Noua ecleziologie papistă introdusă în Biserica Ortodoxă (I)

PF Bartolomeu al Constantinopolului

Problemele bisericești din Ucraina au deschis, pe lângă luptele dintre frați din această țară, o nouă pagină în istoria Bisericii Ortodoxe. Declarațiile fățișe de primat ale Constantinopolului marchează un punct de cotitură și o evoluție provocatoare la adresa credinței noastre. Putem vorbi de o Nouă Eră (New Age) și în interiorul Ortodoxiei prin restructurarea fundamentală a relațiilor dintre Bisericile Locale și, probabil, și a celor cu eterodocșii.

Până acum doar Biserica Rusă a luat atitudine față de această tendință, nici o altă Biserică nu a ridicat această problemă. Ba nici chiar Moscova nu reacționează din principiu, ci pentru că-și vede amenințate interesele și pentru că este singurul rival pe măsură. Cu alte cuvinte, tot interesele de politică bisericească o determină să ia poziție, altfel ar fi reacționat și la problema mai gravă a ecumenismului neortodox decretat la Sinodul din Creta.

Pentru că pretențiile papiste ale Fanarului sunt în plină promovare, redăm mai jos traducerea unui text recent ilustrativ pe această temă, urmat de un scurt comentariu, prin care încercăm sensibilizarea conștiinței ortodoxe pe acest subiect. Avem de-a face cu texte oficiale, nu de teorii și discuții particulare, ceea ce face și mai spinoasă problema în cauză.

Scrisoare deschisă a Patriarhiei Ecumenice

la Epistola Arhiepiscopului Albaniei din 14.01.2019

Fanar, 3 martie 2019

Ca urmare a publicării din partea Sfintei Biserici a Albaniei a scrisorii din 14.01.2019 a scrisorii Întâistătătorului ei către Patriarhul Ecumenic în legătură cu Autocefalia Ucrainei, Patriarhia Ecumenică publică astăzi răspunsul ei aferent către Preafericirea Sa.

*        *        *

Preafericite Arhiepiscop de Tirana și a toată Albania Anastasie, frate iubit și dorit în Hristos Dumnezeu și împreună slujitor al Modestiei noastre, salutând frățește în Domnul pe Fericirea Voastră cinstită, ne adresăm cu preamare bucurie.

Am primit și am studiat cu amănunțime Scrisoarea Voastră frățească din 14 ianuarie ca urmare a [Scrisorilor] noastre din 24 decembrie cu privire la acțiunile noastre bisericești petrecute canonic în Ucraina și avansăm răspunsul la care am ajuns, după cum avem datoria în fața fraților sfinți de oriunde, ca Arhiepiscop de Constantinopol, Noua Romă, cu mila lui Dumnezeu, și Patriarh Ecumenic, în duhul adevăratei învățături, Vă expunem următoarele:

Părinții purtători de Dumnezeu, care au consacrat Tronului lui Constantin, chiar și prin dumnezeieștile și sfintele canoane, responsabilitățile sale extra-teritoriale preasfinte și înfricoșătoare, cunoscute tuturor, nu în chip de privilegii, ci de jertfă, cu discernământ, au sesizat, fiind purtați de Duhul lui Dumnezeu, nevoia unei reglementări irevocabile a problemelor care se ivesc între Bisericile Locale ce nu pot să fie soluționate de ele. Această alocare a Marii noastre Biserici a lui Hristos a fost slujită neabătut toate veacurile trecute în duh de pricepere și cu frică de Dumnezeu de fericiții și cinstiții noștri înaintași în interiorul Pentarhiei dintotdeauna a Tronurilor mai vechi cu iubire frățească, cum se cuvine, prin legătură reciprocă, „fiind uniți într-o armonie și îmbinare duhovnicească prin dragostea cea în Sfântul Duh, primindu-ne unii pe alții”[1]. Din această relație reciprocă constantă, poziția conducătoare a Constantinopolului este propovăduită mereu, fără să provoace vreo ezitare sau neliniște în celelalte Patriarhii, câtă vreme, câtă vreme unii și alții cunosc foarte bine că nu există absolut nici un pericol pentru cuvântul: „să nu socotim că introducem semeția neguroasă a lumii în Biserica lui Hristos, care aduce lumina simplității și ziua smereniei celor ce doresc să vadă pe Dumnezeu”[2] și că, după cum scrie Neofit al VII-lea, predecesorul nostru de fericită amintire la Tronurile Patriarhale Apostolice, „Tronul nostru Preasfânt Ecumenic, Patriarhal și Apostolic a considerat din vechime că este un lucru foarte potrivit să ia parte și să ajute, pe cât este posibil, și celelalte Preasfinte Tronuri Patriarhale Apostolice în nevoile lor, fără a le lua drepturile lor și a ne lăcomi la nedreptăți, și nu suportă nu numai a face, dar nici a auzi [aceasta]. Căci una este vrednică și dreaptă de la sine, iar cealaltă, dimpotrivă, este nedreaptă și necuvenită”[3].

În toiul atâtor declarații festive de considerație față de drepturile canonice de independență administrativă internă a Bisericilor Locale surori, consemnăm în plus și decizia lui Antim al VI-lea către Biserica Antiohiei, potrivit căruia: „…nu spre anularea – să nu fie! – rațiunilor și drepturilor canonice pe care le-a câștigat acest Preasfânt Tron (al Antiohiei) și asupra cărora nu a urmărit niciodată Marea Biserică să exercite vreo intervenție sau agresiune, fie când era vacantă, fie altădată, dimpotrivă, a susținut mereu mai ales prerogativele ei și i-a acordat asistență călduroasă, de-a lungul vremii, în atâtea situații cumplite, având în vedere păzirea ortodocșilor de orice atac al adversarilor. Nenumărate exemple proclamă aceste mijociri și protecții dârze ale Bisericii pentru Tronul [Antiohiei], precum această restaurare din urmă a bisericii din Amida, pentru care a cheltuit și urmează să cheltuiască o sumă mare, precum și evenimentele legate de Mitropolia de Alep dinainte de aceasta și alte nenumărate împrejurări în care Marea Biserică, departe de orice scop propriu, ci chiar cu jertfe concrete, a purtat de grijă, ca dintr-un punct de comandă, și s-a luptat în multe feluri pentru foloasele duhovnicești ale Tronului (Antiohiei) și pentru ortodocșii care îl compun, luând asupra ei multele lui greutăți”[4].

Toate acestea au valoare deodată cu practica sfințită de la Dumnezeu și de neîncălcat a Bisericii, care declară din primele clipe că „obiceiul de mai înainte a fost ținut, ca Episcopii care locuiesc în Cetatea cea preamare, când o cere vremea, să se adune, să formuleze și să învrednicească e răspuns pe cei ce au trebuință la fiecare din treburile bisericești care-i revin”. În această privință, nu numai în cele ce privesc dogmele și sfintele predanii și rânduieși canonice bisericești sau întrebări generale cu privire la întregul trup al Bisericii, ci și în toate punctele importante aferente, care interesează o Biserică Locală sau alta, nu întârzie și nici nu lipsesc niciodată și nicidecum purtarea de grijă cârmuitoare și suportul Marii Biserici a lui Hristos, care intervine – uneori din oficiu și ca din obligație, iar alteori la solicitarea celor interesați – și oferă contribuția ei eficientă pentru arbitrarea și rezolvarea difenețelor care se ivesc între Sfintele lui Dumnezeu Biserici, pentru îndreptarea dezacordurilor dintre păstori și turmă, pentru izbăvirea de dificultățile suplimentare și revenirea lucrurilor bisericești la traiectoria lor canonică, este spre întărirea lucrării insuficiente, atunci când apare, a conducătorilor duhovnicești ai anumitor Biserici, pentru sprijinirea celor care slăbesc, se clatină sau iau în ușor credința ortodoxă, pentru a înlăturarea, pentru a spune la general, a tot felul de primejdii morale și materiale ale acelor preasfinte Biserici. Deci se înșeală, fără îndoială, cel ce consideră că această atribuție esențială și cu totul necesară pentru trupul sobornicesc al Bisericii Ortodoxe a Bisericii mamă constituie un produs al ultimilor ani pentru că își trage obârșia indubitabil din timpuri mult mai vechi. În această privință, punem de față doar ca un indiciu mențiunea lui Calist I referitoare la Gherman al II-lea de Târnovo, care era tentat să revendice priviegii cu adevărat patriarhale dincolo de simplul titlu de „Patriarh”, pe care-l luase de la Biserica cea Mare. La acestea Calist a decis că „afară de aceasta, dacă Tronul de Constantinopol și revizuiește, dispune, vorează și validează hotărârile celorlalte Patriarhii de Alexandria, Antiohia și Ierusalim, după cum declară dumnezeieștile canoane și dă mărturie practica, cum nu va fi cu atât mai mult Tronul acesta stăpân peste Biserica bulgarilor, care a fost cinstită de la acesta cu numele de Patriarh?”[5]. La fel și Luca I Hrisoverghis, care ni se prezintă ca exercitând dreptul „de a observa, îndrepta și a pune capăt judecăților cu privire la controversele care apar în celelalte Tronuri”[6] și, pe baza lui, invalidează pedeapsa emisă de Arhiepiscopul Ioan al Ciprului și de tot Sindul lui de caterisire asupra Episcopului Ioan al Amatundei. Această practică veche a Bisericii, ca una ce conglăsuiește cu canoanele bisericești, o întăresc vădit și cei patru Patriarhi de Răsărit, adică Dionisie al III-lea, cel dintre predecesorii noștri, Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Nectarie al Ierusalimului în anul 1663 în Tomosul prin care au soluționat 25 de capitole de întrebări înfățișate lor de clerul Bisericii Ruse. La întrebarea a opta: „Orice judecată din celelalte Biserici revine Tronului de Constantinopol și de la acesta se pune capăt fiecărui subiect bisericesc?” au răspuns că „Privilegiul acesta a fost al Papei înainte de a se rupe de Biserica sobornicească… iar de acum, când acela este rupt, subiectele din toate Bisericile sunt referite Tronului de Constantinopol și de la el iau deciziile”. Dar ideile sunt reluate și la întrebările 21 și 22 lucruri asemănătoare”[7].

Deci vedem, Preafericite, ce responsabilitate are Tronul de Constantinopol și la ce modalități trebuie să fie părtaș și moștenitor ca Arhiepiscopul său dintr-o anumită vreme și timp și Patriarhul Ecumenic să le pună în ordine fără întârziere. Din toate aceste lucruri sigure și precise rezultă fără îndoială că eforturile și inițiativele individuale inter-ortodoxe ale Sfintei și Marii lui Hristos Biserici din trecut și din veacul de acum au fost luate de unii în mod greșit eventual drept o vânzare a acestor responsabilități irevocabile și, în același timp, prerogative de slujire ale ei în numele unei federații parlamentare – după cum a și fost spus din nefericire – a Bisericilor Locale individuale, care decide în comun cu Tronurile srăvechi pe orice temă. Practica dintotdeauna în duh de deșertare/chenoză a Bisericii Mamă a privit și privește spre comuniunea în dragostea lui Hristos și în simplitatea inimii a Sfintelor lui Hristos Biserici Locale spre îmbelșugarea înțelepciunii și a harului, spre desăvârșirea și colaborarea pe teme pastorale, spre zidirea, în final a trupului credincioșilor. Recentele și așa-numitele „autocefalii” au fost și sunt date de maica Biserică din Constantinopol comună pentru ortodocși pentru organizarea individuală internă mai bună și mai normală a Bisericilor, și nu pentru a fi schimbată regimul sfânt de viețuire al Bisericii, care a decurs din evoluția canonică lungă în Sinoade Ecumenice spre crearea unei percepții false a Bisericilor Locale auto-suficiente și a împărțirii trupului unic și neîmpărțit al Bisericii una, sfântă, sobornicească și apostolească a lui Hristos. Autocefalia izolată și exagerată devine problematică pentru că nu slujește scopul pentru care a fost ea concepută bună în Biserică. Fie spus aici că autocefaliile întemeiate, acordate în termeni și moduri conforme cu vremurile și timpurile de nevoi vitale ale fiilor ei din lume, nu au ajuns un sistem irevocabil și stabil, ci adaptat la imperativele pastorale de astăzi, cu multă prudență sfântă. Aceste puține lucruri au fost punctate pentru recalibrarea caracterului primordial și jertfelnic al Sfntei și Marii Biserici Mamă a lui Hristos și spre exprimarea per ansamblu a ecleziologiei sănătoase, ca să nu fim judecați, ca unii care stăm înaintea figurilor fericite ale celor ce au fost Patriarhi înainte de noi, de Domnul istoriei și de ei ca și cum am fi diminuat cele ce au construit și au cimentat aceia pin osteneli și trude și în vremuri dificile luând crucea răspunderii înaintea Bisericii.

Așa stând lucrurile noastre bisericești, se pare că este evident și de netăgăduit prevederea de recurs a Modestiei noastre statornicită canonic, prevedere pe care am exercitat-o și în cazul Mitropoliților Filaret de Kiev și Macarie de Lvov. Există, Preafericite, o lucrare foarte importantă a pururea pomenitului Mitropolit Vasile de Anhiale și apoi de Smirna, cu o virtute cunoscută prin semne minunate încă de când era în viață, ager și profund în chestiunile canonice, lucrare alcătuită și validată sinodal în 1877 despre validitatea hirotoniei clericilor făcuți de către un Episcop caterisit, schismatic sau chiar eretic, pe care v-o trimitem anexată, în  care este conturată prin lucruri multe și sigure poziția Bisericii Ortodoxe despre această chestiune. Nedorind să trasnferăm aici toate acele cazuri extinse, ne limităm la schisma melitianilor, soluționată de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți adunați prima dată la Niceea conform rânduielii despre navațieni a canonului 8. Melitie cel menționat a fost Episcop de Licopole în Egipt și a fost depus pentru toată seria de fărădelegi și pentru tăgăduirea credinței și pentru jertfire la idoli. A fost caterisit în 302. Neacceptând caterisirea, creat în jurul său o formațiune și a făcut schisma numită a melitianilor. Când s-a ajuns la o împăcare cu el, conform celor ce le scrie Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, a fost dat predecesorului Sfântului, lui Alexandru al Alexandriei, un catalog cu episcopii, prezbiterii și diaconii hirotoniți de el în intervalul sancțiunii lui, toți fiind reabilitați fără rehirotonie în rangurile lor obișnuite. Această schismă a chinuit Biserica până și în secolul al VII-lea, iar cei întorși de la el au fost primiți în comuniune cu Biserica fără rebotezare, fără ungere cu Sfântul Mir după cele ce ne informează pe noi toți Teodor Studitul în Epistola sa 40 către Navcratie.

Totuși și în timpurile din urmă, când în anul 1945 Sfânta și Marea Biserică a lui Hristos a iertat pe cei bulgarii condamnați de Sfântul și Marele Sinod din anul 1872 și Biserica lor, pe care nu numai că i-a caterisit atunci, ci i-a și afurisit, cum s-a făcut reabilitarea? Prin rehirotonie? Nu cumva au fost cei iertați aceiași cu cei condamnați? Nu doar atât, ci cei aleși au fost moștenitori și ai lor și ai clor ce s-au petrecut cu ei. Și, când Biserica Rusiei, cu câțiva ani mai înainte, cu presiune politică mare, a iertat pe membrii schismatici de până atunci din ROCOR, în ce mod i-a primit în comuniune, prin rebotezare și rehirotonie?

Preafericite,

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh că a arătat în noi, după asemănarea slavei treimice, cele săvârșite în Biserică și consolidate nu numai pe Sfânta Scriptură, ca la protestanți, ci pe practica cea mai cinstită, mai deșertată/chenotică și mai sfințită a Bisericii în cursul ei de două mii de ani de pe pământ. De aceea, prezentând cele de mai sus, înțelegem că îngăduința și starea îndelung-răbdătoare a Marii Biserici a lui Hristos a fost luată drept abdicare de la cursul de mai departe al Bisericii de cei ce au beneficiat abundent de binefacerile ei. Și suntem nedumeriți cum această precipitare și calomnie la adresa Bisericii Mamă și a Modestiei noastre personal este tolerată de unii și, în unele cazuri, de voia sau fără voia lor, este adoptată sub formă de acceptare și repetare a argumentării celor ce și-au ridicat călcâiul asupra binefăcătorului. Iubesc acești ucenici Biserica și unitatea ei mai mult decât învățătorii [lor]? Să nu fie! În Fanar propovăduim cele moștenite autentic cu privire la ecleziologie pentru că ne adăpăm din fântâna Părinților noștri și nu din interesul personal sau din alte imbolduri smerite și oportunități politice. Prin urmare depinde de voi toți responsabilitatea asimilarea adevărurilor expuse mai înainte, desigur, nu spre validarea lor, câtă vreme sunt validate de practica bisericească legitimă, ci spre repoziționarea pe ceea ce este drept și sfințit de experiența foarte prețioasă și autentică a Părinților care au nădăjduit numai în Dumnezeu, Căruia fie slavă și stăpânirea în veci. Amin.

20 februarie 2019

Al cinstitei Voastre Preafericiri iubit frate în Hristos

(semnătura)

Textul tradus după cel grecesc: https://ec-patr.org/docdisplay.php?lang=gr&id=2718&tla=gr&fbclid=IwAR0hlWXE,

consultat și cu versiunea în engleză: https://www.archons.org/-/ecumenical-patriarch-bartholomew-on-the-role-of-the-ecumenical-patriarchate-his-response-to-the-archbishop-of-albania.

La această scrisoare Patriarhia Albaniei a răspuns cu altă epistolă deschisă, în care „are curajul” să conteste argumentele fanariote cu privire la primirea schismaticilor. Însă precizează mai întâi că „în Scrisoarea noastră din 14 ianuarie a.c. nu a existat nici o contestare cu privire la responsabilitatea și dreptul Patriarhiei Ecumenice de a acorda autocefalie, ori de câte ori o impun împrejurările. Am pus sub semnul întrebării în principal procedura și îndeosebi chestiunea unei semnificații de bază pentru ecleziologia ortodoxă. Cele scrise în primele pagini ale Scrisorii Voastre de răspuns nu se referă la nedumerirea exprimată de noi. Pentru aceasta, nu ne vom referi deloc aici la acestea. Ne-am limitat pur și simplu, fără nici o influență din partea argumentării altor Biserici Autocefale, să semnalăm numai trei subiecte ce au legătură nemijlocită cu tradiția duhovnicească și conștiința Bisericii Ortodoxe: a) dumnezeiasca Euharistie, b) succesiunea apostolică și c) sinodalitatea”. Cu toate că este de admirat bărbăția și sinceritatea ortodocșilor oficiali albanezi de a contesta justețea recunoașterii schismaticilor ucraineni drept clerici deplini, nu poate fi înțelească tăcerea cu atât mai vinovată cu privire la primatul pe care și-l arogă Patriarhia Ecumenică, prin care este afectată ecleziologia, adică învățătura despre natura, unitatea, structura și organizarea Bisericii.

Este de reținut argumentația (disponibilă și în engleză) Bisericii Albaniei că situația din Ucraina nu se aseamănă modul cum a fost aplanată schisma melitiană la Sinodul I Ecumenic, nici cu împăcarea dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Rusă din Afara Granițelor (ROCOR).

Tonul protocolar și declarațiile insistente ale PE că se sprijină pe tradiția dintotdeauna a Bisericii ar putea înșela pe unii care nu sunt familiarizați cu predania autentică a Sfinților Părinți și cu reglemntările din dreptul canonic ortodox. Însă putem spune pe scurt că viziunea cu tentă papistă a supremației Constantinopolului nu are nici o legătură cu trecutul bisericesc și nici cu ecleziologia ortodoxă. Pentru a sprijini această afirmație, facem apel la un Sfânt Patriarh de Constantinopol, Iosif, care a trăit pe vreme Sinodului unionist de la Lyon (1274), pe care nu l-a primit și a fost nevoit să părăsească tronul în favoarea cunoscutului persecutor Ioan Vekkos. Redăm aici un pasaj elocvent și pentru vremurile noastre din Apologia lui cu privire la pretențiile papei de atunci de la Roma:

„Canoanele legiferează că oricare din cei cinci Patriarhi (din Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ieru­salim) are dreptul la rejudecare în eparhia lui și orânduiesc ca nici unul din ei să nu se supună altuia, nici să intervină unul în eparhia altuia. Fiecare să administreze eparhia lui și să fie recunoscut drept cap numai de arhiereii de sub el, armonizându-se cu Hristos, Care este capul tuturor. Să fie ales și hirotonit de arhiereii eparhiei, după rânduiala de mai înainte și după predania Bisericii (canonul 28 IV Ec.). «Prin urmare, Papa nu este întâiul în general, nici nu are supus vreun Patriarh. Să nu fie!... Dacă vrem să nu încăl­căm canoanele, Papa nici nu va fi primul, nici nu va avea dreptul la rejudecare, chiar dacă s-ar întâmpla să fie orto­dox» (223). Canoanele dau «Papei stăpânirea numai peste clericii Italiei, fie că trăiesc în Italia, fie în afara ei[8]» (231).”[9]

Fericiți sunt cei ce păstrează curat tradițiile ortodoxe, fără să aibă măcar știință în ce situație critică este Biserica în vremurile acestea. Totuși puțini sunt aceștia și ignoranța celor mai mulți trebuie înlocuită cu o opoziție sănătoasă față de aceste tendințe și derapaje prezentate în rândurile de mai sus.

Dacă în acest articol a fost prezentată poziția Fanarului, ea va fi urmată de un alt articol cu reacțiile de împotrivire și demascare a ei.

Consemnăm că

traducerile și comentariile au fost făcute de

ierom. Lavrentie Carp

---

[1] Scrisoare sigilată a lui Gavriil al III-lea despre alegerea lui Hrisant al Ierusalimului, Καλ. Δελικάνη, Τόμος ΙΙ, p. 468.

[2] Epistola Părinților de la Sinodul din Cartagina către Papa Celestin, la finalul canoanelor acestui Sinod.

[3] Καλ. Δελικάνη, Τόμος ΙΙ, p. 217.

[4] Καλ. Δελικάνη, vol. ΙΙ, p. 314.

[5] Miklosisch et Müller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, vol. Ι, p. 438.

[6] Matei Vlastaris, Colecția după elemente, Element 2, în G. Ralli și M. Potli, Colecția sfintelor canoane, vol. 6, Athena, 1859.

[7] Manuel Ghedeon, Rânduieli canonice, Atena, 1979, vol. I, pp. 341–346.

[8] Canonul 1 al Sinodului din Sfânta Sofia, 879.

[9] Traducere după broșura „ΑΠΟΛΟΓΙΑ πρὸς τὸν αὑτοκράτορα Μιχαὴλ Η΄ τὸν Παλαιολόγο περὶ τῶν ἀξιώσεων τοῦ Πάπα τῆς Ρώμης, ἰούνιος 1273”, Editura Chiliei Sfinților Arhangheli, Kareia, Sfântul Munte, 2018.