sâmbătă, 30 octombrie 2010

Campania ALEGE VIATA

De ce “Alege Viața” ?

Majoritatea oamenilor nu ştiu ce se întâmplă în timpul unui avort. Nici femeile care au avortat nu ştiu că de fapt au omorât un copil. Ele “au auzit” că de fapt până în luna a treia este doar un ghem de celule şi nu un om adevărat. Nimic mai fals! Viaţa începe în momentul concepţiei.http://www.alegeviata.org/

Reunificarea frăţească de la 1948 (revenirea greco-catolicilor la Biserica Mamă)

Unirea politică a tuturor românilor la 1 Decembrie 1918 ar fi trebuit să aducă după sine şi unirea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc, ca urmare firească a luptelor şi jertfelor făcute împreună pentru apărarea fiinţei naţionale şi a tezaurului cultural românesc. Această mult dorita unire religioasă, de care s-a vorbit întâia oară la Adunarea Naţională de la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, părea să fie oarecum uşurată şi de vacantarea ivită la scaunele mitropolitane româneşti de la Bucureşti, Sibiu şi Blaj, precum şi de faptul că se recunoştea, aproape fătiş, de o parte şi de alta, că dezbinarea religioasă se făcuse printr-un act politic şi ca atare, tot printr-un act politic putea să fie ştearsă. Statul român nu se putea însă amesteca de-a dreptul în această problemă, fără să nu fie învinovatit de intoleranţa religioasă, din partea puterilor străine.

O problemă grea creată după formarea României Mari era problema reorganizării Bisericii Romano-Catolice din România, formată din cetăţeni de alte nationalitaţi. Un sprijin mare, în această direcţie, i-a acordat Bisericii Romano-Catolice însuşi suveranul României de atunci, regele Ferdinand, care a dat acestei Biserici privilegii pe care nu le avea în nici o altă ţară. În 1927 s-a încheiat, în secret, la Roma, Concordatul cu Vaticanul, semnat de Vasile Goldiş, liberal în guvernul lui I.G.Duca, care după doi ani de presiuni diplomatice, a fost votat de parlamentul României sub guvernarea lui Iuliu Maniu în 1929, cu toată opoziţia, în senat, a episcopilor ortodocşi. Concordatul fiind considerat un monument al trădării naţionale întrucât el scotea Biserica Catolică de sub orice control al statului. Ea devenea proprietara unor averi uriaşe asupra cărora statul ungar le dăduse doar uzufructul, averi care acum trebuiau să revină statului român ca succesor de drept al acestor bunuri.

Aceste averi uriaşe au dat putere Bisericii Catolice să facă o politică şi educaţie necontrolată, chiar din afara ţării, de la Vatican. În acelaşi timp, i s-a creat Bisericii Catolice din România o situaţie de stat în stat, care ştirbea suveranitatea statului român şi punea în stare de inferioritate Biserica Ortodoxă Română. Prin Concordat a fost nedreptăţită şi Biserica Greco-Catolică care acum nu mai era o Biserică autonomă şi nici o Biserică de rit oriental unită cu Roma, ci degradată pur si simplu la un rit oarecare al Bisericii catolice. Biserica Unită era în felul acesta încorsetată catolicismului maghiarizant din Transilvania.

În asemenea condiţii ivite după concordat, unificarea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc nu se putea face decât printr-o înţelegere fratească, prin revenirea la sânul ortodoxiei a credincioşilor răzleţiţi de vitregia vremurilor şi de uneltirile catolice ale Romei.

Dar din păcate episcopii greco-catolici s-au lăsat asimilaţi şi făceau totul pentru catolicizarea românilor. Sunt opinii care spun că după formarea statului naţional unitar român, Biserica greco-catolică a rămas un pericol atât pentru unitatea naţională cât şi pentru Statul Român, deşi ştim bine că reprezentanţii ei au avut un mare rol in procesul de realizare a României Mari. Problemele s-au ivit in cadrul procesului de integrare a Transilvaniei în cadrul statului român, până ce Iuliu Maniu a ajuns prim ministru. Spre uimirea mea acum aflu de la televizor că Iuliu Maniu prefera o Transilvanie autonomă sub controlul Budapestei.

Integrându-se mereu, mereu în catolicism, uniţii se înstrăinau de fraţii lor ortodocşi, apropiindu-se tot mai mult de ungurii catolici. Este concludent exemplul dat de N. Iorga în


2

lucrarea sa ,,Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească" când în călătoriile sale prin Ardeal, constată lucruri neplăcute în biserica unită din Vişeul Maramureşului. ,,Preotul tânăr ştie destul de rău româneşte şi multe din cuvintele ce le spune nu se înţeleg, din cor răsună accente străine, pe panglicile de la cununile morţilor strălucesc cuvinte ungureşti...Oare e român acest preot? Sunt români aceşti cantori care stâlcesc cuvintele româneşti?”. Acestea fiind efecte ale acelui blestemat Concordat.

Încercări de refacere a unitatii bisericii româneşti din Transilvania au avut loc de-a lungul timpului. Trebuie să reţinem că în parohiile declarate arbitrar ca unite sau greco-catolice, preoţii lor slujeau după acelaşi rit ortodox, după cărti de cult ortodoxe. Abia din a 2-a jumătate a sec. al XIX, apar în cărţile de cult tipărite la Blaj, expresiile: ,,Doamne îndură-te spre noi" în loc de ,, Doamne miluieşte-ne" şi ,,Spirit" în loc de ,,Duh".

Inochentie Micu, iniţiatorul luptei de emancipare naţional-politică a românilor, cerând recunoaşterea lor ca a 4-a naţiune în Transilvania, încearcă să anuleze uniaţia în soborul convocat la Blaj la 6 iunie 1744. Chiar iezuiţii prezenţi mărturiseau că Inochentie i-ar fi întrebat pe cei prezenţi (atât uniţi cât şi ortodocşi) „dacă mai voiesc să menţină unirea”, în cazul nerespectării revendicanlor româneşti? Alţii mărturiseau că Inochentie ameninţa că se va pune în fruntea poporului ca să treacă muntii în Ţara Românească, iar protopopii săi îi scriau, pe când se afla în surghiun la Roma că ,,poporul român se leapădă de unire, nedorind să mai ştie nimic nici de unire şi nici de uniti". O altă încercare de refacere a unitatii a avut loc la 1798 din partea unor conducători ai celor două Biserici printr-un memoriu adresat împăratului Francisc I şi alta în timpul revoluţiei de la 1848. Cărturarii celor două biserici cereau şi ei refacerea unitatii bisericeşti. August Treboniu Laurian, unit fiind, scria lui Nicolae Bălcescu, să se adune românii, fără deosebire de uniti şi neuniţi. ,,Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania" „Stricaţi unirea cu catolicii". Ca urmare şi a altor acţiuni, în cursul anului 1848 au revenit la ortodoxie numeroase parohii din părţile Aradului, constrânse la uniaţie în anul 1834 de episcopul Samuil Vulcan de la Oradea.

În vremea păstoririi lui Andrei Şaguna (1846-1873) au revenit la ortodoxie mai multe parohii din Transilvania, cu toate încercările autorităţilor de stat de a le împiedica. În primele decenii ale sec.XX se înregistrează revenirea unor parohii din Maramureş, momentul favorabil fiind totuşi la 1918, când unirea statală putea fi urmată de cea bisericească. Propunerea făcută atunci vicarului unit Vasile Suciu de la Blaj- ales mitropolit, dar încă neconfirmat- de a deveni mitropolit al tuturor românilor transilvăneni (scaunul de la Sibiu era vacant), n-a fost acceptată. Se spune că însuşi Iuliu Maniu s-ar fi opus. Multe parohii unite, în totalitatea lor,în frunte cu preoţii lor, s-au întors ,,acasă", în Maramureş, în părţile Bihorului, Clujului, Blajului, Aradului şi Banatului, în acei ani. Trecerea individuală s-a semnalat în multe alte parohii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

O încercare oficială de refacere a unitatii bisericeşti a avut loc în anul 1939, când la chemarea-manifest, semnată de mitropoliţii Bălan de la Sibiu şi Alex. Nicolaescu de la Blaj din 18 februarie 1939, a avut loc o mare adunare naţională bisericească la Alba Iulia în ziua de 27 februarie 1939 unde au luat parte aproximativ 50.000 de români. În cuvântările vorbitorilor se cerea realizarea cât mai grabnică a unitatii de credinţă a românilor transilvăneni. În sala unirii s-a redactat un act, care rezuma cele discutate, cu propuneri concrete pentru realizarea unităţii. Din păcate, cele discutate şi dorite şi în care ei şi-au pus mari speranţe, nu s-au putut transpune în fapte, pentru că în curând izbucneşte cel de-al 2-lea război mondial. La scurt timp după război, visul s-a împlinit.

Denunţarea Concordatului cu Vaticanul, act trădător, care încorseta Biserica Unită în catolicismul maghiarizant şi umilea nu numai Biserica Ortodoxă ci şi Statul Român, după cum am mai spus, regretăm că a trebuit făcut de către comunişti, dar era o reparaţie istorică necesară, prin care a fost posibilă întoarcerea uniţilor cu Roma la vatra sufletească a neamului nostru.

Statul comunist avea, ce e drept, interesul să rupă orice legături ale credincioşilor cu occidentul, dar a pune total pe seama statului este o exagerare. După cum şi afirmaţiile că însusi patriarhul Moscovei, Alexei, ar fi dat dispoziţii în acest sens, patriarhului României, Nicodim, sunt simple fabulaţii după cum spune părintele profesor M. Păcurariu, pentru că patriarhul Moscovei nu s-a amestecat şi nici nu putea să se amestece în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Române, aceasta păstrându-şi deplina autocefalie şi autonomie dobândită în anul l885.

Ne dăm bine seama din cele expuse mai înainte că la data respectivă în 1948 erau pregătite condiţiile pentru reunificare prin multele propuneri şi încercări de reunificare şi chiar prin revenirile multor parohii amintite mai înainte din zona Aradului, Bihorului, Satul Mare, Maramureş, Banat etc. şi chiar prin reveniri individuale. André Kom de la Univ. din Amsterdam le trece cu vederea în articolul său ,,Unificarea Bisericii Unite cu B.O.R. în 1948". El vede doar rolul statului şi al Bisericii Ortodoxe în realizarea reunificării la 1948.

Nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască realitatile româneşti ale vremii respective. Nu cunoaşte faptul că românii n-au dorit niciodată ruperea de biserica mamă şi unirea cu Roma. Că românul are sufletul ancorat în răsărit la izvorul creştinismului şi, ca urmare, totdeauna se întoarce cu faţa spre răsărit când se roagă şi cu spatele spre Roma. La un act politic din 1700 trebuia să se răspundă tot cu un act politic la 1948 şi nu poate fi acuzat statul român de acest act, mai ales că spre deosebire de 1700, la 1948 voinţa poporului a avut rolul principal, chiar dacă ierarhii greco-catolici, s-au opus suportând consecinţele. Ei au greşit atunci depărtându-se de turmă iar turma nu i-a urmat. Dar să vedem cum au decurs lucrurile la 1948.

În prima jumătate a anului 1948 au fost adresate preoţilor şi credincioşilor uniţi două chemări în vederea realizării unităţii de credinţă. Prima de către mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu(1920-1955) în cuvântarea rostită la Blaj, la sărbătorirea a 100 de ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, iar a 2-a de patriarhul Iustinian Marina cu ocazia înscăunării sale, la 6 iunie 1948. Biserica Unită tocmai işi redobândise autonomia prin denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi acum numeroşi protopopi, preoţi şi credincioşi uniţi au ţinut mai multe consfătuiri în perioada iulie-octombrie 1948 în cadrul cărora au răspuns apelurilor lansate de clericii ortodocşi şi au hotărât să revină la biserica strămoşească. Silniciile la care, spune acelaşi André Kom că, ar fi fost supuşi preoţii uniţi de către statul şi autoritatile române, nu se pot asemăna, nici pe de parte, cu cea ce înduraseră ortodoxii după 1700 (a se vedea la S. Dragomir, I Lupaş, Şt.Lupşa, Gh. Ciuhandu şi alţii.)

La 1 oct. 1948, un număr de 36 de protopopi şi preoţi uniţi - în frunte cu protopopul Traian Belaşcu (pe care am avut ocazia să-l cunosc în vremea studenţiei la Sibiu, el fiind vicar al mitropoliei), delegaţi de 430 de colegi ai lor din 22 de judeţe ale Transilvaniei, s-au întrunit la Cluj, hotărând revenirea la Biserica Ortodoxă, din care s-au desprins unii din strămoşii lor cu 250 de ani în urmă. De menţionat că o notă a Departamentului Cultelor cu nr. 39766 din 1948 prevedea că: ,,trecerea de la un cult la altul se poate face şi individual şi în grup(capii de familii). În cazul greco-catolicilor trecerea se făcea în grup. În multe comunitati locale(parohii) greco-catolice trecerile ating procentul de 100% şi în cea mai mare parte 75%. Acest lucru avea drept urmare desfiinţarea acelor parohii, iar averea împreună cu biserica şi edificiile înconjurătoare urma să revină, odată cu credincioşii, comunitatii locale( parohiei) ortodoxe. Ca urmare parohiile greco-catolice au dispărut.

După alegerea membrilor biroului, preşedintele adunării de la Cluj, Traian Belaşcu a deschis şedinţa printr-o cuvântare, iar la propunerea sa, membrii adunării au declarat în unanimitate ruperea peceţilor unirii cu Roma şi întoarcerea la sânul cald şi iubitor al Bisericii Ortodoxe Române. Au urmat apoi luările de cuvânt, multe la număr, relevând şi justificând revenirea greco-catolicilor la ortodoxie. S-a dat citire apoi Proclamaţiei şi Apelului întocmite atunci în vederea consfmtirii acestui act istoric. Redăm, în continuare, o parte din acest document. ,,Astăzi, 21oct.l948, la împlinirea a două veacuri şi jumătate de când aici în Bălgradul românesc, o parte din strămoşii noştri...au frânt unitatea religioasă a românilor ardeleni, unindu-se cu Roma papală, noi cler şi popor, reprezentanti ai tuturor românilor greco-catolici din Ardeal, Crişana şi Maramureş, ascultând porunca strămoşilor noştri de pe Câmpia Libertatii din 1848, urmând îndemnul pilduitor şi de totdeauna al tuturor bunilor români....declarăm că rupem pentru totdeauna legăturile noastre de orice fel cu Vaticanul şi Roma papală, că ne încorporăm cu toată fiinţa noastră în Biserica Ortodoxă Română...De azi înainte toţi românii suntem şi vom rămâne pururea UNA în credinţa dreptmăritoare, UNA în slujirea statornică a poporului nostru şi UNA în ascultarea leală a comandamentelor de viaţa nouă ale scumpei noastre Românii...şi pentru toate acestea aducem lui Dumnezeu slavă..."(André Kom).

Biserica Greco-Catolică sau unită, prin revenirea, în cursul aceluiaşi an 1948, a celor mai mulţi dintre clerici şi credincioşii ei la B.O.R, a fost practic desfiinţată fapt consemnat şi prin Decretul 358 dat de autoritatile de stat şi publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 2 dec. 1948. Ierarhii bisericii greco-catolice, precum şi o parte infimă a clerului şi credincioşilor - mai ales intelectualii - în pofida chemărilor stăraitoare la unitate care le-au fost adresate - au refuzat să adere la Biserica ortodoxă. Episcopul Iuliu Hosu de la Cluj a excomunicat pe cei 36 de preoţi prezenţi la adunarea de la Cluj. Ierarhii greco-catolici s-au considerat apoi încadraţi în Biserica Romano-Catolică.

Clerul şi credincioşii români uniţi au fost primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe ca la ei acasă. Aceasta o dovedeşte, între altele, alegerea din sânul acestui cler a trei vicari eparhiali; la Sibiu, Cluj şi Oradea, a patru consilieri eparhiali la: Cluj, Oradea, Arad şi Timişoara, precum şi a unui număr de protopopi, dar mai ales alegerea la 8 iunie 1949 a preotului Teofil Herineanu în scaunul de episcop al Romanului şi Huşilor ca apoi să ajungă la Cluj.

Sigur B.O.R. a avut un rol în tot acest proces, mai mare fiind rolul statului după cum afirma şi André Kom, care consideră rolul B.O.R.ca fiind relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental, pentru a fi acuzată atât de dur de unii rău intentionaţi ca şi fostul mitropolit Todea, care o făcea chiar trădătoare de neam, iar actualul papă îi acordă titlul de cardinal, probabil ca drept răsplată pentru gestul său. În perioada consolidării unirii rolul Bisericii Ortodoxe va creşte, era şi firesc. Iată însă un punct de vedere mai autorizat, consider eu, cel al părintelui profesor Dr. M. Păcurariu care spune: ,,Este adevărat că statul comunist avea tot interesul să rupă orice legături ale credincioşilor săi cu occidentul, dar a pune totul pe seama statului ar fi o exagerare. Unirea a fost de fapt opera credincioşilor greco-catolici şi mărturiile sunt evidente deoarece în 1948 conditiile reunificării erau evidente după atâtea încercări anterioare". Ceea ce s-a întâmplat însă după aşa zisa revoluţie din 1989 este rezultatul aceluiaşi vechi Concordat, care s-a reactualizat. Ori aceasta este tot mâna papalităţii care îşi arogă dreptul de a se amesteca în treburile interne ale altor state şi biserici. Actul revenirii din 1948 a fost un act istoric reparator, un act dorit şi necesar. El reparând o nedreptate ce s-a săvârşit la 1700. Considerăm că prin aceasta a fost scos pumnalul care ameninţa unitatea neamului. Rana s-a vindecat la cei mai multi. Mai era oare nevoie să fie deschisă? Iată că cei interesaţi, cei dornici de dezbinare, au făcut-o, iar consecinţele se văd acum pe coridoarele tribunalelor. Ce ziceţi fraţilor dezbinători de neam? Sunteţi mulţumiţi? De ce trebuie umilită din nou Biserica Străbună căci ea este cea numită de marele Eminescu „Mama neamului nostru românesc”?(M.Eminescu).

Pr. prof. Teodor ŢENŢ

(Articol publicat în Buna vestire, nr. 5/2005, - revistă a Protopiatului Ortodox Român Beius, jud. Bihor)

luni, 25 octombrie 2010

Praznicul marelui mucenic Dimitrie izoratorul de mir



TROPARUL SF.DIMITRIE IZVORATORUL DE MIR
Asculta mai multe audio diverse


Acatistul Sfantului Mare Mucenic Dimitrie Izvoratorul de Mir ....[-O<
Vezi mai multe video din diverse

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284- 311) şi era fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţii săi, de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Şi îl învăţau părinţii în cămara cea ascunsă a palatului lor toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea către săraci, săvârşind, adică, faceri de bine, celor ce trebuiau. Astfel, Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar, mai ales, a început a lucra într-însul darul lui Dumnezeu. Şi, ajungând la vârsta cea mai desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.
Maximian împăratul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia şi, cunoscându-i întelepciunea, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Şi a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos.
Nu a trecut mult timp, a cunoscut împăratul că voievodul Dimitrie este creştin şi s-a mâniat foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se faca praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi la Tesalonic. Şi, Dimitrie fiind întrebat, de sunt adevărate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin şi a defăimat închinarea păgânească. Şi îndată, împăratul a poruncit să-l închidă în temniţă, până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale.
Şi se bucura împăratul, mai ales, văzând pe un luptător vestit. Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în suliţe. Deci, era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seama pe creţtini, s-a aprins de râvnă. Şi vrând să se lupte cu Lie a alergat la Sfântul, în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-l cu semnul crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: "Du-te şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!". Intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Şi îndată, trântindu-l jos pe Lie, l-a omorât. Şi s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă ca Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţele pe Sfântul, în temniţă, că a fost pricina morţii lui Lie. Şi aceasta, făcându-se îndată, marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi s-au făcut la moastele lui multe minuni şi prea slăvite tămăduiri. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat capul şi Sfântului Nestor. (Dr. Gherasim Timuş, Dicţionar aghiografic cuprinzând Vieţile Sfinţilor, Bucureşti, 1989, p. 208).
Istoricii au stabilit că Sfântul Dumitru a fost diaconul episcopului Sf. Irineu al Sirmium-ului (azi Sremska Mitroviţa - Iugoslavia), căruia refuzând apostazia, din ordinul guvernatorului Probus al Iliricului, i s-a tăiat capul în 6 aprilie anul 304 d. Cr. În 9 aprilie a fost ucis şi Sfântul Dumitru în închisoare (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992).
La uciderea Sfântului Dumitru a fost prezent şi sluga sa Lupul, care a reuşit să ia paliul şi inelul Sfântului Dumitru, muiate în sângele lui, păstrându-le la sine, iar cei ce se ungeau cu ele se vindecau. Auzind împăratul Maximian despre aceste minuni a poruncit să i se taie capul lui Lupul, care fiind botezat creştin a devenit şi el martir (sărbătorit la 23 august). (Mineiul pe Octombrie, Ediţia V-a, tipărit cu binecuvântarea patriarhului Iustinian Marina, Bucureşti, 1983, p. 326).
Prin mijlocirea Sfântului Dumitru şi moaştelor sale s-au făcut multe minuni. Pe mormântul lui, în Tesalonic, s-a zidit o bisericuţă. Suferind de o gravă boală Leontie, guvernatorului Iliricului, a venit la Tesalonic şi s-a culcat pe mormântul Sfântului Dumitru şi îndată s-a vindecat. Drept recunoştinţă Leontie a zidit două bisericuţe în cinstea Sfântului Dumitru, una la Tesalonic pe mormântul mucenicului, alta la Sirium.
În biserica nouă zidită din Tesalonic i-a aşezat moaştele sfântului în 26 octombrie anul 413 d. Cr. (de atunci există data de 26 octombrie ca sărbătoare a Sf. Dumitru). Când s-au scos sfintele moaşte ale Sfântului Dumitru ca să se aşeze în noua biserică din Salonic, le-au găsit întregi şi neputrezite şi din ele a curs un mir cu miros plăcut de care s-a umplut tot oraşul. Mulţi bolnavi atingând moaştele s-au vindecat. Înzestrând cu cele necesare noua biserică din Tesalonic, în care au fost aşezate moaştele Sfântului Dumitru, guvernatorul Iliricului Leontie, a vrut să ducă din oasele sfântului moaşte în biserica ce o va zidi în Sirmium.
I s-a arătat însă Sfântul Dumitru în vis şi l-a oprit. De aceea a luat numai giulgiul cu care a fost învelit sfântul şi puţin sânge şi le-a dus în patria sa. Fiind bolnav locţiitorul guvernatorului Iliricului Marian şi-a pus pe el giulgiul Sfântului Dumitru şi îndată s-a vindecat.Sunt multe minuni prin mijlocirea Sfântului Dumitru şi de aceea este cinstit de întreaga creştinătate

Invitatie la sfintire de troita

Asociatia pentru Pastrarea si Promovarea Valorilor Culturale si Nationale ale Poporului Roman – filiala Bihor, va invita duminica, 31 octombrie 2010, orele 16, la sfintirea troitei din parcul Spitalului Vechi. Troita este inchinata martirilor din Tara Beiusului care au murit pentru apararea credintei ortodoxe.

vineri, 22 octombrie 2010

VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN GADARA

Mântuitorul împreună cu sfinţii apostoli au mers în ţinutul gadarenilor şi aici le-a ieşit înainte un om care se făcuse sălaş al multor duhuri necurate fiind ieşit din minţi şi din dreapta cugetare şi care nu era deloc lipsit de asemănare cu cei morţi şi aşezat în pămînt. Ba chiar, era poate într-o stare mai rea decît ei. Căci el umbla gol printre mormintele celor repausaţi şi era o dovadă şi o probă a lipsei de omenie şi a cruzimii demonilor. Căci Dumnezeul tuturor cu bună chibzuinţă a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpîniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sînt duhurile rele şi cum se poartă cu noi şi astfel să ne dăm în lături de la dorinţa de a ne supune lor.
Căci un singur om pătimeşte şi suferă de stăpînirea demonilor dar mulţi se zidesc şi se întăresc. Iar gadarenul (în textul sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care se ascundeau în el, a căzut înaintea lui Hristos şi a strigat următoarele: „Cei ai cu mine Iisuse Fiul lui Dumnezeu?” Dar te rog, priveşte la aceste vorbe, că sunt arătătoare a unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei celei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu?” Şi este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-1 chinuiască.
Dar dacă ştii că El este Fiul lui Dumnezeu Celui Prea înalt, atunci mărturiseşti că El este Dumnezeu al cerului şi al pămîntului şi a celor din ele. Atunci cum de răpeşti tu cele ce nu sunt ale tale, şi care sunt ale Lui? Şi apoi zici: „Ce ai cu mine?” Care dintre împăraţii de pe pămînt va răbda şi va suferi oare să lase pînă la sfârşit şi întrutotul pe oamenii supuşi sceptrului lor, sub stăpînirea barbarilor?
Şi te rog cititorule, priveşte iarăşi slava cea neasemuită a Aceluia care este mai presus de toate, adică uită-te la puterea nebiruită a lui Hristos. El îl constrânge pe satana, voind ca satana să nu păţească decît aceasta. Fiindcă pentru el sunt foc şi flăcări cuvintele lui Hristos!
E adevărat ceea ce spune fericitul cîntăreţ de psalmi: „Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului” (Ps. 96, 5). Desigur aici psalmistul compară şi asemuieşte munţii cei înalţi şi mîndri cu puterile cele rele. Dar ele sunt date la o parte ca de un foc, de către puterea Mîntuitorului nostru şi de tăria Sa, şi se topesc ca ceara.
Hristos a întrebat şi a poruncit să-i spună care era numele Său. Dar oare El a întrebat aceasta fiindcă nu ştia, şi oare căuta El să afle acest lucru ca un om dintre noi? Nu e oare lucru prostesc să arătăm aceasta sau să cugetăm în felul acesta? Căci ştia toate ca Dumnezeu şi El cercetează inima şi rărunchii. Hristos a întrebat pe demoni, cu bună chibzuinţă, pentru ca să învăţăm că o mare mulţime de demoni a apucat şi a înhăţat un singur suflet omenesc. Căci Domnul cunoştea mulţimea demonilor care locuia în acel om, dar cei ce, stăteau înjur ca privitori, vedeau un singur om, şi auzeau glasul unei singure voci. De aceea Hristos spune: „Spune, care este numele tău”. Aceasta făcea El, pentru ca să nu spună că sunt multe acele duhuri şi să nu fie crezut, ci pentru ca înşişi demonii să recunoască şi să mărturisească că sunt mulţi.
„Şi Îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. “ Intrucât alte duhuri necurate fuseseră trimise mai înainte în adânc, cele care rămăseseră se temeau de aceastea.„ Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei. “ Turma duhurilor celor necurate a cerut turma de porci care era la fel şi deopotrivă cu ei. Iar Hristos le-a îngăduit - cu bună chibzuinţă, cu toate că ştia prea bine cele ce aveau să se petreacă cu ei.
Căci Hristos le-a dat îngăduinţa aceasta, pentru ca acest lucru să fie pentru noi, împreună cu celelalte, prilej de folosinţă şi nădejde sigură. Căci demonii au cerut puterea porcilor desigur fiindcă nu o aveau. Dar cei care nu au această putere a unor vieţuitoare atît de mici şi de ieftine (nevrednice), cum ar putea să vatăme pe vreunul din oamenii care au primit pecetea de la Hristos, şi care sînt legaţi de nădejdea în El? Şi putem învăţa, în afară de acestea, şi următoarele din cele ce s-au întâmplat turmei aceleia de porci: că demonii cei mârşavi sunt răi şi uneltesc răutăţi împotriva celor ce au ajuns să fie supuşi.
Căci acest lucru îl arată şi încă limpede, faptul că s-au aruncat în apă porcii şi s-au înecat în valuri, însă, pentru această pricină, Hristos le-a îngăduit lor cele ce cereau, pentru ca să învăţăm din cele petrecute, ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi.

„Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”,
Sfântul Chiril al Alexandriei, Editura Pelerinul Roman, Oradea 1998


Pacatul este mai rau decat diavolul
Un lucru de seama nu este atat a izbavi pe cineva de un demon, cat a-l izbavi de pacat. Nu diavolul ne impiedica sa dobandim imparatia cerurilor, dimpotriva, el chiar ne ajuta, fara a o voi, fireste, facandu-l mai intelept pe cel pe care l-a stapanit, spre deosebire de pacat, care ne scoate din imparatia lui Dumnezeu. (…) Atunci, daca nu diavolul ne alunga din imparatia cerurilor, ne alunga pacatul si mai mare binefacere este a izbavi pe cineva de pacat. (…) Sa ne cercetam bine pe noi insine si sa vedem daca nu cumva avem demon. Fiecare sa fie cu luare-aminte la sine. Pacatul este mai greu lucru decat a avea demon, fiindca demonul ne smereste. Sau nu-i vedeti pe demonizati cand scapa de raul din ei si se insanatosesc ca de o boala, cat sunt de smeriti, de mahniti si de rusinati? Nu-i vedeti ca nici ochii nu cutezaza a-i ridica si a-i privi pe semenii lor? Iata ce lucru de mirare: ei se rusineaza pentru cele ce patimesc, dar noi nu ne rusinam pentru cele ce faptuim. Ei, desi li s-a facut nedreptate, se rusineaza, in schimb noi, chiar daca facem altora nedreptate, nu ne rusinam. Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rusine, ci sunt vrednice de mila, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusa admiratie si de multe laude, pentru ca, desi lupta cu un demon, toate le rabda cu multumire. Toate care le facem noi cu adevarat sunt vrednice de ras, de osanda, de pedeapsa si de focul gheenei. Toate cate ne rusineaza si ne fac vinovati de pacatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare.Vezi, dar, ca pacatul este mai inspaimantator decat demonul? Vezi ca ei, posedatii, au un indoit folos din patimile lor? Mai intai, fiindca se fac mai intelepti si mai cucernici si, in al doilea rand, pentru ca, ispasindu-si pedeapsa aici, pe pamant, pentru pacatele lor, merg apoi, curati si indreptati, la Domnul“.
Sf. Ioan Gura de Aur

Omul impatimit ajunge animalul de povara al diavolului
“Din pricina pacatelor, cu ingaduinta lui Dumnezeu demonii sunt dezlegati intre oameni.
Nu-i asa ca-i mai usor pentru ei intre oameni decat in adanc? Cata vreme sunt intre oameni, ei ii chinuie pe oameni; cand sunt in adanc nu se au decat pe ei pentru chinuire, in chin sunt si cand sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e usurat de chinul celorlalti. Diavolul e distrugatorul trupului, „un ghimpe in carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se catara, ca pe o scara, in suflet si apuca inima si mintea omului, pana le devora cu totul, le schimonoseste si le goleste de curatia si frumusetea lor dumnezeiasca, de intelegere si dreptate, de dragoste si de credinta, de dorinta de bine si de nadejde in bine. Apoi se protapeste in om ca pe un tron al sau, ii apuca toate firele sufletului si trupului in mainile sale si omul ajunge sa-i fie lui animal de povara pe care-l calareste diavolul, fluier prin care canta diavolul, fiara salbatica prin care sfasie diavolul. Asa erau indracitii descrisi in Evanghelie. Nu se spune ca acesti oameni L-au vazut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au facut demonii dintrinsii. Oamenii aceia parca nici n-ar fi existat: doua momai manate cu biciul de diavoli“.
Sf. Nicolae Velimirovici

Oamenii primesc infricosatoare inrauriri diavolesti
“Multa demonizare exista astazi in lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc infricosatoare inrauriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: “Oarecand diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: “Calatorie buna!” – si oamenii calatoresc“. Este cumplit! Vedeti, diavolii in laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre in porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre in ei. Hristos a ingaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manance carne de porc (…) Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul ii da dreptul, poate sa faca rau. Cand cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o inraurire diavoleasca.
- Parinte, cum îi mai poate da cineva loc şi în alt fel ?- Logica, vorbirea impotriva, invidia, voia proprie, neascultarea, obraznicia sunt insusirile diavolului. Potrivit cu masura in care omul are acestea, primeste si influenta din afara… Insa atunci cand sufletul se va curati salasluieste in om Sfantul Duh si se umple de har. In timp ce atunci cand se va intina cu pacate de moarte, salasluieste in el duhul cel necurat. Iar atunci cand este intinat de moartea pacatului sufletul se afla sub inraurirea duhului viclean. In epoca noastra, din pacate, oamenii nu vor sa-si taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe langa asta vorbesc cu obraznicie si alunga harul lui Dumnezeu. Si dupa aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeste inrauriri diavolesti. Este in afara de sine, pentru ca din afara comanda diavolul. Nu este inlauntru in chip vadit – fereasca Dumnezeu – dar si dinafara chiar ii poate comanda. Omul, cand este parasit de har, se face mai rau ca diavolul. Pentru ca unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni sa le faca. De pilda nu face crime, ci pune pe om sa le faca. Asa se demonizeaza oamenii dupa aceea”.
Cuv. Paisie Aghioritul

Pacatele si dracii se inmultesc intocmai ca microbii patogeni
“… A patra este legată de răspunsul dat de către demon întrebării lui Hristos: care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Marcu 5, 9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi“. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cea. 5-6 000 de oameni.) Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur demon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi. Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop. Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic. Inmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se nufrieşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie“.
Nicolae Steinhardt