vineri, 31 august 2012

Apostolul Andrei și primii creștini de pe teritoriul țării noastre


Subiectul încreștinării poporului român a devenit un subiect tot mai polemizat între susținătorii continuității noastre de la daci și adepții influiențelor culturii” romane aduse în urma cotropirii lui Traian.

În perioada ocupației romane, capitala imperiului Roman era un înverșunat centru politic si cultural anticrestin. Anticreștinismul latinilor din perioada ocupației Daciei reiese și din prigoanele împotriva creștinilor care porneau din acest mare centru politico-religios idolatru al Romei lui Traian și al predecesorilor săi.

Dacii, pe de altă parte, erau tot păgâni. Religia lor era tot idolatră aducând și ei jertfe sângeroase zeului lor Zalmoxis. Unii conducători daci au avut împotriviri activității de încreștinare a Apostolului Andrei (numit si apostolul lupilor – de la emblema dacilor cu capul de lup), dar nu cu atâta înverșunare precum romanii.

Latinii sustin ca ne tragem de la Roma fiind continuatori al Romei lui Traian în timp ce dacologii susțin că romanii se trag din pelasgii care sunt strămoșii dacilor. Articolul de mai jos, scris de un preot ortodox, aduce câteva mărturii legate de misiunea Sfântului Apostol Andrei, pe teritoriul Daciei, unde a întâlnit si încreștinat daci liberi.

În cele ce urmează vom publica un articol apărut în revista protopopiatului ortodox Beiuș “Buna Vestire” din noiembrie 2010:


Sfântul Andrei, Apostolul românilor

„Trece-mă şi Dunarea, ca să afle Dacia, că s-a născut Mesia”

(baladă populară dobrogeană)

Sfântul Apostol Andrei s-a născut în localitatea Betsaida, în hotarul Zabulonului, pe malul lacului Ghenizaret. La fel ca tatăl său Iona, și ca fratele său Simon, Sfântul Apostol Andrei, era pescar. Localitatea Betsaida era o localitate ce avea la bază pescuitul, ca multe alte localităţi de pe ţărmul Mării Galileii, însuşi numele localității „Bet-saida” înseamnă „Casa peştilor” sau „Casa pescuitului”.
Pe lângă faptul că era pescar, Andrei dorea să descopere pe Dumnezeu, dorea să-l afle pe Mesia, Cel propovăduit de atâtea secole. Astfel devine ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, ultimul profet care a pregătit calea Domnului, vorbind şi el despre venirea Trimisului divin. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia „botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor” (Luca III, 3), el boteza oamenii în apa Iordanului, pregătindu-i pentru botezul lui Mesia, Cel care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca III, 16 ).
Ca ucenic al Sfântul Profet Ioan, Andrei l-a auzit pe Botezătorul mărturisind despre Iisus, când l-a văzut trecând, următoarele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Izrael, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan I, 29 - 31) şi probabil că a fost şi martor la teofania ce s-a petrecuse la botezul lui Iisus, când cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt s-a pogorât peste Hristos sub chipul unui porumbel, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând din ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 17). Cert este că a doua zi după venirea lui Iisus din pustiul Qarantaniei şi imediat după mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul, doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Ioan, din proprie inițiativă s-au dus după Iisus, iar Acesta, văzându-i că-L urmează, i-a întrebat ce caută. Cei doi ucenici, respectându-L şi recunoscându-I poziţia de învăţător al poporului, Îl numesc „Rabi”, întrebându-L unde locuieşte, iar Iisus le-a răspuns: „Veniţi şi veţi vedea” (Ioan I, 37 - 39). Prin acest răspuns al Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că Hristos le dă celor doi de înţeles că i-a primit ca şi ucenici ai Săi.
A doua zi, după ce a stat în casa Mântuitorului, Andrei merge și îi spune fratelui său Simon: „am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan I, 41). Este interesant de observat credința lui Andrei, care de la început crede (cu siguranță) că Iisus este Mesia cel profețit de mii de ani de proorocii Vechiului Testament, fără să aibă vreun dubiu, căci altfel probabil i-ar fi spus fratelui său că a aflat un Mesia, nu „pe Mesia”, știut fiind faptul că-n acele vremuri și alte persoane și-au însușit titlul de Mesia, pentru a trece drept învățați și a fi respectați de popor.
Alți doi viitori ucenici și apostoli ai Domnului mărturisesc de la început originea sa divină, Filip și Natanael. Filip îi mărturisește lui Natanael că l-a aflat „pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan I, 45), iar Natanael mărturisește însuși Domnului credința sa, zicându-I: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (Ioan I, 49).
Mai târziu, în Capernaum, unde probabil s-au mutat cei doi frați, Andrei și Simon, pe care Mântuitorul îl numește Chefa – Petru, Iisus se va întâlni cu ei pe malul lacului Ghenizaret, acum fiind momentul în care îi cheamă la apostolat, zicându-le: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El.” (Matei IV, 19 - 20).
În legătură cu chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Andrei tradiția bizantină timpurie îl numește pe Andrei „protokletos”, adică „primul chemat”.
Acum probabil că unii se vor întreba de ce Andrei este socotit primul chemat și nu Petru, că doar pe amândoi îi chemase Mântuitorul, dar să nu uităm că Andrei este cel care îl cunoaște pe Iisus înaintea lui Petru, el este cel care îi vestește fratelui său că l-a aflat „pe Mesia”, ducându-l să-L cunoască. Și totuși cred că ar mai fi o întrebare la care se gândesc alții, și anume că împreună cu Andrei era și Ioan când Iisus le-a spus: „Veniţi şi veţi vedea”. Însă dacă vom citi cu atenție Sfânta Scriptură, lesne putem observa că abia după ce îl cheamă pe Andrei, Iisus se întâlnește cu Ioan și fratele său Iacov, chemându-i și pe aceștia la apostolat: „mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan fratele lui, …și i-a chemat” (Matei IV, 21), așadar Biblia ne arată clar că Sfântul Apostol Andrei este numit, pe bună dreptate, „cel dintâi chemat”.
Sfântul Apostol Andrei rămâne alături de Mântuitorul pe toată durata activității Sale pământești. După Înălțarea Domnului la Cer și după Pogorârea Duhului Sfânt și a înființării comunității creștine de la Ierusalim, Sfinții Apostoli se răspândesc în lume pentru a propovădui neamurilor Evanghelia Mântuitorului Hristos. Trăgând la sorți care unde să meargă, Sfântului Apostol Andrei îi revine „Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia și cetățile Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului) şi Amastris” (Sinaxarul Bisericii din Constantinopol secolul X).
În secolul XIV istoricul bizantin Nichifor Calist afirma că Sfântul Apostol Andrei a străbătut și „cetățile Pontului stâng locuit de greci, romani și geto-daci”; așadar putem spune că poporul român s-a născut creștin; dacă alte popoare s-au încreștinat la o dată fixă, la poporul român nu se poate vorbi de așa ceva și aceasta mulțumită Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia lui Hristos pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) și poate și dincoace de Dobrogea de azi, în interiorul țării locuite de daco-geți.
Despre venirea și activitatea sa pe aceste meleaguri, documentele sunt sărace, însă tradiția poporului român este o istorie vie, ce s-a păstrat și s-a transmis din generație în generație care, cum spunea și regretatul ieromonah Gheorghe Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei: „memorii ce nu se șterg, care reapar tocmai când se consideră că s-au pierdut”. O astfel de memorie este și cea de la care aflăm cine erau conducătorii dacilor pe timpul venirii Apostolului Andrei pe aceste meleaguri dobrogene, și anume este vorba despre dregătorii Cutusone și Dura (sau Duras). Despre cei doi conducători daco-geţi, cum că ar fi fost contemporani cu Sfântul Apostol Andrei, tradiția este susținută azi de dovezi, vorbesc aici despre descoperirea făcută în 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș la Sinaia, când s-au descoperit aproximativ 40 de tăblițe din aur, scrise în relief în limba daco-getă. Din păcate azi se mai păstrează doar copiile lor făcute pe plăci de plumb. Pe una dintre aceste tăblițe apare numele regelui dac Dura cu titulatura de „rege” alături de cel al guvernatorului roman al provinciei Moesia, Fonteius Agrippa, despre care se știe că a murit în anul 69 în urma unui atac daco-get la sud de Dunăre. Așadar în anul 69 Dura(s) încă era conducătorul şi regele dacilor (dacii liberi -n.n.), la doar câțiva ani de la moartea Sfântului Apostol Andrei, care se pare că ar fi murit pe timpul prigoanei lui Nero, prin anii 64 – 67. Despre Cutusone ne vorbeşte şi ne confirmă o altă plăcuţă, pe care stă scris faptul că el era un „prinţ viteaz” care locuia într-una dintre cetăţile dobrogene, din timpul lui Duras. Aşadar Cutusone era unul dintre principii şi prietenii care s-au supus conducerii lui Duras, regele cel mare, asemeni lui Burebista, care domnea într-una dintre cetăţile din munţii Carpaţi. Probabil că Cutusone, fiind dobrogean, l-a cunoscut în persoană pe Sfântul Apostol Andrei care venise în pământul său ca să vestească o învăţătură nouă şi totuşi apropiată de cea a strămoşilor noştri!
Despre locul unde a poposit Apostolul pe meleagurile dobrogene se spune că a fost într-o pădure, lângă o peşteră în apropierea căreia se aflau nouă izvoare sfinţitoare, adică un loc sacru pentru daci, unde se afla un centru religios al cultului lui Zalmoxis, mai ales că în jurul ei se află multe grote ce prezintă semne că au fost locuite, la început de preoţii cultului lui Zalmoxe iar mai apoi de cei încreştinaţi de Sfântul Andrei. Această peşteră, grotele, precum şi izvoarele, mai există şi aastazi, ele se gasesc în apropierea comunei Ion Corvin din judeţul Constanţa. Peştera este numită „Peştera Sfântului Andrei” şi este amenajată azi ca şi biserică. În baladele dobrogene se vorbeşte despre această peşteră ca şi casă a Sfântului Andrei, loc unde a locuit pe timpul şederii sale în Scythia Mică, cum se numea în acea vreme Dobrogea de azi. În susţinerea acestei tradiţii vine descoperirea unei nişe în pronaosul bisericii, în care se află scobit în piatră un fel de pat, vizibil şi azi, patul Sfântului Apostol. Şi astăzi cei care ajung la peştera Sfântului Andrei se odihnesc pe acest pat, unii câteva clipe, alţii câteva zile şi nopţi.
Tradiţia ne vorbeşte şi despre ucenicii pe care Apostolul şi i-a făcut dintre daci, unii oameni simpli, alţii poate chiar preoţi zalmoxieni, pe care i-a încreştinat şi i-a sfinţit ca şi episcopi şi preoţi ai lui Hristos. Probabil că încreştinarea preoţilor daci a făcut ca învăţătura creştină să fie răspândită şi primită mai uşor de marea masă a daco-geţilor, aceasta înţelegându-se şi din faptul că nu s-au înregistrat împotriviri ce să ducă la martiraje printre ei. Astfel sunt amintiţi cu numele trei dintre ucenicii Sfântului Apostol: Innas, Rhimas și Pinas, despre care se știe că au fost lucrători de pământ și care au murit ca și martiri, fiind ținuți ca să înghețe în timpul iernii. Sunt amintiți într-o ediție a „Viețile Sfinților” din 1910, precum și în scrierea „Sfinții Traciei și ai Moesiei” a savantului belgian Hippolyte Delehaye. Din păcate nu s-au păstrat mai multe date despre ei, izvoarele istorice din acea perioadă fiind sărace, ori distruse cu bună intenție mai târziu.
Un lucru este sigur și anume faptul că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit credința creștină printre daci, mărturie stând tradiția, baladele și multele locuri care-i păstrează numele său și astăzi; deci poate fi numit pe bună dreptate Apostolul românilor, cel care l-a făcut cunoscut pe Hristos strămoșilor noștri.
Ca o ultimă mărturie a încreștinării timpurii a dacilor de către Sfântul Apostol Andrei stă și Columna lui Traian ridicată în 113, în amintirea bătăliilor dintre romani şi daci, de către Apolodor din Damansc, cu cele 125 de scene ale sale. Arhitectul Cristofi Cerchez studiază această columnă a lui Traian, pe care descoperă, în unele scene, multe însemne creștine, mai ales pe scuturile dacilor, precum și pe zidurile cetăților lor, semne precum cruci și monograme cu numele lui Hristos - Biruitorul, precum și multe cruci în formă de „X”, crucea Sfântului Andrei. De asemena în unele scene apare, undeva deasupra bătăliilor, un bărbat cu barbă, cu plete lungi până la umăr și cu chip frumos, înconjurat de un nimb, o aureolă; în alte scene se distinge o cruce imaginară de pe care se dă jos un bărbat – Iisus Hrisos – pe deasupra dacilor. Toate acestea se află în broșura ilustrată a lui Cerchez, „Cea de ’ntâi Icoană Creștină”, publicată în 1928. Eu vin și întreb: ce l-o fi apucat pe Apolodor să redea semnele creștine tocmai pe Columna lui Traian, un împărat păgân convins? Oare n-a dorit cumva să arate adevărul, starea de fapt a acelor vremuri? Adică faptul că la momentul în care legiunile barbare al Imperiului Roman au cotropit o parte din Dacia lui Decebal, aceasta era creştină! Încă o mărturie a încreştinării dacilor, încă de timpuriu, de către Sfântul Apostol Andrei, simbolizat prin crucile în formă de „X” puse doar pe lângă reprezentările bărbaţilor şi a femeilor daco-gete, cruce pe care a fost răstignit Apostolul în oraşul Patras, din Ahaia. Decebal şi daco-geţii săi erau creştini, o columnă de piatră mărturiseşte acest adevăr, Dacii erau creştini! Uitaţi cum se adevereşte cuvântul Mântuitorului care zice: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca XIX, 40).
Ca şi români, urmaşi ai dacilor, putem afirma că ne-am născut creştini!, şi nu am devenit creştini, asemenea altor popoare de mai târziu!
Multe ar mai fi de spus despre Sfântul Apostol Andrei şi despre strămoşii noştri daci, cărora le-a adus lumina Evangheliei lui Hristos!
În încheiere doresc să mai precizez faptul că în anul 1995 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca numele Sfântului Apostol Andrei să fie trecut în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997 a fost proclamat „ocrotitorul României”. În anul 2001, tot Sfântul Sinod, a hotărât ca ziua de 30 noiembrie, zi de pomenire a Sfântului Apostol Andrei, să fie proclamată sărbătoare bisericească naţională. Astfel România are două zile naţionale: cea a Sfântului Andrei şi ziua următoare, 1 decembrie, Ziua Unirii României Mari!
O, preaminunate sfinte şi mărite Apostole Andrei, cu plângere alergăm la sprijinul tău, ca să ne izbăveşti pe noi cu rugăciunile tale de chinul cel de veci, prealaudate, şi să ne învredniceşti de bucuria Raiului; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condacul 13 – Acatistul Sfântului Apostol Andrei).
pr. prof. Gabriel – Karol Iakab
Subiectul rămâne deschis.
Orice noi informatii legate de subiect pot aduce noi argumente sau contraargumente. Acestea vor fi binevenite pentru o cunoastere cat mai amanuntita a adevarului istoric al neamului nostru.
Vom reveni cu detalii si alte articole legate de acest subiect.

miercuri, 29 august 2012

MAICA DOMNULUI CINSTITA DE CREDINCIOŞII BIHORENI



ICOANA MAICII DOMNULUI DIN KAZAN (sau Kazanskaya) CARE A LACRIMAT LA HUTA, A FOST SĂRBĂTORITĂ DE ORĂDENI, PELERINII DIN BEIUŞ ŞI ALTE LOCALITĂŢI.


În data de 28 august, începând cu orele 18,00 la Biserica Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din Oradea, cu participarea unui sobor de preoţi condus de părintele Florin Puşcaş, au avut loc slujbe închinate Maicii Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul, vecernia cu litie, sfântul Maslu.

În încheiere Pr. Puşcaş a ţinut un cuvânt de învăţătură de mare preţ, amintind că trebuie să fim foarte atenţi, să ştim bine pe ce cale să o luăm, fiindcă atunci când icoanele plâng (e asemenea unui profesor care bate din palme la o clasă de elevi gălăgioşi care nu sunt atenţi la ce se întâmplă,) e ca şi cum ar da un semnal să ne trezim cu adevărat fiindcă Bunul Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, şi doreşte întoarcerea noastră, doar că noi trebuie să căutam calea spre mântuire şi care bineînţeles, este doar în biserica noastră ortodoxă.

A urmat apoi o procesiune cu Icoana Kazanskaya care a lăcrimat la schitul Huta în 2009. Icoana făcătoare de minuni, se sărbătoreşte şi în Dumunica Ortodoxiei, fiind o icoană protectoare împotriva ereziilor.

După slujba săvârşită, la care au participat un număr de aproximativ 400 credincioşi din Oradea, Beiuş şi alte localităţi, toată lumea a ieşit pentru procesiune. Deşi era întuneric a fost minunat, fiecare credincios având lumânari aprinse au cântat troparul Maicii Domnului, iar preotii au citit Acatistul Maicii Domnului.

În data de 29 august 2012 se împlinesc 3 ani de când o copie (litografie) a icoanei Maicii Domnului Kayanskaya a lăcrimat la schitul Huta, lângă Beiuş de Praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul.

Toţi credincioşii au mers acasă încărcaţi duhovniceşte cu mare folos fiecărui suflet, după ce au participat la slujbele şi procesiunea deosebit de înălţătoare prin care s-a cinstit Maica Domnului.

Bunul Dumnezeu să ne dea putere să găsim fiecare drumul adevărat spre mântuirea sufletului, să nu mai pierdem vremea fară rost, cu tot felul de secte sau religii, să încetăm cu păcatele, să ne trezim cu adevărat şi să putem mărturisi pe Domnul Nostru Iisus Hristos şi pe toţi sfinţii noştri ortodocşi.

Doamne ajută!

*un grup de credincioşi din Beiuş*


luni, 27 august 2012

Moment aniversar romanesc in Serbia

Românii din Serbia au avut bucuria de a participa la sfinţirea unei biserici româneşti.

„Vechimea românilor în acea zonă este legată de formarea poporului Român, înainte de cucerirea slavă, când încă pe acele meleaguri mai vieţuiau urmaşi ai dacilor” ne spune Dragana Ivanovici, o româncă in vârstă de 75 ani, din Banatul sârbesc.

Vom prezenta în cele ce urmează un articol trimis de către un colaborator pe casuţa de mail (link) a asociaţiei in care sunt prezentate pe scurt aspecte de la fata locului:





Prima sfintire de biserica romaneasca pe Valea Moravei de dupa 1400 de ani

In data de 19 august, la Isacova a fost sfințita biserica Sfinților Mucenici Preotul Montanus și soția sa Maxima din Singidunum. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Daniil, episcopul Daciei Felix, Părintele protopop Boian Alexandrovici, Vicar al Timocului, împreuna cu cinci preoți au sfințit biserica transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc.


Alături de mulți credincioși de pe Valea Moravei, Valea Timocului și zonei Homolie a fost prezent și un grup de români de la Râmnicu Vâlcea, în frunte cu părintele Nicolae.


Cununa prezențelor a fost încheiată de excelența sa, domnul Daniel Banu, ambasadorul României de la Belgrad. După Sfânta Liturghie au fost împărțite și diplome la 17 ostenitori la ridicarea și împodobirea bisericii. Doi dintre aceștia s-au învrednicit de a primi CRUCEA Sfântului Niceta de Remesiana cea mai mare distinctie pe care o oferă Protopopiatul Daciei Ripensis. Numele lor sunt Mirea al lu Pârvuliesci (Dimitrije Dulkanovici) de la Isacova și Novița al lu Vanuță (Novica Damian Vannuca) de la Belaica.

Sursa:http://www.rgnpress.ro/rgn_12/index.php?option=com_content&view=article&id=6603:prima-sfinire-a-unei-biserici-romanesti-pe-valea-moravei-dupa-1400-de-ani&catid=49:cultura--culte&Itemid=74

vineri, 24 august 2012

Parintele Iustin Parvu despre situatia politica din Romania

Instabilitatea politica creata de ambitiile reciproce ale clasei politice romanesti a dus la un haos national. Din pacate acest haos este incurajat de marile puteri ale lumii. Interesul este de a crea instabilitate si confuzii.

Regretabil ca jocurile puternicilor zilei sunt acceptate de clasa politica romaneasca fara simt de responsabilitate fata de neam si alegatori.

Din pacate modelul mizeriei umane a fost urmat si de unii cetateni de rand care, prin felul de a se implica, isi vand demnitatea pentru cadouri oferite in perioada intereselor electorale.

Despre "durerea" neamului romanesc parintele Iustin spune: http://apologeticum.wordpress.com/2012/08/22/interviu-cu-parintele-justin-cine-sa-ridice-piatra-de-pe-mormantul-neamului-nostru/

vineri, 17 august 2012

Propagandă New Age în bisericile din protopiatul Beiuș cu recomandarea protopopului Ioan Nat Balint.


Una dintre aceste cărți este “În căutarea fericirii” scrisă de practicantul reiki Grigoraș Ioan, professor la Liceul Pedagogic din Beiuș (unde a funcționat și seminarul teologic ortodox). Domnul Grigoraș face parte din clubul reiki condus de Constantin Dogaru, patronul magazinului “Gladi” (vizavi de protopopiat), care este și sponsor al acestei cărți. lansarea cărții a avut loc cu sprijinul protopopiatului Beiuș, iar difuzarea s-a făcut prin bisericile ortodoxe din protopopiatul Beiuș, la indemnul și sub autoritatea părintelui protopop Ioan Balint. Surse din cadrul protopiatului Beiuș ne informează că sponsorii cărții au finanțat și multe protocoale pe care Protopopiatul Beiuș le avea de făcut când venea un “musafir” deosebit și la vizitele pastorale ale episcopului Sofronie al Oradiei. Cu siguranță acești musafiri nu erau doar niște simplii oameni de rând.

Fondurile obținutedin vânzarea cărții intră în gestiunea bisericii ANL, tocmai biserica unde slujește părintele protopop („scop caritabil”). Unele exemplare au fost distribuite și gratuit. Scopul principal este răspândirea cărții.

Având recomandarea “șefului” preoțimii din Țara Beiușului, foarte mulți credincioși ortodocși s-au otrăvit duhovnicește cu “învățăturile” găsite în această carte. ASTRADROM recomandă credincioșilor care au fost înșelați de ereziile acestei cărți să nu le mai citească și să le ardă pentru ca nu cumva altcineva să cadă în aceiași capcană. Cine dorește să se mântuiască trebuie să asculte de Sfinții Părinți și nu de lupii în haine de oi, chiar dacă, oficial, aceștia au chip de păstori ai noștri. În cele ce urmează vom publica un articol primit (pe adresa asociației) de la un teolog ortodox din zona Beiușului. În acest articol sunt prezentate, pe scurt, câteva din înșelările cărții sus amintite:

Urâciunea pustiirii în locul cel sfânt

Să faci o jertfă personală pentru a ajuta la construirea și înfrumusețarea unei biserici este un act nobil și spre mântuire, chiar și atunci când în acest scop se folosește condeiul.

Domnul Prof. Dr. Grigoraș Ioan din Beiuș, Bihor, fiind impulsionat de acest deziderat și în același timp pasionat de studiu și de spiritualitate s-a gândit că ar putea să sprijine financiar pictarea Bisericii Sf. Ap. Andrei din Orașul Beiuș, al cărei slujitor este chiar Protopopul de Beiuș, Cucernicul Părinte Ioan Nat Balint, prin publicarea unei cărți cu titlul ”În căutarea fericirii” și vinderea ei în bisericile din protopopiat (și probabil și altele, nu am informații necesare în acest sens) dar și în magazinul protopopiatului. Acest demers se pare că a fost sprijinit cu entuziasm de Părintele Protopop. Tot dumnealui este cel care semnează pe spatele coperții și o recomandă „ca o călăuză pentru cei care încă mai sunt însetați de spiritualitate și sunt în căutarea unui drum către Împărăția Lui Dumnezeu”.

Pentru a avea un succes cât mai mare această acțiune, domnul Prof. cu recomandarea Părintelui Protopop, a început să colinde bisericile din protopopiat, și poate nu numai, pentru a promova cartea și scopul pentru care a scris-o. Într-una din aceste biserici mă aflam și eu. La sfârșitul Sfintei Liturghi, profesorul Grigoraș si-a prezentat cartea. Marea „surpriză” a fost să aud că încă din primele momente ale prezentării aceastei cărți se anunța a fi una eretică de factură New-Age-istă, vorbind de cele șapte puncte energetice, chakre și cele patru forțe ale omului, profesorul recomandând-o ca o carte care ne va ajuta să înțelegem cauzele bolilor sufletești și trupești, să le prevenim și să le vindecăm. Ce m-a întristat și mai tare în urma acestei prezentări a fost că nici unul dintre credincioșii prezenți nu au sesizat sau nu au avut curajul să semnaleze că este vorba evident de o carte eretică. La îndemnul părintelui mulți au alergat să cumpere cartea epuizând repede exemplarele pe care le avea la îndemână autorul.

În timp ce distribuia caretea am încercat să-i pun întrebări suplimentare despre bibliografie, ideile promovate, dar mi s-a recomandat să cumpăr cartea evitând dialogul. Am cumpărat cartea, și spre marea mea dezamăgire mi s-au confirmat temerile. Pentru a vă convinge și dumneavoastră de otrava ce se ascunde în carte, cei care veți citii acest articol, voi prezenta bibliografia și câteva pasje din carte.

În bibliografie întâlnim trei lucrări ortodoxe dintre care una a Pr. Arhim. Teofil Pârâian și alta a Sf. Luca al Crimeei alături de alte șapte lucrări eretice dintre care exemplific pe Cristian și Mariam Dikol, Manualul vindecătorului bioterapeut, Editura Esoteris, 2005, Colecția medicină astrală; Cum să rezolvăm 7 probleme de stres letal și să descoperim cinci cauze a tuturor bolilor, Adevăruri puternice care transcend toate culturile, naționalitățile, religiile, și sistemele!; Shivananda Swami- Puterea gândului, Ed. Deceneu, 1996; Emisiunile Trinitas. În ceea ce privește bibliografia, cred că orientarea este evidentă. În continuare voi prezenta câteva pasje din carte, pline de otravă eretică.

Legătura omului cu cerul, de unde provine, se face printr-un canal energetic. Corpul omenesc dispune de 7 puncte energetice sau chakre… Chakrele sunt centrii energetici care primesc, transformă și emit în rețeaua energetică inormații, energie și substanțe necesare vieții. Dacă ele se blochează, sănătatea omului va fi afectată. De funcționarea lor corectă depinde însăși fericirea noastră”.

„Primul punct energetic, numit și chakra rădăcină…”

„Cea de-a doua chakră este centrul energetic sacral…”, și urmează descrierea lor.

Cuvintele grele care ni se adresează pătrund în adâncul sufletului nostru. Dacă ne amărâm, cuvintele se răspândesc ca un venin în sânge, afectând tot trupul”.

În capitolul trei propune mai multe terapii ale trupului și ale sufletului: cristaloterapia, meloterapia, cromoterapia, aromoterapia, fitoterapia, meditația. Voi cita câteva fragmente din cea ce scrie despre cea din urmă.

De mii de ani este cunoscută capacitatea meditației de alinare a suferințelor și de grăbire a vindecării. Rugăciunea este probabil cea mai cunoscută meditație. Meditația are menirea de a duce la creșterea parametrilor vibraționali, creștere care depinde de ardoarea rugăciunii îndreptate către Dumnezeu și care are la bază credința-încredere, patosul mental-spiritual de a urca în ierarhia iubirii, a sunetului și a luminii”.

„Una din cele mai simple metode de meditație este următorea: vă întideți în pat pe spate, închideți ochii și vă desprindeți de realitatea înconjurătoare, ascultați muzica adecvată. Începând de la punctul energetic din vârful capului vă faceți cruce mental, de trei ori în acest punct. La fel procedați în fiecare punct energetic spre picioare și înapoi. Vizualizați cu privirea interioară cum pătrunde lumina lui Dumnezeu în spiritul și în trupul vostru, revărsându-se în toate celulele. Mintea dumneavoastră se orientează spre cer de unde coboară o

rază ca un laser care vă străbate creștetul capului și coloana vertebrală. Purtați această lumină spre locul care vă doare. Încet, încet vă veți imagina un vârtej de energie care va pătrunde prin creștet, coloană și picioare. Orele favorabile meditației sunt: 7, 15, 19, 03”.

„Fericirea nu este un sentiment destinat oricui. Ea este un lucru deosebit și doar unii oameni sunt predispuși să fie fericiți”

Acestea sunt doar câteva dar, citind cartea, un observator atent și ancorat bine în tradiția ortodoxă va șesiza mulțimea de capcane vătămătoare de suflet pentru cei cu „dinți de lapte”.

Trebuie să menționez că părintele (parohul bisericii – n.n) a sesizat, de-abia după ce s-a vândut cartea și autorul a plecat, despre ce este vorba. Încercând să salveze situația și-a cerut iertare de la credincioși și le-a explicat că această carte este una eretică, dar a promovat-o la îndemnul protopopului, de aceea nu a răsfoit-o înainte.

Duminecă, la biserică, am avut o discuție cu o doamnă despre carte. Dumneaei sesiza că unele învățături nu sunt ortodoxe, a fost prezentă când părintele ia atenționat pe credincioși asupra faptului că este vorba despre o carte eretică dar, faptul că era semnată de protopop o determina să accepte mai degrabă autoritatea protopopului. Vă dați seama ce dezastre poate să provoace o astfel de situație!?

Cei care vizitează magazinul Protopopiatului Beiuș, Bihor, vor avea parte de asemenea de o mare „surpriză”: un rând de cărți eretice, new-age-iste, alături de una dintre cărțile despre Părintele Iustin Pârvu. Vă dau un titlu: „Omul, călător astral”.

În urma celor prezentate nu pot decât să vă întreb:

Cine sunteți Părinte Protopop?

V-ați decis cărui domn vreți să slujiți?

Ciprian V.

Erezia a fost semnalată pentru prima data pe siteul ortodox “Război întru cuvânt”. Episcopia Oradiei și Protopiatul Beiuș nu au avut nimic de obiectat lasând totul sub o tăcere desăvârșită. Se pare că nici în cot nu doare pe nimeni de ce se va întâmpla cu sufletele celor ce au fost vătămate duhovnicește de “învățăturile” acestei cărți. Din câte se observă, din conținutul cărții, se face un amestec între adevărata ortodoxie și practici oculte întâlnite în religiile vechi păgâne din Asia. Un practicant orthodox poate observa cu ușurință nivelul scăzut de cunoștințe teologice a autorului, în schimb e foarte “bogată” în învățături eretice panteiste.

Practicanții reiki “lucrează” cu o terapie ce are la bază autosugestia. Ei spun că vindecă anumite dureri ce pot fi eliminate prin credință și concentrare, dar nu pot vindeca o fractura, auz sau văz etc., boli ce nu au nici o influiență psihică bazată pe autosugestia individului. Când mergi la dânsul îți spune: întâi de toate trebuie să ai credință în mine și în puterile ce le-am primit de la Dumnezeu sau “De aceea nu te-ai vindecat pentru că nu ai avut credință suficientă în ceea ce fac”. În schimb sunt foarte amabili și sociabili, iar pentru a primi mai multă credibilitate se folosesc și de însemne creștine. Au icoane, merg la biserică, trimit oamenii la preoți (doar la cei care îi tolerează), poartă cruci și însemne creștine, folosesc citate din Biblie și de la Sfinții Părinți prin care să își argumenteze practicile etc. Într-un cuvânt, în România, se maschează foarte ușor sub protecția Bisericii Ortodoxe pe care o folosește drept paravan propagandei lor.

Majoritatea practicanților radiesteziei, yoga, reiki, bioenergiei, etc., cred în reîncarnare și în același timp vorbesc și de credința în Înviere (cu toate că cele două crezuri se contrazic). Cu toate că practică ocultismul și săvârșesc o lucrare de tip New Age, aceștia susțin că nu aceptă masoneria care tocmai asta face la nivel mondial, o religie globalizată în care se amestecă toate religiile lumii.

Omul neștiutor care caută cu sinceritate o ortodoxie curată găsește în magazinul protopopiatului din Beiuș, printre cărțile unor mari duhovnici ortodocși ca pr. Arsenie Papacioc, pr. Cleopa Ilie, pr. Iustin Pârvu, pr Teofil Părăian, pr. Porfirie din Grecia etc., și cărți de genul celei prezentate mai sus, amestecate, astfel încât cele eretice să fie ușor de confundat cu cele adevărat ortodoxe.

Mai multe personae din Beiuș ne informează că protopopul lor e preocupat de noua sa casă personală cu etaj de pe strada Biruinței din Beiuș pe care si-a ridicat-o odata cu construirea bisericii de la ANL, iar la protopiat a avut grijă ca în funcțiile de secretar și contabil să angajeze doar fini. De asemenea, fiul protopopului este consilier juridic la Episcopia Oradiei, iar pe junere l-a mutat la biserica din centru din Beiuș. Aceasta arată că protopopul și-a permis să facă astfel de abateri de la învățătura ortodoxă știind că funcțiile importante din protopopiat sunt sub controlul unor personae de “încredere”, în timp ce la episcopie, de asemenea, totul e sub “protecție”.

Cazul de față nu e singura abatere de la ortodoxia Sfinților Părinți. Din informațiile primite de la Beiuș am aflat că protopopul scurtează slujbele religioase și a săvârșit slujbe cu greco-catolicii, reformații, penticostalii și alte culte eretice din localitate. Bineînțeles că nimeni nu a spus nimic și totul s-a trecut în sfera normalității. Acestea sunt doar câteva dintre abaterile canonice și doctrinare, ale părintelui Ioan N. Balint, față de care Episcopia Oradiei nu are nimic de menționat.

Biserica Ortodoxă condamnă astfel de practici ca fiind păgâne.

Vedeti si stirea publicată pe un site-ul orthodox Război întru Cuvânt: http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2012/08/07/n-cautarea-fericirii-new-age-protopop-beiu/

luni, 13 august 2012

"Soldatul universal" va deveni realitate. SUA isi doreste o armata de oameni manipulati genetic


Știința folosită în scopuri vicioase de către conducătorii lumii duce la demonizarea celor rupți de Dumnezeu și Biserică. Iată ce scopuri și ce consecințe au "promisiunile" si "faptele" ce ni le fac puternicii zilei. Asemenea și indosarierea electronică, o modalitate de supraveghere si control a populației lumii. Și ne întrebăm, unde e libertatea oferită prin jertfe de înaintașii noștri?


Pentagonul vrea sa creeze, prin manipulare genetica, soldatul perfect. Acesta va reziste zile in sir fara hrana sau somn, va alerga la fel de repede precum campionii olimpici si chiar isi va putea regenera membrele pierdute in lupta.

Informatia a fost facuta publica de scriitorul Simon Conway, care a primit acces la tehnologia foarte avansata a Pentagonului.

Proiectul va fi realizat de Agentia de cercetare avansata in aparare. Aceasta institutie a fost infiintata in anul 1958, dupa succesul primei misiuni spatiale a URSS si are ca scop asigurarea suprematiei Statelor Unite in domeniul tehnologiei de lupta.

Bugetul anual al Agentiei este de aproximativ 2 miliarde de dolari.

Unul din proiectele sale este realizarea unui exoschelet care va permite soldatilor sa alerge foarte repede si sa poata cara greutati enorme.

Insa cel mai controversat plan este manipularea genetica. Mutatiile vizeaza capacitatea organismului de a transforma grasimea in energie si de a rezista zile in sir fara hrana.

Cel mai socant lucru este insa posibilitatea acestor organisme de a “creste” la loc membrele pierdute in lupta.

Agentia cheltuie multi bani pentru a afla care gena poate declansa acest fenomen de regenerare. Ei au studiat deja cazuri in care degetele taiate ale unor copii au crescut la loc, sustine Conway.

Domeniul in care agentia de cercetare a inregistrat un success este privarea de somn.

Cu ajutorul unui nou medicament, care il va inlocui pe cel bazat de amfetamine, soldatii pot rezista fara odihna timp de 40 de ore, fara ca puterea lor de concentrare sa aiba de suferit.

Agentia, despre care se spune in gluma ca are angajati “savantii nebuni” din armata americana, cerceteaza deja si posibilitatea valorificarii la maximum a rezervelor de grasime din trup.

Daca vor reusi, nu doar ca vor fi cu un pas inainte in crearea soldatului perfect, dar vor distruge practic “industria dietelor”, care inseamna anual peste 40 de miliarde de dolari.

Soldatul viitorului va avea ochelai speciali, care ii vor oferi informatiile necesare, transmise de sateliti direct pe retina.

El va beneficia si de caschete speciale, care vor permite echipei sa comunice telepatic. Cercetarile in acest domeniu au primit deja finantare.

Sursa: PROTV stiri

marți, 7 august 2012

Viata Sfintei Teodora de la Sihla



In luna august, ziua a saptea, facem pomenirea Prea Cuvioasei Maicii noastre Teodora de la Sihla, care a sihastrit multi ani, la sfarsitul secolului al XVIl-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt.

Aceasta floare duhovniceasca de mare pret si mireasa a lui Hristos, pe care a odraslit-o pamantul binecuvantat al Moldovei, s-a nascut pe la jumatatea secolului al XVII-lea, in satul Vanatori-Neamt, din parinti binecredinciosi si iubitori de Dumnezeu. Tatal ei, Stefan Joldea Armasul, avea dregatorie ostaseasca, asa cum si numele il arata, fiind paznic al Cetatii Neamtului si "armas", adica facator de arme pentru cei ce aparau vestita Cetate a Moldovei. Iar mama sa, al carei nume nu ne este cunoscut, se ingrijea de casa si de buna crestere, in frica de Dumnezeu, a celor doua fiice, Teodora si Maghita (Maghiolita).

Fiica mai tanara s-a mutat curand la Dumnezeu iar fericita Teodora, ajungand la varsta randuita a fost casatorita de catre parinti, impotriva vointei ei, cu un tanar evlavios din Ismail. Dar, neavand ei copii, iar sufletul Teodorei fiind ranit de dragostea pentru mirele ei lisus Hristos inca din copilarie, ardea de dorinta unei vieti cu totul curate, inchinate numai lui Dumnezeu. La aceasta o indemna si duhovnicul ei, precum si firea ei singuratica, ravna pentru rugaciunea de taina si amintirea marilor sihastri ce se nevoiau in acea vreme prin padurile si muntii din tinutul Neamt - vechii ei sfatuitori.

Astfel, fericita Teodora a imbratisat cinul monahal la Schitul Varzaresti-Vrancea, iar dupa doi ani sotul ei s-a calugarit in Schitul Poiana Marului, sub, numele de Eleodor. Asa a binevoit Dumnezeu sa-i povatuiasca pe amandoi pe calea sfinteniei si a mantuirii.

Fiecare dintre vietuitoarele schitului de maici se nevoia cu mare ravna pentru Hristos, insa Cuvioasa Teodora, fiind intarita de harul Duhului Sfant, intrecea pe toate celelalte surori cu rugaciunea, cu smerenia si cu nevointa duhovniceasca.

Dupa cativa ani, navalind turcii in partile Buzaului, au dat foc Schitului Varzaresti. Atunci toate surorile din obste s-au risipit in padurile seculare din partea locului, asteptand sa treaca primejdia si mania lui Dumnezeu. La fel a facut si Cuvioasa Teodora, care s-a retras in munti impreuna cu stareta ei, schimonahia Paisia, a carei ucenica era. Acolo se nevoiau singure, acoperite de mania lui Dumnezeu, in post si rugaciune, rabdand multe ispite de la diavoli, foame, frig si tot felul de incercari.

Dupa ce a trecut la Domnul stareta ei, fericita Teodora, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, a parasit muntii Buzaului si s-a retras in patria ei mult iubita din partile Neamtului, pentru a se nevoi in padurile neumblate din jurul schiturilor Sihastria si Sihla. Dupa ce mai intai s-a inchinat la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului de la Manastirea Neamt, egumenul Lavrei a trimis-o la Sihastria sa urmeze sfatul egumenului de aici. Cu binecuvantarea ieroschimonahului Varsanufie, egumenul Sihastriei, fericita Teodora a fost incredintata duhovnicului Pavel, care a dus-o in pustie, in apropierea Schitului Sihla, sfatuind-o ca, de va rabda asprimea vietii pustnicesti, sa ramana acolo pana la moarte; iar de nu va putea suferi ispitele si frigul iernii, sa se aseze la o sihastrie de calugarite.

Asa a ajuns fericita Teodora in muntii Sihlei, iar un sihastru milostiv i-a oferit chilia sa, nu departe de schit si de pestera care ii poarta numele pana astazi. Acolo s-a nevoit Cuvioasa barbateste multi ani, ostenindu-se singura in post si rugaciuni de toata noaptea, in lacrimi si mii de metanii, uitata de lume, indurand multe ispite si naluciri de la diavoli foame, lipsa, ganduri si mai ales frigul aspru al iernii. Numai Cuviosul Pavel din Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o imbarbata, o impartasea cu Sfintele Taine si ii ducea cele de trebuinta. Dupa un timp a raposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul Sihla, intr-o mica coliba pustniceasca, iar Cuvioasa Teodora a ramas cu totul singura, caci nimeni nu stia locul si aspra ei nevointa. Cu timpul i s-au rupt si hainele, iar ca hrana avea doar macris, fructe de padure si alune, in aceasta scoala a linistii si nevointei a dobandit Cuvioasa darul rugaciunii de foc, care se lucreaza in inima, darul lacrimilor, al rabdarii si al negraitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, caci dobandise darul facerii de minuni si era ca un diamant stralucitor in muntii Sihlei, fiind uitata de oameni, dar umbrita de darul Duhului Sfant.

Odata, navalind turcii sa prade manastirile si satele, au ajuns pana la Sihla, iar Sfanta Teodora s-a adapostit in pestera ei din apropiere. Descoperind-o paganii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din mainile lor. in clipa aceea, prin minune, s-a crapat stanca din fundul pesterii, cum se vede pana astazi, iar fericita s-a izbavit de moarte, in aceasta pestera s-a nevoit Sfanta Teodora in ultimii ani ai vietii sale, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu cu rugaciunea cea de taina a inimii, incat i se lumina fata, iar trupul ei se ridica de la pamant, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din timp in timp pasarile cerului ii aduceau in ciocurile lor, prin voia Domnului, faramituri de paine de la trapeza Schitului Sihastria, iar apa bea din scobitura unei stanci din apropiere, numita astazi "Fantana Sfintei Teodora".

Ajungand Sfanta Teodora aproape de sfarsitul vietii si cunoscand ca o cheama Hristos la cerestile locasuri, unde este odihna si desfatarea tuturor sfintilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu sa-i trimita un preot ca sa o impartaseasca cu Preacuratele Taine, inainte de obstescul sfarsit. Astfel, cu randuiala de sus, egumenul Sihastriei a observat ca pasarile duceau faramituri spre Sihla si a trimis doi frati sa vada unde anume se duc. Calauziti de mana lui Dumnezeu, fratii au ajuns noaptea aproape de pestera Sfintei Teodora si au vazut-o cum se ruga cu mainile inaltate spre cer, invaluita in lumina de foc. Atunci, infricosandu-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haina sa se acopere, caci era goala si le-a poruncit sa coboare la Sihastria si sa aduca un duhovnic ca s-o impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Calauziti de o lumina cereasca, fratii au mers repede si dimineata au adus la pestera pe ieromonahul Antonie si ierodiaconul Lavrentie, cu Sfintele Taine. Dupa ce Sfanta Teodora si-a facut cuvenita spovedanie si si-a destainuit viata, ostenelile si ispitele ei, a rostit Crezul, s-a inchinat, a primit dumnezeiestile Taine si, multumind lui Dumnezeu pentru toate, si-a dat duhul in mainile Lui. Apoi, parintii au facut slujba inmormantarii si au ingropat sfantul ei trup in pestera. Aceasta s-a petrecut in al treilea deceniu al secolului al XVIII-lea.

Trupul Sfintei Teodora a ramas tainuit in pestera pana dupa anul 1830, cand familia domnitorului moldovean Mihail Sturdza, care a reinnoit Schitul Sihla, a asezat moastele ei in racla de pret si le-a depus in biserica schitului spre inchinare. Apoi, zidind o biserica noua la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a adus in aceasta biserica si multa lume venea aici spre inchinare, primind ajutorul Cuvioasei, in anul 1856 familia Sturdza a convenit cu conducerea Manastirii Pecersca din Kiev sa le daruiasca sfintele moaste, in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti, ceea ce s-a facut. Asa s-au instrainat moastele Sfintei Teodora din patria ei si se pastreaza in catacombele de la Pecersca, asezate in racla de mult pret, pe care scrie aceste cuvinte: "Sfanta Teodora din Carpati".

Aceasta este, pe scurt, viata Sfintei Teodora de la Sihla si acestea sunt faptele ei, prin care a bineplacut lui Dumnezeu, numarandu-se in cetele sfintilor din cer si fiind socotita cea mai aleasa nevoitoare pe care a odraslit-o vreodata tara noastra.

Cu ale ei sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi toti, impreuna cu tara si poporul cel binecredincios. Amin.

Sursa: ortodox

puteti citi acatistul Cuvioasei Teodora de la Sihla dand clik pe cuvantul aici.

luni, 6 august 2012

Schimbarea la Fata a Domnului - 6 august


Schimbarea la Fata a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu putin timp inainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile inainte ca Hristos sa patimeasca si sa fie rastignit. De altfel, scopul Schimbarii la Fata a lui Hristos a fost acela de a-i intari pe ucenici in credinta ca El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu se face sovaielnici la vederea celor care aveau sa se petreaca in zilele urmatoare. Acest adevar se vadeste din troparele Bisericii.Intr-unul din ele se canta:„Mai inainte de cinstita Crucea Ta si de Patima, luand pe cei mai alesi dintre sfintitii ucenici, in Muntele Taborului Te-ai suit, Stapane”,iar in condacul praznicului se spune: „…ca daca Te vor vedea rastignit, au sa cunoasca patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui”.
Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Fata a lui Hristos sa fie praznuita in luna martie, in functie de data la care se sarbatoresc Pastile. Dar pentru ca aceasta data coincide cu perioada de lasat de sec, praznicul Schimbarii la Fata nu s-ar fi putut sarbatori cum se cuvine si, de aceea, el a fost mutat pe 6 august. Aceasta data nu este intamplatoare, pentru ca precede cu patruzeci de zile sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotita la fel ca si Vinerea Mare. Faptele Schimbarii la Fata sunt consemnate de trei dintre Sfintii Evanghelisti, deoarece este vorba despre eveniment central din viata lui Hristos care ascunde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca 9, 28-36). Schimbarea la Fata a lui Hristos a constituit un moment de varf din viata ucenicilor, care a avut legatura si cu Cincizecimea, pentru ca a fost vorba despre punctul culminant al manifestarii lui Dumnezeu.Desigur, exista diferente intre Schimbarea la Fata si Cincizecime, deoarece, la vremea Schimbarii la Fata, ucenicii nu erau inca madulare ale Trupului indumnezeit al lui Hristos, asa cum aveau sa devina in ziua Cincizecimii.
In timpul vietii de pe pamant a lui Hristos, au mai existat si alte episoade legate de Schimbarea la Fata, de vreme ce ucenicii s-au invrednicit si cu alte ocazii sa vada cateva raze ale Dumnezeirii lui Hristos. In continuare, vom prezenta doua dintre aceste evenimente. Primul a fost chemarea a doi dintre ucenici, dupa ce Sfantul Ioan Botezatorul L-a aratat lor pe Hristos. Indata ce l-au auzit pe Cinstitul Inaintemergator spunand: Iata Mielul lui Dumnezeu”, ucenicii L-au urmat pe Acesta. Şi „Iisus intorcandu-Se si vazandu-i ca merg dupa El” i-a intrebat ce cauta. Atunci cand ei L-au intrebat la randul lor unde locuieste, Hristos i-a chemat sa vina cu El. In continuare, Sfantul Evanghelist noteaza: Au mers deci si au vazut unde locuia; si au ramas la El in ziua aceea“ (Ioan 1, 35-39). Faptul ca Hristos Şi-a intors fata si i-a vazut inseamna ca Şi-a dezvaluit o parte din slava chipului Sau, lucru care i-a facut pe ucenici sa vrea sa ramana cu El. Casa lui Hristos este lumina, pentru ca Dumnezeu este „lumina neapropiata a caselor”, iar faptul ca ucenicii au ramas in acea zi in casa inseamna ca ei au fost o zi intreaga in contemplarea Luminii nezidite.
Asadar, chemarea ucenicilor nu a reprezentat o simpla invitatie la care ei au raspuns pentru ca erau plini de zel, ci a fost rodul vederii de Dumnezeu si al revelatiei. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru demonstreaza ca Hristos isi arata fata, adica slava chipului Sau, numai celor care Il urmeaza. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate sa ajunga la vederea de Dumnezeu daca nu Il urmeaza pe Hristos in practica, pentru ca„daca omul nu se curata pe sine, cum poate sa dobandeasca cunostinta si sa primeasca lumina?”
Cel de-al doilea eveniment a fost chemarea ucenicilor intre care se afla si Sfantul Apostol Petru. Hristos i-a intalnit in ceasul cand acestia tocmai se intorceau dupa ce pescuisera toata noaptea in zadar si le-a spus sa arunce din nou navoadele in apa. Dupa ce a prins pesti peste orice asteptare, Simon Petru a cazut la picioarele lui Hristos si I-a spus: „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos”. Sfantul Evanghelist Luca justifica aceasta reactie: “Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera” (Luca 5,1-11). Sentimentul Sfantului Apostol Petru ca este pacatos a fost rodul fricii lui Dumnezeu si al intregii atmosfere create de minunea savarsita. Este vorba despre manifestarea slavei lui Dumnezeu, de simtamantul prezentei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, dar si de constiinta propriei necuratii si pacatosenii. Daca vom compara acest episod cu alte evenimente revelatoare de aceeasi natura din Vechiul si din Noul Testament, vom constata ca frica nu provenea din fapte exterioare, ci din revelarea slavei lui Dumnezeu.
Schimbare la fata inseamna schimbarea infatisarii. La un moment dat, Hristos a dezvaluit ceea ce era ascuns, adica a aratat slava Dumnezeirii cu Care firea omeneasca a fost unita din clipa zamislirii in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era dintotdeauna, pentru ca ucenicii „sa nu arda” din pricina nevredniciei lor, ei nefiind inca pregatiti pentru a vedea. Pe Tabor, Hristos S-a schimbat la Fata, dar „nu a luat nici o altainfatisare, nci nu s- a Transformat, ci S-a aratat ucenicilor cu adevarata Lui Fata”( Sfantul Ioan Damaschin). Aceasta inseamna ca Hristos nu a luat ceva ce nu avea, nici nu S-a transformat in ceva ce nu era, ci S-a aratat ucenicilor asa cum era El in realitate. Practic, atunci cand vorbim despre Schimbarea la Fata, intelegem ca Hristos a aratat slava Dumnezeirii Sale, pe care o tinea nevazuta prin faptul ca aparea oamenilor cu trup obisnuit, pentru ca oamenii nu puteau face fata vederii Dumnezeirii.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Hristos nu a dezvaluit intreaga Dumnezeire, ci numai o mica parte din energia Sa. El a facut acest lucru ca sa arate slava dumnezeiasca doar ca o pregustare a Imparatiei Cerurilor, dar si din iubire de oameni, pentru ca ucenicii sa nu-si piarda inca viata prin vederea intregii slave a Dumnezeirii. De aceea, taina Schimbarii la Fata ascunde revelarea Imparatiei Cerurilor, dar este si expresie a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.In textele liturgice se vorbeste despre faptul ca, in timpul Schimbarii la Fata, Hristos a indumnezeit firea omeneasca pe care o luase asupra Sa.
Asemenea exprimari nu arata ca firea omeneasca s-a indumnezeit in acel ceas. Dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, firea omeneasca a primit Dumnezeirea, adica s-a indumnezeit, prin unirea in ipostas si prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, care a avut loc in momentul zamislirii lui Hristos in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu, in ziua Buneivestiri. In acel moment, Dumnezeirea a indumnezeit firea omeneasca, iar firea omeneasca a fost indumnezeita (Sfantul Grigorie Teologul). In timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, firea omeneasca indumnezeita prin luarea ei de catre Dumnezeu Cuvantul s-a aratat ucenicilor. Mai inainte, indumnezeirea firii omenesti era necunoscuta, dar acum, ea se vadeste. Acesta este sensul faptului ca in unele tropare ale Bisericii se vorbeste despre indumnezeirea firii omenesti in timpul Schimbarii la Fata. Lucrul acesta ne duce la concluzia ca, pe Tabor, nu a avut loc numai revelarea si Schimbarea la Fata a lui Hristos, prin care El a aratat cateva raze ale Dumnezeirii Sale, ci si schimbarea la fata a ucenicilor. Ucenicii s-au invrednicit sa vada indumnezeirea firii omenesti a lui Hristos tocmai pentru faptul ca ei insisi s-au schimbat. Sfintii Parinti vorbesc despre transformarea ucenicilor: „Ucenicii s-au transformat, iar aceasta i-a facut sa vada transformarea” (Sfantul Grigorie Palama).
Schimbarea ucenicilor a avut loc in toata existenta lor psihosomatica. Ei nu au vazut lumina sfanta doar prin mintea lor, care este ochiul sufletului, ci si prin simturile trupesti, care au fost mai inainte intarite de harul nezidit al lui Dumnezeu si au fost transformate pentru a putea vedea. Ochii trupesti sunt orbi pentru lumina lui Dumnezeu, pentru ca sunt ziditi si nu pot vedea Lumina nezidita. Tocmai de aceea, prin harul Creatorului, ochii au fost transformati spre a vedea slava lui Dumnezeu (Sfantul Grigorie Palama).
Pentru ca sa arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece si pe o campie, intr-un loc indepartat. Atunci de ce a fost preferat muntele?In vremurile vechi se obisnuia ca toate marile evenimente sa se desfasoare pe locuri inalte, pe munti inalti sau scunzi, lucru valabil si in cazul idolatrilor, care aduceau jertfta in munti. Hristos a aratat maretia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru ca revelarea indumnezeirii firii omenesti este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.In plus, dupa cum a spus Insusi Hristos, El a venit sa caute oaia ratacita care s-a pierdut in munti. Prin urmare, Hristos a urcat pe munte pentru a arata ca El a gasit oaia pierduta, ca a slobozit-o de pacat si de Diavol si ca El este adevaratul pastor al oamenilor (Sfantul Grigorie Teologul).
Urcarea pe munte arata si faptul ca cei care vor sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului trebuie sa iasa din micime si sa ajunga la cele inalte, sa urce spre cer, adica sa se curateasca de toate cele lumesti care ii tin legati de pamant.Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul zilei, fapt pentru care ucenicii vedeau atat soarele fizic, cat si pe cel duhovnicesc. Intr-un tropar de-al sau, Sfantul Ioan Damaschin scrie:„Ascunsu-s-a de razele Dumnezeirii soarele cel simtitor, daca Te-a vazut pe Tine schimbat la fata, pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”.
Cu alte cuvinte, soarele fizic s-a ascuns, adica a disparut in fata razelor Dumnezeirii lui Hristos. Dupa cum spun sfintii care au asemenea experiente, este posibil ca la inceput ucenicii sa fi vazut doua lumini, adica lumina creata si lumina necreata, dar atunci cand s-a aratat energia Dumnezeirii, care era mult mai puternica, soarele fizic a disparut cu desavarsire. Sfantul Isaac Sirul spune ca pe Tabor, ucenicii vedeau doi sori: „unul pe cer, dupa fire, iar celalalt peste fire”.
Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, pe Muntele Tabor privelistea a fost coplesitoare. Aceasta s-a datorat in primul rand faptului ca rasarisera doi sori, ceea ce zidirea nu mai cunoscuse pana atunci. Nu a fost vorba despre soarele care se arata inainte de rasarirea soarelui, adica despre asa-numita parhelie, care este imaginea optica a soarelui ce precede rasarirea adevaratului soare, ci despre doi sori care s-au aratat la amiaza (nu in zori, atunci cand are loc fenomenul de parhelie). In al doilea rand, atmosfera a fost coplesitoare pentru ca una din cele doua aparitii luminoase era soarele care rasarise din ceruri, iar cealalta era soarele duhovnicesc, care rasarise de pe pamant. Cel de-al doilea soare era fara de asemanare mai presus decat soarele fizic, care rasarise din ceruri. La fel cum, prin rasarirea soarelui fizic, toate stelele cerului dispar, atunci cand a rasarit soarele dreptatii, au disparut toate razele soarelui fizic.
Desigur, in acel moment, slava soarelui duhovnicesc nu a fost vazuta de toti oamenii de pe pamant, ci numai de trei ucenici si de profetii care s-au aratat atunci. Sfantul Grigorie Palama spune ca, in afara cazului orbilor, soarele fizic care rasare din cer este vazut de toti oamenii de pe pamant, in vreme ce soarele duhovnicesc al dreptatii este vazut numai de cei vrednici si pregatiti pentru aceasta. Continuandu-si ideea, el mai spune ca soarele fizic este vazut de toti oamenii pentru ca nu are suflet, ratiune si voire, in vreme ce soarele duhovnicesc se arata cui vrea, daca vrea si cat timp vrea, pentru ca, nu numai ca are fiinta, stralucire si slava, dar are si voire corespunzatoare. Prin urmare, doar cei care sunt invredniciti de Dumnezeu pot vedea lumina duhovniceasca si nezidita, fiindca Dumnezeu Se descopera pe Sine Insusi dupa cum voieste El, iar aceasta descoperire se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor care se invrednicesc de o asemenea experienta revelatoare.
Am subliniat mai inainte faptul ca lumina pe care au vazut-o Ucenicii pe Muntele Tabor nu era o realitate creata, ci insasi lumina Dumnezeirii. Mai mult, ea nu era o a treia fire a lui Hristos, care ar fi fost pana atunci ascunsa, ci era Insasi Dumnezeirea Care a indumnezeit firea omeneasca. Cu alte cuvinte, Hristos avea doua firi, una dumnezeiasca si alta omeneasca, unite in ipostasul Sau fara schimbare, fara amestecare, fara despartire si fara impartire, iar ucenicii s-au invrednicit sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului.
O invatatura fundamentala a Bisericii spune ca fiecare fiinta isi are energia sa. Daca fiinta este necreata, atunci energia este necreata, iar daca fiinta este creata, si energia este creata. De asemenea, dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, altceva este fiinta sau firea, altceva este energia, altceva este cel de la care provine energia si altceva este roada lucrarii. Energia este slava fiintei, insa cel de la care provine energia este persoana. Persoanele Sfintei Treimi au fire si energie comune. Dupa cum invata Sfintii Parinti, noi, oamenii, nu vedem si nici nu ne impartasim din fiinta lui Dumnezeu, ci numai din energiile Sale. Prin urmare, ceea ce au vazut ucenicii pe Muntele Tabor nu era fiinta lui Dumnezeu, ci energia Sa in firea omeneasca a Cuvantului.Lumina de pe Muntele Tabor era slava Dumnezeirii. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, cuvantul Dumnezeire desemneaza fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale, pe cand Dumnezeu desemneaza persoana si ipostasul. Nu putem numi Dumnezeire numai pe Tatal, numai pe Fiul sau numai pe Sfantul Duh. Putem sa spunem Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Cuvantul sau Dumnezeu Sfantul Duh, insa niciodata Dumnezeirea Tatalui, ca si cum ea ar fi diferita de Dumnezeirea Fiului si de Dumnezeirea Duhului Sfant.
Deoarece se refera la fire, cuvantul Dumnezeire poate fi redat si prin energia lui Dumnezeu. De aceea, putem sa vorbim despre „Dumnezeirea de deasupra”, adica despre firea Dumnezeirii care este cu totul neimpartasita, si despre „Dumnezeirea binevoitoare”, reprezentata de energiile Dumnezeirii din care se impartaseste omul. Cu toate acestea, Dumnezeirea este una in trei ipostasuri (Sfantul Grigorie Palama).
Cuvantul Dumnezeire este polisemantic si desemneaza diferite adevaruri teologice. Sfantul Grigorie Palama face mai multe analize interpretative care se refera la etimologia acestui cuvant, adica la provenienta sa. Sfanta Treime Se numeste Theotita (Dumnezeire) de la „se aseaza si ajunge pretutindeni”, desemnand omniprezenta lui Dumnezeu. Cuvantul Theotita provine si din „se face nevazut si fuge de peste tot”, insemnand ca firea, adica fiinta Sa, nu poate fi atinsa. Se numeste Theotita pentru ca „arde tot ce atinge si distruge toata rautatea”, desemnand stralucirea lui Dumnezeu si energia Sa care arde pe orice pacatos. Acest cuvant poate proveni si din theasthai, insemnand ca Dumnezeu le vede si le cunoaste pe toate inainte ca ele sa inceapa sa existe. De asemenea, desemneaza si grija lui Dumnezeu pentru toate, fiindca se leaga de exprimarea „a se ingriji si a vedea”. In plus, cuvantul Theotita (Dumnezeire) provine de la theopoio (a adora). Toate aceste interpretari etimologice desemneaza diferitele energii ale lui Dumnezeu, adica energia proniatoare, iluminatoare si indumnezeitoare, dar in acelasi timp, desemneaza si ceea ce este neimpartasit din Dumnezeu, adica fiinta sau firea Sa.
Concluzia teologica pe care am putea sa o desprindem din toata aceasta abordare este ca ucenicii nu au vazut pe Tabor fiinta lui Dumnezeu, ci energia necreata a Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului. Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor a avut loc la cateva zile dupa ce Hristos le-a vorbit ucenicilor:“Adevarat graiesc voua ca sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere (Marcu 9, 1).
Imediat dupa prezentarea acestor cuvinte ale lui Hristos, Sfantul Evanghelist descrie episodul Schimbarii la Fata, care s-a petrecut sase zile mai tarziu. Asadar, dupa cum reiese din Sfanta Evanghelie, intre timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o invatatura si nici o minune. Aceasta inseamna ca zilele care s-au scurs de la spusele Hristos si pana Schimbarea Sa la Fata au fost petrecute in liniste.
Despre Imparatia lui Dumnezeu se spun multe. Unii o identifica cu o instaurare a voii lui Dumnezeu asupra lumii, iar altii cu fericirea viitoare a celor drepti. Faptul ca exista o legatura intre Imparatia lui Dumnezeu si Schimbarea la Fata a lui Hristos arata ca in realitate, Imparatia lui Dumnezeu este contemplarea harului necreat si a slavei Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului si, bineinteles, indumnezeirea omului.
In legatura cu acest aspect, Sfantul Grigorie Palama face o observatie deosebita. El invata ca Imparatia lui Dumnezeu este strans legata de Imparat, Care este Hristos Dumnezeu. In Hristos, fire dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca, iar slava Dumnezeirii a indumnezeit si a iluminat firea omeneasca. De aceea, acolo unde Se afla Hristos, era si Imparatia Cerurilor. Nu exista imparat fara imparatie si nici imparatie fara imparat. Asadar, fara Imparatul Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi conceputa.
In cuvantul Sau, Hristos face legatura intre imparatie si vedere: „pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu”. Este vorba despre vederea luminii necreate.Venind” nu inseamna ca Imparatia vine de undeva, ci inseamna ca ea se va arata, pentru ca acolo unde este Hristos este si Imparatia.
Asadar, nu este vorba despre o venire spatiala, ci despre o revelare, iar aceasta revelatie-aratare are loc prin energia Duhului Sfant. Lucrul acesta este desemnat prin cuvintele intru putere”. Omul nu este capabil sa vada slava lui Dumnezeu daca simturile sale psihosomatice nu sunt intarite de energia necreata a lui Dumnezeu.
Biserica si Sfanta Impartasanie pot fi numite Imparatia lui Dumnezeu atunci cand cei care traiesc in ele ajung la vederea slavei nezidite a lui Dumnezeu, care este adevarata Imparatie. Daca vorbim despre Biserica si despre Imparatia lui Dumnezeu fara a face legatura intre acestea si contemplarea lui Dumnezeu, care inseamna vederea luminii necreate, atunci gresim din punct de vedere teologic. De altlfel, pentru ca tainele Bisericii au o legatura foarte stransa cu harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu, ele dezvaluie Imparatia lui Dumnezeu si il duc pe om spre aceasta.
Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, pe Muntele Tabor, Hristos le-a aratat oamenilor frumusetea originara a chipului lor, tocmai pentru ca El a fost arhetipul zidirii omului, iar omul a fost creat dupa chipul Sau. Prin aceasta, s-a vadit slava chipului, dar si marea cinste pe care o avem de a fi creati dupa chipul lui Dumnezeu. Originea noastra este nobila, nu umila, pentru ca slavitul Hristos a fost prototipul, dar si artistul plamadirii oamenilor. In mod repetat, in Sfanta Scriptura se spune ca Hristos este noul Adam, Care S-a intrupat pentru a indrepta greseala protoparintelui nostru. Pe vremea cand se afla in Rai, desi era inca neincercat, cel dintai Adam se gasea la treapta iluminarii mintii, deoarece chipul sau era curat si primea razele luminii sfinte. Dar, ca urmare a pacatului, el s-a intunecat si a pierdut asemanarea lui Dumnezeu, fara insa a fi lipsit in totalitate de chipul de mai inainte.Potrivit Traditiei patristice, chipul lui Adam s-a innegrit, adica s-a intunecat, fara a se pierde cu totul, dar prin intruparea lui Hristos si prin indumnezeirea firii omenesti Adam a recapatat slava anterioara, urcand chiar mai sus.
Astfel, pe Muntele Tabor, Hristos a aratat care a fost prototipul zidirii omului si in ce stare se afla primul Adam in Rai, inainte de cadere.Desigur, spunem toate acestea in mod conventional, pentru ca, dupa cum invata Sfantul Nicodim Aghioritul, stralucirea lui Hristos schimbat la fata era mai sfanta si mai puternica decat stralucirea lui Adam de pe vremea cand se afla in Rai. Acest lucru a avut doua motivatii. Prima motivatie a fost ca Dumnezeul Care l-a creat pe Adam era Dumnezeu prin fiinta, in timp ce Adam era dumnezeu prin impartasire. Lumina lui Dumnezeu izvoraste din fiinta Lui, in vreme ce lumina pe care o avea Adam provenea din impartasirea din har. A doua motivatie a fost ca Hristos a luat fire omeneasca pe care a indumnezeit-o in ipostasul Sau, in vreme ce Adam a fost in comuniune cu Dumnezeu prin har. Aceasta inseamna ca, daca in cazul lui Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostas, in cazul lui Adam si a oricarui alt om indumnezeit, firea omeneasca se uneste cu Dumnezeu in har, nu in ipostas, pentru ca unirea in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca a avut loc numai in Hristos.
Pentru a se intelege mai bine acest lucru, trebuie sa spunem ca, asa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin, exista trei feluri de unire. Prima este unirea in fiinta, care are loc intre Persoanele Sfintei Treimi a doua este unirea in ipostas, care s-a petrecut in cazul lui Hristos, o data cu intruparea Sa, Hristos fiind singurul Dumnezeu-Om; iar a treia este unirea in har si se petrece cu oamenii indumnezeiti, care nu se unesc cu Dumnezeu in fiinta, pentru ca acest lucru are loc numai intre Persoanele Sfintei Treimi, si nici in ipostas, pentru ca Dumnezeul-Om este unul singur, ci se unesc prin impartasirea din har. De aceea, sfintii nu se numesc dumnezei-oameni, fie si in har, ci dumnezei prin har sau oameni indumnezeiti.
Cu toate acestea, Hristos schimbat la fata a aratat slava arhetipului zidirii noastre. Insa originalul are o mai mare valoare, la fel cum, in cazul statuilor, cea mai mare valoare o are originalul, iar copiile sunt de o mai mica importanta, pentru ca oricine poate sa le faca. Prin bunavointa lui Dumnezeu, Schimbarea la Fata a lui Hristos arata obarsia omului, dar si scopul catre care acesta trebuie sa tinda.
Chiar daca este zidita, lumina fizica reprezinta singura realitate de pe pamant care poate reda slava si stralucirea Dumnezeirii. Chipul lui Hristos stralucea ca un soare, iar imbracamintea Lui s-a facut alba ca lumina, pentru ca in acest fel, omul sa poata intelege slava Dumnezeirii. Nu exista nici o alta realitate pamanteasca care sa exprime acest lucru.
Se cunoaste faptul ca Dumnezeu este si Se numeste Lumina, pentru ca acest lucru a fost revelat de Insusi Hristos, Care a spus: “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), dar si pentru ca cei care s-au invrednicit mai apoi sa Il vada, au afirmat ca El era ca o lumina stralucitoare. Dupa cum noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur, Evanghelistul a spus ca infatisarea lui Hristos stralucea ca soarele pentru ca nu exista nici o alta imagine care sa prezinte mai bine stralucirea chipului lui Hristos din acel moment.
Imaginea soarelui dezvaluie inca un adevar teologic, pe care il prezinta Sfantul Grigorie Palama. El precizeaza ca intre lumina si soare exista o diferenta. Dupa cum stim din Vechiul Testament, Dumnezeu a facut lumina in prima zi a creatiei, iar in a patra zi, a facut soarele si i-a dat lumina. Asadar, lumina a fost inainte-creata, iar in discul soarelui ea a stralucit in cea de-a patra zi. Prin analogie, acest lucru se observa si in cazul lui Hristos. Lumina lui Dumnezeu a fost si este fara inceput, adica nu a existat timp in care ea sa nu fi existat. Mai tarziu, atunci cand a avut loc intruparea, firea omeneasca a fost luminata, pentru ca a luat in ea plinatatea Dumnezeirii. Asadar, Dumnezeu a fost lumina dintotdeauna, iar atunci cand a avut loc intruparea, trupul pe care l-a luat a devenit si el izvor al luminii necreate.
Exista insa o diferenta enorma intre lumina Dumnezeirii si lumina soarelui, tot atata cata exista intre nezidit si zidit. Ziditul are un inceput al existentei sale si ar trebui sa aiba si un sfarsit, dar Dumnezeu vrea ca el sa nu aiba sfarsit. In plus, ziditul sufera schimbari si alterari. Neziditul nu are nici inceput si nici sfarsit si, desigur, nu sufera nici modificari si nici alterari. De aceea, pentru a desemna neziditul, putem folosi realitati fizice numai in mod conventional. Sfantul Evanghelist scrie: “si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17,2). Chipul Sau nu s-a facut soare, ci ca soarele.
Sfantul Nicodim Aghioritul noteaza diferenta dintre stralucirea soarelui fizic si stralucirea soarelui dreptatii. Deoarece este supusa legilor timpului, lumina soarelui fizic ajunge la ochii omului o data cu scurgerea timpului, adica nu toata dintr-o data, in masa, ci putin cate putin. Ea variaza de la revarsatul zorilor spre rasaritul soarelui, de la rasaritul soarelui spre miezul zilei si de la miezul zilei spre apus. Asadar, revarsarea luminii variaza, ea oferindu-se in functie de diferitele momente ale zilei. Insa, in cazul luminii vazute de ucenici pe Muntele Tabor, nu s-a petrecut acelasi lucru. Deoarece lumina dreptatii este nezidita si deasupra timpului, ea nu i-a luminat pe Apostoli „putin cate putin, progresiv si prin transfer, ci direct, toata la un loc”.
In functie de starea duhovniceasca a omului, lumina lui Dumnezeu lucreaza in doua feluri: luminator si mistuitor. Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, carbunele este alcatuit atat din partea pamanteasca si materiala, care se face cenusa, cat si partea care inseamna lumina si flacara. De aceea, in unele cazuri arde, iar in altele, lumineaza. Acest lucru se petrece si cu lumina lui Dumnezeu din firea omeneasca a Cuvantului. Hristos Se aseamana cu carbunele aprins, pentru ca are atat fire omeneasca, materiala, cat si lumina Dumnezeirii. Insa cu El se petrece un lucru diferit fata de fenomenul suferit de carbune, care nu ii lumineaza pe acei aflati la departare si ii arde pe cei care sunt aproape, caci El Se face lumina pentru oamenii curatiti de pacate si foc pentru cei care sunt necurati.
Cu aceasta ocazie, trebuie sa mai analizam o frumoasa observatie a Sfantului Vasile cel Mare in legatura cu intruparea lui Hristos. Folosind ca exemplu fierul inrosit in foc, el spune ca focul nu vine in fier prin deplasare, ci prin transmitere. Aceasta inseamna ca focul nu se deplaseaza catre fier ci, ramanand in locul sau, ii transmite acestuia puterile si energiile sale, astfel incat, pe de o parte, ca urmare a acestui transfer, focul nu se micsoreaza, iar pe de alta parte, el umple intreg fierul. Prin analogie, acelasi lucru s-a petrecut si la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Dumnezeu nu S-a miscat din Sine, adica nu S-a deplasat spatial, ci a binevoit catre neamul omenesc, inaltandu-Şi cort in noi fara a inceta sa Se afle in ceruri. In imnele inchinate Nascatoarei de Dumnezeu, acest lucru este redat in chip minunat: „Bunavoire dumnezeiasca a fost, iar nu mutare din loc”.
Sfantul Evanghelist Matei spune: si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Dincolo de aspectele pe care le-am accentuat pana aici, trebuie sa ne extindem analiza si sa mai subliniem cateva-adevaruri teologice in legatura cu stralucirea chipului lui Hristos.Lumina lui Dumnezeu este de dinainte de veac si deasupra timpului, dar pe Tabor, din dragostea nespusa a lui Dumnezeu pentru oameni, ea a luat forma pe trupul omenesc „ca pe discul soarelui”. In ciuda stralucirii si a descrierii sale pe chipul lui Hristos, lumina „este neamestecata si neamestecat le implineste pe toate si ramane nedescrisa chiar si atunci cand este descrisa” (Sfantul Nicodim Aghioritul). Aceasta este marea taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvantul, a Schimbarii Sale la Fata, dar si a indumnezeirii omului.
Pentru a nu se face nici o confuzie intre lumina zidita a soarelui si Lumina nezidita a Dumnezeirii, de multe ori, pentru desemnarea luminii necreate, Sfintii Parinti folosesc sintagma „intunericul de deasupra luminii”. Cu adevarat, Dumnezeu este lumina, asa cum L-au vazut sfintii, dar pentru a reda vederea superioara si pentru a se evita corelatia cu alte lumini care sunt create, aceasta lumina se numeste si intuneric de deasupra luminii. In acest cadru, trebuie sa analizam teologia catafatica (pozitiva) si cea apofatica (negativa). Teologia catafatica, ce Il desemneaza pe Dumnezeu prin energiile Sale si prin rezultatele acestor energii, Il caracterizeaza pe Acesta ca fiind lumina adevarata, inaccesibila si absoluta. Teologia apofatica Il numeste pe Dumnezeu „supralumina” si spune ca El este deasupra oricarui nume si deasupra substantei. Astfel, aceasta din urma teologie nu conduce spre agnosticism si nici nu sfarseste intr-un misticism neintemeiat, ci evita pericolele rationalismului si ale explicarii Dumnezeirii prin simturi (Sfantul Nicodim Aghioritul). Din toate acestea, intelegem ca fata Domnului a stralucit ca soarele, dar in acelasi timp, a stralucit si deasupra soarelui, ceea ce inseamna ca a stralucit in chip inexprimabil si deasupra intelegerii sau a ratiunii. Formularile Sfintilor Parinti exprima cel mai bine aceasta realitate. Ei spun cu ucenicii lui Hristos si cei indumnezeiti din decursul veacurilor Il vad pe Dumnezeu fara sa Il vada, Il aud fara sa Il auda, se impartasesc din El fara sa se impartaseasca si Il inteleg fara sa Il inteleaga.
Prin urmare, stralucirea lui Hristos de pe Tabor si revelarea slavei Sale catre oamenii indumnezeiti din fiecare epoca nu reprezinta evenimente ale simturilor, ci lucruri tainice, care inseamna vadirea in chip nespus a slavei lui Dumnezeu.
In momentul Schimbarii la Fata de pe Muntele Tabor, Dumnezeul Treimic S-a revelat in acelasi fel in care S-a descoperit pe Sine si in ceasul Botezului lui Hristos. Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care a primit intruparea, a stralucit in fata ucenicilor si le-a aratat slava Dumnezeirii Sale. Tatal a adeverit ca Acela era Fiul Sau iubit, iar Sfantul Duh a fost norul luminos care i-a acoperit pe ucenici.Dumnezeul Treimic este lumina, pentru ca lumina este stralucirea Dumnezeirii si vederea harului Dumnezeului Treimic. In troparele Bisericii se canta:„lumina este Tatal, lumina este Cuvantul, lumina si Sfantul Duh”.
Chipul lui Hristos a stralucit ca soarele, vocea Tatalui a fost o vedere puternica a luminii, iar norul, care infatisa prezenta Duhului Sfant, era si el luminos. De aceea, dupa cum spuna Sfantul Grigorie Palama, in acel moment, ucenicii nu au putut sa reziste si au cazut la pamant. Toate acestea exprima slava Dumnezeirii.
In punctul culminant al vederii de Dumnezeu, s-a auzit vocea Tatalui: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 17,5). Atunci cand am analizat Botezul lui Hristos, am vazut semnificatia acestei adeveriri a Tatalui. In analiza de fata, vom prezenta punctul de vedere al Sfantului Ioan Gura de Aur, care spune ca Tatal Isi arata marea Sa dragoste pentru Fiul Sau dupa fire, Cel Unul Nascut. Dragostea Tatalui este tripla, mai intai pentru ca Hristos este Fiu, iar fiecare parinte isi iubeste copilul, in al doilea rand, pentru ca El este iubit si, in al treilea rand, pentru ca a binevoit in El.
Vocea Tatalui a aratat si faptul ca, pe langa vaz, pe Muntele Tabor exista si auz. In realitate, dupa cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog, in timpul vederii de Dumnezeu si al revelarii Sale, toate simturile omului se fac unul singur, adica se unesc. De aceea, vederea este auz, auzul este vedere, iar vederea si auzul sunt gust si pipait etc. Cu toate acestea, in timpul contemplarii lui Dumnezeu, omul nu este dezintegrat, pentru ca dezintegrarea este trasatura caracteristica fiintei umane cazute. Atunci cand ajunge la vederea de Dumnezeul omul Il vede pe Creator prin propria sa indumnezeire.
Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, de obicei, vederea este mai demna de crezare decat auzul. Mai intai omul aude ceva dupa care urmeaza vederea. Insa in acest caz, se petrece contrariul. Ucenicii au vazut slava lui Dumnezeu, dupa care, prin intermediul auzului, a urmat confirmarea.
Explicand acest lucru, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca de aici se vadeste diferenta dintre Vechiul si Noul Testament. De obicei, in Vechiul Testament, revelatiile veneau mai ales prin auz, de vreme ce proorocii dezvaluiau cele viitoare prin preziceri si profetii. In mod obisnuit, oamenii auzeau mai intai despre Dumnezeu, dupa care Il vedeau, asa cum, de altfel, marturiseste si Dreptul Iov: “Din spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut” (Iov 42, 5). In Noul Testament, insa, se petrece contrariul. De obicei, mai intai este vederea, dupa care urmeaza auzul. Acest fapt este firesc pentru ca in Vechiul Testament, venirea lui Mesia era ascunsa, dar atunci cand Fiul lui Dumnezeu a venit in trup, mai intai a fost vazul, pentru ca El a fost vazut, dupa care a urmat confirmarea. Lucrul acesta se petrece si in viata bisericeasca si duhovniceasca. Atunci cand ne aflam in stadiul curatirii, care aminteste in fond de modul de viata legat de Legea Vechiului Testament, Il cunoastem pe Dumnezeu doar din auzite. Insa cand ajungem la iluminarea mintii si la indumnezeire, prin viata petrecuta in taine si in impartasirea din energiile iluminatoare si indumnezeitoare ale Creatorului, atunci Il vedem pe Dumnezeu.
Toate aceste consideratii sunt spuse in mod conventional si in contextul creat de faptul ca, atunci cand omul ajunge la indumnezeire, puterile sale psihosomatice se unesc. Vocea Tatalui vine din norul luminos, lucru care arata ca Tatal este de o fiinta cu Sfantul Duh, dar si ca cele trei sfinte ipostasuri sunt de o fiinta. Aratarea norului luminos se leaga si de adevarul revelator ca Hristos a fost Acela Care a indrumat poporul lui Dumnezeu in Vechiul Testament.
In cartea Iesirii, se spune ca Dumnezeu conducea poporul israelit in drumul sau din pamantul Egiptului spre pamantul fagaduintei, luminandu-l noaptea cu foc si acoperindu-l cu un nor in timpul zilei:“Iar Domnul mergea inaintea lor: ziua in stalp de nor, aratandu-le calea, iar noaptea in stalp de foc”(Iesirea 13,21).
Pe Muntele Tabor, au fost prezente atat lumina cat si norul. Lumina era Hristos, pentru ca Ii stralucea chipul ca soarele, iar norul era prezenta Duhului Sfant. Din acest adevar nu trebuie sa se inteleaga ca lucrarea Fiului a fost diferita de lucrarea Preasfantului Duh sau ca iconomia Fiului era separata de iconomia Duhului Sfant. De altfel, se stie faptul ca zidirea si rezidirea omului reprezinta lucrarea comuna a Dumnezeului Treimic.
In concluzie, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca pe Tabor, S-a aratat si S-a revelat Dumnezeul Treimic. Viata bisericeasca si duhovniceasca inseamna impartasirea din harul nezidit al lui Dumnezeu prin firea omeneasca a Cuvantului. Atunci cand ne impartasim cu preacuratele Taine, ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos si din energiile Dumnezeului Treimic.
In afara de Dumnezeul Treimic, pe Muntele Tabor se mai aflau cinci persoane. Langa Hristos erau doua persoane proeminente din Vechiul Testament – Profetul Moise si Profetul Ilie – precum si trei ucenici: Petru, Iacov si Ioan. Primii sunt reprezentanti ai Vechiului Testament, mai precis, unul al Legii (Moise), iar celalalt al profetilor (Ilie), in vreme ce Apostolii sunt reprezentanti ai Noului Testament. Ucenicii stiau din cel putin doua motive ca persoanele din Vechiul Testament care s-au aratat erau Moise si llie.
In primul rand, aceasta cunoastere venea prin harul lui Dumnezeu, fiindca ucenicii i-au vazut pe barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament tocmai pentru ca se aflau in lumina lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, lumina lui Dumnezeu dezvaluie toate cele viitoare si cu atat mai mult pe cele prezente. In al doilea rand, Apostolii i-au recunoscut pe cei doi oameni vazatori de Dumnezeu ai Vechiului Testament din discutia avuta de acestia cu Hristos. Sfantul Evanghelist scrie: “Şi iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 3). Cuvintele Sfantului Evanghelist Luca sunt graitoare, deoarece prezinta continutul discutiei:Şi iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si llie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l primeasca in Ierusalim” (Luca 9,30-31). Barbatii din Vechiul Testament care s-au aratat in acel ceas vorbeau despre Patimile lui Hristos. Pentru ca Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul rugaciunii – deoarece Sfantul Evanghelist Luca spune: “Şi pe cand Se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul” (Luca 9, 29) – iar discutia cu Hristos a celor doi barbati se referea la Patimi, ajungem la concluzia ca aceste fapte sunt strans legate de rugaciunea Domnului de pe Ghetsimani, in care cerea sa fie izbavit de paharul amar al mortii.
Cuviosul Teofilact spune caucenicii au inteles cine erau cei doi profeti din cuvintele pe care acestia le-au adresat lui Hristos, cuvinte care, probabil, aveau legatura cu cele proorocite de ei in timpul vietii. Se poate ca Moise sa fi spus:„Tu esti Cel ale Carui Patimi le-am vestit; injunghie mielul si savarseste Pastile”,in vreme ce Ilie ar fi adaugat:„Tu esti Cel a Carui Inviere am vestit-o in chipul fiului vaduvei”. Moise vorbea despre preinchipuirea Patimilor lui Hristos, adica a Pastelui crestin, in vreme ce Ilie vorbea despre Invierea lui Hristos.
Din Traditia patristica, se cunoaste faptul ca numai cei care se afla la treapta vederii de Dumnezeu se impartasesc din harul indumnezeitor al Domnului, pentru ca descoperirea lui Dumnezeu catre oamenii necurati inseamna iad si osandire. Asadar, Moise si Ilie s-au aratat in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos nu numai pentru ca erau reprezentanti ai Legii si ai proorocilor Vechiului Testament, dar mai ales pentru ca amandoi au fost vazatori de Dumnezeu in timpul vietii lor. Pe muntele Sinai, Moise a vazut slava Cuvantului neintrupat, adica a Celui care i-a dat Legea sau Vechiul Testament. Dar si inainte de aceasta, Moise a mai avut o uimitoare vedere de Dumnezeu, care preinchipuia intruparea Cuvantului, sub forma rugului care ardea fara a se mistui. Alta data, intr-un moment greu al vietii sale, Moise I-a cerut lui Dumnezeu sa Se arate pe Sine ca sa fie vazut. Dumnezeu i-a spus ca Se va arata, dar pentru aceasta, Moise trebuia sa mearga la o stanca. Şi trecand Dumnezeu, l-a ascuns in scobitura stancii ca sa nu-I vada chipul, ci numai spatele (Iesirea 33, 12-23). Aceasta revelatie preinchipuie intruparea lui Dumnezeu Cuvantul.
Dar si Profetul Ilie s-a invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat ca o adiere de vant lin. Asadar, aratarea lui Dumnezeu catre Ilie nu s-a facut sub forma vantului, a cutremurului sau a focului, ci in chip de vant lin. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul. Auzind vocea ce venea din adierea de vant, Profetul Ilie si-a acoperit chipul cu mantia si a iesit si a stat la gura pesterii (III Regi 19, 11-13). Aceasta vedere de Dumnezeu a fost legata de intruparea Cuvantului, Dumnezeu aratandu-Şi astfel iubirea Sa de oameni.
Exista totusi o mare diferenta intre vederea de Dumnezeu pe care au avut-o profetii pe vremea cand traiau si cea de pe Tabor. In timpul vietii lor, profetii L-au vazut pe Dumnezeu neintrupat si de aceea, s-au ascuns in stanca sau in pestera, in vreme ce acum, ei Il vad pe Cuvantul intrupat. Odinioara, pe Sinai, focul ardea pana la cer si era negura, nor, furtuna si o voce puternica (Deuteronomul 4, 11-12), lucruri care apartin Vechiului Testament, in vreme ce pe Tabor toate erau stralucitoare si pline de lumina neapropiata a Dumnezeirii, semn ca lumina aceasta era mai presus de Legea Vechiului Testament.
Cuviosul Teofilact prezinta foarte expresiv motivele pentru care barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament si-au facut aparitia: mai intai, pentru a se dovedi faptul ca Hristos este Stapanul Legii si al proorocilor; in al doilea rand, pentru a se arata ca El este stapanul celor vii si al celor morti, fiindca Moise era invatator de lege si a murit, iar Ilie era profet si traia inca, el fiind rapit la cer intr-un car; in al treilea rand, pentru a se dovedi fara putinta de tagada ca Hristos nu era nici impotriva Legii, nici a lui Dumnezeu, fiindca, altfel, acesti mari vazatori de Dumnezeu nu ar fi vorbit cu El; in al patrulea rand, pentru a elimina banuiala multora ca El ar fi Ilie, pe care il asteptau iudeii, sau vreun alt profet si in al cincilea rand, pentru a-i invata pe ucenici sa fie asemenea acestor mari barbati, adica blanzi ca Moise si ravnitori, neinduplecati si grabnici in a-si pune viata in primejdie pentru adevar atunci cand este nevoie, la fel ca Profetul llie. Profetii Moise si Ilie stateau langa Hristos cu evlavie si cuviinta. In canonul praznicului Schimbarii la Fata, Sfantul Cosma Melodul scrie: „cu sfintita cuviinta stand Moise si Ilie in Muntele Taborului si chipul dumnezeiestii fete luminat vazandu-l, pe Hristos in parinteasca slava stralucind…”pe Muntele Tabor, profetii il vedeau pe Dumnezeu Cuvantul intrupat si, in vederea de Dumnezeu, au cunoscut ca El este Unul-Nascut Fiul lui Dumnezeu, Care avea caracterul ipostasului Tatalui, adica slava lui Dumnezeu Tatal, si, de aceea, ei stateau in fata lui Hristos cu sfintita cuviinta si cu supunere de rob.
Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, in Vechiul Testament, Moise statea ca un arhiereu intre Or si Aaron, pentru ca poporul israelit sa invinga, iar Ilie, ca arhiereu al lui Dumnezeu, i-a ucis pe preotii lui Baal si a adus ardere de tot Domnului. Acesti doi arhierei ai lui Dumnezeu stau acum pe Tabor, ca preoti si ca robi, avand in mijloc pe Marele Arhiereu Hristos, Care Se pregateste pentru marea jertfa.
Cuvintele sfintita cuviinta si supunere de rob amintesc de marea diferenta care a existat si care exista intre Hristos si profeti. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos ii indumnezeieste pe oameni, pentru ca El este dupa fire Fiu al lui Dumnezeu, in vreme ce profetii sunt indumnezeiti, adica devin dumnezei prin impartasire. Cu alte cuvinte, Hristos este un soare cu lumina proprie, in vreme ce profetii sunt astri primitori de lumina.
In continuare, trebuie sa mai notam un amanunt care exprima un adevar profund si nu mai putin important. Sfantul Evanghelist Luca spune: “si cand a trecut glasul (Tatalui), S-a aflat Iisus singur” (Luca 9,36). Adica atunci cand nu s-a mai auzit vocea, au disparut si cei doi profeti din Vechiul Testament, iar Hristos a ramas singur. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru s-a petrecut spre a se crede ca vocea s-a auzit pentru Hristos, nu pentru Moise si Ilie. Nu trebuia sa se faca nici o confuzie intre aceste persoane, pentru ca Hristos este centrul celor ceresti si al celor pamantesti.
La marele eveniment al Schimbarii la Fata a lui Hristos au fost prezenti doar trei ucenici, adica Petru, Iacov si Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos pentru a fi martori si ai altor momente importante, precum invierea fiicei lui Iair sau rugaciunea de pe Ghetsimani. Alegerea aceasta nu poate fi considerata partinire, pentru ca lui Hristos nu-I putem atribui predispozitii omenesti si tendinte patimase. Motivatia acestei alegeri este profund teologica. Ştim foarte bine ca, pentru cei pregatiti de vederea lui Dumnezeu, aratarea lui Dumnezeu inseamna Raiul, iar pentru cei necuratiti sau nepregatiti, ea este Iadul. De aceea, pentru a primi revelatia lui Dumnezeu ca vedere, si nu ca osanda, omul trebuie sa se gaseasca intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare. Se pare asadar, ca cei trei ucenici erau mai pregatiti pentru primirea revelatiei lui Dumnezeu. Pentru ceilalti, aceste lucruri trebuiau sa ramana ascunse pana dupa Invierea lui Hristos.
Cei trei ucenici aveau cateva calitati care ii faceau potriviti pentru a fi de fata la aceasta descoperire. Cu totii erau deasupra celorlalti ucenici (Sfantul Ioan Gura de Aur). Acest lucru se vadeste din faptul ca Petru Il iubea mult (foarte) pe Hristos prin caldura credintei sale, Ioan era iubit mult (foarte) de Hristos pentru multimea virtutilor pe care le avea, iar Iacov era foarte sever cu iudeii, drept care a si fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul). Cel putin doi din cei trei ucenici care au fost pe Tabor in acel ceas infricosator au dat marturia celor petrecute. Intr-o epistola de-a sa, Sfantul Apostol Petru scrie:“pentru ca noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Referindu-se la vocea Tatalui, el adauga: si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer, pe cand eram cu Domnul in muntele cel sfant” (II Petru 1,16-20).
Dar si Sfantul Evanghelist Ioan scrie in Epistola sa soborniceasca: “Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochi nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii - si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua “(I Ioan 1, 1-2).
Dincolo de orice, textele scrise de Sfintii Apostoli sunt o dovada a sfintei purtari de grija a lui Dumnezeu si raze din lumina experientei avute de acestia pe Muntele Tabor si in ziua Cincizecimii. Vazandu-L pe Hristos schimbat la Fata, cei trei ucenici s-au bucurat, iar Petru a spus:“Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una. In continuare, dupa ce i-a acoperit norul luminos si s-a auzit vocea Tatalui, au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte” (Matei 17,4-6).
Parintii Bisericii (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigorie Palama) spun ca ucenicii au cazut la pamant din cauza luminii puternice. De altfel, este cert faptul ca vocea Tatalui a fost o vedere de Dumnezeu mult mai intensa decat ce au vazut ucenicii mai inainte. Asadar, ei s-au temut de lumina mult mai puternica.
Uneori, in textele liturgice care se refera la acest eveniment, se spune ca ucenicii au simtit frica, iar alteori, ca au simtit bucurie. Dar, asa cum explica Sfintii Parinti, aceasta frica a fost strans legata de bucurie, pentru ca era o frica desavarsita, de fiu, nu o frica de inceput, adica de rob. In acest caz, a fost vorba de bucurie, respect si inchinare in fata marii taine pe care ucenicii s-au invrednicit sa o vada.
Deja am subliniat faptul ca cei doi profeti erau reprezentanti ai Vechiului Testament, in vreme ce apostolii apartineau Noului Testament. De aici se vede limpede ca Hristos este centrul Sfintei Scripturi. Vechiul Testament descrie revelatiile Cuvantului neintrupat si prooroceste intruparea Sa, iar Noul Testament descrie intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Pe langa prezentarea intruparii Cuvantului, Noul Testament ofera marturia ca oamenii se pot impartasi din intrupare, in sensul ca se pot face madulare ale Trupului lui Hristos.
Asadar, punctul central al Sfintei Scripturi este Hristos, Care vine intru slava. De aceea, nu trebuie sa insistam prea mult pe anumite episoade narative, pentru a extrage din ele adevaruri morale, fiindca, desi sunt absolut necesare, acestea ne indeparteaza de mesajul profund al Sfintei Scripturi. Pentru ca Hristos – Cuvantul neintrupat si intrupat - este centrul Sfintei Scripturi, iar Biserica este Trupul lui Hristos, Sfanta Scriptura poate fi talcuita fara greseala numai de Biserica si de cei care traiesc in atmosfera vazatoare de Dumnezeu a Bisericii. Doar oamenii indumnezeiti, care sunt madularele vii ale lui Hristos, pot talcui Sfanta Scriptura.
Dupa cum spune Sfantul Evanghelist Matei, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos,“a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Sfantul Evanghelist Marcu ne ofera mai multe amanunte, spunand:“si S-a schimbat la fata inaintea lor si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul” (Marcu 9, 2-3).
In vreme ce chipul lui Hristos stralucea ca soarele, hainele Sale s-au inalbit si pareau ca de zapada. Nici un vopsitor nu putea sa le inalbeasca pe cat se facusera ele de albe. Sfantul Grigorie Palama ne invata ca vesmintele stralucitoare reprezinta literele cuvantului lui Dumnezeu, care sunt luminoase pentru cei care vad duhovniceste ceea ce este duhovnicesc. Dimpotriva, oamenii care gandesc rational nu pot sa le explice si nici sa le inteleaga, pentru ca ele pot fi explicate numai de catre vazatorii de Dumnezeu. Aceasta inseamna ca numai cei indumnezeiti pot intelege cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul celor indumnezeiti.
Sfantul Maxim Marturisitorul invata acelasi lucru. El spune ca duhul legii este sufletul, iar litera legii este trupul si imbracamintea. Fara a dispretui vesmintele si trupul, adica litera, trebuie sa inaintam spre duh, adica spre suflet. Prin urmare, atunci cand studiem Sfanta Scriptura, este nevoia de multa atentie, astfel incat, pe de o parte, sa nu dispretuim vesmintele ei, iar pe de alta parte, vesmintele sa nu se faca pretext pentru a nu vedea chipul luminos al scrierii.
Este important de subliniat faptul ca, pe Muntele Tabor, ca in general in toata viata lui Hristos, Trupul Sau s-a facut izvor al harului nezidit al lui Dumnezeu, datorita unirii in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca. Inainte de intrupare, numai sfintele ipostasuri izvorau harul nezidit; acum insa, firea omeneasca in Persoana Cuvantului se face si ea izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos a stralucit ca soarele.
Sfintii Parinti spun ca, devenind izvor al harului nezidit, trupul luat de Hristos s-a facut asemenea lui Dumnezeu. Prin analogie, un exemplu in acest sens este soarele fizic. Lumina a existat din prima zi a creatiei, dar soarele s-a facut izvor al luminii in cea de-a patra zi, atunci cand s-a unit cu lumina. Asadar, Trupul lui Hristos este asemenea lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie Teologul spune:„prin luarea trupului de catre Hristos, acesta s-a indumnezeit si s-a facut asemenea Celui uns, si as zice chiar asemenea lui Dumnezeu”. Acest lucru este afirmat si in textele sfintelor sinoade si in cele liturgice.
In ciuda faptului ca trupul s-a indumnezeit si ca este si se numeste asemenea lui Dumnezeu, el nu depaseste granitele firii omenesti pentru a se transforma in Dumnezeire. Contrariul este sustinut de monofiziti, care spun ca firea omeneasca a fost absorbita de firea dumnezeiasca. Dar adevarul este ca, desi s-a indumnezeit, trupul a ramas neschimbat si nu si-a eliminat trasaturile firesti si nici asa-numitele patimi nepacatoase, pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunavoie. Asadar, chiar dupa ce firea omeneasca a fost indumnezeita, ea a pastrat partea patimitoare, stricacioasa si muritoare. Desigur, putem spune acest lucru numai despre timpul de dinainte de Inviere, pentru ca dupa Inviere Hristos a indepartat partea stricacioasa si muritoare si toate asa-numitele patimi nepacatoase. Cele necesare in legatura cu aceasta tema vor fi spuse atunci cand vom vorbi despre Invierea lui Hristos.
Faptul ca Trupul lui Hristos s-a facut izvor al harului nezidit are consecinte uimitoare in viata bisericeasca, pentru ca ne permite sa ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos. Prin Sfanta Impartasanie, omul nu ia harul lui Dumnezeu in mod abstract, ci primeste Trupul lui Hristos, care este asemenea lui Dumnezeu pentru ca izvoraste harul nezidit . Desigur, prin aceasta se subintelege ca nu fiecare crestin care se impartaseste, este sfintit, ci numai acela care s-a pregatit , si este madular viu si adevarat al Bisericii, adica al Trupului lui Hristos. Sfanta Impartasanie lucreaza in functie de starea duhovniceasca a omului.
Talcuind evenimentul sfintei Schimbari la Fata, putem observa diferitele grade de impartasire din slava lui Dumnezeu. Datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, trupul pe care l-a luat Hristos s-a facut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu si de aceea chipul Ii stralucea ca soarele. Aceasta inseamna ca Hristos i-a indumnezeit si ii indumnezeieste pe ucenicii Sai si pe toti oamenii care sunt vrednici de a se impartasi din energiile Sale indumnezeitoare. Asadar, prin harul si prin bunavointa lui Dumnezeu, oamenii se impartasesc din energiile indumnezeitoare ale lui Dumnezeu. Dar si vesmintele lui Hristos straluceau in slava lui Dumnezeu, adica s-a veselit intreaga zidire. Intr-un tropar, Cuviosul Cosma Melodul spune ca lumina neapropiata a lui Dumnezeu care s-a aratat pe Muntele Tabor „a veselit zidirea si pe oameni i-a indumnezeit”. Cu alte cuvintea zidirea se lumineaza si se veseleste, dar numai oamenii se indumnezeiesc.
Asadar, intreaga creatie se impartaseste din slava lui Dumnezeu, insa in mod diferit. Nu se poate vorbi despre indumnezeirea zidirii, ci despre sfintirea zidirii si despre indumnezeirea firii omenesti. Nu putem considera zidirea si omul cu aceeasi masura, pentru ca omul este rational, in vreme ce zidirea este nerationala. Omul reprezinta incununarea intregii creatii. El este microcosmosul in macrocosmos.
Schimbarea la Fata a lui Hristos arata cine este si ce este Biserica, dar si care este scopul ei. De Biserica apartin profetii, apostolii si toti cei care primesc teologia revelatoare a acestora, luptandu-se pentru a avea cu totii acelasi scop. Desigur, exista multe trepte ale impartasirii din har, dar omul trebuie sa se gaseasca cel putin in stadiul curatirii.
De aici se vadeste si telul cel mai important al Bisericii, care este indrumarea omului spre indumnezeire, adica spre vederea luminii necreate. Intreaga lucrare a pastorilor tinteste spre acest scop inalt. Asadar, indumnezeirea nu este un lux, ci reprezinta lucrarea tainica si scopul fundamental al vietii crestinesti. Asadar, sfintele Taine si viata ascetica au rolul de a-l indruma pe om spre indumnezeire, dar cand se indeparteaza de acest scop, ele se fac idoli.
Lumina necreata este hrana venita din cer, insemnand trairea Imparatiei lui Dumnezeu prin pregustarea bunatatilor ce vor sa fie. Schimbarea la Fata a aratat ce anume este Imparatia lui Dumnezeu si care va fi starea viitoare. Dumnezeul-Om va fi in mijlocul celor indumnezeiti, care se vor veseli in grade si in forme diferite prin impartasirea din slava lui Dumnezeu. In acest fel, se va pune in lucrare Psalmul lui David:“Dumnezeu a stat in dumnezeiasca adunare si in mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).
Hristos sau, mai bine zis, Dumnezeul Treimic va fi Dumnezeu dupa fire, iar sfintii vor fi dumnezei prin impartasirea din har. Asadar, la fel ca si prezenta noastra in Biserica, Imparatia Cerurilor nu va fi o intrunire de oameni evlaviosi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor dupa dar, al celor cu adevarat „indumnezeiti de Cel care este dupa fire Dumnezeu” (Sfantul Simeon al Tesalonicului).
Toate praznicele imparatesti au caracter hristologic, dar si antropologic si soteriologic, lucru valabil si in cazul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Prin schimbarea Sa la fata, Hristos a vadit indumnezeirea firii omenesti, precum si slava celor care se vor uni cu El. Evenimentul Schimbarii la Fata este un punct de referinta al invataturii soteriologice a Bisericii tocmai pentru ca arata care este scopul existentei omului.
Pentru ca omul sa ajunga la trairea slavei indumnezeirii sale, adica la impartasirea din energiile indumnezeitoare ale Creatorului, trebuie ca el sa treaca etapa curatirii launtrice. Hristos ilumineaza omul in functie de curatia inimii sale. In acest sens, Sfantul Grigorie Teologul spune:„mai intai omul se curata, iar apoi, celui curat i se vorbeste”.
Lumina duhovniceasca lucreaza la fel ca lumina fizica, pentru ca lumineaza gandul curat si inima stralucitoare tot asa cum lumina fizica lumineaza ochii sanatosi ai trupului (Sfantul Nicodim Aghioritul). Referindu-se la Schimbarea la Fata a lui Hristos si la impartasirea din slava sfanta, Sfintii Parinti vorbesc despre urcarea fiecarui om pe muntele vederii de Dumnezeu. Biserica spune mereu: „lumineaza-ne pe noi pacatosii cu lumina Ta vesnica”. Intr-o rugaciune a ceasului intai, simtim nevoia sa Il rugam pe Hristos:„Hristoase, Lumina cea adevarata, Care luminezi si sfintesti pe tot omul care vine in lume, sa se insemneze peste noi lumina Fetei Tale, ca sa vedem intr-insa lumina cea neapropiata”. Este insa nevoie de urcus si de crestere continua. Şi in Biserica vorbim despre evolutia omului, insa nu de la maimuta la om, ci de la om la dumnezeu (prin har). Aceasta teorie „evolutionista” a Bisericii ofera sens vietii si rezolva toate problemele interioare si nelinistile existentiale ale omului. Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca Hristos nu Se arata tuturor in acelasi fel. Celor incepatori, Se arata in chip de rob, iar celor care urca pe muntele vederii de Dumnezeu Se arata „in chip de Dumnezeu”.
Indata ce au vazut slava chipului lui Hristos, cei trei ucenici de pe Muntele Tabor au marturisit [prin glasul lui Petru]:Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei 17, 4).
Talcuind aceasta dorinta a ucenicilor, Sfantul Maxim spune ca cele trei corturi sunt cortul practicii (al faptei), al teoriei (al vederii de Dumnezeu) si al teologiei (al grairii de Dumnezeu). Chipul primului cort (al practicii) era Ilie, ca om plin de barbatie si de cumintenie, chipul celui de-al doilea (al teoriei) era Moise, ca invatator de lege si ca indreptator, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Imparatul Hristos, pentru ca era desavarsit in toate.
Din aceasta analiza interpretativa se vadesc cele trei trepte ale vietii duhovnicesti care alcatuiesc urcusul sufletesc al omului pe Muntele Tabor. Acestea sunt: curatirea, iluminarea si indumnezeirea. Asadar, nu este vorba despre un urcus spatial, ci despre o crestere interioara. Daca analizam cu atentie toata viata bisericeasca si invatatura soteriologica a Sfintilor Parinti, vom constata ca se vorbeste in permanenta despre aceste trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt in legatura cu diferitele grade de impartasire a omului din harul lui Dumnezeu. Daca viata duhovniceasca nu este caracterizata de aceasta crestere, ea devine idolatra si sclava a moralei.
Schimbarea la Fata a lui Hristos ne arata ce anume este teologia ortodoxa. Din invatatura Bisericii cunoastem ca teologia nu este reprezentata de gandire si de cunostinte rationale, ci de impartasirea din harul indumnezeitor, care inseamna vederea Luminii necreate si, desigur, indumnezeirea omului. Atunci cand vorbim despre teologie, prin ea intelegem experienta (practica) si vederea de Dumnezeu (teoria). In concluzie, trebuie spus ca Schimbarea la Fata a Domnului constituie un eveniment central din viata lui Hristos, dar si un moment fundamental din viata omului. De aceea, acest eveniment nu poate fi analizat prin ganduri frumoase si morale sau prin exaltare sentimentala, ci numai in limitele teologiei ortodoxe. De altfel, traind in Biserica, nu cautam pur si simplu sa devenim oameni mai buni, ci sa ne facem dumnezei dupa har. La aceasta inaltime ne cheama viata bisericeasca si teologia ortodoxa.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008

sursa : www.razboiintrucuvant.ro

TROPARUL SCHIMBARII LA FATA A DOMNULUI