Reunificarea frăţească de la 1948 (revenirea greco-catolicilor la Biserica Mamă)

Unirea politică a tuturor românilor la 1 Decembrie 1918 ar fi trebuit să aducă după sine şi unirea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc, ca urmare firească a luptelor şi jertfelor făcute împreună pentru apărarea fiinţei naţionale şi a tezaurului cultural românesc. Această mult dorita unire religioasă, de care s-a vorbit întâia oară la Adunarea Naţională de la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, părea să fie oarecum uşurată şi de vacantarea ivită la scaunele mitropolitane româneşti de la Bucureşti, Sibiu şi Blaj, precum şi de faptul că se recunoştea, aproape fătiş, de o parte şi de alta, că dezbinarea religioasă se făcuse printr-un act politic şi ca atare, tot printr-un act politic putea să fie ştearsă. Statul român nu se putea însă amesteca de-a dreptul în această problemă, fără să nu fie învinovatit de intoleranţa religioasă, din partea puterilor străine.

O problemă grea creată după formarea României Mari era problema reorganizării Bisericii Romano-Catolice din România, formată din cetăţeni de alte nationalitaţi. Un sprijin mare, în această direcţie, i-a acordat Bisericii Romano-Catolice însuşi suveranul României de atunci, regele Ferdinand, care a dat acestei Biserici privilegii pe care nu le avea în nici o altă ţară. În 1927 s-a încheiat, în secret, la Roma, Concordatul cu Vaticanul, semnat de Vasile Goldiş, liberal în guvernul lui I.G.Duca, care după doi ani de presiuni diplomatice, a fost votat de parlamentul României sub guvernarea lui Iuliu Maniu în 1929, cu toată opoziţia, în senat, a episcopilor ortodocşi. Concordatul fiind considerat un monument al trădării naţionale întrucât el scotea Biserica Catolică de sub orice control al statului. Ea devenea proprietara unor averi uriaşe asupra cărora statul ungar le dăduse doar uzufructul, averi care acum trebuiau să revină statului român ca succesor de drept al acestor bunuri.

Aceste averi uriaşe au dat putere Bisericii Catolice să facă o politică şi educaţie necontrolată, chiar din afara ţării, de la Vatican. În acelaşi timp, i s-a creat Bisericii Catolice din România o situaţie de stat în stat, care ştirbea suveranitatea statului român şi punea în stare de inferioritate Biserica Ortodoxă Română. Prin Concordat a fost nedreptăţită şi Biserica Greco-Catolică care acum nu mai era o Biserică autonomă şi nici o Biserică de rit oriental unită cu Roma, ci degradată pur si simplu la un rit oarecare al Bisericii catolice. Biserica Unită era în felul acesta încorsetată catolicismului maghiarizant din Transilvania.

În asemenea condiţii ivite după concordat, unificarea celor două strane româneşti din Transilvania intr-un singur organism bisericesc nu se putea face decât printr-o înţelegere fratească, prin revenirea la sânul ortodoxiei a credincioşilor răzleţiţi de vitregia vremurilor şi de uneltirile catolice ale Romei.

Dar din păcate episcopii greco-catolici s-au lăsat asimilaţi şi făceau totul pentru catolicizarea românilor. Sunt opinii care spun că după formarea statului naţional unitar român, Biserica greco-catolică a rămas un pericol atât pentru unitatea naţională cât şi pentru Statul Român, deşi ştim bine că reprezentanţii ei au avut un mare rol in procesul de realizare a României Mari. Problemele s-au ivit in cadrul procesului de integrare a Transilvaniei în cadrul statului român, până ce Iuliu Maniu a ajuns prim ministru. Spre uimirea mea acum aflu de la televizor că Iuliu Maniu prefera o Transilvanie autonomă sub controlul Budapestei.

Integrându-se mereu, mereu în catolicism, uniţii se înstrăinau de fraţii lor ortodocşi, apropiindu-se tot mai mult de ungurii catolici. Este concludent exemplul dat de N. Iorga în

2

lucrarea sa ,,Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească" când în călătoriile sale prin Ardeal, constată lucruri neplăcute în biserica unită din Vişeul Maramureşului. ,,Preotul tânăr ştie destul de rău româneşte şi multe din cuvintele ce le spune nu se înţeleg, din cor răsună accente străine, pe panglicile de la cununile morţilor strălucesc cuvinte ungureşti...Oare e român acest preot? Sunt români aceşti cantori care stâlcesc cuvintele româneşti?”. Acestea fiind efecte ale acelui blestemat Concordat.

Încercări de refacere a unitatii bisericii româneşti din Transilvania au avut loc de-a lungul timpului. Trebuie să reţinem că în parohiile declarate arbitrar ca unite sau greco-catolice, preoţii lor slujeau după acelaşi rit ortodox, după cărti de cult ortodoxe. Abia din a 2-a jumătate a sec. al XIX, apar în cărţile de cult tipărite la Blaj, expresiile: ,,Doamne îndură-te spre noi" în loc de ,, Doamne miluieşte-ne" şi ,,Spirit" în loc de ,,Duh".

Inochentie Micu, iniţiatorul luptei de emancipare naţional-politică a românilor, cerând recunoaşterea lor ca a 4-a naţiune în Transilvania, încearcă să anuleze uniaţia în soborul convocat la Blaj la 6 iunie 1744. Chiar iezuiţii prezenţi mărturiseau că Inochentie i-ar fi întrebat pe cei prezenţi (atât uniţi cât şi ortodocşi) „dacă mai voiesc să menţină unirea”, în cazul nerespectării revendicanlor româneşti? Alţii mărturiseau că Inochentie ameninţa că se va pune în fruntea poporului ca să treacă muntii în Ţara Românească, iar protopopii săi îi scriau, pe când se afla în surghiun la Roma că ,,poporul român se leapădă de unire, nedorind să mai ştie nimic nici de unire şi nici de uniti". O altă încercare de refacere a unitatii a avut loc la 1798 din partea unor conducători ai celor două Biserici printr-un memoriu adresat împăratului Francisc I şi alta în timpul revoluţiei de la 1848. Cărturarii celor două biserici cereau şi ei refacerea unitatii bisericeşti. August Treboniu Laurian, unit fiind, scria lui Nicolae Bălcescu, să se adune românii, fără deosebire de uniti şi neuniţi. ,,Cereţi arhiepiscop românesc în Transilvania" „Stricaţi unirea cu catolicii". Ca urmare şi a altor acţiuni, în cursul anului 1848 au revenit la ortodoxie numeroase parohii din părţile Aradului, constrânse la uniaţie în anul 1834 de episcopul Samuil Vulcan de la Oradea.

În vremea păstoririi lui Andrei Şaguna (1846-1873) au revenit la ortodoxie mai multe parohii din Transilvania, cu toate încercările autorităţilor de stat de a le împiedica. În primele decenii ale sec.XX se înregistrează revenirea unor parohii din Maramureş, momentul favorabil fiind totuşi la 1918, când unirea statală putea fi urmată de cea bisericească. Propunerea făcută atunci vicarului unit Vasile Suciu de la Blaj- ales mitropolit, dar încă neconfirmat- de a deveni mitropolit al tuturor românilor transilvăneni (scaunul de la Sibiu era vacant), n-a fost acceptată. Se spune că însuşi Iuliu Maniu s-ar fi opus. Multe parohii unite, în totalitatea lor,în frunte cu preoţii lor, s-au întors ,,acasă", în Maramureş, în părţile Bihorului, Clujului, Blajului, Aradului şi Banatului, în acei ani. Trecerea individuală s-a semnalat în multe alte parohii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

O încercare oficială de refacere a unitatii bisericeşti a avut loc în anul 1939, când la chemarea-manifest, semnată de mitropoliţii Bălan de la Sibiu şi Alex. Nicolaescu de la Blaj din 18 februarie 1939, a avut loc o mare adunare naţională bisericească la Alba Iulia în ziua de 27 februarie 1939 unde au luat parte aproximativ 50.000 de români. În cuvântările vorbitorilor se cerea realizarea cât mai grabnică a unitatii de credinţă a românilor transilvăneni. În sala unirii s-a redactat un act, care rezuma cele discutate, cu propuneri concrete pentru realizarea unităţii. Din păcate, cele discutate şi dorite şi în care ei şi-au pus mari speranţe, nu s-au putut transpune în fapte, pentru că în curând izbucneşte cel de-al 2-lea război mondial. La scurt timp după război, visul s-a împlinit.

Denunţarea Concordatului cu Vaticanul, act trădător, care încorseta Biserica Unită în catolicismul maghiarizant şi umilea nu numai Biserica Ortodoxă ci şi Statul Român, după cum am mai spus, regretăm că a trebuit făcut de către comunişti, dar era o reparaţie istorică necesară, prin care a fost posibilă întoarcerea uniţilor cu Roma la vatra sufletească a neamului nostru.

Statul comunist avea, ce e drept, interesul să rupă orice legături ale credincioşilor cu occidentul, dar a pune total pe seama statului este o exagerare. După cum şi afirmaţiile că însusi patriarhul Moscovei, Alexei, ar fi dat dispoziţii în acest sens, patriarhului României, Nicodim, sunt simple fabulaţii după cum spune părintele profesor M. Păcurariu, pentru că patriarhul Moscovei nu s-a amestecat şi nici nu putea să se amestece în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe Române, aceasta păstrându-şi deplina autocefalie şi autonomie dobândită în anul l885.

Ne dăm bine seama din cele expuse mai înainte că la data respectivă în 1948 erau pregătite condiţiile pentru reunificare prin multele propuneri şi încercări de reunificare şi chiar prin revenirile multor parohii amintite mai înainte din zona Aradului, Bihorului, Satul Mare, Maramureş, Banat etc. şi chiar prin reveniri individuale. André Kom de la Univ. din Amsterdam le trece cu vederea în articolul său ,,Unificarea Bisericii Unite cu B.O.R. în 1948". El vede doar rolul statului şi al Bisericii Ortodoxe în realizarea reunificării la 1948.

Nu cunoaşte sau nu vrea să cunoască realitatile româneşti ale vremii respective. Nu cunoaşte faptul că românii n-au dorit niciodată ruperea de biserica mamă şi unirea cu Roma. Că românul are sufletul ancorat în răsărit la izvorul creştinismului şi, ca urmare, totdeauna se întoarce cu faţa spre răsărit când se roagă şi cu spatele spre Roma. La un act politic din 1700 trebuia să se răspundă tot cu un act politic la 1948 şi nu poate fi acuzat statul român de acest act, mai ales că spre deosebire de 1700, la 1948 voinţa poporului a avut rolul principal, chiar dacă ierarhii greco-catolici, s-au opus suportând consecinţele. Ei au greşit atunci depărtându-se de turmă iar turma nu i-a urmat. Dar să vedem cum au decurs lucrurile la 1948.

În prima jumătate a anului 1948 au fost adresate preoţilor şi credincioşilor uniţi două chemări în vederea realizării unităţii de credinţă. Prima de către mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu(1920-1955) în cuvântarea rostită la Blaj, la sărbătorirea a 100 de ani de la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, iar a 2-a de patriarhul Iustinian Marina cu ocazia înscăunării sale, la 6 iunie 1948. Biserica Unită tocmai işi redobândise autonomia prin denunţarea Concordatului cu Vaticanul şi acum numeroşi protopopi, preoţi şi credincioşi uniţi au ţinut mai multe consfătuiri în perioada iulie-octombrie 1948 în cadrul cărora au răspuns apelurilor lansate de clericii ortodocşi şi au hotărât să revină la biserica strămoşească. Silniciile la care, spune acelaşi André Kom că, ar fi fost supuşi preoţii uniţi de către statul şi autoritatile române, nu se pot asemăna, nici pe de parte, cu cea ce înduraseră ortodoxii după 1700 (a se vedea la S. Dragomir, I Lupaş, Şt.Lupşa, Gh. Ciuhandu şi alţii.)

La 1 oct. 1948, un număr de 36 de protopopi şi preoţi uniţi - în frunte cu protopopul Traian Belaşcu (pe care am avut ocazia să-l cunosc în vremea studenţiei la Sibiu, el fiind vicar al mitropoliei), delegaţi de 430 de colegi ai lor din 22 de judeţe ale Transilvaniei, s-au întrunit la Cluj, hotărând revenirea la Biserica Ortodoxă, din care s-au desprins unii din strămoşii lor cu 250 de ani în urmă. De menţionat că o notă a Departamentului Cultelor cu nr. 39766 din 1948 prevedea că: ,,trecerea de la un cult la altul se poate face şi individual şi în grup(capii de familii). În cazul greco-catolicilor trecerea se făcea în grup. În multe comunitati locale(parohii) greco-catolice trecerile ating procentul de 100% şi în cea mai mare parte 75%. Acest lucru avea drept urmare desfiinţarea acelor parohii, iar averea împreună cu biserica şi edificiile înconjurătoare urma să revină, odată cu credincioşii, comunitatii locale( parohiei) ortodoxe. Ca urmare parohiile greco-catolice au dispărut.

După alegerea membrilor biroului, preşedintele adunării de la Cluj, Traian Belaşcu a deschis şedinţa printr-o cuvântare, iar la propunerea sa, membrii adunării au declarat în unanimitate ruperea peceţilor unirii cu Roma şi întoarcerea la sânul cald şi iubitor al Bisericii Ortodoxe Române. Au urmat apoi luările de cuvânt, multe la număr, relevând şi justificând revenirea greco-catolicilor la ortodoxie. S-a dat citire apoi Proclamaţiei şi Apelului întocmite atunci în vederea consfmtirii acestui act istoric. Redăm, în continuare, o parte din acest document. ,,Astăzi, 21oct.l948, la împlinirea a două veacuri şi jumătate de când aici în Bălgradul românesc, o parte din strămoşii noştri...au frânt unitatea religioasă a românilor ardeleni, unindu-se cu Roma papală, noi cler şi popor, reprezentanti ai tuturor românilor greco-catolici din Ardeal, Crişana şi Maramureş, ascultând porunca strămoşilor noştri de pe Câmpia Libertatii din 1848, urmând îndemnul pilduitor şi de totdeauna al tuturor bunilor români....declarăm că rupem pentru totdeauna legăturile noastre de orice fel cu Vaticanul şi Roma papală, că ne încorporăm cu toată fiinţa noastră în Biserica Ortodoxă Română...De azi înainte toţi românii suntem şi vom rămâne pururea UNA în credinţa dreptmăritoare, UNA în slujirea statornică a poporului nostru şi UNA în ascultarea leală a comandamentelor de viaţa nouă ale scumpei noastre Românii...şi pentru toate acestea aducem lui Dumnezeu slavă..."(André Kom).

Biserica Greco-Catolică sau unită, prin revenirea, în cursul aceluiaşi an 1948, a celor mai mulţi dintre clerici şi credincioşii ei la B.O.R, a fost practic desfiinţată fapt consemnat şi prin Decretul 358 dat de autoritatile de stat şi publicat în Monitorul Oficial nr. 281 din 2 dec. 1948. Ierarhii bisericii greco-catolice, precum şi o parte infimă a clerului şi credincioşilor - mai ales intelectualii - în pofida chemărilor stăraitoare la unitate care le-au fost adresate - au refuzat să adere la Biserica ortodoxă. Episcopul Iuliu Hosu de la Cluj a excomunicat pe cei 36 de preoţi prezenţi la adunarea de la Cluj. Ierarhii greco-catolici s-au considerat apoi încadraţi în Biserica Romano-Catolică.

Clerul şi credincioşii români uniţi au fost primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe ca la ei acasă. Aceasta o dovedeşte, între altele, alegerea din sânul acestui cler a trei vicari eparhiali; la Sibiu, Cluj şi Oradea, a patru consilieri eparhiali la: Cluj, Oradea, Arad şi Timişoara, precum şi a unui număr de protopopi, dar mai ales alegerea la 8 iunie 1949 a preotului Teofil Herineanu în scaunul de episcop al Romanului şi Huşilor ca apoi să ajungă la Cluj.

Sigur B.O.R. a avut un rol în tot acest proces, mai mare fiind rolul statului după cum afirma şi André Kom, care consideră rolul B.O.R.ca fiind relativ modest, mai mult ritual-ceremonial şi instrumental, pentru a fi acuzată atât de dur de unii rău intentionaţi ca şi fostul mitropolit Todea, care o făcea chiar trădătoare de neam, iar actualul papă îi acordă titlul de cardinal, probabil ca drept răsplată pentru gestul său. În perioada consolidării unirii rolul Bisericii Ortodoxe va creşte, era şi firesc. Iată însă un punct de vedere mai autorizat, consider eu, cel al părintelui profesor Dr. M. Păcurariu care spune: ,,Este adevărat că statul comunist avea tot interesul să rupă orice legături ale credincioşilor săi cu occidentul, dar a pune totul pe seama statului ar fi o exagerare. Unirea a fost de fapt opera credincioşilor greco-catolici şi mărturiile sunt evidente deoarece în 1948 conditiile reunificării erau evidente după atâtea încercări anterioare". Ceea ce s-a întâmplat însă după aşa zisa revoluţie din 1989 este rezultatul aceluiaşi vechi Concordat, care s-a reactualizat. Ori aceasta este tot mâna papalităţii care îşi arogă dreptul de a se amesteca în treburile interne ale altor state şi biserici. Actul revenirii din 1948 a fost un act istoric reparator, un act dorit şi necesar. El reparând o nedreptate ce s-a săvârşit la 1700. Considerăm că prin aceasta a fost scos pumnalul care ameninţa unitatea neamului. Rana s-a vindecat la cei mai multi. Mai era oare nevoie să fie deschisă? Iată că cei interesaţi, cei dornici de dezbinare, au făcut-o, iar consecinţele se văd acum pe coridoarele tribunalelor. Ce ziceţi fraţilor dezbinători de neam? Sunteţi mulţumiţi? De ce trebuie umilită din nou Biserica Străbună căci ea este cea numită de marele Eminescu „Mama neamului nostru românesc”?(M.Eminescu).

Pr. prof. Teodor ŢENŢ

(Articol publicat în Buna vestire, nr. 5/2005, - revistă a Protopiatului Ortodox Român Beius, jud. Bihor)