De ce 14 mai este propusa ca zi de sarbatorire a victimelor din temnitele comuniste.

14 Mai – Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste.  Părintele Justin Pârvu despre 14 Mai 1948, ziua neagră a arestărilor

    

Cea mai grozavă şi funestă săptămână a fost în jurul lui 14 mai. Una din cele mai cenuşii pagini din istoria românească… Circulau pe atunci maşini foarte luxoase. Intraseră în circuitul ţării noastre nişte autocare noi, maşini poloneze, foarte elegante la suprafaţă, dar înăuntru era totul închis şi nu se vedea nimic. Lumea se obişnuise… Eh, maşini poloneze!… Dar acolo erau numai şi numai deţinuţi politici. Pentru că arestările, care se făceau noaptea, erau foarte multe, rămâneau deţinuţii de transportat şi dimineaţa cam până la opt, nouă. Interesul era ca aceste maşini să nu se oprească pe la securităţi pentru că se demasca ce conţin.

Încă o treabă foarte interesantă!… În partea de sud-est a oraşului se auzeau împuşcături pe care ei le mascau, zicând: „armata face manevre”. Erau cunoscute aceste manevre ale armatei. Se făcea o manevră în Roman, se mai făcea la două, trei săptămâni una în Iaşi, în sfârşit, în diferite oraşe. Ce era cu împuşcăturile acelea? Aduceau aici noaptea familii întregi din comuna Bosancea, din zona Bucovinei. Bosancea, o comună de mare rezistenţă unde şi ruşii au fost dezarmaţi şi acum venise momentul de răzbunare împotriva bosăncenilor. Au făcut gropi comune în Piatra Neamţ, pe dealul Balaurului şi acolo aduceau cu maşinile, noaptea, familii întregi, le mitraliau şi le aruncau în gropile comune. Dimineaţa era totul nivelat, cu iarbă şi flori şi nu se ştia ce e acolo. În 1951 s-au făcut de către popa Nicolae săpături pe dealul Balaurului, însă securitatea a oprit să se mai continue săpăturile.

În noaptea dinspre 15 mai 1948 beciurile securităţii erau pline. Nu mai încăpeau arestaţii nici în beciuri, nici în poduri. N-aveau nici miliţieni de serviciu şi atunci au dresat câini. Au băgat deţinuţi în podurile securităţii şi la fiecare doi, trei deţinuţi era câte un câine lup. Într-adevăr, dacă mişcai erai sfâşiat de animalul acesta. Aşa spuneau şi caralii: „Dacă mişcaţi, riscaţi să vă rupă mâna, să vă spargă capul, să vă-nghită cu tot cu oase”.

Şi am stat 48 de ore nemişcat cu faţa în jos în podul securităţii din oraşul Roman. După 48 de ore am coborât la anchetă. Ancheta era făcută de un evreu al securităţii, Davidovici Solomon, foarte inteligent care a colaborat cu Doina Constantin. El era informatorul Securităţii şi juca şi rol de activist în FDC. Aşa că ziua umbla prin internate, prin şcoli, pe la ţară şi racola tinerii în Mişcarea Legionară. Era foarte apreciat şi căutat pentru că fusese arestat de Antonescu. Dar lumea nu şi-a dat seama cum de e liber de vreme ce fusese condamnat la 15 ani! Securitatea pusese mâna pe el: „Te eliberăm, dar ne faci serviciile”. A făcut serviciile Securităţii câţiva ani de zile şi apoi a fost găsit pe străzile oraşului Cluj mort, cu faţa în jos, în uniformă de securist. Ăştia l-au eliminat pentru că ştia prea multe.

Aşa s-a început prigoana în acea noapte de 14-15 mai 1948. Au fost peste 10.000 de tineri arestaţi, anchetaţi, condamnaţi în lunile august, septembrie şi în octombrie repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea.

Cu vreo patru, cinci zile înainte de plecarea din Roman, mi se arată o imagine: undeva în întuneric, în fundul sălii, o scânteie de lumină. Şi mă opresc, într-adevăr în realitate, după două săptămâni, în faţa puşcăriei Aiudului. Eram legaţi la ochi şi ca să merg către capătul sălii mi-au dat prosopul de la ochi şi tocmai lumina aceea mi se arată mie acolo unde caraliul deschide celula: „Intră aici, banditule!” Şi asta era scânteia şi celula mea. Şi am mai avut o prevestire la ieşirea din puşcărie. Le-am zis camarazilor mei: „Măi, băieţi nu murim. Fiţi atenţi, rezistăm şi mergem înainte. Lupta se duce mai departe”. Şi într-adevăr aşa a fost.

Ancheta de la Suceava

La Suceava era o anchetă foarte riguroasă decât la Iaşi şi Galaţi. Cum să bată ei oamenii în timpul nopţii când se auzea în piaţă, pentru că era târgul aproape? Şi atunci au făcut un podium în mijlocul pieţei, au pus vreo două tabere de ţigani să cânte, să bată tobele încât răcnetele şitipetele nu se mai auzeau. În camere era plin de sânge pentru că tinerii erau mereu chinuiţi.

 
Prin august-septembrie au venit şi procesele. Şi era acelaşi tribunal, erau aceiaşi judecători care au dat condamnări şi pe vremea lui Antonescu în 1940. Credeau că aşa se pot reabilita în faţa comuniştilor. Când au început condamnările, curgeau anii: 15, 20, 25, ici colo un cinci, şapte ani. Veneau caralii printre noi şi întrebau: „Ce condamnare ai?” „Şapte ani”. „A, trăieşte şi cocoşul şapte ani cu boabe de la vecinul”.

Aşa că s-au terminat procesele şi a urmat repartiţia pe la puşcării. După ce au evacuat puşcăria, i-au arestat şi pe domnii care ne-au condamnat şi au mers cu noi până la Ploieşti unde i-au despărţit de noi. Iată cum merge lumea asta în nebunia ei că nu mai ştii în ce să crezi şi cum să crezi! De aceea, creştinul adevărat care are o convingere despre viaţa lui, care trăieşte frumos în Dumnezeu, în frica de Dumnezeu, are respect şi faţă de aproapele.

Extras din revista Atitudini, Nr. 33,

vezi si: http://www.atitudini.com/2014/05/14-mai-ziua-cinstirii-martirilor-romani-din-temnitele-comuniste-parintele-justin-parvu-despre-14-mai-1948-ziua-neagra-a-arestarilor/