, p. 792.