Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan la duminica a sasea dupa Pasti

-->

 Duminica a şasea după Paşti

Ev. Ioan IX, 1-38

1.Toate suferinţele sunt grele, nu se pot compara cu pierderea vederii.

2.Cât de îngustă e lumea orbului? De câte nu se poate bucura el? Cântarea bisericească îl prezintă sugestiv: „N-am văzut niciodată soarele, nici pe părinţii mei la faţă! Şi nu mai suferă picioarele mele loviturile pietrelor.”

3.Suntem conştienţi că avem lumina ochilor? Mulţumim noi lui Dumnezeu pentru acest mare dar? Ce să ne dea cineva să ne lipsim de ochii noştri? Câte bogăţii avem noi asupra noastră, de care nu ne dăm seama şi încă ne mai şi tânguim. Grea povară-i lipsa vederii, dar lipsa vederii sufleteşti!

4.Curiozitatea omenească e foarte puternică asupra omului şi de ea sufereau chiar şi ucenicii. În loc să impresioneze suferinţa omului, ei întreabă, sunt curioşi să afle cauza orbirii lui.

5.Dumnezeu în tainele şi pedagogia lui e nepătruns. Ucenicii, în îngustimea vederii lor, vedeau cauza orbirii lui ca o osândă a păcatului. Dar adevărul era altundeva şi adevărul îl cunoştea Mântuitorul.

6.Tot ce săvârşea ca minuni avea ca scop prezenţa puterii lui Dumnezeu şi dragostea pentru oameni.

7.Folosirea bună a timpului e o mare valoare. Diavolul îl foloseşte cu minuţiozitate dându-şi seama de scurtul timp ce-l are numai în lumea aceasta pentru ispitirea oamenilor.

8.Sunt foarte diferite părerile noastre despre mântuire. Uneori aşteptăm să facă Dumnezeu totul, alteori credem că noi facem totul. Nici harul nu lucreză singur mântuirea şi nici numai noi. Numai într-o împreună lucrare cu harul se dobândeşte mântuirea noastră.

9.Mântuitorul îi unge ochii cu tină, dar îl trimite să se spele, să facă şi el o lucrare din parte lui.

10.Marea bucurie a omului că a văzut lumina zilei.

11.Marea mirare a oamenilor că s-a făcut o astfel de minune. Nu le venea să creadă.

12.Credincioşi fiind, nu trebuie să ne mirăm de minunile ce se săvârşesc. Dacă ne mirăm ne îndoim de puterea lui Dumnezeu.

13.Cea mai mare minune nu constă în vindecări, ci constă în marea forţă a iubirii. Cea mai mare minune e iubirea.

14.Tot o minune mare, rea, păgubitoare e aceea a întunecimii minţii prin ură, ambiţie, răutate, invidie.

15.Iată faţă în faţă două minuni: una a iubirii, alta a urii. Fariseii erau orbiţi de ură şi nu i-a mişcat minunea Mântuitorului.

16.Câte argumente se aduc pentru apărarea răutăţii în viaţa de toate zilele? Câtă necredinţă, câtă îndoială în puterea lui Dumnezeu. Cel ce urăşte ar dori ca şi alţii să fie de parte lui, ca şi încercările fariseilor. L-au chemat pe el, i-au chemat părinţii. Îl îndemnau să se lepede chiar de Mântuitorul, binefăcătorul său. Îl desconsiderau şi pe el, dimpreună cu Mântuitorul. Pretindeau că ei ştiu tot, alţii nimic, aceasta e mândria deşartă.

17.Omul ştia una şi bună: recunoştinţă faţă de cel ce l-a vindecat. N-au fost în stare fariseii să-l convingă. El era un om cuminte, cu alese simţăminte şi mai ales cu simţământul recunoştinţei. Îl apărără şi-l preamăreşte pe Mântuitorul cu toată inima lui.

18.Iarăşi faţă în faţă recunoştinţa şi ambiţia, care a mers până acolo că l-a scos din templu.

19.Stăpâniţi de ură nu judecau drept, nici înţelept, aşa cum reiese din discuţia omului vindecat cu fariseii. Zadarnic încercăm lumina în rezolvarea problemelor atâta timp cât ura ne stăpâneşte. Să alungăm ura şi apoi să vedem lumina.

20.Cât de diferite sunt părerile oamenilor. Lăuntrul fiecăruia e o lume întreagă, un cosmos spiritual, fapt pentru care şi părerile sunt deosebite, chiar şi despre Mântuitorul. Atâta vreme cât în fiinţa mea e o mare neorânduială nu pot să înţeleg multe realităţi ale existenţei oricât aş încerca. Mai întâi trebuie să-mi rânduiesc lăuntrul şi apoi să încep discuţii pentru lămurirea unor probleme duhovniceşti. Datorită acestor lumi lăuntrice neordonate nu înţelegem cum trebuie nici Sf. Scriptură, nici Sfânta Tradiţie, nici dogmele Bisericii, nici Biserica în puterea şi slava ei. Aşa ne explicăm mulţimea confesiunilor şi sectelor: câte capete, atâtea păreri.

21.Mare puterea aveau fariseii în slujbele lor, încât pe mulţi îi stăpânea frica de ei, chiar şi pe părinţii celui vindecat.

22.Între frică şi curaj iarăşi o mare diferenţă. Forţa ce alungă frica e iubirea.

23.Bieţii părinţi se frământau între frica de farisei şi dragostea faţă de fiul lor.

24.E de admirat categoricul şi ataşamentul  celui vindecat faţă de Mântuitorul.

25.De multe ori se caută o justificare nedreaptă pe texte sfinte.

26.Mari sunt tainele lui Dumnezeu şi niciodată înţelese de oameni. De aceste taine îşi dă seama şi omul vindecat. El însă avea o mulţumire sufletească pentru că i s-au deschis ochii.

27.Credinţa celui vindecat e simplă, dar puternică  aşa cum sunt totdeauna convingerile adevărate. Judecăţi scurte sau drepte în cuvintele ce le mărturiseşte despre Dumnezeu, care ascultă pe cei ce fac voia Lui şi nu pe cei ce fac fărădelege.

28.Ura nu ţine cont de situaţia semenului. Nici nu are un strop de iubire: l-au scos afară din templu. Dumnezeu înţelege astfel în neţărmurita iubire faţă de om. Auzind că l-au dat afară S-a interesat de soarta lui. Omul era necăjit. Aşa lucrează Dumnezeu. Nu ne dă numai un fel de ajutoare. I-a citit necazul. N-a fost numai mulţumit că l-a vindecat, l-a căutat să-l şi mângâie. I-a dat lumina ochilor, dar şi mângâierea inimii. Îi descoperă cine este. El şi puterile dumnezeieşti şi în urma acestor ajutorări asupra lui, lumina ochilor şi mângâierea sufletului, l-a întărit în credinţa Fiului lui Dumnezeu căruia I s-a închinat cu toată recunoştinţa, cu toată dragostea şi cu toată credinţa inimii sale.

Text preluat din PS Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p. 28-33