joi, 4 aprilie 2019

Despre fenomenul sectar apărut în România după "Sinodul" din Creta.


O analiză teologică asupra fenomenului sectarizant în Biserica Ortodoxă.

Spunem "sectar" deoarece a te separa de Biserică este schismă (sectă). Deși în scădere, numărul celor care aderă la sectele/grupările rezultate în urma unei raportări greșite la canonul 15 I-II, după pseudosinodul din Creta, încă mai există, deși izolat. Studiul de mai jos, cu toate că se ocupă de fenomenul stilist/zelotist, aduce lămuriri și în ce privește poziționarea greșită a unor "nepomenitori" față de Biserică.

A considera că în potirul tău este Împărtășanie validă, iar în al altuia nu ar fi (pentru că pomenește un episcop "căzut") este rezultatul unei greșite interpretări și al unei lipse de discernământ teologic. Comuniunea cu Biserica este afirmată prin recunoașterea Împărtășaniei în Potir. Din gruparea celor care au căzut într-o poziție schismatică după „Sinodul” din Creta amintim pe: pr. Ciprian Staicu, pr. Emanuel Oros (zis Antonie), protos. Antim Gâdioi și ucenicul său ierom. Ieronim, ierom. Tihon, Pamvo Juganaru, Spiridon Roșu etc.

Detalii interesante puteți vedea în articolul de mai jos, tradus în limba română de către un ieromonah nepomenitor care a înțeles corect și cu discernământ cum trebuie aplicat canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol:


O critică a ecleziologiei vechi-calendariste (Panagiotis M.)

Autorul acestui studiu este un mirean cu un interes intens pe subiectul dat. A cercetat cu aviditate fenomenul grecesc vechi-calendarist și a produs ceea ce e posibil să fie cea mai profundă analiză și respingere a lui disponibilă în engleză. O prezentăm aici nu ca o apologie pentru noul calendar, ci ca o analiză a ceea ce Sfinții Părinți numesc „ispita de-a dreapta”.

Nota traducătorului: Acest material, apărut pe cel mai cunoscut site rusesc, este foarte bine documentat și conține multe informații utile referitoare la tema întreruperii pomenirii episcopilor aflați în erezie. Bineînțeles că punctul comun este cel al comuniunii cu ereticii necondamnați. Tema propriu-zisă a calendarului este puțin dezbătută în articol, ea putând fi completată cu detalii de genul celor cuprinse în acest material, accesibil cunoscătorilor de limbă engleză:
* * *

De la începutul său, mișcarea vechi-calendaristă a generat o dezbatere substanțială. Deși nu toate grupările vechi-calendariste împărtășesc aceleași credințe, următoarele trei viziuni sunt sigur printre cele mai dominante:

1) Încetarea pomenirii ierarhilor eretici este obligatorie (nu opțională);
2) Trebuie ruptă comuniunea nu doar cu clericii în eroare, ci și cu aceia care, deși ortodocși, păstrează comuniunea cu ei;
3) Clerul eretic pierde harul Tainelor chiar înainte de o condamnare sinodală.

Scopul acestui material este de a critica aceste principii folosind o gamă de exemple din istoria Bisericii. Mai mult, de vreme ce o seamă de alte subiecte cu privire la zelotism (cum ar fi schimbarea din calendarul Bisericii) rămân, de asemenea, puternic greșit înțelese atât printre vechi calendariști, cât și printre nou-calendariști, ele vor fi abordate de asemenea.

Noul calendar

Manuscris astronomic- Evul Mediu
Să începem prin a aborda pretenția extraordinar de răspândită în literatura vechi-calendaristă că a fost anatematizat de un Sinod pan-ortodox din secolul al XVI-lea calendarul aflat curent în uz în diferite Patriarhii. Întâi, de dragul preciziei, trebuie consemnat că acele condamnări din secolul XVI au fost aplicate doar calendarului papal sau gregorian, care rămâne diferit de calendarul iulian revizuit, aflat în uz astăzi. Este important de remarcat, de asemenea, că acest calendar gregorian deține o Pascalie revizuită (setul de reguli pentru stabilirea datei Paștelui), spre deosebire de calendarul iulian revizuit, care menține încă Pascalia tradițională. Deși Mineiul (ciclul fix de slujbe anual) calendarului iulian revizuit a fost schimbat, într-adevăr, singura condamnare care se aplică noului Minei –uneori numit minologiu– este cuprinsă în așa-numitul Sigilion din 1583. În orice caz, este necunoscut multora faptul că acest Sigilion este o plastografie[1] de fapt. Nu ca și cum Sinodul din 1583 în sine nu ar fi fost, oricum – faptele istorice sunt mult mai nuanțate.

Pentru a rezuma subiectul pe scurt, invenția unui monah atonit, Părintele Iacov din Nea Skiti, a fost compilată în Codex Nr. 722 din Mănăstirea Sf. Pantelimon. Până astăzi, codexul este citat în mod repetat de zelotiști în sprijinul pretenției că ar fi „sub anatemă” calendarul iulian revizuit. Totuși, pentru a cita un studiu vechi-calendarist bine documentat despre presupusul Sigilion1(pp5-6):
a. Titlul: o pură invenție a redactorului;
b. Data: acest document a fost compus chipurile pe 20 noiembrie 1583, care este, de fapt, data Epistolei comune a Patriarhilor Ieremia și Silvestru, câtă vreme textul prezentat în Sigilion a fost compus în 1616;
c. Semnăturile: Patriarhii Ieremia (†1595) și Silvestru (†1590) nu mai erau în viață în 1616 și Patriarhul Sofronie abdicase deja în 1608;
d. Textul: aparține lui Chiril Lukaris (1616), și nu Sinodului din 1583 și cuprinsul său nu doar că este în întregime fără legătură cu chestiunea calendarului, ci este grozav de confuz;
e. Anatema: câtă vreme în textul lui Lukaris există șase anateme cu privire la învățături ale romano-catolicilor, redactorul a adăugat la Sigilion o a șaptea anatemă cu privire la toți care urmează „nou inventata Pascalie și noul Minologiu al astronomilor ateiști ai Papei [sic]”.

Conform „Părintelui” vechi-calendarismului, Mitropolitul Hrisostom de Florina[2](p.59), Sinoadele din secolul al XVI-lea

au condamnat calendarul gregorian, dar… această condamnare îi privește pe latini, care au implementat acest calendar în întregime, câtă vreme Arhiepiscopul a adoptat o jumătate din el, aplicând-o la Sărbătorile cu dată fixă și păstrând vechiul calendar pentru Paști și Sărbătorile variabile, tocmai pentru a evita obstacolul condamnării.

Într-adevăr, ar trebui făcut limpede că Pascalia revizuită a fost motivul principal pentru care calendarul gregorian a fost condamnat. Astfel, 1(p3)

“Drept aceea Părinții răsăriteni, convocând un Sinod în Constantinopol [în 1583], când a fost prima dată proclamată așa-numita corecție a datei Paștelui inventată de Biserica Catolică, au hotărât să susțină tradiția Părinților în orice mod posibil… Am trimis mai înainte un cuvânt la Roma, dovedind că este corect să sărbătorim Paștile potrivit regulii (Kανόνιον) Părinților și implorându-i să nu mărească divergențele dintre Biserici…” (Meletie Pigas, Epistola XXIII)

În „anul mântuirii 1587… cei prezenți au respins sinodal corecția datei Sfintelor Paști făcută de Papa Grigorie XIII ca fiind riscantă, nenecesară și pricină a multe sminteli pentru toate neamurile creștine…” (Ipsilantis, Tὰ Mετὰ τὴν Ἅλωσιν, p. 113)

Pe 12 februarie 1593… un [Sfânt și Mare, ‘Plenar’] Sinod a fost convocat… Deciziile Sinodului au fost publicate într-un „Act sinodal”, care includea o respingere a noului calendar, adică inovația latinilor cu privire la Paști” (Paraskevaïdes, Mελέτιος ὁ Πηγᾶς, pp. 113ff)

Patriarhul Dositei al Ierusalimului, în Paralipomena Cărții XI a Δωδεκάβιβλος (cap. 11, §18), repetă în rezumat din ceea ce a decis Sinodul „Plenar” din Constantinopol din 1593, „că Paștile ar trebui să fie survină așa cum a fost stabilit de primul Sinod și că ar trebui anatematizat calendarul născocit de latini”.

[Sinodul din 1593] „ulterior a promulgat canoane cu privire la ordinea bisericească”, dintre care al optulea menționează dorința ierarhilor ca „ceea ce a fost decis de Sfinții Părinți cu privire la Sfintele și mântuitoarele Paști ar trebui să rămână nezdruncinate” – „ceea ce a fost decis” fiind primul canon al Sinodului din Antiohia (341), pe care Sinodul din 1593 l-a repetat verbatim (Paraskevaïdes, Mελέτιος ὁ Πηγᾶς, pp. 113ff) [Sublinierea noastră]

Luând în considerare cele de mai sus, este evident că anatematizarea calendarului gregorian de Sinoade pan-ortodoxe își are rădăcina în Pascalia alterată, în timp ce calendarul din uzul de astăzi (fără această inovație condamnată1) nu este același cu cel „născocit de latini”. Pentru a cita încă o sursă „adevărat ortodoxă”[3]

…este un fapt recunoscut de toți zeloții notorii în 1930 că Sinoadele pan-ortodoxe a condamnat numai adoptarea fie completă a calendarului cu Mineiul și Pascalia gregoriană fie adoptarea Pascaliei gregoriene [Sublinierea noastră]

În mod clar, calendarul iulian revizuit rămâne neatins de condamnări. Asta nu vrea să zică, evident, că introducerea acestui calendar a fost cel mai bun făgaș al acțiunii. Într-adevăr, poate fi criticată cu siguranță – îndeosebi pentru faptul că a fost introdus în mod unilateral într-o manieră contrară principiilor ecleziologice ortodoxe. Totuși, după cum va demonstra ca o concluzie acest material, schisma nu este o soluție potrivită pentru această problemă.

În primul rând, ar putea fi de folos să examinăm succint viziunea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei (ROCOR) vis-à-vis de noul calendar. Unu la mână, ROCOR a permis să fie folosit noul calendar în unele dintre jurisdicțiile ei cu scopul de a-i acomoda pe convertiți[4]. Mai mult, în scrisoarea sa către Ieromonahul Teodosie, care se gândea să se rupă de Arhiepiscopul său, Mitropolitul Antonie (Hrapovițki) a declarat următoarele[5]:

Desigur, nu sunt de acord cu concluzia ta deloc. Problema rămâne că, în timp ce recunoști sfânta tradiție și ești martor al încălcării ei, în acest caz de către greci, trebuie să mai pui următoarea întrebare: Justifică o astfel de încălcare separarea bisericească sau numai dezaprobarea ei? Tu, Părinte, ești la un pas de a cădea în prelest [înșelare duhovnicească]. Maica Domnului să te păzească de următorul pas! Îți scriu ca un prieten binevoitor: Nu distruge cei 40 de ani ai tăi de podvig [luptă duhovnicească] prin judecarea Bisericii pe baza formalismului tău relativ – relativ și, de asemenea, samavolnic. Noul calendar este nu mai puțin dezgustător pentru mine pe cât este pentru tine, dar este chiar mai rea o ruptură de Ortodoxie și de ierarhia ei de către monahii iubitori de sine.

Sinodul episcopilor a fost categoric[6]:

Biserica noastră păstrează vechiul calendar și consideră introducerea noului calendar a fi o greșeală. Totuși, potrivit tacticii Patriarhului Tihon de binecuvântată amintire, nu am rupt niciodată comuniunea duhovnicească cu Bisericile canonice în care a fost introdus noul calendar.

Pedepsele bisericești se aplică automat?

Sf. Nicodim Aghioritul
Să presupunem, de dragul argumentării, că a fost condamnat de Sinoadele din sec. XVI calendarul iulian revizuit aflat în prezent în uz. Aceasta ridică o întrebare foarte importantă pedepsele bisericești de excomunicare, depunere și anatematizare se aplică automat făptașilor? Dacă ar sta așa lucrurile, atunci legitimitatea fiecărei ierarhii vechi calendariste existente ar fi în dubiu (după cum vom vedea). Dar mai întâi, să ne gândim la punctul de vedere al Sf. Nicodim Aghioritul în faimosul său Pidalion[7] (pp5-6):

Trebuie să ştim că certările ce le poruncesc canoanele, adică acestea: să se caterisească, să se afurisească şi să se anatematisească, acestea se impun la persoana a treia, după uzul gramaticii, nefiind posibilă vreo obligație. În astfel de cazuri, pentru a exprima o poruncă, ar fi fost necesară persoana a doua. Voi explica mai bine subiectul. Canoanele poruncesc soborului Episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă, dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nici caterisiţi nu sunt cu lucrul, nici afurisiţi ori anatematizaţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire, iar acolo spre dumnezeiasca osândă. Precum şi când un împărat va porunci slugii sale să bată pe un altul, care i-a greşit, dacă sluga cea poruncită nu va lucra porunca împăratului, acela ce a greşit împăratului a rămas nebătut, învinovăţit însă spre bătaie.

Drept aceea tare greşesc cei fără minte care zic cum că în vremurile acestea toţi cei Sfinţiţi care în afară de canoane s-au hirotonit, sunt cu lucrarea caterisiţi. De cei Sfinţi prihănitoare limbă este aceea ce nebuneşte pe acest fel de cuvinte le bârfeşte, neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită. Fără mijlocire şi mai înainte de judecată, ne lucrând de sineşi. Însuşi Dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea Canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare Episcop sau preot care va primi Botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată, şi de se va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim. [sublinierea noastră]

Cuvintele Sf. Nicodim sunt clare și convingătoare – pedepsele canonice nu se aplică automat înainte de un proces și un verdict sinodal. O autoritate eclezială competentă trebuie să aplice, de fapt, pedeapsa (i.e. depunerea, excomunicarea sau anatematizarea) inculpatului în cauză. Mai mult, se poate observa că o gamă largă de canoane (cum ar fi cele din Cartagina, care au anatematizat pelagianismul) condamnă nu doar greșelile disciplinare, ci și ereziile7. Ca atare, este interesant că Sf. Nicodim folosește canonul 46 al Sfinților Apostoli ca un exemplu în pasajul său citat mai sus. Canonul în sine este după cum urmează7(p68):

Poruncim ca orice episcop sau preot care a acceptat botezul sau jertfa ereticilor să fie depus; pentru că „ce înțelegere are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”

Subiectul aici nu este unul simplu disciplinar (în tot cazul, potrivit Sf. Nicodim însuși, Biserica a permis adesea folosirea iconomiei), ci conține, de asemenea, o componentă dogmatică relevantă pentru ecumenismul contemporan. Într-adevăr, Sfântul remarcă în comentariul său că acest canon se aplică acelora care acceptă botezul/jertfa ereticilor ca pe ceva „corect și adevărat”7(p68). Este grăitor faptul că acest canon a fost folosit ca un exemplu de către Sfânt într-un context pentru a explica faptul că nimeni nu este excomunicat sau depus sau anatematizat automat. S-ar părea că Sf. Nicodim a respins providențial pe acei vechi-calendariști care declară că nou calendariștii sunt fără har și condamnați automat, în directă contradicție cu sfintele canoane.

Simonia

[Subcapitolul despre simonie a fost omis de la traducere pentru că nu este chiar relevant deoarece ea nu este o erezie, deși canoanele o pedepsesc prin anatematizare. Ca un rezumat, deși nimeni nu s-a îngrădit de clericii care au dobândit preoția pe bani, Tainele sunt încă valabile tocmai pentru că în Biserică nu se aplică teoria condamnării automate.]

Opoziția la isihasm

În 1341, 1347 și 1351, câteva Sinoade de autoritate (care au fost deja acceptate în esență ca Ecumenice de Biserica Ortodoxă, cu o declarație formală probabil care va apărea în viitor) au apărat doctrina Sf. Grigorie Palama despre distincția lucrare-fire și i-au condamnat pe opozanți. în orice caz, un fapt puțin cunoscut este că distincția în sine nu a fost singura temă dezbătută. Astfel, în tomosul Sinodului din 1341[8] (pp329-330, 332-333) putem citi:

Mai departe, Varlaam a fost găsit că a făcut multe deformări și acuzații în scris împotriva celor ce practică viața de liniște. În același timp, el a atacat rugăciunea obișnuită a lor, sau mai degrabă a tuturor creștinilor, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”…

Așa că, prin aceste cuvinte, Varlaam a fost dat în vileag și respins ca vorbind hule și erezii atât despre lumina dumnezeiască de pe Tabor, cât și în declarațiile sale împotriva monahilor cu referire la sfânta rugăciune pe care o practică ei și o spun mereu…

Și, de aceea, declarăm că, dacă, pe de o parte, el [Varlaam] arată adevărată pocăință și se corectează și nu mai este găsit vorbind și scriind cu privire la astfel de subiecte, este bine; dar, dacă nu, va fi excomunicat și tăiat din sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică a lui Hristos și din comunitatea ortodoxă a creștinilor.

Mai departe, dacă altcineva ar apărea repetând din nou vreuna din acuzele lui vorbite sau scrise hulitoare și eretice împotriva monahilor sau să-i necăjească în vreun fel pe astfel de teme, va fi pasibil de aceeași condamnare din partea smereniei noastre; va fi excomunicat de asemenea și tăiat din sfânta, soborniceasca și apostoleasca Biserică a lui Hristos și din comunitatea ortodoxă a creștinilor. [Sublinierea noastră]

Această condamnare a celor care au respins Rugăciunea/Isihasmul lui Iisus este importantă pentru faptul că au fost numeroase cazuri în istoria Bisericii când a fost încălcată în mod explicit. Un prim exemplu este Biserica din Rusia. Potrivit lui Grillaert[9] (p191),

Deși tipul de spiritualitate a lui Nil (Sorski) a atras mulți aderenți atât în viața monahală, cât și în cercurile mirenești, isihasmul și tipul său corespunzător de monahism a fost înăbușit de autoritățile bisericești și împins la marginile Ortodoxiei rusești: a fost o serie de persecuții împotriva aderenților lui Nil și Biserica a început să înăbușe conștient mișcarea isihastă (Billington 1966: 63-64; Figes 2003: 294). Interdicția pusă asupra monahismului lui Nil a tăiat conștiința religioasă rusească de la tradiția isihastă, așa cum era practicată în Muntele Athos și înrădăcinată profund în tradiția patristică. Viața duhovnicească rusească și monahismul au fost chiar mai departe în declin după reformele lui Petru cel Mare la începutul secolului al XVIII-lea. Instaurarea „Regulamentului duhovnicesc” al lui Petru cel Mare (și al lui Teofan Prokopovici) în 1721 s-a dovedit în detrimentul spiritualității rusești: Biserica Rusească s-a transformat într-o instituție controlată de stat și secularizată care servea ambițiile politice ale țarului mai degrabă decât păzirea vieții ei duhovnicești.

Mulțumită renașterii patristice inițiate de Sf. Paisie Velicicovski, de stareții de la Optina și de Sf. Serafim de Sarov, isihasmul a fost restabilit treptat în Rusia. În orice caz, târziu în 1913, manualul lui S.V. Bulgakov pentru slujitorii Bisericii[10] (p85) adoptat și publicat oficial de Biserica Ortodoxă Rusă, se referă la isihasm într-o manieră foarte asemănătoare cu însușii Varlaam:

Poate fi găsit o denaturare uimitoare a isihasmului în manualul care are un pasaj despre Isihasm într-o secțiune dedicată „schismelor, ereziilor, sectelor etc.”, care ne informează că isihaștii au fost

„un grup de mistici monahali din Grecia din secolul XIV care se distingeau prin cele mai ciudate iluzii. Ei cinsteau buricul drept centru al lucrărilor duhovnicești și, în consecință, drept centru al contemplației; credeau că, prin aplecarea bărbiei spre piept și ațintirea spre buric ar vedea lumina raiului și s-ar bucura de vederea locuitorilor cerești.”

Pasajul se încheie prin a ne spune că, din fericire,

„opinia fără sens a isihaștilor despre mijloacele de percepere a luminii necreate a fost dată uitării de la sine”…

Cât despre starea practicii isihaste în mănăstirile rusești la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea, este suficient să fie amintite scrisorile Episcopului Ignatie (Briancianinov) sau persecuția îndurată de mulți stareți de la Optina pentru noutatea pretinsă a Stăreției.

Au fost depuși automat episcopii ruși dinainte de Revoluție pentru adoptarea unei doctrine „condamnate de Sfintele Sinoade sau de Părinți”7(p471)? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie da doar dacă se aderă la interpretarea fisurată vechi-calendaristă a canonului 15 I-II.

Mai trebuie adăugat că Sf. Varsanufie de la Optina[11](pp138-139), în discuția de pe 11 august 1909, a semnalat că rugăciunea lui Iisus era tratată cu neîncredere de contemporanii săi:

El (Pr. Benedict) a primit câteva îndatoriri să le împlinească de la stareț – printre altele, să descopere dacă rugăciunea lui Iisus era practicată în mănăstiri. A călătorit în multe mănăstiri și sihăstrii și a ajuns la o concluzie tristă: această rugăciune foarte trebuincioasă a fost abandonată aproape peste tot, în special în sihăstrii (de maici). Cei care o mai practică sunt ca niște candele care sunt aproape arse.

Mai devreme, nu doar monahii făceau rugăciunea lui Iisus – a fost făcută fără greșeală și de oamenii din lume (de exemplu, personajul istoric faimos Speransky făcea rugăciunea lui Iisus și era mereu bucuros, în ciuda multelor lui îndeletniciri). Dar acum chiar și monahii privesc această îndeletnicire cu neîncredere. De exemplu, ar putea spune cuiva:
„Ai auzit?”
“Ce?”
“Păr. Petru a început să facă rugăciunea lui Iisus.”
“Serios? Ei bine, probabil își va ieși din minți.”

Pr. Ioannis Romanidis se referă la un fenomen similar în Grecia[12]:

[Isihasmul] a fost persecutat deoarece țările în care a înflorit începuseră să devină occidentalizate politic, cum a fost cazul în Rusia după reformele lui Petru cel Mare și în Grecia după Revoluția din 1821…

Francii știau foarte bine că identificaseră isihasmul drept sursa puterii Ortodoxiei. Așa că ce au făcut să scape de el? După Revoluția din 1821 și întemeierea statului grec modern, francii s-au pus deliberat să submineze isihasmul și Adamantios Korais și-a asumat să facă chiar asta. După Revoluția din 1821, Korais a declarat război împotriva isihasmului în același timp când rușii și europenii își puneau ochii spre subminarea isihasmului și dezrădăcinarea lui din tradiția creștină. Astfel am ajuns la punctul în care considerăm isihasmul un punct neimportant în tradiția ortodoxă și un fenomen nesemnificativ din trecut. De fapt, am învățat din manualele pe care le foloseam în adolescență că isihasmul este o erezie, o tradiție banală și marginală… [Sublinierea noastră]

Între timp, un specialist renumit romano-catolic pe subiecte ortodoxe, cu numele Martin Jugie (1878-1954), scrie o carte în latină despre învățătura dogmatică a Bisericii de Răsărit. În această carte, anunță moartea isihasmului. Scrie: „Acum putem spune că isihasmul a dispărut”. Un istoric grec contemporan și autor al Istoriei națiunii grecești a spus același lucru. Anunță triumfal că isihasmul este mort, că termenii roman, romeu, și romeitate au dispărut acum din limba greacă și grecii moderni nu mai au o problemă cu identitatea lor etnică. De vreme ce isihasmul și cultura romană nu sunt fără legătură, planul a fost să fie exterminate amândouă.

Bineînțeles, Jugie nu a fost corect total – isihasmul nu a fost niciodată uitat complet, deși uneori a stat la periferie fără îndoială. Astfel, în Rusia, prin eforturile Sf. Paisie[13] (p37),

Isihasmul atonit a reînviat cadavrul monahismului rusesc la sfârșitul sec. al XVIII-lea, culminând cu Optina. Totuși aceste grupări, deși evident sfinte, au existat la marginile vieții rusești și erau ținute sub suspiciune de Sinodul tot mai secular și servil.

Totuși, fără să fi fost vreun proces sau condamnare sinodală, Biserica Rusă a rămas în interiorul inimii Bisericii în ciuda varlaamismului larg răspândit care a îmbolnăvit existența ei, condamnat fără dubii atât de Sfinții Părinți, cât și de Sinoade. Faptul că astfel de învățături au fost promulgate și că nu au atins doar ierarhia, ba chiar și pe monahi și pe mireni, este semnificativ. Ecumenismul contemporan, ca o erezie ecleziologică, este promulgat astăzi în principal de ierarhii în eroare, în opoziție cu mulți monahi, laici și clerici care sunt adesea contra unor astfel de abuzuri.

Nici chiar ierarhii din timpurile moderne nu sunt compromiși în întregime. Într-adevăr, jurisdicțiile din Georgia și Bulgaria au respins deja sinodal ereziile ecumeniste în timp ce s-au abținut, de asemenea, de la participarea la CMB și o parte semnificativă de episcopi din ierarhiile din Serbia și Grecia se opun puternic, de asemenea, ecumenismului sincretist – pentru a aduce cele mai evidente exemple[14]. Mai mult, mulți clerici și mireni chiar din Patriarhia Ecumenică mențin concepțiile deplin ortodoxe (în plus, desigur, față de monahii atoniți) și s-ar putea susține că erezia anti-isihastă a fost mult mai răspândită în Rusia medievală decât este ecumenismul în unele jurisdicții „nou calendariste”. De vreme ce zeloții vechi calendariști declară că nou-calendariștii sunt lipsiți de har, după raționamentul lor, abuzurile menționate mai sus ar trebui să facă Biserica din Rusia (și Grecia) fără har. Mai departe, dacă cei care au rămas în comuniune cu cei din erezie sunt, de asemenea, sub anatema, atunci Ortodoxia însăși ar fi încetat să existe în acele timpuri pentru că nu a intervenit nici o îngrădire. Într-adevăr, nici o altă Biserică Locală nu s-a despărțit de Biserica Rusă – în ciuda faptului că în 1727 Patriarhii de Antiohia, Ierusalim și Constantinopol, ca și episcopii greci de Târnovo, au reafirmat sinodal teologia Sf. Grigorie Palama[15] (vol. 37) – și nici isihaștii/sfinții ruși persecutați nu au intrat în schismă. În final, grupările de astăzi vechi calendariste ar trebui să-și urmărească – după propriul raționament – rădăcinile până la ierarhii auto-anatematizate și nevalide.

Anti-Palamismul din sec. al XIV-lea

Sf. Grigorie Palama
Pe subiectul dacă depunerile intervin automat, merită să cităm Sinodul palamit din 13519 (pp336-337, 345-346):

Dar cel ce se bucură pururea de nenorocirile noastre [diavolul] nici astfel nu a știut cum să păstreze pacea, nici nu a umblat împrejur căutând să remedieze lipsa de unelte. Tot a avut pe cineva care a păstrat tovărășia cu Varlaam și Akindin și au fost îmbolnăviți mortal cu boala lor. Prin ei și-a supus pe cel care este numit episcop de Efes și episcop de Gannos, Grigorie și Decius. Acești oameni au format o asociere și au strâns alte persoane și complici, negândindu-se niciodată la ceva sănătos nicidecum, ațâțând neînțelegerile împotriva Bisericii lui Dumnezeu, silindu-se cu râvnă să ducă pe mulți în derută și să-i taie în mod jalnic de la Biserică, presupunând că ar obține vreo slavă din aceasta pentru ei înșiși. Așa că a fost necesar pentru aceasta să se adune un mare Sinod, încât preaîngăduitorul nostru împărat și-a făcut mil de sufletele care piereau…

Când acești oameni au fost combătuți împreună pe această cale, au fost chemați de Biserică la pocăință. Întâi, preînduratul nostru împărat i-a îndemnat viguros prin cuvinte atrăgătoare și mișcătoare să nu se întoarcă de la leacul bun al pocăinței. Dar ei nu au acceptat, spunând deschis că „Nu doresc să cunosc felul vostru”. Pentru că au persistat în ceea ce au înțeles greșit de la început. Drept aceea, prin porunca slăvită a puternicului împărat și a Sanctității Sale Patriarhul, a fost citit un tom care a fost decis cu puțin timp înainte pentru depunerea episcopilor de Efes și Gannos și a altora pe temeiul că au prins boala lui Varlaam și Akindin. Încă nu a intrat în vigoare deoarece așteptau schimbarea inimii și pocăința lor și încercau prin orice modalitate și mijloace să smulgă aceasta cu toată ardoarea și zelul

Dar a văzut că și așa acești oameni erau bolnavi incurabil, ținând o dată pentru totdeauna la hulele dinainte și totodată respingând pocăința, asumându-și un zel vrednic nu numai de sine și de virtutea lui din copilărie, ci vrednic și de tronul său patriarhal, i-a dezbrăcat pe episcopii de Efes și Gannos de însemnele episcopale și de toate funcțiile preoțești cu acordul Sfântului Sinod… [Sublinierea noastră]

Evident, în ciuda faptului că episcopii de Efes și Gannos propovăduiau o erezie și aveau pregătit un tom pentru depunerea lor, Tomosul din 1351 declară explicit că el „încă nu intrase în vigoare” pentru că Biserica aștepta cu nerăbdare pocăința lor. Evident, episcopii menționați mai sus nu erau condamnați/excomunicați automat din Biserică, chiar dacă Sinoadele din 1341 și 1347 condamnaseră deja erezia varlaamismului. Își poate imagina cineva să adopte aceeași atitudine vreun Sinod „ortodox adevărat”?

Să examinăm cum i-a tratat pe ceilalți varlaamiți Sinodul din 1351 după depunerea episcopilor menționați mai sus9(p346):

dar ceilalți cu ei, conducătorii ereziei și cei care i-au urmat în ticăloșie și erau pasibili de condamnare cu ei, au fost lăsați liberi. Unii dintre ei au căutat iertarea și au obținut-o prin pocăință. Și sesiunea s-a încheiat.

Din acel moment au trecut câteva zile, după cum poruncise preaîngăduitorul și sfântul împărat, ținând cu înțelepciune deschisă ușa pocăinței pentru rătăciți. Dar, pentru că erau încă nevindecați, a decis să se adune alt Sinod din nou [a cincea sesiune], așa încât, prin examinare, adevărul ortodoxiei cu privire la problemele ridicate să devină mai evident din scrierile teologice ale Sfinților. [Sublinierea noastră]

La încheierea sesiunii a cincea, rătăciții nepocăiți, care au fost înfruntați cu mărturii patristice semnificative și tot refuzau să accepte Ortodoxia, au fost „excomunicați din Biserica sobornicească și apostolică a lui Hristos”9(p371). Evident, înainte de verdictul sinodal, ei erau socotiți ca fiind înăuntrul Bisericii, pentru că Biserica nu ar fi avut nevoie să „excomunice” sau să alunge pe cei care erau deja în afara granițelor ei.

În ultimă instanță, în pasajele de mai sus, se poate observa adevăratul etos ortodox. Mai degrabă decât un dispreț turbat față de eterodocși, vedem o adâncă preocupare pentru cei în erezie și o sinceră dorință pentru convertirea lor. Este clar că depunerea ierarhilor eretici nu intervine mecanic, ci mai degrabă este dependentă de voința Bisericii. Biserica decide în ultimă instanță pe cine să excomunice din mijlocul ei și dacă alege să dea timp ereticilor pentru pocăință, aceasta este prerogativa ei.

Ca să aducem alt exemplu, în 1368 (după Sinoadele cu autoritate din 1341, 1347 și 1351), Prohor Kydones enunța pretenția deja condamnată că lumina Schimbării la Față era creată, printre alte erezii. Oricum, nu a fost defel considerat depus automat în legătură cu chestiunea varlaamismului. Potrivit lui Russell[16] (pp82, 85),

a fost ținut un sinod local, prezidat de episcopul de Ierissos și Sfântul Munte, care l-a anatematizat pe Prohor ca eretic incorigibil. Când Patriarhul [Sf. Filotei Kokkinos] a primit raportul Sinodului, împreună cu o copie a pittakion-ului lui Prohor, a decis că subiectul trebuia adus cât de curând posibil în fața 'Sfântului și Marelui Sinod' al Mitropoliților și Episcopilor stabiliți în capitală. Până în acel punct, Filotei spera să se ocupe de chestiune el însuși la un nivel administrativ. Evenimentele l-au forțat acum să inițieze un proces legal. Sinodul s-a întrunit în primăvara lui 1368. Filotei a prezidat și a condus totodată interogatoriul lui Prohor…

Filotei și-a spus cuvântul. După ce au fost expuse dovezi ample ale cultului adus lui Grigorie Palama în diferite locuri, fiecăruia dintre mitropoliții și episcopii prezenți i s-a cerut verdictul său. Toți au găsit scrierile lui Prohor ca fiind eretice – mai rele decât cele ale lui Varlaam și Akindin – și au recomandat excomunicarea și depunerea lui din preoție. Prohor a cerut o amânare de o zi pentru a reflecta la subiect și să-și pregătească o apărare, care i-a fost acordată. Dar, când Sinodul a fost convocat, a refuzat să apară. După cele două somări canonice din partea funcționarilor legali ai Marii Biserici, a fost declarat îndârjit și sentința a fost confirmată. [Sublinierea noastră]

Evident, Sinodul inițial, prezidat de un singur episcop nu a fost considerat suficient de Sf. Filotei, Patriarhul Constantinopolului. Mai important, faptul că Prohor a avut parte de un „proces legal” arată că nu a fost defel considerat depus automat sau mecanic „sub” anatemele anterioare sinodale din 1341, 1347 și 1351. A fost considerat încă preot, pasibil de depunere, ceea ce este semnificativ. A fost, mai mult, convocat canonic, i s-a dat posibilitatea să se pregătească de apărare și condamnat corect de Sinod. Comparând acest rezumat al Sinodului din 1368 cu diferite acțiuni ale vechilor calendariști împotriva „lumii ortodoxe” (pe care le vom analiza curând), ar trebui să devină mai evident că perspectiva vechi calendaristă despre condamnarea sinodală este depărtată de cea „patristică”.

Pe scurt, așadar, Sinoadele palamite din sec. al XIV-lea demonstrează că, atunci când un cleric este acuzat că „a căzut sub” o condamnare trecută, un Sinod competent va convoca pe acel episcop sau preot la proces pentru a stabili adevărul acuzațiilor și apoi (dacă acuzațiile sunt găsite adevărate și ei refuză pocăința) pronunță o sentință.

Canonul 15 și alte răstălmăciri vechi calendariste

Înainte de a prezenta exemple în plus din istoria Bisericii, este necesar să ne referim din nou pe scurt la canonul 15 I-II cel folosit abuziv. Ar putea fi remarcat că această regulă specifică nu poate fi folosită ca un mijloc de a stabili corpuri bisericești noi, cum au făcut „adevărații ortodocși”. Mai degrabă el confirmă separările înainte de un proces bisericesc de episcopul care predică (deschis) o erezie. Astfel, a fost remarcat[17] pe drept că termenul „pseudo-episcop”

Înainte de o decizie sinodală este de natură euristică sau diagnostic, nu final și juridic sau de condamnare. Ca o consecință, aceste Taine pline de har sunt încă săvârșite de „pseudo-episcopi” înainte de o condamnare sinodală.

Date fiind exemplele care au fost (și vor fi) prezentate în acest material, este imposibil să fie citit canonul 15 ca fiind obligatoriu.

Pe de altă parte, ar trebui menționat și faptul că majoritatea (probabil toate) textelor patristice mărturie citate de vechi calendariști în sprijinul ruperii comuniunii cu „ereticii” se potrivesc, de fapt, în una din aceste trei categorii:
1.                       Separarea prealabilă de un ierarh eretic (fără înființarea de jurisdicții paralele sau ruperea de ierarhii ortodocși în comuniune cu el), conform cu canonul 15. În aceste cazuri, harul nu s-a depărtat încă pentru că ierarhul nu a fost depus.
2.                       Ruperea comuniunii cu ierarhi condamnați sinodal, care este necesară.
3.                       Evitarea comuniunii cu grupurile schismatice (care pot avea sau nu credințe eretice). Este uitat adesea faptul că, neavând parte de condamnări sinodale, unii se pot separa singuri de Biserică – nu prin afirmarea unei erezii, ci prin a intra într-o schismă și pierderea harului dumnezeiesc. De exemplu, chiar dacă nici un Sinod nu i-a condamnat vreodată pe papistași pentru ereziile lor, ei au rămas totuși în afara Bisericii pentru că, potrivit lui Balsamon[18] (scriere din 1190),
De mulți ani Biserica de Apus a fost separată de comuniunea duhovnicească cu celelalte patru Patriarhii și a devenit străină de Ortodoxie…

Papa a stabilit în final jurisdicții paralele în scaunele de Antiohia, Constantinopol și Ierusalim, arătând evident existența unei schisme[19]. Sf. Vasile, cu referire la viziunile Sf. Ciprian și Firmilian, a declarat următoarele cu privire la schismatici în primul său canon[20]:

Pentru că începutul separării a venit prin schismă și cei ce s-au răzvrătit de la Biserică nu mai aveau harul Sfântului Duh. Pentru că părtășia din acel punct a încetat prin întreruperea continuității… Iar prin rupere ei au devenit laici și, astfel, nu au avut nici o autoritate nici să boteze sau să hirotonească, de vreme ce nu au mai avut puterea să dea altora harul Sfântului Duh de unde ei înșiși au căzut.

Schismaticii la care face referire Sf. Vasile erau ortodocși în general în credințele lor, dar își formau biserici și astfel „nu mai aveau harul Sfântului Duh”. Astfel, credințele schismaticilor nu sunt în mod necesar relevante pentru faptul de a se găsi ei înșiși în afara Bisericii (deși, bineînțeles, există diferențe dogmatice între Biserica Ortodoxă și romano-catolici). Un exemplu în plus din istoria Bisericii care implică schismatici eretici poate fi observat la necalcedonieni, care au respins Sinodul IV Ecumenic, și-au stabilit proprii lor ierarhi și s-au despicat într-o serie de diferite secte[21]. În principiu, oricum, nici un proces nu a fost cerut pentru fiecare dintre ierarhii lor pentru încălcarea Calcedonului, pentru că ei deja părăsiseră unitatea Bisericii prin stabilirea uneia proprii.

Astfel, este evident că nu sunt necesare osândirile sinodale doar în cazul corpurilor schismatice. În circumstanțele din prezent, oricum, jurisdicțiile nou calendariste nu au intrat niciodată în schismă sau să fi înființat ierarhii paralele – într-adevăr, așa-numita „ortodoxie adevărată” a făcut astfel înainte de un verdict sinodal (într-un mod cel puțin cumva asemănător cu rascolnicii din sec. XVII, care s-au despicat și ei de multe ori între ei). Evident, aceasta nu poate fi susținută pe baza canoanelor. Pentru a încheia secțiunea aceasta, cităm cuvintele succinte ale Arhim. Epifanie din Atena din scrisoarea sa către un anume P. Nicodim (din 22 iulie 1971):

Există două feluri de eretici: cei cărora Biserica le-a făcut proces și i-a condamnat și i-a expulzat din trupul ei și cei care nu au fost nici condamnați încă de Biserică, nici nu au părăsit Biserica din propria voință, ci au rămas în schimb în trupul Bisericii. Un astfel de caz este al Patriarhului Atenagora, care a predicat credințe eretice. Dar nu a fost condamnat încă de Biserică, nici nu a renunțat la Biserică și să fi ieșit din ea. A rămas în Biserică și continuă să slujească în interiorul Bisericii și, prin urmare, este încă un canal al harului; săvârșește Taine.

Al șaptelea Sinod Ecumenic

Sinodul VII Ecumenic. Miniatură de pe un Minei al lui Vasile II (976-1025) (Vat. gr. 1613. Fol. 108)

Să ne întoarcem la cercetarea exemplelor din istoria Bisericii prin a prezenta o anatema dată de Sinodul VII Ecumenic (ședința a opta), care a decretat: „Dacă încalcă cineva tradiția bisericească, scrisă sau nescrisă, să fie anatema”16(vol. 3, p416). Bineînțeles, nu poate fi negat faptul că multe tradiții ale Bisericii au căzut în neaplicare sau au fost înlocuite din sec. VIII. O astfel de practică este tunsoarea „papaletra” a clericilor (o tunsoare străveche menită să semene cu o coroană de spini, cum se vede în icoanele Sf. Grigorie Palama) care, pentru a-l citat pe Sf. Nicodim, a fost „adoptată de toată Biserica, atât de Răsărit, cât și de Apus”7(p. 315). Într-adevăr, canonul 21 trulan face aluzie la această practică străveche7, care era un semn distinctiv al clerului. Interesant, această „tradiție bisericească” (pentru a cita anatema) a ajuns neaplicată cu secole în urmă și astăzi nici clericii vechi calendariști nu practică această formă de tundere. Dacă ar fi cumva „automate” condamnările sinodale, ar urma că clericii și chiar Biserici Locale întregi de-a lungul secolelor au fost mecanic și fără să știe „sub anatema”, fără ca vinovații să fi fost măcar chemați în proces. Într-adevăr, clericii vechi calendariști, fiind oameni, au încălcat toți la fel o seamă de „tradiții bisericești” scrise și nescrise în viața lor (inclusiv, dar nu numai, tunsoarea menționată mai sus). Pentru a fi consecvenți cu ecleziologia supra rigidă și „strictă” propovăduită de mulți zeloți, s-ar părea că trebuie să se considere neapărat sub condamnare și excomunicați mecanic din Biserică. Prin tratarea condamnărilor sinodale drept automate și prin a nu avea nevoie de procese sinodale, mulți „ortodocși adevărați” s-au forțat spre o astfel de poziție ecleziologică absurdă.

Sinodul rus din 1913

La un Sinod rusesc din 1913, teologia Sf. Grigorie Palama a fost contrazisă încă o dată. Potrivit lui Kenworthy,[22] (pp. 99-101)

Dată fiind ignoranța generală față de teologia lui Palama, prin urmare, nu ar trebui să fie surprinzător faptul că relatările Sinodului și epistola finală au fost inconsecvente și contradictorii la modul că s-au încleștat cu distincția între fire și lucrările lui Dumnezeu. [Arhiep.] Nikon s-a luptat și el să-și definească poziția…

Pe scurt, dorește să definească lucrările ca fiind „dumnezeiești” și aparținând lui Dumnezeu, dar declară că este incorect să le numim „Dumnezeu” deoarece el pune egal între acest termen și ființa dumnezeiască. Deși Nikon este conștient de distincția dintre ființă și lucrările lui Dumnezeu, (ca și alții de la dezbatere) era familiarizat doar superficial cu teologia Sf. Grigorie Palama și, de aceea, bâjbâia după limbaj și concepte pentru a articula/clarifica faptul că lucrările sunt dumnezeiești și totuși nu același lucru cu ființa lui Dumnezeu. Rezultatul este confuz și contradictoriu…

Nikon… punea egal numai între el [termenul „Dumnezeu”] și ființa dumnezeiască. Acest punct a continuat într-o dezbatere mai recentă, în care Alfeev și alții susțin că opozanții… nu au înțeles teologia lui Palama, care nu făcea nici o distincție între theos și theotis, și că ar fi potrivit ca lucrările dumnezeiești să fie denumite „Dumnezeu”.

Sinodul însuși a făcut aceeași eroare, după cum indică alt savant[23]:

…ar trebui subliniat din nou că dogmele palamite au rămas, de fapt, terra incognita pentru societatea bisericească rusească: chiar dacă Grigorie Palama a fost amintit în sec. XIX, acest lucru nu s-a reflectat în teologia rusă. Ignoranța este destul de bine relevată într-o scrisoare sinodală unde s-a afirmat că Sf. Grigorie Palama „nu a numit nicăieri ‘Dumnezeu’ lucrările, ci a învățat să fie numite ‘dumnezeire’ (nu Theós, ci Theótis)”, ceea ce este absolut contrar doctrinei palamite.

Într-adevăr, Sf. Grigorie s-a referit, bineînțeles, la energii/acțiuni/lucrări ca la „Dumnezeu” (Theos), în timp ce Tomosul Sinodului din 13519(p. 357) relata și confirma următoarele:

Sf. Anastasie spune: „Denumirea de 'Dumnezeu' se referă evident la lucrare. Nu reprezintă tocmai firea lui Dumnezeu; pentru că este imposibil să fie cunoscută aceasta; iar 'Dumnezeu' reprezintă și ne descoperă lucrarea sa contemplată”. Și, din nou, același Sfânt spune: „Numele 'Dumnezeu' nu semnifică ființa Dumnezeirii, pentru că aceasta este de neînțeles și fără nume; ci este numit 'Dumnezeu' [theos] de la lucrarea Lui contemplată, după cum spune marele Dionisie, fie de la theein, adică de la 'a alerga', fie de la aithein, adică de la 'a arde'".

Dar marele Dionisie spune: „Dacă ar trebui să numim ascunzimea mai presus de ființă 'Dumnezeu' sau 'viață' sau 'ființă' sau 'lumină' sau 'cuvânt', nu avem în minte altceva decât puterile emise din El spre noi, care sunt îndumnezeitoare sau făcătoare de ființă sau generatoare de viață sau dătătoare de înțelepciune…

Pe lângă aceasta, marele dar și lucrare a Duhului, adică îndumnezeirea, conform căreia Sfinții sunt îndumnezeiți, este numit „dumnezeire” de Sfinți, iar opozanții Mitropolitului de Tesalonic spun că este o dumnezeire creată.” [Sublinierea noastră]

Potrivit lui Sinkewicz[24] (p. 137)

Sinodul [din 1351] a stabilit șase elemente principale de doctrină: [1] în Dumnezeu este o distincție între ființa Sa și energia Sa; [2] energia este necreată; [3] această distincție nu implică vreo compoziție în Dumnezeu pentru că nu e o chestiune de două realități ființiale, de vreme ce amândouă aparțin unicului Dumnezeu; [4] Părinții au folosit termenul ‘dumnezeire’ sau ‘Dumnezeu (theotis, theos) pentru energie; [5] Părinții au vorbit și de ființa care depășește sau transcende energia; [6] la fel, Părinții au afirmat foarte clar lipsa de împărtășire a ființei dumnezeiești, în timp ce ei vorbesc în același timp de participarea reală la viața sau energia dumnezeiască (PG 151, 732 C 754 B). [Sublinierea noastră]

Bineînțeles, se poate spune că raritatea lucrărilor lui Palama în Rusia a condus la această eroare de partea Sinodului, că a fost făcută din ignoranță sau că a fost o înțelegere greșită. Ar putea fi adevărat și nu este intenția acestui scriitor să catalogheze ferm Sinodul rus drept eretic. Totuși nu poate fi negat faptul că, dintr-o perspectivă factuală, Arhiep. Nikon și Sinodul din 1913 au contrazis Tomosul din 1351 prin declarația hotărâtă că „Dumnezeu” – un termen de o importanță nu mică – nu poate fi aplicat lucrărilor. Aceasta cel puțin ar părea să-i pună „sub” anatema Sinodului menționat mai sus9 – numai dacă, bineînțeles, anatemele sunt tratate drept automat și acționând de la sine.

Mai departe, cum poate cineva să judece dacă se aplică vreo apărare potrivită episcopilor ruși în acest caz? Nu este acesta tocmai scopul unui proces sinodal (pe care zeloții îl consideră nenecesar)? Desigur, dacă actualul Patriarh Ecumenic era să facă aceleași remarci, este de netăgăduit că ar fi fost catalogat imediat varlaamit de zeloți fără cea mai mică urmă de bunăvoință sau preocupare față de împrejurări. Și totuși, dacă vechii calendariști ar fi consecvenți cu propria lor „logică”, Biserica Rusiei a căzut în erezie în 1913 (sau mult mai devreme, pentru exemplele menționate mai sus de varlaamism larg răspândit în istoria ei) și a pierdut harul – de parcă un astfel de absolutism are vreun loc în Biserică.

Anatema din 1983


Să ne întoarcem la împrejurările din zilele noastre. Ce ar trebui să facă cineva cu anatema împotriva ecumenismului dată de ROCOR în 1983? Este aceasta dovada pe care mulți scriitori „ortodocși adevărați” o doresc? Absolut nu. Întâi pentru că grupările vechi calendariste au creat o schismă înainte de anatema aceasta. În al doilea rând, să luăm în calcul o scrisoare adresată Pr. Efrem de la M-rea Schimbării la Față din 22 decembrie/4 ianuarie 1986/7, scrisă de starețul Ioan Hudanish:

Aceasta [anatema din 1983] este o condamnare elocventă a ecumenismului și o declarație clară a respingerii lui de către Sinodul nostru. Ce nu este clar, oricum, este faptul că această anatema este de natură legislativă mai degrabă decât juridică, i.e. este o enunțare a unui principiu teologic în lege, nu un verdict – cu mult mai puțin o sentință… Este act legislativ. Nu este judecată. Și a fost emisă de Mitr. Vitalie într-un articol pe care l-a scris pentru „Orthodox Life” (Nr. 4, 1984, p. 32) în timp ce era încă Arhiep. de Montreal și Canada. Scria:

„Timpul ne va spune dacă alte Biserici Locale vor adopta rezoluția noastră despre ecumenism sau nu, după cum au fost introduse actele a zece Sinoade Locale în Cartea de canoane a Sfinților Apostoli, a Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților Părinți ai Bisericii sobornicești.”

„Este important de înțeles că, de când a fost promulgată anatema din 1983 de Sinodul nostru de Episcopi, avem acum o bază canonică pentru modul cum să tratăm ecumenismul și pe aderenții lui în mijlocul nostru. Dar, ca și cu celelalte legi, pedeapsa prescrisă de anatema din 1983 nu poate fi dispusă oricui fără procesul datorat. Altfel spus, înainte de a putea fi cineva excomunicat, trebuie să fie o determinare a vinovăției într-un proces canonic sau investigație sinodală
„Drept aceea, strict vorbind, nici Patriarhul de Constantinopol, nici Patriarhul de Ierusalim nu au fost excomunicați de anatema din 1983… Mai departe, Sinodul Episcopilor ROCOR nu a convenit să investigheze ulterior acuzele împotriva Patriarhului, nici să-i anatematizeze cu rezoluția din 1983… [Sublinierea noastră]

Din nou, potrivit Mitr. Vitalie[25] (după 1983):

În prezent, cele mai multe din Bisericile Ortodoxe au fost zguduite în esența existenței lor de două lovituri succesive: noul calendar bisericesc și ecumenismul. În ciuda stării lor secătuite, oricum, nu le declarăm și să ne păzească Domnul de a le declara vreodată că au pierdut harul lui Dumnezeu.

Este important de menționat că nici unul dintre episcopii ROCOR din acea vreme nu a contrazis pe Mitropolit în interpretarea anatemei, ceea ce este foarte revelator cu privire la intențiile lor de ansamblu. Mai mult, pentru a cita pe un cleric din ROCOR[26],

Ele [anatemele] nu se impun de la sine celor care le încalcă. Anatemele sunt avertismente pentru credincioși și persoanele sau Bisericile Locale sunt separați de Biserică printr-o anatema când un Sinod al Episcopilor cu autoritate să facă asta pronunță un astfel de verdict asupra lor. Scopul unei anateme este mântuirea credincioșilor, nu osândirea lor. Anatemele ne conduc la adevăr și departe de greșeli. Nu sunt capcane legaliste special pentru a prinde pe cel nepregătit și să-l trimită în iad. [Sublinierea noastră]

În plus, o dovadă că anatema a fost prost interpretată de zeloți este faptul că ROCOR a continuat să slujească împreună cu jurisdicțiile din „lumea ortodoxă” chiar după pronunțarea ei și a întreprins multe alte acțiuni inconsecvente cu punctul de vedere că sute de milioane de credincioși ortodocși au fost pur și simplu excluși din Biserică într-o zi nefastă în 1983.

pr. Serafim Rose
Cu toate acestea, să examinăm punctul de vedere al ROCOR înainte de anatema (când ecumenismul sincretist era deja predicat cu capul descoperit de ierarhi în Constantinopol și în alte părți). Fără a spera să ne asumăm o analize cuprinzătoare, care ar trece mult dincolo de scopul acestui material, va fi suficient pentru noi să cităm din scrisorile luminătoare ale Pr. Serafim Rose, care a adormit în 1982[27]:

„Când episcopii noștri au condamnat în 1971 decizia Patriarhiei de Moscova de a da Împărtășania romano-catolicilor, au folosit un limbaj dur, numindu-l un act „eretic”; dar nu au proclamat Patriarhia Moscovei lipsită de har sau deplin căzută din Biserică. Episcopii, în diferite ocazii, au refuzat expres să facă astfel de afirmații; și în declarația de la Sinodul din 1976 s-au adresat preoților sinceri și luptători din Patriarhia Moscovei în termeni rezervați numai pentru preoți care au și dispun de harul lui Dumnezeu (după cum am menționat în articolul nostru despre Pr. Dimitry)” [Scrisoarea 304; dec. 28/ian. 10, 1981].

„Evident că dumneavoastră [Dr. Johnstone] sunteți de acord cu Pr. Michael Azkoul, care a declarat recent (Orthodox Christian Witness, Aug, 10/23) că „erezia a tăgăduit aceste scaune străvechi. Nu este nici o ‘biserică’, deci nici Taine” în Bisericile Moscovei și Constantinopolului. Sper că sunteți conștient că ROCOR nu a învățat niciodată și nu învață acum aceasta; aceasta este o părere care a fost introdusă între noi de unii convertiți care cred că sunt mai înțelepți decât episcopii noștri. Îmi pare rău că păreți să nu vedeți sensul evident al faptului că Biserica noastră nu are comuniune cu Biserica sovietică: că noi suntem liberi de politică și nu ne lipim de episcopi care nu sunt liberi și care sunt forțați adesea să trădeze adevărul. Dar a declara că Biserica nu mai are har este o presupunere pe care episcopii noștri nu au îndrăznit să o facă. Această perspectivă, în opinia mea, nu este deloc rezultatul unei ecleziologii notorii și stricte, ci este rezultatul unei logici prea stricte (o boală tipică a mentalității occidentale) care este aplicată unde nu se potrivește.” [Scrisoarea 311; August 13/26, 1981]

„Chiar și astăzi episcopii noștri refuză să „definească” în această manieră și să facă totul „alb și negru”; și sunt sigur că, poate fără excepție, episcopii noștri nu doar că refuză să-i [Moscova și Constantinopolul] declare fără har, ci chiar cred cu convingere (cel puțin prin prezumția de nevinovăție) că au har.” [Scrisoarea 207; May 22/June 4, 1976]

„Recent, unii au dorit să vadă o astfel de „rebotezare” făcută în dioceza noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul nostru Antonie a refuzat cu înțelepciune să o permită, pentru care i-am dat sprijin deplin – pentru că, într-adevăr, ar fi fost echivalent cu o declarație deschisă a absenței harului în Arhidioceza Greacă. Episcopii noștri au refuzat explicit apropo (fie în soborul din 1974 sau mai târziu, nu știu) să facă o astfel de declarație când li s-a cerut să facă astfel de cineva din jurisdicțiile vechilor calendariști greci.” [Scrisoarea 216; [18 aprilie/1 mai 1976]

„…Biserica noastră are comuniune deschisă cu Biserica Sârbă, Ierusalim și probabil cu altele și lasă liberi pe episcopi în parte să slujească chiar cu Constantinopolul dacă doresc.” [Scrisoarea 227; 30 iunie/13 iulie 1976]

În altă parte, referindu-se la un zelot ultra-strict, Pr. Serafim a făcut următorul comentariu care este încă relevant în zilele noastre, dat fiind numărul exponențial al grupurilor scindate de „ortodocși adevărați”[28]:

…el [zelotul] este în comuniune doar cu propriul său preot și alți zece monahi din grupul său din Sfântul Munte; toți ceilalți din Biserica Ortodoxă nu sunt „curați”. Probabil sunt doar zece sau doisprezece oameni rămași în lume care sunt deplin „stricți” și „curați” în ortodoxia lor – chiar nu știu; dar pur și simplu nu se poate să fi rămas doar zece sau doisprezece creștini ortodocși în lume cu care poate avea cineva adevărată unitate de credință exprimată prin comuniune laolaltă. Cred că poți vedea că este un fel de fundătură duhovnicească aici; chiar dacă ar fi trebuit să credem o astfel de perspectivă îngustă a Ortodoxiei potrivit scrisorii, inima noastră creștină credincioasă s-ar răzvrăti împotriva ei. Nu putem trăi chiar după asemenea strictețe; trebuie să fim cumva mai puțin „corecți” și mai apropiați de inima creștinismului ortodox. [Sublinierea noastră]

Și din nou[29]:

…Biserica noastră suferă atacuri atât de-a stânga (de la ecumeniști care ne acuză că suntem nemilostivi, în contratimp și tot așa) și de-a dreapta (de la grupările din Grecia care cer să rupem comuniunea cu toate Bisericile Ortodoxe și să le declarăm fără har)…

Cu câțiva ani în urmă, una din aceste grupări [vechi calendariste] au întrerupt comuniunea cu Biserica noastră Rusă de peste Hotare deoarece episcopii noștri au refuzat să declare că toate celelalte Biserici Ortodoxe sunt fără har; această grupare declară acum că doar ea are harul, numai ea este ortodoxă. Recent, această grupare a atras pe unii convertiți din Biserica noastră Rusă de peste Hotare și ar trebui să fim conștienți că această atitudine este un pericol pentru unii din convertiții noștri americani și europeni: cu mințile noastre calculate, raționaliste, este foarte ușor să gândim că suntem râvnitori și stricți, când, de fapt, mai ales ne răsfățăm patima propriei dreptăți… [Sublinierea noastră]

Comentariile Pr. Serafim l-ar fi caterisit în multe jurisdicții „adevărat ortodoxe”. În orice caz, să examinăm acum situația post-1983. În plus față de remarcile menționate mai sus ale Mitropolitului Vitalie (care, din nou, nu au fost contestate de Sinod niciodată), să avem în vedere mărturia unui cleric dal ROCOR[30]:

Am fost hirotonit preot în Arhidioceza Ortodoxă Antiohiană în Statele Unite. Când am cerut o eliberare canonică să mă transfer la ROCOR în 1983, a fost acordată de Mitropolitul Filip, care nu ar fi putut face asta canonic dacă AA [Arhidioceza Antiohiană] nu ar fi fost „în comuniune” cu ROCOR. Cât am slujit peste 20 de ani ca preot în ROCOR, am fost invitat *mereu* să slujesc cu orice ocazie vizitam vreo parohie a *unei* jurisdicții ortodoxe… în ciuda faptului că nu puteam să accept aceste invitații în unele cazuri, oferta a fost mereu făcută. Nici unii din parohienii mei nu au fost refuzați de la Sfânta Împărtășanie în orice Biserică Ortodoxă ar fi vizitat, nici oricărui creștin ortodox (care era pregătit cum se cuvine) nu i s-a refuzat Sfânta Împărtășanie în parohia noastră. Probabil mulți dintre noi pot relata experiențe opuse de ambele părți: ROCOR și non-ROCOR. Acelea sunt excepții triste față de practica reală generală.

Protoprezbiterul ROCOR George Larin, într-o scrisoare din 18/31 august 1997 (către Pr. Stefan Krasovițki), scria[31]:

…nici nu avem dreptul să slujim dumnezeieștile slujbe în bisericile noastre din Țara Sfântă fără binecuvântarea Preafericitului Diodor, Patriarhul Ierusalimului, și… slujim dumnezeiasca Liturghie pe antimise sfințite de Preafericirea Sa,… ne rugăm pentru el și-l pomenim la ectenii înaintea Întâistătătorului nostru… Când ierarhii, preoții și diaconii sosesc în pelerinaj în Țara Sfântă, nu au dreptul (conform canoanelor Bisericii Ortodoxe) să slujească dumnezeieștile slujbe nici în bisericile noastre fără permisiunea specială a Patriarhului Ierusalimului, drept care mergem de la aeroport direct la Preafericirea Sa pentru binecuvântare!

Încă un alt cleric verifică mărturia menționată anterior și adaugă unele remarci istorice interesante[32]:

Am fost cleric în Biserica de peste Hotare din 1968. Am fost Președinte al Diocezei Est Americane sub Mitropolitul Filaret șase ani (1976-1982) și am servit ca secretar personal al său în acel timp, văzându-l aproape în fiecare zi. Pot să vă spun răspicat că împreună-slujirile cu clerul Patriarhiei de Ierusalim și al Patriarhiei Sârbe au continuat neabătut înainte de 1983-1986, între 1983-1986 și după acel timp până astăzi.

Nu a fost nici măcar un moment când clerul (atât cel permanent, cât și în vizită, inclusiv toți episcopii ROCOR) nu au pomenit pe Patriarhul Ierusalimului la toate dumnezeieștile slujbe sau nu au slujit pe antimise pe care le dăduse Patriarhul. Nu a fost vreun moment când clerul Bisericii de peste Hotare s-a retras de la primirea împărtășirii la Sfântul Mormânt. Și în toate diocezele Bisericii de peste Hotare unde au avut loc împreună-slujiri cu sârbii (și, în unele cazuri, Pe și antiohienii), au continuat să aibă loc în toată această perioadă până astăzi. Aceasta includea Diocezele din America de Vest, Siracuza și Sfânta Treime, Washington și Florida, Chicago și Detroit, Australia și toate Diocezele europene.

Eu și familia mea am făcut o excursie de cinci săptămâni în Europa și Țara Sfântă tocmai în vara lui 1985, i.e. după anatema din 1983, și am participat cu clerul sârb cu episcopii noștri din Dioceza Vest Europeană și din Dioceza germană, ca și cu clerul Patriarhiei de Ierusalim din Țara Sfântă… Și alt cleric mai în vârstă din Biserica de peste Hotare va confirma cu bucurie, din propria lor experiență, ce am scris.

Dată fiind durata și scopul larg al acestor activități post-1983 (pe cel puțin patru continente), sigur nu pot fi privite ca „excepții”. Evident, ROCOR (urmând vederile necontestate ale Mitropolitului Vitalie) nu a interpretat propria sa anatema în aceeași manieră ca zeloții. Anatemele legislative, conform cu scrierile Sf. Nicodim, nu acționează mecanic. Până la vremea când un ierarh în eroare este pasibil de un proces sinodal, își menține rangul și harul Tainelor.

Enciclicele vechi calendariste

Este important, de asemenea, să analizăm sumar enciclicele vechi calendariste din 1935, 1950 și 1974, pe care scriitorii „adevărați ortodocși” le invocă ocazional drept „condamnări sinodale”. Interesant, aceste documente menționează Biserica Greciei cumva schismatică pentru simpla adoptare a noului calendar în 1924 și chestiunea ecumenismului nu este menționată deloc[33], aruncând o îndoială puternică asupra justificărilor inițiale ale celor care întemeiaseră corpuri ecleziale paralele. S-ar părea că enciclicile se bazează pe pretenția incorectă istoric că ar fi fost anatematizat calendarul iulian revizuit, ca și evident falsa presupoziție ecleziologică cum că o acțiune necanonică este egală cumva cu o acțiune schismatică. A fost Biserica Rusă din sec. XVII în schismă pentru introducerea semnului crucii cu trei degete (care se pare că a fost condamnat de Sinodul Rus Stoglav) și pentru persecutarea acelor rascolnici care s-au opus schimbării? Au fost simoniacii și alți călcători de canoane din istorie în schismă și lipsiți de har, în contradicție cu remarcile clare ale Sf. Nicodim despre pedepsele canonice ne-automate?

Rămâne faptul că Bisericile nou calendariste au rămas în comuniune cu acele Biserici Locale care au menținut vechiul calendar și sigur nu pot fi considerate schismatice după primul canon al Sf. Vasile. Nici Bisericile care au menținut vechiul calendar (de ex. Biserica Serbiei) nu au perceput noua lor suflare nou calendaristă drept schismatică. Mai mult, nici măcar una din enciclicele menționate mai sus nu poate fi numită proces sinodal – mai degrabă, fiecare document abia pretinde că nou calendariștii au intrat în schismă pentru acceptarea CIR și, drept aceea, au pierdut tot harul (o afirmație clar absurdă).

Chiar și diferite documente post-1974, care au abordat în final tema ecumenismului în sine, nu au aderat explicit la aceste enciclice anterioare greșite și, în loc să inițieze un soi de proces sau expulzare sinodală, au declarat eronat că ecumeniștii s-au scos singuri deja din Biserică 34. Desigur, chiar dacă zeloții ar fi avut grijă să țină un proces autentic (cu un număr adecvat canonic de episcopi), ei s-au lipsit singuri de oportunitatea de a „alunga” pe ecumeniști pentru că nu doar că stabilit nejustificat ierarhii paralele, dar au considerat, de asemenea, pe toți noii calendariști (incorect) că sunt în schismă. Cum ar putea să „excludă” legitim sau să alunge pe aceia care au presupus în mod greșit că deja au părăsit unitatea Bisericii? Ironic, dacă „ortodoxia adevărată” ar fi să țină o „expulzare” reală sinodală a ecumeniștilor din Biserică, ar recunoaște implicit că documentele lor fondatoare sunt greșite și, cu adevărat, că mișcarea lor în sine a adoptat o poziție ecleziologică incorectă pentru mai bine de jumătate de secol. Faptul că „Părintele” vechiului calendarism, Mitropolitul Hrisostom de Florina, nu considera declarațiile zelotiste de lipsă de har (pe care le-a semnat inconsecvent) a fi suficiente și a continuat să aștepte un Sinod Pan-ortodox2 este cu siguranță revelator. Într-adevăr, Mitropolitul se referea explicit la cuvintele Sf. Nicodim pe care le-am citat mai devreme în acest material, și comenta că

Fără să fie aplicate de un Sinod, puterea imperativă a canoanelor rămâne neexecutată și nu acționează de la sine, fie imediat sau înainte de o decizieDin aceasta urmează că nici un cleric care se abate de la hotarele Ortodoxiei nu este recunoscut a fi de fapt depus… Astfel, din punct de vedere canonic, următorul principiu legal de bază și dicton susține: „Nimeni să nu fie condamnat fără apărare”. De aici, pentru a-i declara pe ierarhii inovatori schismatici în fapt, cum au făcut episcopii adunați separat în mod arbitrar și necanonic, ar trebui să avem toată motivația rechizitorie bisericească și canonică pentru a organiza un tribunal bisericesc. Aceasta nu poate fi făcută decât de o Biserică ce este recunoscută de toate Bisericile Ortodoxe Locale drept autocefală și investită cu dreptul valid de a condamna pe aceia dintre clericii ei care păcătuiesc, fie în credință, fie moral.

În final, mai degrabă decât a întreprinde o evaluare corectă și competentă sinodală, autorii enciclicilor vechi calendariste menționate mai sus au aderat la o ecleziologie naivă și simplistă total în răspăr cu obiceiul ortodox observat în exemplele din acest material. După cum am văzut, chiar dacă ieromonahul Prohor Kydones a avut proceduri bisericești legitime inițiate împotriva, a fost convocat canonic și i s-a dat oportunitatea de a pregăti o apărare și eventual a avut un Sinod de episcopi care să-i dea o sentință împotriva lui9. Vechii calendariști, pe de altă parte, s-au simțit mulțumiți să catalogheze Biserici Locale întregi drept fără har (pe singurul temei al schimbării calendarului) fără a iniția un singur proces împotriva vreunuia dintre liderii inovatori.

Proto-ecumenism în Grecia

Întorcându-ne la examinarea noastră a împrejurărilor din istoria Bisericii, ar trebui notat de asemenea că ecumenismul ca erezie ecleziologică a apărut înainte de începerea mișcării vechi calendariste. Într-adevăr, Enciclica din 1920 a Patriarhiei Ecumenice, „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni” declară că următoarele cu privire la feluritele denominațiuni[34] (p. 2):

că nu ar trebui să se mai considere unele pe altele drept străine și necunoscute, ci drept înrudite și ca fiind o parte din gospodăria lui Hristos și ‘împreună-moștenitoare, mădulare ale aceluiași trup și părtașe la făgăduința lui Dumnezeu în Hristos’ (Ef. 3: 6).

Mitropolitul Gherman, editorul principal al documentului, îl interpreta astfel[35] (p. 30):

Devine clar cât de largă este concepția pe care o învață Enciclica în acest punct prin aceea că lărgește noțiunea de relație între mădularele unei singure Biserici – drept mădulare ale unui trup, potrivit minunatei învățături a Sf. Pavel – încât să o aplice la relația dintre câteva biserici.

Pentru a-l cita pe Pr. Peter Heers[36],

Importanța acestei interpretări a Enciclicii de către autorul ei principal și arhitectul implicării ecumenice a Patriarhiei nu poate fi subestimată. Aici este piatra din capul unghiului a politicii ecumenice a Patriarhiei și punctul cheie al sincronizării cu dezvoltarea „ecleziologiei ecumenice” a protestanților. Prin lărgirea noțiunii de biserică pentru a include corpurile care nu sunt în comuniune nici bisericească, nici sacramentală, nici dogmatică cu Biserica Ortodoxă, Mitropolitul Gherman este în armonie perfectă atât cu antecedenta „ecleziologie evanghelică” care vorbește de o „asociație de biserici nevăzute ale lui Hristos de care aparțin toți creștinii ‘vii’, ca și cu „ecleziologia ecumenică” următoare, care, deși foarte asemănător în primirea unui trup „mistic” invizibil existent al lui Hristos, caută o unitate concretă în Hristos. [Sublinierea noastră]

Interesant, nu a intervenit nici o schismă drept rezultat al Enciclicei din 1920. După cum am văzut, chestiunea calendarului (și multele răstălmăciri care au ieșit din ea) este cea care a precipitat patru ani mai târziu prima schismă vechi calendaristă. Dacă „îngrădirea” este obligatorie în fața ereziei sau dacă harul este pierdut imediat, atunci 1920 este anul care ar fi trebuit înscris în cărțile de istorie. Totuși, sursele[37] vechi calendariste (probabil fără să recunoască potențialele implicații ale ei) au recunoscut că, cel puțin cu 35 de ani înainte, Patriarhia Ecumenică a emis o decizie care permitea monofiziților armeni să aibă parte de Sfânta Împărtășanie. Aceasta a fost precedată, se pare, de o înțelegere care le recunoștea preoția și Tainele.

Bineînțeles, nici o altă Biserică Locală nu a rupt comuniunea cu Constantinopolul la acea vreme ca răspuns la „uniatismul” ei. A încetat Biserica să existe înainte de venirea schismei vechi calendariste? Ar trebui remarcat, de asemenea, că fenomenul „proto-ecumenismului” se extinde chiar mai departe înapoi în timp în cazul Rusiei, când Biserica Greacă încă ținea o ecleziologie corectă (vom aborda aceasta în secțiunea de mai jos). Dar ar trebui clarificat și că în timpurile mai recente Sfinți lăudați chiar de vechi calendariști – precum Arhimandritul Iustin Popovici - nu s-au îngrădit de ecumeniști când au înfruntat erezia.

Pentru a-l cita pe Episcopul Atanasie Ievtici[38] (pp36-37),

Ne-am informat îndeaproape despre fericitul Părinte Iustin și știm că niciodată nu a rupt comuniunea cu vreuna din Bisericile Ortodoxe sau cu un Episcop sau Patriarh, nici chiar cu Patriarhul Gherman al Serbiei (1958-1990) – după cum ‘mint fără rușine’ unii zeloți – nici chiar când Patriarhul Gherman a fost unul dintre ‘președinții CMB’ (un titlu formal și onorific fără vreo condiție obligatorie sau îndatoriri, după cum era cu adevărat participarea Bisericii Ortodoxe Sârbe la CMB). Ca un mădular liber și responsabil al Bisericii lui Hristos, Sf. Iustin a respins profetic și, când a fost necesar, a criticat în formă scrisă (scriind câteva scrisori critice Patriarhului Gherman și Sinodului, inter alia, scrisorile având de-a face cu ecumenismul occidental superficial). Dar nicidecum nu a creat vreo schismă, ci, dimpotrivă, obișnuia să spună: „Schismele sunt ușor de făcut, dar enorm de greu de vindecat” (drept aceea s-a opus ‘schismei americane’ făcută fără de minte și care se adâncea tot mai mult, cum a fost și împotriva ‘schismei macedonene’).

Mai mult, potrivit altor surse[39]

Puțini știau că, în timp ce denunța deschis învățătura Patriarhului Atenagora ca eretică, [Sf. Iustin] simțea că, de vreme ce cel din urmă nu fusese condamnat de Biserică, prin urmare a rămas o parte a ei. De aceea, când a aflat de moartea Patriarhului, a slujit o panihidă pentru sufletul său. [Sublinierea noastră]

Merită de menționat și faptul că marele Bătrân Iosif Isihastul (care este și el stimat de zelotiști) a experimentat – cu toată frăția sa – o revărsare de har când a părăsit pe vechi calendariști. Pentru a cita doar pe unul din ucenici, Bătrânul Haralambie[40]:

După despărțirea de mănăstiri [părăsirea de zeloți], la început nu l-am pomenit pe Patriarh. După ce ne-am mutat la Nea Skiti, era necesar să slujesc într-o zi Liturghia la Mănăstirea Sf. Pavel, unde era sigur cerută pomenirea Patriarhului. „Ce fac acum?” l-am întrebat pe Gheronda. „Du-te și pomenește-l și, când te întorci, spune-mi ce ai simțit.” Am făcut cum mi-a spus și rareori am primit atât de mult har în timpul dumnezeieștii Liturghii cum am primit de data aceea! Lacrimile curgeau ca un râu la Liturghie. Abia puteam spune cererile. Când m-am întors înapoi la Gheronda, a spus: „Sigur ai fost inundat de har.” „Da, Gheronda,” am spus și i-am zis ce am trăit. „Vezi, copilul meu, că nu păcătuiești prin pomenirea Patriarhului, indiferent ce a zis sau făcut, de vreme ce nu a fost depus?” [Sublinierea noastră]

Aceasta este teologie trăită la cele mai sublime înălțimi. Măcar de ar înțelege acest principiu vechii calendariști! Oprirea comuniunii este permisă cu adevărat în unele împrejurări, dar nu este obligatorie și sigur nu implică a condamna pe cineva care rămâne în comuniune cu un eretic ca și cum ar fi lipsit cumva de har. Subiectul nu este atât de simplist. Ar trebui remarcat și faptul că frăția Bătrânului Iosif se opunea ecumenismului și a fost sigur ortodoxă în orientare. De exemplu, Bătrânul Efrem Katunakiotul, care a adormit în 1998 (în comuniune cu Patriarhia Ecumenică), a trăit la un moment dat prin descoperire dumnezeiască faptul că ecumenismul este de la duhurile necurate[41]. Totuși a refuzat să creeze o schismă și a urmat un drum cu discernământ adevărat.

Proto-ecumenism in Rusia

Multe Sinoade vechi calendariste condamnă cu pasiune acele grupări care cred că „Ortodoxia mondială” are Taine cu har. Ar fi oportun, de aceea, să atragem atenția asupra faptului că mulți clerici din Biserica Rusă din sec. XIX priveau Tainele romano-catolicilor drept valide, cu har și chiar lucrătoare spre mântuire. Astfel, William Palmer notează că a apărut chestiunea Tainelor eterodoxe în discuția cu un Protoprezbiter rus. Deși clericul afirma cu adevărat că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică și că cei din afara granițelor ei trebuie să devină împăcați cu ea exterior, susținea și că[42] (pp. 268-271)

deși suntem preocupați hotărât de Biserica de Răsărit, care credem toți că este dreaptă în timp ce toți ceilalți au căzut, totuși nu suntem nerezonabili față de celelalte Biserici și Comunități în greșeală, ci gândim că, oriunde este Botez adevărat în numele Treimii, ar putea fi, prin harul lui Dumnezeu, buni creștini, deși Comunitatea în sine ar fi eretică… Hristos este centrul tuturor; pentru că credința în El și dragostea Lui sunt peste toate cele prin care sufletul renăscut prin botez crește în viață și atinge o stare tot mai deplină sau repară prin pocăință ceea ce a pierdut prin păcat. Așa că, dacă sunt, așa cum au fost mulți care, în greutăți și pagubă, după ce s-au renăscut prin botez, au cultivat viața interioară, nu trăind de voie sau răutăcios în greșeli ale comunității lor, nici făcându-le singuri, astfel de oameni sunt creștini adevărați și am putea cultiva o dragoste frățească cu ei cu conștiința unității noastre interioare nevăzute; deși trebuie să rămână fiecare în exterior separați… [Sublinierea noastră]

Ca răspuns, Palmer a punctat că

este o doctrină primejdioasă să fie popularizată, pentru că ar putea conduce pe cei în eroare să subestimeze importanța Ortodoxiei și a conformării cu toată voia lui Dumnezeu… Când este evident că Biserici și comunități excomunicate de Biserica Ortodoxă au greșit în diferite grade și că atât de mulți oameni au atins în ele un grad atât de înalt de har dumnezeiesc, când harul Sfântului Duh a strălucit atât de mult viețile și faptele și scrierile; cum putem să facem altceva decât să-i recunoaștem drept creștini?

Protoprezbiterul a replicat:

Adevărul este că unii greșesc mai mult, unii mai puțin și harul lui Dumnezeu pare să lucreze în toți potrivit cu adevărul pe care l-au menținut și potrivit cu dispoziția fiecăruia individual de a căuta și iubi pe Dumnezeu. Mi se pare ca o mare sferă ce se învârte în jurul soarelui. Toate Bisericile diferite și sectele sunt atrase de același centru și se învârt în jurul aceluiași centru, dar la distanțe diferite, Biserica aceea care este pur și simplu adevărată, Ortodoxă și catolică/sobornicească, adică de Răsărit, fiind cea mai apropiată și unită cu el printr-o conexiune mai apropiată și mai legitimă: dar dintre ceilalți unii sunt mai departe, alții mai aproape, fără a fi vreo separare distinctă sau diferență de gen. Și, de vreme ce nu Ortodoxia formală a convingerii dogmatice sau de ritual este cea care distinge Biserica Ortodoxă de celelalte, ci principiul credinței și dragostei, atracția aceea către centrul ei, comună pentru ea cu toate celelalte, care constituie creștinismul în esență, de aici, deși nu se poate înfrăți exterior niciodată cu vreuna din ele, totuși interior nu este nici o linie clară de demarcare, ci unii care sunt fără distincție pot fi creștini mai buni decât mulți din cei care sunt înăuntru; singura diferență este că obțin o sfințenie ridicată cu o muncă herculeană și, în ciuda marilor obstacole, în timp ce în Biserica adevărată au mari facilități. [Sublinierea noastră]

Sfințirea/îndumnezeirea/harul Tainelor era recunoscut explicit ca lucrător în afara granițelor Bisericii. Într-adevăr, pe lângă beneficiul unei căi mai ușoare spre sfințire, pare să fie o diferență mică între cei care rămân în interiorul Bisericii Ortodoxe și cei care sunt în afara hotarelor ei – potrivit acestei viziuni.

Mai mult, simțăminte asemănătoare nu erau neobișnuite pentru acele vremuri – astfel, puțini sunt conștienți că44 (p386)

Una din operele dogmatice majore rusești în sec. XIX era cea a lui M. Bulgakov, care aplica criterii occidentale pentru recunoașterea Tainelor eterodocșilor. Confruntat cu chestiunea botezului, el acceptă că chiar și pe al ereticilor dacă este făcut în numele Treimii și respinge ideea rebotezării, care declară că nu era practica Bisericii primare. N. Milaș, marele canonist din Biserica Sârbă, aplica și el criterii occidentale pentru judecarea validității Tainelor eterodoxe.

Este interesant că vechii calendariști citează adesea pe (Episcopul) Milaș ca pe o sursă autoritară în afirmația că îngrădirea de ierarhii eretici este obligatorie mai degrabă decât opțională. Totuși ignoră faptul că, dacă ar fi să trateze pe acest canonist particular ca pe o autoritate, atunci ar trebui să adopte și o înțelegere occidentală a Tainelor în care ele ar putea să intervină în afara Bisericii. Într-adevăr, Milaș[43] contrazicea explicit viziunea „grecească” în această privință, argumentând (nepotrivit) că

dacă sunt alte grupări creștine care sunt înafara Bisericii Ortodoxe și care au intenții conștiente de a aduce persoanele nou-botezate în Biserica lui Hristos (adică intenționează să-i împărtășească harul dumnezeiesc prin botez, că prin puterea Sfântului Duh va deveni un mădular adevărat al trupului lui Hristos și un fiu renăscut al lui Dumnezeu), atunci botezul primit în astfel de grupări va fi considerat valid întrucât a fost făcut pe baza unei credințe în Sfânta Treime, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; pentru că, atunci când botezul este dat și primit cu credință, trebuie să fie lucrător să împartă harul și ajutorul lui Hristos nu va eșua să se manifeste. [Sublinierea noastră]

Fără a menționa tensiunea care există între abordarea lui Milaș și acțiunile Sfinților Bisericii în ultimul mileniu. Mai departe, potrivit scriitorului „ortodox adevărat” Vladimir Moss[44] (p. 61),

…în 1847 Țarul Nicolae I a încheiat un concordat cu Papa Grigorie XVI, care prevedea că Biserica Ortodoxă Rusă va oferi toate Tainele și cele necesare pentru aceia care vor apela la ea cu astfel de cereri de la catolicii exilați pentru participarea la rebeliunile poloneze împotriva Rusiei dacă trăiau în locuri unde nu erau biserici catolice sau cler catolic. Conform cu înțelesul acestui concordat și ordinul Țarului, Sinodul a editat apoi ordinul corespunzător, care era obligatoriu pentru clerul ortodox rus de a îndeplini cererile catolicilor exilați dacă veneau astfel de cereri de la ei. [Sublinierea noastră]

Dacă ar fi intervenit aceasta astăzi în Patriarhia Ecumenică, acuzații de uniatism și lipsă de har ar fi erupt în cercurile vechi calendariste. Cei rămași în comuniune cu Patriarhul ar fi fost etichetați fără îndoială eretici ei înșiși. Și totuși, în mod nepotrivit, Rusia secolului XIX rămâne imună la critici. Bisericile Locale care nu s-au îngrădit de ruși (anume întreaga lume ortodoxă) sigur nu au păcătuit prin rămânerea în comuniune (și evident nu a „pierdut harul” automat), altfel porțile iadului ar fi triumfat bine și sigur asupra Bisericii.

Continuând cu următorul exemplu, după ce 13.000 de uniați s-au reunit cu Biserica Rusă în 1841, Episcopul (la acea vreme un Arhimandrit) Porfirie[45] (p. 173) a spus Patriarhului Ecumenic că „uniații, din convingerea și credința lor interioară, au fost mereu în comuniune cu Biserica noastră și nu au avut nevoie să fie rebotezați”. Evident, rușii au acceptat validitatea botezurilor eterodoxe per se, și nu într-un sens de iconomie. Totuși Biserica Greacă, în ciuda dezacordului ei general cu poziția rusă în acel moment de timp, în mod înțelept nu a urmat o cale a schismei.

Probabil cel mai izbitor exemplu al acestui fenomen este Sf. Filaret al Moscovei[46], care, deși respingea corect intercomuniunea, se pare că nu era de acord în întregime cu teologia colivarilor (exprimată de Constantin Ikonomos) în legătură cu validitatea botezului eterodox, scriind că

Dacă Palmer nu este un martor de încredere, ar fi greu de crezut că învățatul Ikonomos considera botezul apusenilor în același timp valid și nevalid, în funcție de voința Bisericii ca persoana afundată să fie botezată sau nebotezată. Sigur eficacitatea botezului este în numele Treimii și harul Tainelor i se dă de lucrarea întemeietorului, Domnul Hristos. Sigur voința umană, chiar dacă ar fi voința Bisericii, nu poate face botezul să fie o simplă baie ori o simplă baie să fie botez. [Sublinierea noastră]

Acestea nu au fost singurele afirmații făcute de Sf. Filaret în această privință, care a declarat și că „un creștin ortodox se presupune, în duhul dragostei, să găsească cu bucurie harul păstrat în afara Bisericii Ortodoxe”[47] (p. 29) și, mai mult, că „nici o biserică ce crede că Iisus este Hristos nu voi îndrăzni să o numesc falsă[48] (p24)” – o afirmație respinsă explicit de Sf. Ilarion Troițki.

Deși scriitorul acestui material este de acord cu Sf. Ilarion și Nicodim pe teme ecleziologice, subiectul ridică o întrebare importantă – a fost o mare parte din Biserica Rusă la o vreme lipsită de har pentru recunoașterea Tainelor valide și cu har la eretici? Ce să facă cineva cu faptul că un decret sinodal susținea administrarea Împărtășaniei romano-catolicilor? Dacă ar fi trăit un „ortodox adevărat în acele timpuri, ar fi intrat fără îndoială în schismă și ar fi tăiat, astfel, comuniunea cu nenumărați Sfinți ai Bisericii. Totuși în acele timpuri, diferențele de suprafață între Biserica Rusiei (și probabil a Serbiei) pe de o parte și diferitele alte Biserici Locale pe de alta nu au dus la schismă – chiar și după ce Sinodul constantinopolitan din 1755 s-a pronunțat oficial că eterodocșii nu au harul Tainelor și, în consecință, sunt total nebotezați. Acest decret a fost semnat de Patriarhii de Constantinopol, Alexandria și Ierusalim[49] și a fost precedat de publicarea din partea Patriarhiei Ecumenice a unei „Anateme a celor care acceptă Tainele papistașilor”, care a fost citită tare în biserici în acele vremuri21. În plus, după cum este bine știut, Părinții colivari au respins hotărât validitatea Tainelor romano-catolicilor cu Pidalionul referindu-se la riturile lor baptismale drept „pseudo-botez”7(p73). Relevant în această privință este și canonul 46 apostolic (confirmat ecumenic de canonul 2 trulan și de canonul 1 Niceea II)7 care, cum am văzut, poruncește depunerea clericilor care recunosc Tainele grupărilor eretice. La aceasta ar putea adăuga cineva Sinoadele timpurii din Cartagina și Iconiu (la care au luat parte Sf. Ciprian și Firmilian) care de asemenea au respins hotărât validitatea și eficacitatea botezului eterodox7. Astfel, trebuie să întrebăm din nou: au fost episcopii ruși dinainte de Revoluție scoși din Biserică automat pentru îmbrățișarea unei doctrine care vechii calendariști sunt de acord că e o erezie?

Este important de remarcat și faptul că Patriarhul Antim de Constantinopol a înțeles foarte bine diferențele evidente care existau între Bisericile Greciei și Rusiei pe temă în acel timp, ca și importanța ei enormă și, în consecință, a aranjat să fie ținut un Sinod în 1853 încât subiectul să poată fi discutat44. A refuzat să condamne în pripă pe cineva și nu a creat o schismă, cum ar fi susținut vechii calendariști de astăzi. Mai mult, este interesant că ierarhii ruși din acele timpuri au înțeles și că existau diferențe între cele două Biserici și chiar se temea că grecii i-ar considera eretici44. Totuși, datorită unui cumul de factori (inclusiv izbucnirea războiului din Crimeea), Sinodul dorit nu a avut loc niciodată[50] și, în locul unor condamnări sinodale, Biserica de Constantinopol a rămas în comuniune cu Biserica Rusiei. Au fost grecii (și, într-adevăr, celelalte Biserici Locale) sub condamnare?

Serghianismul

În fine, ar fi oportun să fie abordată sumar tema serghianismului. Pentru mulți vechi calendariști, subordonarea ierarhilor ruși din sec. XX intereselor statului secular a lipsit automat de har Biserica Rusă și a făcut-o schismatică. Și totuși, dacă așa stau lucrurile, vechii calendariști ar fi forțați neapărat să admită că Biserica Rusă a pierdut harul mult înainte, în sec. XVIII. Aceasta se datorează faptului că un fenomen foarte asemănător a apărut în acele timpuri, îndeosebi sub domnia lui Petru cel Mare. Pentru a cita un cercetător[51](p216),

Nu este nici un dubiu că reformele petrine au condus la triumful principiilor seculare asupra celor confesionale și religioase… transformările petrine sunt notabile nu doar pentru viteza și scopul nevăzut mai înainte în tranziția societății la fundamente seculare, ci pentru consecințele care proveneau din schimbarea Bisericii Ortodoxe într-o instituție a guvernului…Biserica a început să slujească regimul autocrației și a început să consfințească subversiv toate inițiativele celui din urmă. Transformarea Bisericii într-o instituție de afaceri religioase și subordonarea tuturor valorilor ei nevoilor autocrației semnifica pentru oameni distrugerea alternativei spirituale față de regimul și ideile care veneau de la stat și care-și aveau sursa în statism, în conceptele statiste și autoritatea seculară. Biserica, cu tradițiile ei de mii de ani de propovăduire morală și apărare a asupriților și a celor subordonați de stat… a devenit o unealtă supusă a autorităților și astfel și-a pierdut în mare parte respectul oamenilor ca păstrătoare a principiilor duhovnicești. [Sublinierea noastră]
Mitr. Antonie (Hrapovițki)

Mai mult, Mitropolitul Antonie (Hrapovițki), cu referire la structura sinodală a Bisericii de după sec. XVIII (care era încă prezentă în timpul când scria în 1912), observa că[52]

Biserica noastră [din Rusia] este guvernată de un mirean sau, în termeni oficiali, de o instituție colegială nemaiîntâlnită în Biserica lui Hristos înainte… Biserica [Rusă] este deposedată de capul ei legal și este predată pentru înrobirea față de oficiali laici, care se ascund în spatele adunării de șase sau șapte ierarhi care sunt schimbați la fiecare jumătate de an, și doi preoți. Cine nu este conștient că o astfel de instituție este necanonică? Faptul că nu a fost aprobată chiar la introducerea ei de doi Patriarhi și chiar dacă ar fi fost aprobată de toți patru, aceasta ar arăta doar fapta nelegiuită a Patriarhilor, și nu canonicitate regulii sinodale [rusești] deoarece nici un Patriarh nu poate stabili și autoriza o instituție care este necunoscută în Sfânta Ortodoxie și care a fost inventată numai ca să aducă slăbiciune și decădere... [Sublinierea noastră]

Într-adevăr, este important de observat și că[53](A5053)

Persecuțiile religioase și genocidul au fost părți componente ale programelor de rusificare lansate de Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare și Țarul Nicolae I. Programul acesta a fost doar desăvârșit de Stalin și de elevii săi abili, Hrușciov, Bulganin și Molotov.

Arhiva istorică certifică în ultimă instanță observațiile de mai sus. Intimidarea, execuțiile, tortura și închisoarea erau țintite spre [54](pp 115, 111-112)

A întoarce clerul de la orice formă de gândire independentă, spre a-i forța să renunțe la visurile lor la o simfonie bizantină sau dualism al puterii. Teroarea a început sub Petru, a atins maximele sub împărăteasa Ana (nepoata lui Petru: 1730-40) și nu s-a încheiat nici sub Ecaterina II… [Clerul] avea un angajament la hirotonie de a raporta la poliție orice persoană care mărturisea orice fapte îndreptate asupra sau comise împotriva țarului sau guvernului său. Aceasta era un abuz smintitor al tradiției Bisericii sobornicești al secretului mărturisirii… În ianuarie 1721, toți episcopii au fost forțați să se angajeze în acceptarea noului sistem și să depună un jurământ de loialitate nu doar țarului, ci tuturor membrilor dinastiei, recunoscând în mod hulitor pe țar ca ultimul lor judecător… Acest jurământ trebuia repetat de fiecare episcop chemat la un termen de slujire în Sinod până în 1901, când episcopii au protestat față de țarul Nicolae II că până și senatorilor nu li se cerea să dea un astfel de jurământ, în timp ce Judecătorul ultim al unui creștin este Dumnezeu, nu monarhul. Nicolae a fost de acord și a eliminat acea frază. [Sublinierea noastră]

În sfârșit, în sec. XVIII 14(pp30, 116)

Statul totalitar și secular rus a declarat război asupra mănăstirilor, distrugând mai bine de jumătate din ele și confiscându-le proprietățile și averile până la 1800, un precedent clar pentru excesele bolșevicilor de mai târziu… Se pare că nu este o diferență consistentă între această epocă și cea a bolșevicilor, în afară de una de amploare. [Sublinierea noastră]

Într-adevăr, chiar ecumenismul forțat de sub sovietici nu a fost nicidecum prima dată când statul a manipulat Biserica într-o manieră eretică, după cum am observat mai înainte în acest material46(p61).

Biserica Rusă (după logica vechilor calendariști) ar fi pierdut harul cu secole în urmă, însemnând că acele Biserici care au rămas în comuniune cu ea (i.e. fiecare Patriarhie) și toți Sfinții care s-au abținut de la a întemeia ierarhii paralele ar trebui să fie fost lipsiți de har. Încă o dată, concluzia inevitabilă este că Biserica lui Dumnezeu pe pământ ar fi fost eradicată.

Mai departe, orice declarație radicală făcută de clerici individuali din ROCOR despre presupusa lipsă de har a Patriarhiei Moscovei nu a fost niciodată confirmată de Sinodul însuși, nici de Sf. Ioan Maximovici, după cum este recunoscut în 1979 de un Arhiepiscop al ROCOR[55]

[P]artea liberă din Biserica Rusă care există peste hotare nu a considerat niciodată Patriarhia Moscovei, recunoscută oficial în URSS, pustie de har… În perioada recentă am fost conduși în relația cu Patriarhia de opinia Arhiepiscopului general respectat și cinstit, Ioan [de Shanghai], care spunea că Tainele Bisericii oficiale din URSS sunt bineînțeles valide; oricum, el susținea că este inacceptabil comportamentul conducătorilor ei.

După cum a demonstrat mai înainte acest material, Sinodul ROCOR nu a negat nici înainte, nici după 1983 prezența harului în Patriarhia Moscovei sau în altă jurisdicție a „lumii ortodoxe”.

Mai mult, de când ROCOR a păstrat comuniunea cu „lumea ortodoxă” (care se credea că este fără har de majoritatea grupărilor zelotiste), ar trebui, logic vorbind, să fie fără har și schismaticii înșiși – potrivit ecleziologiei nou calendariste. Atunci cum pot aceste grupări vechi calendariste, care-și au originile în ROCOR, să-și justifice existența? De fapt, hirotoniile unora dintre ierarhii greci vechi calendariști au fost făcute necanonic de un număr foarte mic de episcopi ai ROCOR (unul dintre ei a fost pe noul calendar și altul învăța că Euharistia Bisericii Romano Catolice erau valide până la Vatican II), fără binecuvântarea Mitropolitului Anastasie[56],[57]. Încă o dată, datele istorice dau mărturie de multe contradicții care subliniază mișcarea vechi calendaristă ca întreg.

În ultimă instanță, potrivit gândirii nesofisticate a multor autoproclamați „ortodocși adevărați”, Biserica Rusiei ar fi căzut în uniatism (fără a menționa varlaamismul și serghianismul) cu mult înainte și de aceea a încetat să existe. Un rezultat similar ar trebui să fie aplicat Bisericii Grecești, care, după cum am remarcat, a adoptat felurite erezii în diferite vremuri înainte de a surveni mișcarea vechi calendaristă. Sinoadele palamite din sec. XIV, ca și alte exemple din istoria Bisericii prezentate în acest material, ar fi de neînțeles, în mod asemănător, după o asemenea ecleziologie rigidă. Dacă rămâne cineva în comuniune cu un ierarh în greșeală, cade automat sub condamnare, rezultă că harul trebuie să se fi „depărtat” din toată Biserica Ortodoxă cu secole în urmă. Toate grupările vechi calendariste, de aceea, și-ar avea originile în ierarhii nevalide.

După cum au demonstrat din belșug exemplele din acest material, argumentele nesfârșite ale „ortodocșilor adevărați”, larg răspândite, nu rezistă pur și simplu în fața unei cercetări serioase. S-ar părea că cugetul multor vechi calendariști, deși susțin că sunt patristici, de fapt este chiar îndepărtat de ortodoxia istorică. Deși atracția zelotismului ar putea fi puternică pentru unii, creștinul ortodox trebuie să reziste tuturor ispitelor – nu numai de-a „stânga”, ci și de-a „dreapta”.

Traducere de ieromonah Lavrentie Carp

Note:

[1] Cyprian B., The "Sigillion” of 1583 Against “the Calendar Innovation of the Latins”: Myth or Reality? Monastery of SS Cyprian and Justina, 2011.
Notă: O aberație istorică interesantă în legătură cu adoptarea noului calendar este Biserica Ortodoxă Finlandeză, care a îmbrățișat în cele din urmă calendarul gregorian în întregime. Oricum, rămâne faptul că grupările vechi calendariste au creat inițial o schismă asupra implementării calendarului iulian revizuit de către proprii lor ierarhi (vezi secțiunea „Enciclicele vechi-calendariste” din acest material), fără vreo referință la situația contradictorie din Biserica Finlandeză. Mai mult, după cum va demonstra în încheiere acest material, condamnările sinodale nu se aplică automat. Așadar, chiar dacă fiecare Patriarhie nou-calendaristă ar fi adoptat calendarul gregorian în întregime, asta nu ar fi rezultat nicidecum în expulzarea lor automată din trupul Bisericii.
[2] Patapios H, Chrysostomos A. Resistance or Exclusion? The Alternative Ecclesiological Approaches of Metropolitan Chrysostomos of Florina and Bishop Matthew of Vresthene. Etna: Center for Traditionalist Orthodox Studies; 2000.
Notă: În mod asemănător, Mitropolitul Hrisostom a susținea că „…[O]ricine și fiecare Biserică Locală protestantizează și latinizează atunci când el sau ea uzurpă sau își arogă prerogativele unui Sinod Pan-Ortodox și continuă, pe baza unei decizii necanonice a Sinodului în vigoare al Bisericii, să proclame pe cel din urmă schismatic și să declare că Tainele ei sunt nevalide!” (p.55).
[3] Gregory A. Bishop Matthew’s Errors [Internet]. True Orthodoxy. Disponibil de la: http://www.trueorthodoxy.org/schismatics_matthewites_postings.shtml
[4] Psarev A. The Development of Russian Orthodox Church Outside of Russia’s Attitude Toward Other Local Orthodox Churches and Non-Orthodox Christians [Internet]. The Russian Orthodox Church Outside Russia. Disponibil la: https://www.synod.com/synod/eng2006/5endokladpsarev.html
[5] Cited in: Larin V. The Ecclesiastical Principle of oikonomia and the ROCOR under Metropolitan Anastassy [Internet]. The Russian Orthodox Church Outside Russia; 2002. Disponibil la:https://www.russianorthodoxchurch.ws/01newstucture/pagesen/articles/vlarina.html
[6] Cited in: Moss V. The Orthodox Church at the Crossroads. Guildford: The Orthodox Foundation of St. Michael; 1992.
[7] Nicodemus M, Agapius H. The Rudder (Pedalion) of the Metaphorical Ship of the One Holy Catholic and Apostolic Church of the Orthodox Christians. Cummings D, translator. New York, N.Y: Orthodox Christian Educational Society; 1957.
[8] Pelikan J, Hotchkiss V. Creeds & confessions of faith in the Christian tradition. New Haven: Yale University Press; 2003.
[9] Grillaert N. Dostoevskij's Portrait of a “Pure, Ideal Christian”: Echoes of Nil Sorskij in the Elder Zosima. Russian Literature. 2010;67(2):185-216.
[10] Tsurikov V. Metropolitan Antonii (Khrapovitskii): Archpastor of Russian Diaspora: Conference Proceedings. Jordanville, N.Y: Foundation of Russian History; 2014.
[11] St. Barsanuphius of Optina: Talks with Spiritual Children. The Orthodox Word. 2013;49(3):105-142.
[12] Romanides J. Patristic Theology. Trader A, translator. Thessaloniki: Uncut Mountain Press; 2008.
[13] Johnson MR. Sobornosti: Essays on the Old Faith. Deipara Press; 2008.
[14] Heers P, Gotsopoulos A., On the “Great and Holy Council” of Crete: A Response to E. Sotiropoulos [Internet]. Orthodox Ethos; 2017. Disponibil la: https://orthodoxethos.com/post/on-the-great-and-holy-council-of-crete-a-response-to-e-sotiropoulos
O notă în legătură cu Sinodul din Creta: Decizia sinodală unanimă a Sinodului Bisericii Greciei a fost să fie respinsă folosirea termenului de „Biserică” în legătură cu eterodocșii. Răsturnarea acestei decizii de câțiva reprezentanți de la Sinodul cretan nu neagă în nici un fel concepția ecleziologică de ansamblu a ierarhiei grecești, care nu a fost reprezentată în mod adecvat de delegația ei. Mai mult, din 24 de episcopi care au constituit delegațiea Bisericii din Serbia, doar 7 au semnat textul controversat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, în timp ce 17 au refuzat să facă asta.
[15] Mansi JD. Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio. Graz: Akademische Druck u. Verlagsanstalt; 1961.
[16] Russell N. Prochoros Cydones and the fourteenth-century understanding of Orthodoxy. In: Louth A, Casiday A, editors. Byzantine Orthodoxies. Ashgate Variorum; 2006. p. 75-94.
[17] Isiopili G. How Ss. Hypatius, Cyril of Alexandria and Celestine of Rome Confronted the Heresy of Nestorius [Internet]. Orthodox Ethos. Disponibil la: https://orthodoxethos.com/post/how-ss-hypatius-cyril-of-alexandria-and-celestine-of-rome-confronted-the-heresy-of-nestorius
[18] Runciman S. The Eastern schism: a study of the papacy and the Eastern Churches during the XIth and XIIth centuries. New York, NY: Oxford; 1955.
[19] Nichols A. Rome and the Eastern Churches. San Francisco, Calif: Ignatius Press; 2010.
[20] Metallinos G. I confess one baptism. Seraphim P, translator. Holy Mountain: St Paul’s Monastery; 1994.
[21] Bathrellos D. The Byzantine Christ: Person, Nature, and Will in the Christology of Saint Maximus the Confessor. Oxford: Oxford University Press; 2004.
[22] Kenworthy SM. Archbishop Nikon (Rozhdestvenskii) and Pavel Florenskii on Spiritual Experience, Theology, and the Name-Glorifiers Dispute. In: Kornblatt J, Michelson P. Thinking Orthodox in Modern Russia. Madison: University of Wisconsin Press; 2014. p. 85-107.
[23] Senina TA. Palamism without Palamas: Concerning the sources for the doctrine of the Russian Imyaslavtsy monks in the early twentieth century. In: Meister Eckhart and St Gregory Palamas: the actuality of spiritual experience. St. Petersburg State University, Faculty of Philosophy; 2014.
[24] Sinkewicz RE. Gregory Palamas. La théologie byzantine et sa tradition. 2002;2:131-182.
[25] Vitaly M. 1986 Nativity Epistle. Pravoslavnaia Rus’ 1987; 1(1).
[26] Whiteford J. Answers to Current Objections to Reconciliation [Internet]. Saint Jonah. Disponibil la: http://www.saintjonah.org/articles/currentobjections.htm
[27] Rose S. Letters of Fr. Seraphim Rose (1961-1982) [Internet]. Thoughts Intrusive; 2017. Disponibil la: https://thoughtsintrusive.wordpress.com/2017/11/17/letters-of-fr-seraphim-rose-1961-1982
[28] Rose S. Orthodoxy in America [Internet]. Orthodox Advices; 2018. Disponibil la: https://www.sfaturiortodoxe.ro/orthodox/orthodox_advices_seraphim_rose_orthodoxy_in_america.htm
[29] Rose S. Fr. Seraphim Rose Speaks: Excerpts from His Writings [Internet]. Orthodoxinfo. Disponibil la: http://orthodoxinfo.com/praxis/frseraphimspeaks.aspx
[30] Anthony F. Is ROCOR in communion with the Orthodox Church? - Localities, jurisdictions and calendars [Online forum comment]. Monachos; 2005. Message posted to: http://www.monachos.net/conversation/topic/974-is-rocor-in-communion-with-the-orthodox-church/
[31] Moss V. The Sergianist conquest of Jerusalem [Internet]. Orthodox Christian Books. Disponibil la: www.orthodoxchristianbooks.com/articles/558/-sergianist-conquest-jerusalem/#_ftnref2
[32] Lebedeff A. ROCOR communion w/ Jerusalem & Serbia [Online forum comment]. Orthodoxchristianity; 2003. Copy of message posted to: http://www.orthodoxchristianity.net/forum/index.php?topic=57158.0
[33] Encyclicals [Internet]. Omologitis. 2017. Disponibil la: http://www.omologitis.org/?page_id=513
[34] Ecumenical Patriarchate. Unto the Churches of Christ Everywhere [Encyclical]. 1920.
[35] Visser't Hooft WA. The Genesis and Formation of the World Council of Churches. Geneva: World Council of Churches; 1987.
[36] Heers P. The missionary origins of modern ecumenism. Thessaloniki: Uncut Mountain Press; 2007.
[37] Constantinople Attempted Union with Armenian Monophysites in 19th Century; Allowed Armenians to Take Communion in 1879 [Internet]. Notes From The Underground; 2016. Disponibil la: http://nftu.net/constantinople-attempted-union-with-armenian-monophysites-in-19th-century-allowed-armenians-to-take-communion-in-1879/
[38] Popovich J. Notes on ecumenism. Sebastian Press; 2013.
[39] Le Caro B. True Orthodox or Arrogation? [Internet]. The Russian Orthodox Church Outside of Russia. Disponibil la: https://www.synod.com/synod/engdocuments/enart_lekarolesna.html
[40] Ephraim E. My Elder Joseph the Hesychast. Florence, AZ: Saint Anthony's Greek Orthodox Monastery; 2013. Kindle Locations 7972-7985.
[41] Elder Ephraim of Katounakia, Holy Mountain: Ecumenism is dominated by unclean spirits [Internet]. Pantokratoras. Disponibil la: https://www.impantokratoros.gr/C54EBF09.en.aspx
[42] Palmer W. Notes of a Visit to the Russian Church in the years 1840, 1841. Newman C, editor. London: Kegan Paul Trench & Co; 1882.
[43] Cited in: Grabbe G. Strictness and Economy: Resolution of the ROCA Synod of Bishops on the Reception of Converts [Internet]. Orthodoxinfo. Disponibil la: http://orthodoxinfo.com/ecumenism/strictness.aspx
[44] Moss V. New Zion in Babylon: The Orthodox Church in the Twentieth Century, Part I. 2014.
[45] Uspensky P. Book of my life: Diaries and autobiographical notes of Bishop Porfiry Uspensky, Vol 1. St Petersburg; 1894.
[46] Pis'ma Mitropolita moskovskago k Α Ν M. Kiev; 1869. p. 368. Cited in: Thomson FJ. Economy: An examination of the various theories of economy held within the Orthodox Church, with special reference to the economical recognition of the validity of non-orthodox sacraments. The Journal of Theological Studies. 1965:368-420. p.372.
[47] Митр. Филарет Дроздов. Собрание мнений и отзывов Филарета ... по делам Православной Церкви на Востоке. Синодальная типография; 1886.
[48] Cited in: Troitsky H. The Unity of the Church and the World Conference of Christian Communities. Montreal: Monastery Press; 1975.
[49] Dragas GD. The manner of reception of Roman Catholic converts into the Orthodox church. Greek Orthodox Theological Review. 1999;44(1-4):235-271.
[50] Thomson FJ. Economy: An examination of the various theories of economy held within the Orthodox Church, with special reference to the economical recognition of the validity of non-orthodox sacraments. The Journal of Theological Studies. 1965;16(2):368-420.
[51] Anisimov E. The reforms of Peter the Great: Progress Through Coercion in Russia. Alexander J, translator. Armonk, New York: M.E Sharpe; 1993.
[52] Khrapovitsky, A. Voice of the Church. 1912.
[53] United States Congress. Congressional Record: Proceedings and Debates of the US Congress. Washington: U.S. Government Printing Office; 1984.
[54] Pospielovsky D. The Orthodox Church in the history of Russia. Crestwood, NY: St. Vladimir's Seminary Press; 1998.
[55] Opoveshchenie otdela vneshnikh snoshenii pri Arkhiereiskom Sinode Russkoi Pravoslavnoi Tserkvi Zagranitsei,” Pravoslavnaia Rus’ 21 (Nov. 14, 1979): 5.
[56] Biserica Ortodoxă Adevărată. Istoria hirotoniilor florentinite și acachiene [Internet]. Disponibil la: http://genuineorthodoxchurch.com/histFloriniteAkakian.htm

9 comentarii:

  1. https://doarortodox.ro/2019/03/26/pastrati-ortodoxia-curata/

    RăspundețiȘtergere
  2. Caderea in erezie nu se este moarte duhovniceasca?
    Sigur, Dumnezeu iarta dar sa fie pocainta, nu-i asa?
    Dumneavoastra ati vazut vreo adiere de regret, vreo incercare de pocainta la cei care ar trebui sa judece???
    ("Moartea duhovniceasca a crestinului nu survine prin savarsirea unui anumit pacat, ci prin ruperea lui de trupul lui Hristos.
    ... Dar, obiectiv vorbind, nu exista nici un pacat de neiertat, daca in om exista dispozitia pocaintei si a cererii iertarii." - Georgios Mantzaridis)
    Cine sa mai judece daca toti judecatorii au faptuit asijderea cu cel cazut?
    ....
    Mortul daca nu are certificat de deces nu mai este mort?
    Pana la Judecata de Apoi tot mort este si ramane.
    Pana la pocainta, cel cazut in erezie - tot mort duhovniceste este fiindca s-a departat de Hristos.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Important este să nu cădem noi în erezie. În al doilea rând, să știm să ne raportăm corect la ecumeniști, aspect de care se ocupă acest articol. Până la o condamnare a lor sinodală, comuniunea cu ei nu atrage osânda duhovnicească.
      Atitudinea corectă este de a mustra și a ne detașa de erezia ecumenistă și de promotorii ei tocmai pentru că aceștia sunt în interiorul Bisericii.

      Ștergere
  3. Bun,si care-i problema cu preotii care au aplicat canonul15,I-II?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gheorghita Iancoviciu8 aprilie 2019, 15:49

      Care dintre ei, cei care l-au aplicat corect sau cei care au tendinte sectare, schismatice?
      La care dintre ei te referi?

      Ștergere
    2. Cum adica l-au aplicat corect?L-au aplicat si au fost dati afara de ecumenisti-episcopi ce predica erezia cu capul descoperit.Ei n-au fost condamnati-e adevarat,dar preotii pot aplica canonul15,I-II.Acest canon ,la final spune ca ereticul provoaca schisma,nu preotul care se ingradeste de erezie.N-am citit comentariile pt.ca n-am crezut ca vor fi postate comentariile mele.Se incearca diluarea canonului 15,I-II.Nu e toata lumea naiva.

      Ștergere
  4. Erezie a autorului,,de multi ani Biserica de Apus...,,.Ce ziceti?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gheorghita Iancoviciu8 aprilie 2019, 15:54

      Ce sa zicem...
      In anumite canoane se spune cuvantul "Biserica" si la unele biserici necanonice.
      In ce priveste Biserica de Apus se stie clar ca este o Biserica eretica. Ce nedumeriri ai anonimule?

      Ștergere
    2. Exista biserica eretica si biserica neeretica?Nu exista doar o singura Biserica?

      Ștergere

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.