Rolul iezuiţilor în Biserica Greco-Catolică

Iezuiţii aveau menirea de a conduce destinele Bisericii Greco-Catolice prin controlul pe care îl aveau asupra ierarhilor uniţi

Prozelitism iezuit în ţările ortodoxe

După trecerea la reformă a unui foarte mare număr de catolici, Biserica Romei se foloseşte de ordinul călugărilor iezuiţi pentru a recupera pe orice căi numărul de credincioşi pierduţi prin reformă. Acest ordin călugăresc a fost înfiinţat în anul 1540 de ofiţerul spaniol Ignaţiu de Loyola care contribuie foarte mult la convertirea unor ortodocşi mai ales prin şcoală şi implicaţii diplomatice. Iezuiţii au lucrat intens la convertirea în masă a ortodocşilor, mai ales acolo unde situaţia politică şi economică îi avantaja.

La început nu s-a recurs la o catolicizare totală a credincioşilor ci s-a folosit o soluţie de compromis. S-au modificat doar unele părţi mai nesesizabile de către populaţie dar s-a păstrat cultul şi ritul ortodox iar treptat au început să se schimbe dogmele şi toate celelalte, scopul final fiind asimilarea în catolicism.

Prima astfel de „unire” a avut loc la Brest (anul 1596) pe teritoriul Belarusiei de azi. O parte a ierarhilor şi nobililor ucrainieni ortodocşi din regatul polon catolic au acceptat unirea cu Roma doar administrativ, fără modificări în dogmă. Această acţiune iezuită a dus la multe tulburări în zonă ajungându-se la martirizări şi confiscări de biserici.

În acelaşi mod, în 1646, iezuiţii au reuşit să-i dezbine şi pe rutenii ortodocşi din Ucraina subcarpatică. Sub presiunile nobilimii de atunci s-a rupt o parte din ortodocşii ruteni din acele zone şi s-a unit cu Biserica Romei.

Încercări de atragere la „unire” cu Roma papală au avut loc în Serbia, Bosnia, Herţegovina, Siria, Ierusalim, Egipt. În aceste ţări numărul de convertiţi este foarte mic, aproape insesizabil.

Începând de la înfiinţarea uniaţiilor în ţările ortodoxe papalitatea a avut un control absolut asupra ierarhilor uniţi prin intermediul a cel puţin câte un călugăr iezuit în preajma fiecărui ierarh. Acesta ocupa, în multe cazuri, funcţia de consilier al episcopului sau vicar al diecezei respective.

Iezuitul Baranyi şi uniaţia în Ardeal

În cele ce urmează vom menţiona în mod special acţiunile iezuiţilor şi influenţa acestora asupra ierarhilor greco-catolici din Ardeal.

După moartea mitropolitului ortodox Teofil al Ardealului (+1697), scaunul mitropolitan a rămas vacant o perioadă scurtă. Iezuiţii maghiari au profitat de aceasta încercând să atragă la „unire cu Biserica Romei” cât mai mulţi preoţi şi credincioşi din cuprinsul Mitropoliei căutând să profite de nemulţumirile românilor împotriva calvinilor care desfăşurase o propagandă intensă printre ortodocşi de aproape un veac şi jumătate. Pe lângă acestea au încercat să profite şi de situaţia grea a preoţilor români supuşi unei întreite opresiuni: naţională, socială şi religioasă.

Iezuitul Paul Ladislau Baranyi a cerut Curţii de la Viena prin numeroase memorii ca preoţii români ce doresc să treacă la religiile favorizate de împărat („recepte”) să beneficieze de drepturile acelei religii la care au trecut. În urma demersurilor lui Paul Baranyi, împăratul a emis o diplomă în care menţiona cele cerute, subliniind în mod expres că preoţii care vor trece sub ascultarea papei „vor beneficia de toate privilegiile preoţilor catolici” acceptând astfel doar primatul papal. La cererea cardinalului Leopold Kollonich (arhiepiscop de Esztergom) împăratul a mai adăugat şi cele patru puncte dogmatice, ereziile: filioque, azima, purgatoriul şi primatul.

Pentru a putea realiza unirea cu Roma, iezuiţii aveau nevoie de un document semnat de noul mitropolit Atanasie Anghel care (cu sprijinul împăratului) ocupase scaunul lui Teofil. Iezuitul Baranyi a reuşit să facă rost de un astfel de document, emis pe data de 7 octombrie 1698 care era semnat de mitropolitul Atanasie şi de 38 de protopopi. Documentele vremii nu arată că la acea dată a existat vreun sinod ceea ce presupune că iezuitul a fost pe la fiecare în parte cerându-i să semneze respectivul document. Ulterior s-a descoperit că documentul respectiv a fost un fals al lui Paul Baranyi, dar despre aceasta vom face o lucrare separată (a se vedea studiile istoricului Silviu Dragomir despre actul „unirii”). Pe ultima pagină Atanasie a scris cu mâna lui următorul text: „Şi aşa ne unim… cum toată legea (dogma, învăţătura de credinţă –n.n.) noastră, slujba Bisericii, leturghia şi posturile şi carindariul nostru să stea pă loc, iară să (dacă –n.n.) n-ar sta pe loc acele, nici aceste peceţi să n’aibă nici o tărie asupra noastră”. La sfârşit era menţionată dorinţa mitropolitului de a nu fi scos din scaun până la moartea sa iar urmaşul său să fie ales de sobor liber, să fie confirmat de papă şi de împărat dar să fie hirotonit de „Patriarhulu de sub biruinţa Înălţimii Sale” adică de mitropolitul de la Carloviţ care se afla sub stăpânirea teritorială a împăratului habsburg. Acest document a stat ascuns în biblioteca Universităţii din Budapesta (arhiva iezuitului maghiar Gabriel Hevenesi) până în 1879 când a fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densuşianu.

Iezuiţii lui Atanasie Anghel

În perioada imediat următoare mitropolitul Atanasie ţinea legături strânse cu ierarhii din Ţara Românească, cu domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cu tipograful Antim Ivireanul (atunci ieromonah). Atanasie şi preoţii semnatari al documentului ţineau linia tradiţiei ortodoxe. Acest lucru i-a nemulţumit pe iezuiţi, astfel încât la începutul anului 1701 a fost chemat la Viena, însoţit de iezuitul Carol Neurauttet, şi pus în faţa a 22 de acuzaţii care vizau schimbarea sa din scaunul mitropolitan. Pentru a nu îşi pierde scaunul, la sfatul iezuitului, Atanasie a acceptat să fie rehirotonit, de către cardinalul Kollonich (însoţit de doi episcopi catolici maghiari de Gyor şi Nytra), pe 24 martie 1701, în capela „Sfânta Ana” a iezuiţilor din Viena.

O dată cu acceptarea compromisului rudele lui Atanasie din Poiana şi descendenţii lor au fost înobilate prin decizie de la împărat. De asemenea au fost înobilaţi Ştefan Raţ şi Mihai Puiu, epitropii Mitropoliei, care au trecut împreună cu Atanasie la „unire”.

La câteva zile după rehirotonirea lui Atanasie, împăratul Leopold I a emis  actul prin care declara în mod oficial înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Alba Iulia, în locul mitropoliei ortodoxe. În funcţia de episcop era numit Atanasie Anghel care avea să semneze pe loc o declaraţie umilitoare în 16 puncte. Între aceste puncte se specifica subordonarea necondiţionată faţă de papă şi arhiepiscopul de Esztergom, acceptarea unui teolog iezuit care să îi cenzureze activitatea, rehirotonirea tuturor preoţilor, ruperea oricărei legături cu mitropolitul de la Bucureşti şi cu principatele româneşti, în mod special cu Ţara Românească şi cu Constantin Brâncoveanu etc.

După ce s-a întors de la Viena a fost reinstalat în catedrala ctitorită de Mihai Viteazul la Alba Iulia dar, de data asta, ca episcop unit. Trădarea lui Atanasie Anghel a dus la multă tulburare în popor, marea majoritate a preoţilor au refuzat rehirotonirea şi nu l-au recunoscut de ierarh al lor, iar episcopii existenţi atunci în Ardeal nu i-au urmat (dintre aceştia cea mai mare împotrivire a avut-o episcopul Iosif Stoica din Maramureş). Ulterior episcopiile ortodoxe din Ardeal s-au desfiinţat iar românii aveau sprijin de peste Carpaţi şi de la episcopiile sârbeşti. Foarte puţini au fost cei care i-au urmat lui Atanasie. Sprijinul oferit din Ţara Românească a încetat, iar noul Atanasie a fost silit să accepte supravegherea teologilor iezuiţi: Carol Neurauttet, Paul Baranyi, Ioan Prenthaler şi Francisc Szunyog.

Istoricul Nicolae Iorga caracterizează gestul lui Atanasie ca fiind „cel mai înjositor act public făcut de un vlădică românesc”. Vezi detalii: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-despre-tradarea.html

Datorită revoltelor protestante, Atanasie îşi mută sediul de la Alba Iulia rămânând sub controlul total al iezuiţilor. Mustrat de conştiinţă, în 1711, a încercat revenirea la ortodoxie împreună cu protopopii săi dar iezuiţii de lângă el au reacţionat promt şi Atanasie a cedat ameninţărilor autorităţilor de atunci şi temerii că îşi va pierde scaunul. A murit doi ani mai târziu şi, la înmormântarea sa au ţinut cuvânt doar doi iezuiţi, unul în latină şi altul în maghiară.

Nici urmaşul său, Inochentie Micu, n-a avut o soartă mai bună. Iezuiţii au supravegheat şi controlat toate activităţile ierarhilor greco-catolici, începând cu primul: Atanasie Anghel.

În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii ale timpului venite tocmai din rândul greco-catolicilor. Din cele exprimate mai jos se observă nemulţumirea legată de controlul şi atitudinea iezuiţilor faţă de înaltele feţe bisericeşti unite:

Inochentie Micu:

Într-un memoriu din 14 septembrie 1741, episcopul unit de Făgăraş, Inochentie Micu Klein se plânge că: „Teologii iezuiţi nu apără clerul de maltratările ce i le fac conaţionalii lor eretici (protestanţi maghiari –n.n.) şi în loc să-i lumineze pe aceştia şi să-i aducă la calea adevărului, umblă să convertească, sau mai bine zicând să înstrăineze pe români de la adevăr. Ei nu sunt conduşi de zel apostolic, căci atunci ar avea câmp destul de larg în sânul naţiunii maghiare, ci de pofta de a rupe şi micşora fundaţiunea destul de mică a episcopului unit. Ei s-ar putea mulţumi cu colegiul lor din Cluj şi cu reşedinţele lor bogate din Sibiu, Alba Iulia, Braşov şi Odorhei, de unde pot trimite propagatori ai credinţei catolice câţi le place. Dar nu au acest gând, ci caută odihnă în loc de muncă, nu vreau să se facă apostoli, ci să poruncească episcopului şi clerului şi să-şi împroprieze o parte din cei 3000 de florini destinată pentru episcop, fără a lua în socotinţă că clerul unit nu are nici cu ce să hrăni şi îmbrăca. Din contră, ei vreau să aducă şi pe episcop la această soartă tristă şi în faptă l-au şi adus, căci episcopul nu are pentru sine quartir (locuinţă –n.n.) corespunzător, trebuie să se îngrijească de quartir pentru teolog şi să-i procure legume, fân, ovăz şi altele trebuincioase pentru casa şi caii lui şi prin aceasta să se facă provisorul teologului. Iată unde a ajuns demnitatea episcopească! Iată soarta noastră miserabilă ne mai pomenită poate nicăieri în Europa”. (reprodus după traducerea lui Augustin Bunea, „Episcopul Inocenţiu Klein”, Blaj, 1900, p. 149-150, apud. Mircea Păcurariu, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, Oradea, 2006.)

Samuil Micu:

„În anul acesta 1701, alt diplomat (altă diplomă –n.n.) sau ivit cu numele împăratului Leopold, al cărui original fiind că nu s-au aflat, dup-aceie despre dânsul îndoială au fost: se zice că iezuiţii l-au făcut pentru teologul carele dintre iezuviţi era lângă vlădicul românesc, ca prin diplomatul acesta, mai tare să-l întărească lângă vlădici. Şi dintru aceasta vlădicii româneşti, baronul Inochentie Clain şi Petru Pavel Aron lepăda diplomatul acesta şi nu voia a-l cunoaşte a fi ieşit de la împăratul Leopold; pentru că în donaţia sa, carea au dat vlădicului Atanasie, întraceia zi şi întracela an în care s-au dat şi diplomatul ce se numeşte al doilea leopoldin, pre Atanasie I îl laudă că au fost învăţat şi procopsit, iară într-al doilea leopoldin se zice că Atanasie I pentru că este neînvăţat şi neprocopsit, carele nu ştie canoanele, pentru aceia trebuie să aibă lângă sine un pater iezuvit, theolog de legea lătinăcească, carele să fie causarum auditor generalis, adecă judecătoriu mai mare în lucrurile şi pricelele bisericeşti.

Tot pe acea vreme s-au ivit subt numele lui Colonici, arhiepiscopul de la Strigon (Estergom –n.n.) instrucţie cu carea se da învăţătură teologului şi se spunea ce dregătorie are. După această instrucţie, vlădicul numai numele îl avea, iară dregătoria episcopească o purta teologul întru atâta cât vlădicul se putea zice că e vicarul teologului. Altă instrucţie era carea se zicea că de la Roma au venit, carea de tot strângea puterea şi avtoritatea vlădicului şi pe iezuvitul teolog îl punea cap mai mare şi vlădicului şi clerului, că vlădicului, cum rânduia aceia, nici a-i face visitaţie, nici a hirotoni, nici a pedepsi pe cei răi, nici vro judecată a face, nici vro rânduială în cler a face, nici slujitori aş-i băga sau a-i lăsa şi muta îi era slobod fără de voia teologului, încă nici cărţi a scrie şi a le trimite mai nainte de a le arăta teologului şi nici un săbor sau sfat a face, întru care să nu fie îndreptătoriu theologul şi altele mai multe”. (reprodus după Gheorghe Şincai, „Opere III. Hronica românilor”, tom. III, Bucureşti 1969, p. 262-263, apud. Mircea Păcurariu op. cit.)

Petru Maior:

„şi acuma se află unii prin părţile noastre carii învăţând la Roma theologia socotesc că numai acelea sunt adevărate carea le-au auzit la Roma şi doar sângele şi l-ar vărsa pentru monarchia papei. O! de-ar apăra Dumnezeu neamul românesc de acest feal de oameni învăţaţi şi theologi! carii numai cu atenţia, cu tiful şi cu vălfa ce au în haine şi în locul lăcaşului său vrau să învingă pe toţi; de spun ceva de la Roma, să taci, să înlemneşti, să caşti gura. De arăţi din Sfinţii Părinţi, din soboare şi din istoria cea veche a Besearicii asupra poveştilor lor, îndată eşti schismatic şi mai rău decât ereticii. Trebuie înaintea acestora toţi să plece capetele, să-i chemi rabi, domnule, măria ta şi alte titluri ce se împotrivesc cinului călugăresc. Şi în acestea lucrând, li se pare că atunci ţân mai tare canoanele bisericeşti şi aduc slujbă lui Dumnezeu. O vremi, o obiceiuri!”. (reprodus din „Procanonul” lui Petru Maior, ed. II, Sibiu, 1948, p.68-69, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

Alexandru Papiu-Ilarian:

„…Şincai, ca şi Clain episcopul, Clain călugărul, Petru Maior şi toţi blăjenii luminaţi din secolul al XVIII-lea, cunoşteau tot răul fatal produs prin unire… Voi, iezuiţi români de la Oradea Mare, de la Gherla… şi aiurea, voi cari în aceste zile ale luminei şi ale libertăţii cutezaţi a îndemna pe români să meargă la sinodul catolicilor din Pesta, voi, cari mergeţi cu cutezanţa până a da românilor uniţi numele urât şi străin de catolici… Voi, cari prin aceste şi altele asemenea criminale apucături, cercaţi a rupe de tot o parte însemnată a românilor din corpul cel mai mare al naţiei, auziţi pe profesorul Şincai şi până e timp, convertiţi-vă!”. (reprodus din Al. Papiu-Ilarian, „Viaţa şi operele lui Gheorghe Şincai”, Bucureşti, 1870, p.32-34, apud. Mircea Păcurariu, op. cit.)

Sub controlul iezuiţilor mai erau tipografiile şi şcolile unite din Ardeal. Din acest motiv marii corifei ai Şcolii Ardelene – Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii au avut dese conflicte cu ierarhia unită şi cu teologii iezuiţi atunci când vedeau că se impun norme străine de simţirea şi gândirea românească. Cu detalii despre acest aspect vom reveni într-o lucrare separată.

ieromonah Eftimie Mitra

BIBLIOGRAFIE:

Dragomir Silviu, „Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei”, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1963;

Iorga Nicolae, „Istoria Bisericii Române”, vol. 2, Bucureşti, 1930;

Nedei Grigore, „Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească”, ed. Clio, Bucureşti, 1993;

Păcurariu Mircea, „Uniaţia în Transilvania în trecut şi astăzi”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2006;

Stăniloae Dumitru, „Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român”, Bucureşti, 1973;