CALATORIA CATRE ORTODOXIE A UNUI PASTOR ANGLICAN SI A CONGREGATIEI SALE

Diaconul Joseph Gleason si familia sa (sursa foto)

• Journeytoorthodoxy: Un pastor calvinist-anglican se converteste la Ortodoxie cu toata parohia sa

Mark Bradshaw, la emisiunea radio Conversatii despre Ortodoxie, m-a intervievat recent despre convertirea la credinta ortodoxa. O inregistrare audio a interviului este disponibila online. Mai jos se afla transcriptul acestui interviu: 
Mark Bradshaw: Bun venit la un alt episod al “Conversatiei despre Ortodoxie”!

Diaconul Joseph Gleason: Cred ca atunci cand intri intr-o biserica Ortodoxa si-ti deschizi ochii sa vezi vesmintele preotesti, sa auzi cantarile, psalmii, tamaia, rugaciunile, prezenta lui Dumnezeu acolo in mijlocul poporului Sau, e ca si cum ai citi Cartea Apocalipsei (‘Descoperirii’) si ai vedea cum se petrece slujirea in cer.

Ati auzit vocea diaconului Joseph Gleason de la Biserica Ortodoxa Imparatul Hristos din Omaha, descriind prima lui vizita intr-o biserica Ortodoxa, participand la o Liturghie Ortodoxa pentru prima data. L-am cunoscut recent pe diaconul Joseph si am aflat povestea lui destul de uimitoare, intrucat e un convertit, dar care nu s-a convertit singur la Ortodoxie, ci a adus cu sine intreaga comunitate. O poveste remarcabila. I-am cerut lui Joseph sa ne asezam si sa vorbim despre viata lui, cum de a ajuns sa isi puna intrebari, cum au decurs lucrurile. [...]
Asadar, Joseph Gleason e fiul unui pianist. Acesta a facut parte dintr-un grup biblic numit “Blackwood Brothers”, a calatorit o vreme si familia, impreuna cu Joseph, l-au urmat. Era un ”crestinism” nomadic, fiecare saptamana intr-o biserica diferita. Acest mod de viata a continuat pana cand Joseph avea 9-10 ani, moment in care parintii s-au stabilit in Texas si au inceput sa frecventeze biserica mai des. Dar, au continuat sa schimbe denominatiunile la cativa ani pana cand Joseph a trecut de 20 de ani si s-a hotarat sa se opreasca si sa prinda radacini intr-o singura biserica, care, pe atunci, era una baptista [McKinney Bible Church este o denominatiune calvina care nu practica botezul la nastere], devenind un calvinist indarjit. Era foarte captivat de modul de gandire si sistemul Calvinist parea sa raspunda la o multime din intrebarile sale.
S-a inscris la Seminarul Westminster si a inceput sa se gandeasca la dedicatia pastorala totala [ca meserie] si apoi… cred ca a citit prea mult. Spune ca a citit prea mult din Biblie, prea multa istorie. Si a incept sa aiba idei “ciudate”, care nu erau baptiste sau balviniste si, in urma cunoasterii crescande a istoriei si a intelegerii despre modul in care Biserica primara traia credinta, a inceput sa priceapa ca erau anumite lucruri pe care trebuia sa le reconsidere.
A inteles ca, de fapt, botezul copiilor era practica standard a Bisericii primare. A inteles validitatea teologica a acestei practici, motivul pentru care era facuta, asa ca si-a botezat toti copii la un pastor local prezbiterian, ceea ce a atras asupra-si o multime de priviri suspicioase, si nu s-a oprit acolo. Mai erau o multime de lucruri pe langa acasta. Pe masura ce citea mai multa istorie, pe atat era mai decis: “Lucrurile nu par a semana cu ceea ce facem noi aici.”
Era inca ferm convins de calvinism, dar voia ceva mai liturgic, mai sacramental, si asa a devenit, mai tarziu, anglican. A fost anglican pentru o vreme, mergand la un seminar, si apoi s-a mutat impreuna cu familia in Illinois, intr-un mic orasel.  [...]
Odata ajunsi acolo au decis ca locului ii lipsea o biserica anglicana, cea mai apropiata fiind la mare distanta. Au hotarat, impreuna cu un episcop anglican, ca vor incerca sa fondeze o biserica anglicana in Omaha si au cumparat o cladire veche, presbiteriana, care nu era folosita, incepand sa tina acolo diferite slujbe. Invatau din mers ce insemna sa fii anglican si cum se fac slujbele, dar aveau un mic grup de baza acolo.
Lucrurile pareau sa mearga foarte bine. Joseph a devenit diacon anglican, aflandu-se astfel pe calea preotiei, si apoi, … apoi totul s-a prabusit. Un eveniment major a fost momentul in care un prieten foarte bun de-al sau, devenit si el anglican din calvinist hotarat, l-a contactat pe Joseph si i-a spus: “Joseph, ma mut la ACA.”ACA e un grup de biserici anglicane care i-au cerut Papei sa-i primeasca la catolicism. Vaticanul a creat un mecanism prin care bisericile anglicane pot veni la catolicism in masa. Preotii veneau asa cum erau, adica ramaneau casatoriti, si intreaga biserica venea asa cum se afla. Si acest prieten, care era preot anglican, i-a zis: “Voi deveni catolic.”
Si asta l-a ingrozit pe Joseph. Nu putea intelege cum aceasta persoana, pe care o respecta, putea sa considere aceasta o idee buna sau corecta. Si a inceput sa ridice tot felul de obiectii, cele obisnuite “cum e cu asta?”, “cum e cu aia?” si pentru prima data Joseph a intalnit pe cineva care putea sa-i raspunda la obiectii. Inainte de asta, vorbea despre aceste lucruri cu prietenii, iar acestia, de obicei, credeau ca si el. Se intampla destul de rar sa discuti anumite aspecte fudamentale ale crestinismului cu oameni care nu sunt de acord cu tine, care sunt bine informati si care pot sa-ti raspunda la intrebari si sa te puna pe ganduri. Si exact acest lucru s-a si intamplat, a inceput sa gandeasca, si aici il lasam pe Joseph sa-si continue povestea.
Diaconul Joseph Gleason: El insusi era in procesul de convertire. Inainte a fost reformat, calvinist, presbiterian. A devenit cnglican-calvinist-reformat, exact ca mine. Si, la acel moment, eu eram editorul lui “The North American

Alaturi de episcopul Ioan (sursa foto theorthodoxlife.wordpress.com).

Anglican“, o revista teologica care publica articole scrise de preoti, diaconi, laici, dintre anglicanii care s-au separat de biserica Episcopala. Si, el fiind unul dintre autori, eram in contact frecvent cu el, iar el ma mai ajuta si in munca mea la revista. Si dintr-o data aflu ca el trece Tibrul inot, ca merge spre Roma. La vremea respectiva a fost un soc pentru mine, deoarece amandoi veneam din calvinism, aveam legaturi stranse cu presbiterienii si, chiar anglicani fiind, tot protestanti ne consideram. Si iata ca el voia sa ajunga supusul Papei. M-a pus la pamant cu aceasta. Eram pus la pamant de ideea rugaciunilor catre Sfanta Fecioara Maria. Asta era una din marile mele probleme. Eram ingrozit de ideea renuntarii la”sola scriptura”. Ca sa fiu sincer, mi se invartea capul la vremea respectiva, desi incerci sa vezi totul logic si metodic, urmarind evenimentele, dar adevarul e ca, in acele momente, capul ti se-nvarte, scrii sumedenie de emailuri, ceri ajutorul altor prieteni, conversezi cu familia, cu sotia, te rogi, citesti pana adormi, si apoi o lasi balta pentru ca trebuie sa pregatesti o predica pentru duminica, ai de schimbat un scutec, si totul e ca un vartej, si e iritant, pentru ca pana atunci mai aparuse problema, dar cu oameni oarecare. Avusesem de-a face cu alti protestanti care deja credeau in “sola scriptura” si cereau doar o justificare, sau cu catolici care nu credeau in “sola scriptura”, dar fara vreo motivatie rezonabila. Dar, aici ma loveam de un prieten pe care-l respectam, in care aveam incredere, care era si foarte inteligent, foarte citit, si care m-a intrebat niste lucruri la care nu puteam raspunde.
Cam in acelasi timp studiam canonul Scripturii si, desi anglican, devenisem foarte suspicios cu privire la cele 66 de carti ale canonului, pentru ca studiasem destula istorie si texte si eram tentat sa cred ca si “Cartea Intelepciunii” era inspirata, la fel ca si cartea lui Tobit si celelalte carti gasite in Bibliile catolice si ortodoxe. Astfel, una din argumentatiile impotriva “sola scriptura” este – “Unde se gaseste doctrina canonului Scripturii in Biblie? Unde scrie in Biblie ca sunt 66 de carti? Unde iti spune Scriptura despre cartea lui Baruch ca nu e inspirata, dar ca cea a lui Estera e inspirata?” Dupa cum stii, sunt 9 carti in Vechiul Testament – cel putin 9, si poate mai multe -  care nu sunt citate nicaieri in Noul Testament. Si, daca-mi amintesc bine, cele 9 sunt in Biblia protestanta si, daca adaugam deuterocanonul, am aveam 15-20, dar si asa, in Biblia protestanta avem Obadia, Cantarea Cantarilor, Eclesiastul, avem mai multe carti din VT care nu sunt mentionate macar o data in NT, deci nu-l putem folosi nici pe acesta ca sa ne ghidam. Apoi e Noul Testament in sine. Nicaieri in Biblie nu scrie daca A doua epistola soborniceasca a Sf. Ap. Petru e sau nu e Scriptura, sau daca Apocalipsa e sau nu e Scriptura. Deci, unul din lucrurile importante pentru mine e ca mi-am dat seama ca nici macar protestantii nu cred in “sola scriptura”. Fireste, ei spun ca cred si, totusi, cand ii intrebi – “Bine, de unde stiti asa de sigur ca acestea sunt cele 66 de carti din Scriptura, de unde stiti ce e in Scriptura si ce nu e?” –  nu vor putea sa-ti dea vreun raspuns bazat pe Scriptura. Vor trebui intotdeauna sa faca recurs la traditia lor protestanta. Si, in final, mi-am dat seama ca lupta nu e de fapt intre Traditie si Scriptura, ci intre traditia protestanta si cea mult mai veche, Ortodoxa. Si, odata ce am privit lucrurile in felul acesta, mi-am dat seama ce parte trebuie sa-mi aleg.
M.B.: In acest moment Joseph a parasit confortul protestant si a intrat intr-o noapte intunecata a sufletului. Multi convertiti recunosc aceasta faza in care totul pare ca un talmes-balmes. Nu esti deloc sigur cum se vor aseza lucrurile. Si pentru o buna bucata de vreme exista tentatia de a te opri si de a te intoarce inapoi, de a inchide ochii, pentru ca e foarte incomod, si e de inteles. Altii imping inainte. Unii incearca sa ia lucrurile incetisor, ceea ce nu-i lipsit de ratiune sa te opresti, sa cumpanesti, si sa vezi cum se aranjeaza lucrurile. Si de fapt asta l-au sfatuit unii din prietenii lui pe Joseph sa faca. I-au zis: “Ia-o incetisor, gandeste-te, nu fa miscari repezite.”
Dar Joseph a continuat sa inainteze si l-am intrebat: “Ce anume te-a motivat sa mergi inainte, sa nu astepti pana se linistesc lucrurile?”
Diaconul Joseph Gleason : De fapt, primul motiv au fost copiii mei. Orice s-ar fi intamplat cu biserica, daca eu aveam sa mai fiu pastor sau nu, voiam ca copiii mei sa ajunga in Rai, sa-L cunoasca pe Hristos, sa-L urmeze si sa fie in Biserica pe care El a infiintat-o. Am avut si prieteni care mi-au zis, “ei bine, poti sa sa te gandesti la ce te preocupa, sa studiezi ce vrei, doar las-o mai usurel omule!”
Am un prieten, misionar in Mexic, care mi-a spus: “Uite, nu conteaza daca pierzi 5 sau 10 ani, cugetand la aceste lucruri incet si cu grija.” Si, daca as fi fost numai eu, sau daca eram mai batran, cu copii deja mari, as fi putut cadea de acord cu el. Dar cand m-am gandit la varsta copiilor mei – am 7 copii, care acum sunt intre 2 si 9 ani – mi-am dat seama ca eu nu am 10 ani sa rezolv problema asta.
Daca asteptam 10 ani sa deslusesc lucrurile, cei mai multi dintre copiii mei ar fi fost prea mari ca sa-i mai influentez serios. Deci, m-am simtit constrans din iubirea pentru copii sa fac tot ce pot, sa ma rog, sa citesc, sa-mi petrec ore in sir zilnic cu aceste materiale, doar-doar voi gasi adevarul. Pentru ca, oricare ar fi fost adevarul, orice ar fi trebuit pentru a-L cunoaste pe Hristos, voiam ca copiii mei sa creasca in acel fel si acesta era singurul lucru de care-mi pasa in tot acel timp, nu-mi pasa de consecinte.
M.B.: Asadar, Joseph a mers cu determinare inainte. Stia ca “sola scriptura” nu putea fi un punct de referinta, deci nu putea ramane protestant, aceasta nu mai era una din optiuni. A ramas, asadar, cu doua variante: Romano-Catolicismul sau Ortodoxia, si stiu din corespondenta de inceput a lui Juseph, ca a petrecut mult timp cercetand Romano-Catolicismul si ca a incercat foarte serios sa se puna, cel putin mental, in pozitia unui catolic. Erau acolo o multime de lucruri de admirat, o istorie bogata, succesiune apostolica, guvernarea ierarhica a bisericii, sfintii, botezul la nastere. Dar erau cateva lucruri care il nemultumeau profund. Impartasania copiilor era clar o practica istorica a Bisericii. Romano-Catolicii nu mai faceau acest lucru. Dar, mult mai important, problema centrala care separa Romano Catolicismul de Biserica Ortodoxa este pozitia Papei, episcopul Romei. Care e pozitia Romei? Aceasta este intr-adevar aspectul esential in alegerea dintre cele doua variante. Daca poti ajunge la o lamurire referitor la ideea catolica a rolului episcopului Romei in viata Bisericii, atunci o multime de alte aspecte se aranjeaza de la sine. Daca ideea nu e adevarata, atunci celelalte aspecte iar se aranjeaza de la sine, dar in alt mod.
Diaconul Joseph Gleason: Da, i-am citit pe toti apologetii catolici si i-am citit pe cei ortodocsi, dar, pentru mine, punctul de cotitura a venit in momentul in care am citit cartea lui Michael Whelton, cu titlul “Papi si Patriarhi“. [ n.tr. Michael Whelton e si el un convertit la Ortodoxie, dar de la Catolicism. A scris cateva carti care se leaga de aceasta problema]. Cartea a fost extrem de folositoare, pentru ca unul din lucrurile in care Ortodoxia si Catolicismul cad de acord este autoritatea celor 7 Sinoade Ecumenice. Si unul din lucrurile care mi-au placut foarte mult in carte e atentia acordata modului in care Papa e privit prin ochii membrilor Sinoadelor. Si el este intr-adevar privit ca o peroana cu mare autoritate. As zice ca e privit ca primul dintre egali. La Sinodul de la Calcedon, cred, dupa citirea tomului Papei Leon, au strigat “Sf. Petru a vorbit prin gura Papei Leon”. Deci el era intr-adevar onorat si, totusi, nu era privit ca episcopul tuturor episcopilor. Nu era privit ca o persoana cu jurisdictie universala. De exemplu, e de luat in seama faptul ca el nu a fost nici macar invitat la al doilea Sinod Ecumenic si ca la Sinodul de la Calcedon, inainte de a-l aprecia, au petrecut cateva zile cercetand cele scrise de Papa Leon sa vada daca nu era vreo erezie pe undeva. Nu e chiar ce te-ai astepta in zilele noastre. Va imaginati ca, daca ar fi vreun “Consiliu Vatican III” si Papa Benedict ar fi acolo, fiecare sa stea cateva saptamani citindu-i scrierile sa vada daca Papa e catolic sau nu? E cam greu de imaginat una ca asta. Apoi, cand te uiti la al cincelea Sinod, Sinodul al II-lea din Constantinopol, a fost o perioada in care Papa Vigilius era cam incapatanat cu privire la unele dogme si episcopii Sinodului al V-lea chiar l-au excomunicat pe Papa si, dupa teologia catolica actuala, nu cred ca asa ceva e posibil.
Deci mi-a folosit mult sa citesc aceasta carte si sa parcurg cele despre Sinoade si despre istoria papalitatii si sa inteleg ca da, Biserica primului mileniu l-a privit intr-adevar pe episcopul Romei intr-un mod special, dar el nu avea autoritatea pe care catolicii de astazi cred ca o are.
Ca sa incheiem, am citit aceasta carte care a fost punctul de cotitura final care m-a ajutat sa aleg ortodoxia in locul catolicismului.
Si iata marea mea calatorie, am trecut prin toate aceste denominatii protestante, prin seminarul Westminster, prin seminarul anglican, am fost hirotonit ca anglican iar, in final, mi-am dat seama ca trebuie sa fac acest pas decisiv si sa ma alatur Bisericii primare si, dupa luni de studii si mii de pagini citite si rugaciune, m-am convins ca Biserica primara nu e la Roma, ci e Biserica Ortodoxa.
In acel moment al calatoriei mele mi-a devenit clar ca ar trebui sa vizitez o biserica Ortodoxa. E un traseu neobisnuit acesta, pe care nu l-as recomanda nimanui, mai ales acum dupa ce am descoperit slava Sfintei Liturghii despre care nu aveam idee la momentul respectiv. Stiam doar ca sunt in cautarea Bisericii primare si ca o gasisem in carti. Una peste alta, am crescut fara sa am vreo Biserica Ortodoxa prin preajma. Si cand am gasit-o in carti, cea mai apropiata era la 1 ora si ceva departare, intr-o asezare de 1100 de oameni. Si nu era nici asa usor sa vizitez o biserica la acel moment, pentru ca eram pastorul unei biserici si ma pregateam pentru predica de fiecare duminica, asa ca a trebuit sa ajung la un inalt nivel de incredere pana sa ma simt in stare sa spun in fata intregii congregatii: “Ei bine, duminica viitoare nu va voi predica. Toti vom merge cu masinile la departare de o ora pentru a vizita Biserica Ortodoxa.”
M.B.: E momentul sa ne oprim putin pentru ca am omis pe cineva. Procesul de convertire e dificil si cand e trait de unul singur, dar Joseph nu era asa, dupa cum am spus, el e casatorit, are copii si sotia lui a trebuit sa calatoreasca impreuna cu el. L-am intrebat pe Joseph cum a trecut sotia lui prin aceste evenimente.
Diaconul Joseph Gleason: Ei bine, acele luni de tranzitie au fost tumultoase, cand treceam de la preot calvinist-anglican-protestant hotarat, de nadejde, la confuzie totala, nestiind in ce directie sa apuc, spre a decide apoi ca fie catolicismul, fie ortodoxia erau singurele optiuni, punct in care nu eram in niciuna din aceste pozitii, iarapoi devenind ortodox in final. In toata aceasta perioada sotia a fost foarte iritata, pentru ca ne obisnuiseram pentru o buna bucata a vietii sa credem ca daca abandonam “sola scriptura”, daca renuntam la indreptarea doar prin credinta si alte fraze protestante similare, insemna ca renuntam la credinta si ca eram blestemati. Si multe din congregatiile din care facusem parte traiau cu impresia ca toti catolicii isi ascund coarnele. Cat despre ortodocsi, nu stiam ce  ascund, pentru ca nu stiam ca exista. Deci sotia mea era foarte nelinistita si, ca sa fiu sincer, si eu eram la fel. Chiar imi aduc aminte ca i-am spus odata sa ia telefonul si sa-l sune pe pastorul nostru din Texas, cel calvinist-baptist, sa-i cerem parerea, spunandu-i: “Sunt asa de sigur ca fac ce trebuie, si sper din suflet ca fac ce trebuie, dar, daca gresesc, nu vreau sa te iau cu mine in iad.”
Deci i-am spus sa ia telefonul si sa obtina o a doua parere, sa vorbeasca cu fostul nostru pastor si sa discute cu el sa vada ce-am putea afla de la el. I-am spus foarte clar ca nu vreau s-o imping spre catolicism sau ortodoxie – oriunde m-as fi dus eu – numai pentru ca eu ma duceam in directia respectiva. Voiam ca ea insasi, in ritmul ei, sa citeasca din cartile mele, sa isi puna intrebarile pe care mi le pusesem eu si propriile sale intrebari, sa-si faca ea propria cercetare, pentru ca stiam ca nu e de glumit cu lucrurile acestea.
Nu era ceva usor, de tipul “sa trecem la Nazareni sau la Wesleyeni?” Nici macar “o sa fim baptisti, presbiterieni, anglicani.”  Insemna, va dati seama, sa trecem de la o „echipa” la alta. Fuseseram protestanti toata viata si acum ziceam “da, Scriptura e inspirata de Dumnezeu, dar si Sfanta Traditie este. Da, credem ca trebuie sa ne rugam la Dumnezeu, dar trebuie sa-i rugam si pe sfinti sa mijloceasca pentru noi.”
Asadar, era ceva important. Mi-am dat seama de asta, desi am nelinistit pe toata lumea cu viteza cu care ma avantam prin carti si puneam intrebari si provocam, si totusi incercam sa dau fiecaruia destul loc sa se lamureasca in propriul ritm. Deci, in esenta, i-am tras dupa mine in ciuda protestelor, dar le-am spus in acelasi timp “nu veniti numai pentru ca eu ma duc!” Asadar ea a citit aceste carti, a pus intrebari, s-a gandit, si mi s-a alaturat destul de repede. As zice ca nu era prea departe in urma mea. [...] Le-a luat ceva mai mult unora dintre oamenii din biserica, ca de exemplu varului meu Jeremy si sotiei sale. [...]
Apoi, celorlalti din biserica, le-am spus foarte clar:  “Cand predic de la amvon, spun ceea ce cred eu ca e adevarat. Dar, numai pentru ca eu cred ca e adevarat, nu inseamna ca voi sa fiti imediat de acord cu mine.”
I-am incurajat sa citeasca singuri, sa intrebe pe oricine voiau sa intrebe si, daca gaseau undeva vreo greseala cu cele spuse de mine, i-am incurajat sa vina sa imi ceara lamuriri. Nu m-am suparat de nici o intrebare de felul acesta. Nu eram suparat de discutii. Eram incantat de ele pentru ca, sincer, eram eu insumi insa in cautare la momentul respectiv si stiam ca exista posibilitatea ca eu sa gresesc si, daca asa stateau lucrurile, voiam sa ma corecteze. Cred ca asta a ajutat. Ei stiau ca nu le-am cerut sa ma aprobe si sa zica “da, domnule” si sa mi se alature imediat. Lucrurile avansau cu pas rapid. Era incomod pentru toata lumea. Dar le-am dat prilejul sa intrebe, sa studieze singuri, sa ma contrazica, sa conteste diverse lucruri. Si, desi stiu ca de multe ori nu merge asa, sunt foarte recunoscator ca in acest caz particular toata lumea a ramas impreuna cu mine. Nu am pierdut pe nimeni.
Asadar, iata marea mea calatorie, trecand prin toate aceste denominatii protestante, stand o vreme la o denominatiune biblica, urmand Seminarul Westminster, stand ceva timp la un seminar Anglican. Am fost hirotonit anglican, am ajuns la concluzia ca trebuie sa fac pasul final si sa ma unesc cu Biserica straveche si, dupa luni de studiu si mii de pagini de lectura si rugaciuni, am ajuns ferm convins ca Biserica primara nu e Roma, ci Biserica Ortodoxa.
Si, in acest moment al calatoriei mele, mi-a fost clar ca probabil ar trebui sa vizitez o Biserica Ortodoxa. A fost nemaipomenit. Imi amintesc prima Sfanta Liturghie. Era parohia “Acoperamantul Maicii Domnului”, in Royalton, Illinois. Facea parte din OCA [Orthodox Church in America] la momentul respectiv iar preotul era Pr. Nick Finley. Am fost indragostit, uimit si zapacit de ceea ce se intampla, toate in acelasi timp. Nu stiam exact ce se intampla, dar mi-a placut ce am vazut. Dupa ce s-a terminat, Pr. Nick a venit in sala comuna [n.tr. in SUA bisericile au o sala in care oamenii se aduna dupa slujbe] si mi-a zis “Ce parere ai?”, si eu i-am zis “Mi s-a parut ca slujirea din Cartea Apocalipsei.” Si tot asta le spun si oamenilor astazi.
Fie ea de rit Estic sau Vestic, OCA, Antiohiana, Greaca, cred ca atunci cand intri intr-o biserica Ortodoxa si-ti deschizi ochii sa vezi vesmintele preotesti, sa auzi cantarile, psalmii, tamaia, rugaciunile, prezenta lui Dumnezeu acolo in mijlocul poporului Sau, e ca si cum ai citi Cartea Apocalipsei (‘Descoperirii’) si ai vedea cum se petrece slujirea in cer.
Nu a trecut mult timp dupa participarea la Sfinta Liturghie si mica biserica anglicana din Omaha a decis ca sa sa devina Ortodoxa, prezentandu-se la Mitropolia Antiohiana si cerand sa fie primiti.

sursa: http://www.razbointrucuvant.ro