DESPRE ANIHILAREA SI ASASINAREA LUI MIHAI EMINESCU. PRIMA JERTFĂ POLITiCĂ PE ALTARUL DACIEI MARI

Mâine, 15 iunie 2013, 124 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu

                                                                                                                                                          

sursă imagine: ro.wikipedia.org

de Prof.univ.dr. Aurel V. David

Motto:

„ Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunii noastre."

                                                                                           Mihai Eminescu

REPRIMAREA POLITiCĂ A SOCIETĂŢII "CARPAŢII" ŞI JERTFIREA LUI EMINESCU

Momentul „lasi" a transformat Societatea "Carpatii" în duşman declarat al Austro- Ungariei, iar pe Eminescu în „ obiectiv" permanent pentru serviciile sale de informaţii. El a sesizat pericolul izbucnirii unui conflict diplomatic, apoi chiar armat între Austro- Ungaria, sprijinită de Germania şi regatul României, care trebuia adus cu forţa în "ordinea germană". De aceea, a încercat să tempereze agresivitatea unor politicieni austrieci, incitaţi de Budapesta, care exagerau pericolul acţiunilor româneşti vizând constituirea Daciei Mari. Însă, guvernanţii de la Bucureşti, preocupaţi mai ales de împărţirea si reîmpărtirea demnitătilor publice si a resurselor de putere, au acceptat fără împotrivire sau alte explicaţii ideea anihilării Societăţii "Carpatii" si "potolirii" lui Eminescu, ca soluţii necesare reducerii stării de tensiune între regatul României şi Imperiul austro-ungar.

Aşa-numitele "discursuri iredentiste"de la Iaşi, din 6 iunie 1883, au constituit pretextul pentru declanşarea, de către Puterile Centrale, a acţiunii de aducere a României în "ordinea germană': Atât Germania, cât şi Austro-Ungaria i-au cerut în mod imperativ regelui Carol I să se integreze urgent în "noua ordine"europeană, deci în sistemul geopolitic instituit la congresul de la Berlin din anul 1878.Această integrare urma să fie stipulată într-un tratat prevăzut a fi semnat între România şi Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), în 28 iunie 1883. Proiectul de tratat prevedea că România era obligată să se orienteze, politic, în primul rând, spre Austro~ Ungaria şi interzicea orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar condiţia semnării era anihilarea revendicării Ardealul de către România. Consecinţa imediată a semnării tratatului respectiv era anihilarea asa-zisei influente franceze în România si desfiinţarea Societăţii "Carpaţii". Guvernul român a acceptat destul de greu şi cu rezerve regulile ce îi erau impuse României. Discuţiile care au urmat au reprezentat o veritabilă bătălie diplomatică, din care va ieşi un tratat secret şi defensiv,care nu implica România în politica expansionistă a Puterilor Centrale.

Dar, intrarea României în sfera de influenţă a Triplei Alianţe excludea existenţa .Daciei Mari". Iar politicienii interni (atât conservatori cât şi liberali aflaţi la guvernare, puternic şi continuu "flagelaţi”direct şi indirect de Eminescu) au lucrat "mână-n mână"cu "Oculta” internă şi externă, n-au lăsat să le scape momentul pentru a-l elimina pe Eminescu si Societatea "Carpatii". În această actiune s-au arătat deosebit de zelosi unii fruntasi ai Partidului Conservator, criticati vehement de către Eminescu pentru politica lor antinaţională.' "Loja" din spatele Societătii "Junimea" si-a avut rolul ei, iar Titu Maiorescu s-a dovedit a fi "regizorul" intern al întregii acţiuni.

Aşa a fost fabricată, în timp, "nebunia lui Eminescu". S-a recurs la această soluţie, întrucât "nebunia" publică excludea automat din viaţa publică pe cel ce nu putea face dovada credibilă că este sănătos. În cazul lui Eminescu, aceasta putea fi invocată, fără nicio răspundere ori de câte ori venea vorba de scrierile sale, iar creduli se aflau destui în acele vremuri. Deci, scopul urmărit era scoaterea lui Eminescu din viaţa publică!

"PRINDEŢI-L PE EMINESCU ŞI BĂGAŢI-L LA BALAMUC!"

Ca variantă de rezervă, Eminescu trebuia să ajungă în faţa organelor de Poliţie, care n-aveau nimic cu poetul, ci cu ziaristul politic – ziarist al opoziţiei. Cei care i-au gândit soarta erau convinşi că dacă Eminescu va intra în conştiinţa publică drept nebun, nimic din ceea ce a scris nu va mai fi luat în considerare.

Momentul exploatării aşa-zisei "nebunii a lui Eminescu" a venit în ziua de 28 iunie 1883, când, amânându-se încheierea tratatului cu Austro-Ungaria, a izbucnit flacăra conflictului. Invocând acţiunile "subversive" ale Societăţii "Carpaţii", Austro~Ungaria a notificat suspendarea relaţiilor diplomatice cu România şi a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore. În acelaşi timp, efective militare executau manevre armate în Carpaţi, iar presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-si anexeze "Valahia". La rândul său, cancelarul Germaniei, Otro von Bismack, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararea războiului dacă România nu intră în "noua ordine". Totodată, lui I.CBrătianu i s-a cerut să verifice Societatea ”Carpaţii", sub motivul că desfăşura activitate subversivă, urmărind unirea Ardealului cu regatul României. Astfel, guvernul a dispus măsuri radicale împotriva Societăţii "Carpaţii".

Politia a trecut, în fortă, la perchezitionarea sediului acesteia din strada Stirbei Vodă si a domiciliului membrilor comitetului de conducere, 3 iar toti cei dovediti ca membri activi ai organizatiei fiind ulterior expulzari. Apoi s-a lansat semnalul: „Prindeti-l pe Eminescu si băgati-l la balamuc!" .Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituit şi continuă să constituie subiectul şi obiectul unor ample analize şi dezbateri.

Fapta odioasă comisă împotriva lui Eminescu este confirmată, în primul rând, de modul în care a fost acoperită oficial, în stil balcanic. El a fost internat la "sanatoriul" dr. Alexandru Şuţu la "Caritatea"(Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de "alcoolism şi sifilis". Deci, agresiunea împotriva sa a fost acoperită, oficial, cu un certificat medical.

Ştirea că "a înnebunit Eminescu", nu a apărut în ziarul "Timpul” unde Eminescu fusese redactor principal, ci în ziarul "Românul" - oficiosul guvernului, de fapt, al aripii roserttiste din partidul liberal, care se aflase în polemică permanentă cu Eminescu.

Eminescu a fost tinut în sanatoriul dr, Alexandru Suţu până când România a aderat la Tripla Alianţă, apoi a fost târât din sanatoriu în sanatoriu, cu scurte momente de libertate, până la sfârsitul vietii. 4

Niciunul dintre cei care au participat la săvârşirea mârsavei fapte nu si-a asumat vreodată nicio parte de vină. Unii au inventat momente şi scene ireale, dar credibile pentru cei "săraci cu duhul”5, pentru a scăpa de urmări, iar alţii, laşi, au acceptat să vorbească la mulţi ani de la evenimentul respectiv, când Eminescu era perceput de mulţi semeni aşa cum îl proiectaseră «epigonii» săi.

ÎNCERCARE DE RECONSTITUIRE A SCENARIULUI SACRIFICĂRII lUI EMINESCU ÎN 28 IUNIE 18836

Cu puţin timp înainte de această zi fatidică pentru destinul său, Eminescu, găzduit în acel moment de familia Slavici, a simţit, probabil, că era supravegheat de aproape, cu complicitatea lui Titu Maiorescu, a cărui răceală faţă de el era tot mai pregnantă. Aşa se explică intenţia de a se muta la inginerul Constantin Simţion, din con¬ducerea Societăţii "Carpaţii'; care devenise deja un fel de gazdă de rezervă.

El îşi transportase în casa acestuia, puţin câte puţin, bunurile - înţelegând că nu mai poate convieţui alături de "Madame Slavici" (Ecaterina Szoke Magyarosy) care era, foarte probabil, dacă nu agent, cel puţin informator al serviciilor secrete ale Austro-Ungariei.

Conflictul cu această "Madame Slavici"(Kati, cunoscută cu nume¬le de Catinca Slavici), devenise aproape permanent, mai ales după ce Eminescu începuse să critice vehement maghiarizarea numelor românesti din Transilvania. În acest scenariu a fost atras si publicistul Grigore Ventura, aflat în legături suspecte cu agentul austriac Friderick Lachman.

Mărturiile şi sursele de epocă afirmă că în zorii zilei de 28 iunie 1883, înainte de ora 6.00, între Mihai Eminescu şi gazda lui, doamna Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Ioan Slavici, s-a petrecut o scenă marcată de violenţă verbală. Probabil că Eminescu, supravegheat de gazda sa, surmenat după o noapte de lucru, a fost provocat de către "Madame Slavici", prin vorbe meşteşugite, pentru a-l face să devină violent.

După consumarea scenei respective, Eminescu a plecat la redacţia ziarului "Timpul" pentru a lua un exemplar din numărul proaspăt tipărit, a-l duce lui Titu Maiorescu şi a-i arăta acestuia acuzele aduse guvernului faţă de încălcarea libertăţii presei şi a gazetarului. Probabil că el a ameninţat că nu se mai întoarce la gazda sa, urmând să se mute definitiv la inginerul Constantin Simţion.

La ora 6.00, imediat după plecarea lui Eminescu, "Madame Slavici” foarte probabil, potrivit unui scenariu dinainte stabilit, simţind că "obiectivul" scapă de sub supraveghere, a scris pe o carte de vizită: "Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău (reu)”. Apoi a trimis acel înscris, printr-o servitoare, lui Tiru Maiorescu, rugându-l să o scape de "nebunul" Eminescu (înscrisul respectiv, notat de Titu Maiorescu în Jurnalul său, a fost preluat de toţi cei care s-au încumetat să reconstituie acele evenimente!)

Acasă la Titu Maiorescu a apărut repede inginerul Constantin Sim¬ţion, pe care Eminescu îl considera "prieten" (până astăzi nu s-a stabilit cu rigoare dacă acesta fusese anunţat de Titu Maiorescu sau de madame Slavici ori venise potrivit unui plan dinainte stabilit!). Împreună (fără nicio analiză a cazului sau o sumară verificare a con-ţinutului înscrisului), cei doi au plecat la aşa-zisa "Casă de sănătate" a dr. Alexandru Suţu, adică la spitalul de nebuni (ospiciu). Acolo, Titu Maiorescu i-a cerut acestuia să-i pregătească o cameră lui Eminescu si să-I interneze, sub motivul că era nebun (deci, nu i-a cerut să-l examineze, cum era normal!), obligându-se să achite costul de 300 de lei pe lună pentru camera respectivă.

După ce au "aranjat" cu dr. Alexandru Suţu internarea lui Eminescu, Titu Maiorescu si Constantin Simţion s-au înteles asupra modalităţilor de acţiune pentru a-l aduce la ospiciu pe Eminescu: Titu Maiorescu urma să meargă la propriul domiciliu, iar Constantin Simţion la sediul Societăţii "Carpaţii", pentru a-l aştepta pe Eminescu, a-l imobiliza şi a-l duce cu forţa la ospiciu (în acest punct apare o altă enigmă: Constantin Simţion a devenit doar în acel moment complicele lui Titu Maiorescu sau ei au fost complici de dinainte? Care a fost mo¬tivul real al asocierii lor pentru a-l imobiliza pe Eminescu şi a-l interna cu forţa în ospiciul dr. Al. Suţu?). Neliniştea lui Titu Maiorescu a fost ca imobilizarea lui Eminescu să poată fi făcută „fără greutate”. Ajuns acasă, Titu Maiorescu l-a anunţat şi pe Theodor Rosetti despre imi¬nenta internare la ospiciu a lui Mihai Eminescu (fapt notat în Jurnalul său); acesta a acceptat tacit acţiunea pusă la cale (de ce trebuia să ştie Theodor Rosetti? erau interesate şi implicate şi alte forţe oculte în anihilarea lui Eminescu?).

Pe la ora 10.00, fără să bănuiască ce s-a pus la cale împotriva lui, Eminescu a apărut într-o trăsură în faţa casei lui Titu Maiorescu, având sub braţ ziarul "Timpul" din acea zi (datat, conform obiceiului vremii, o zi mai târziu), în care publicase articolul "Pentru libertatea presei şi a jurnalistului" şi protesta faţă de expulzarea lui Emille Galli, directorul revistei "L’independence roumaine".

Eminescu spera să-i poată prezenta lui Titu Ma¬iorescu protestul său sever împotriva măsurilor represive luate de către guvernul I.C.Brătianu. A binecuvântat, cu privirea fixă, pe soţia lui Titu Maiorescu şi pe Ilie Nicolescu (care tocmai pleca de la Titu Maiorescu!), apoi l-a îmbrăţişat "tremurând" pe aşa-zisul său binefăcător şi "prieten", după care a avut o discuţie scurtă cu Titu Maiorescu, al cărui conţinut nu se cunoaşte. Pentru a-l abate de la gândurile care i se înfiripaseră în suflet (nimeni până astăzi nu s-a întrebat de ce tremurase Eminescu atunci când l-a îmbrăţişat pe "binefăcătorul" său!), Titu Maiorescu i-a arătat statuile reprezentând "pe Hermes şi pe Venus din Melos", la care Mihai Eminescu a răspuns, cu privirea în extaz: "Lasă, că va reinvia arta antică!” (Deci, Eminescu încă mai credea în realizarea proiectului Daciei Mari chiar în pofida piedicilor puse de către politicienii români, în special de către conservatorii obedienţi Puterilor Centrale, în rândurile cărora se afla şi Titu Maiorescu!). Potrivit planului stabilit cu acel Constantin Sim-tion si cu dr. Alexandru Sutu, fără nicio remuscare, teamă sau compasiune faţă de cel pe care-I numea "prieten", Titu Maiorescu i-a spus lui Eminescu "că trebuie să se ducă la Simţion" (adică la sediul Societăţii "Carpaţii"), care ştia ce are de făcut! Eminescu a acceptat şi i-ar fi cerut 5 lei pentru trăsură, pe care Titu Maiorescu spune că i-a dat (cu toate că fiica sa, Livia, într-o scrisoare către I. E. Torouţiu, din 21 aprilie 1939, va spune că i-ar fi dat doar ,,2 lei pentru birjă"), apoi Eminescu "a plecat cu trăsura acolo" (adică la sediul Societăţii "Carpaţii"). Probabil că Titu Maiorescu l-a pus pe urmele sale pe Grigore Ventura, pentru a fi siguri că totul va decurge conform planului şi Eminescu va ajunge la sediul Societăţii "Carpaţii'

Ajungând în apropierea societăţii "Carpaţii", Eminescu a văzut, probabil, vânzoleala creată de Poliţie, care percheziţiona sediul acesteia. În acel moment a intuit că "binefăcătorul" său îi pregătise o capcană, fiind convins că dacă ar fi intrat în sediul societătii cu forta, era retinut de Politie. El nu stia că înăuntru îl astepta Constantin Sirmţion, cu o echipă pregătită pentru a-l imobiliza şi a-l interna la ospiciu. Astfel, a devenit precaut, întorcându-se din drum.

Din acest moment, reconstituirea acelei zile este dificilă, întrucât s-a făcut, în bună măsură, pe baza relatărilor lui Grigore Ventura (cel pe care I.L. Caragiale avea să-I "imortalizeze" sub numele personajului Rică Venturiano!), consemnate abia în anul 1911, de Al. Ciurcu în ziarul "Adevărul". Potrivit acestora, Eminescu, schimbându-şi traseul, s-ar fi dus la Capşa. Acolo I-ar fi întâlnit pe Grigore Ventura, redactor la ziarul "L'Independence roumame", care l-ar fi informat despre interzicerea Societăţii "Carpaţii". Eminescu ar fi reacţionat violent, începând să ţină un discurs "politico-socialo-naţional". Apoi, înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului, Marie Obeline Vautier, şi ar fi strigat "la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl impusc pe rege!" Ventura i-ar fi propus să meargă împreună la palatul Cotroceni pentru a-şi pune planul în aplicare. Eminescu ar fi fost de acord, astfel că at fi plecat împreună, ar fi ajuns la poarta palatului, însă "poarta nu s-a deschis", regele nefiind în Bucureşti. Tot Grigore Ventura l-ar fi convins pe Eminescu să meargă la Mitroşevschi, la baie!

Aproape 70 de ani, aceasta a fost versiunea ofi¬cială care se stia despre sfârsirul zilei de 28 iunie 1883, când Eminescu urma să fie dus la spitalul de nebuni, deşi, între timp, apăruseră şi relatările Liviei Maiorescu şi ale lui Constantin Dimitriu. Din aceste relatări reiese clar că Eminescu n-a trecut pe la Capşa, nu a ameninţat pe nimeni cu pistolul şi, totuşi, a fost ridicat "de acolo" (Băile Mitraşevschi) de către "prietenii" săi, care doreau să-I ducă ... la "balamuc'.

"Scena cu pistolul de la Capşa" şi "afirmaţia lui Eminescu că îl va omorî pe rege" au constituit piesele tezei ne¬buniei sale. Ele au fost asumate numai de către Grigore Ventura, după ce Eminescu fusese declarat nebun şi internarea sa în ospiciu justificată cu "acte în regulă". Cel mai important martor al scenei "cu pistolul", doamna Marie Obeline Vautier, soţia patronului de la Capşa, care ar fi fost ameninţată cu pistolul de Eminescu, în anul 1909 şi-a publicat "Memoriile" la Paris. Însă, n-a menţionat absolut nimic despre această presupusă scenă, deşi niciun om nu poate să uite o asemenea întâmplare din viaţa sa!

În ultimii ani, unii cercetători ai scenei jertfirii lui Eminescu, plusând, sugerează că prezenţa lui la Capşa ar fi avut ca scop întâlnirea altor confraţi cărora să le aducă la cunoştinţă cele ce făceau în acea zi guvernul şi curtea regală, cât şi percepţia potrivit căreia Eminescu ar fi fugit la Capşa, unde se afla reprezentantul diplomatic al Americii în România. Sunt, probabil, speculaţii. Traseul lui Eminescu din acea zi a fost lămurit prin relatările lui Constantin Dimitriu si Ioan Slavici. Este foarte probabil ca, simţind că vor să-i pună laţul, Eminescu s-a refugiat în baia publică Mitraşevschi (nu departe de sediul Societăţii "Carpaţii"), unde agresiunea Poliţiei asupra sa devenea mai puţin probabilă! Această ipoteză este confirmată de Constantin Dimitriu, care, la două săptămâni de la "internarea" lui Eminescu, într-o scrisoare trimisă lui Mihai Brăneanu, redactorul sef al ziarului "România liberă", afirma că Eminescu „a simtit totodată că vor fi siliti cei de lângă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns". Ast¬fel era relatat, probabil, evenimentul în lumea jurnaliştilor, la scurt timp după producerea sa. La fel avea să relateze şi Ioan Slavici, care confirmă că "La d-l T. Maiorescu el s-a stăpânit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus (cu forţa, n.ns !) la casa de sănătate".

Pentru conspiratorii care lu¬crau potrivit unui plan, izolarea lui Eminescu în baia publică Mitraşevschi, a fost o şansă de a-l imobiliza fără incidente, întrucât baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. În orice alt loc, Eminescu ar fi putut opune rezistenţă. asemenea, în procesul-verbal întocmit de Poliţie în aceeaşi zi, în jurul orei 19.00, nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că "Eminescu a venit singur la Băile Mitrasevschi si, fiind atins de alienatie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă".

Grigore Ventura, care cunoştea planul privind imobilizarea lui Eminescu şi internarea sa în os-piciu, primise misiunea să-I reţină pe acesta într-un loc de unde să poată fi ridicat fără incidente. Astfel, l-a încuiat în baie, unde, după informatiile furnizate si de alti martori, apa fierbinte a curs timp de opt ore. Potrivit propriei declaraţii, Grigore Ventura a plecat "să înştiinţeze pe prefectul poliţiei" faptul că un nebun s-a închis în baia publică şi că "trebuie să ridice un nebun de la baia Mitraşewschi" (afirmaţia sa nu se confirmă; declaraţia a fost făcută, cu siguranţă, pentru a-şi scăpa pielea, el arătând că a sesizat Poliţiei un caz deosebit, de nebunie manifestată cu violenţă!; cu siguranţă că şeful Poliţiei cunoştea numele Eminescu, purtat de redactorul şef al ziarului"Timpul!")Tot acel Grigore Ventura a fost cel care i-a anunţat pe doi dintre prietenii lui Eminescu: Gheorghe Ocăsanu şi V.Siderescu la Societatea "Carpaţii", care au ajuns acolo după aproximativ 8 ore (este interesant de aflat ce s-a întâmplat timp de 8 ore, când nici Poliţia, nici „prietenii” lui Eminescu n-au intervenit!). Probabil că V. Siderescu, odată sosit la baia Mitraşevschi, a crezut că Eminescu fusese atins de alienaţie mintală, dar Gheorghe Ocăşeanu, care era "om de încredere al şefului Poliţiei" (fapt dat în vileag de Ioan Slavici!) ştia ce are de făcut si din ce ratiune.

Cei doi "prieteni" ai lui Eminescu au plecat să anunţe Politia, informându-l pe comisarul C.N.Nicolescu de la Secţia 18 Poliţie de faptul "că amicul lor, d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4, de acum 8 ore şi că, incuindu-se-n baie pe dinăuntru, reţuză să deschidă". Tot ei l-au căutat si I-au informat pe Constantin Simtion despre situaţia "prietenului" său (poate se va afla vreodată unde a stat în acest timp şi cu ce s-a ocupat acest Constantin Simţion!).

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliţia, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!).Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenuşie trasă de cai şi cu un echipaj condus de comisarul C. Nicolescu. După cum reiese din procesul-verbal întocmit de Poliţie, l-au găsit "pe nenorocitul Mihail Eminescu, dezbrăcat, silindu-se să închidă uşa-i şi avea aerul de a fi speriat de vederea noastră ... "). Cei de faţă au încercat să-I calmeze, dar "drept răspuns, se repede la amicii săi şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-I scoată afară”. Eminescu l-a rugat pe V. Siderescu "să-i aducă o pereche de pantaloni negri, negri de tot". Acesta a plecat să-i îndeplinească dorinţa, iar câţiva "prieteni" ai săi au forţat uşa cabinei băii pentru a pătrunde înăuntru.

Eminescu s-a împotrivit, dar "prietenii" săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în cămaşa (comisolul) de forţă, apoi l-au târât afară şi l-au urcat cu forta în birja mortii. Ion Russu-Şirianu, care a văzut scena alergând prin Bucureşti să-I caute pe Eminescu, avea să afirme ulte¬rior că: "Am auzit glasul său cel adevărat strigând cu deznădejdea celui care se îneacă - Ajutor!".

Răpitorii l-au condus apoi la Institutul "Caritatea", unde I-au "confiat" doctorului Alexandru Suţu, iar la poliţie l-a rugat pe acesta "a-i da îngrijiri excepţionale".

Astfel a fost pus în aplicare, împreună cu Poliţia, planul de imobilizare a lui Eminescu (care trebuia să pară legal!). Cei trei s-au deplasat la baia Mitraşevschi, fără Grigore Ventura, cu o dubă cenusie trasă de cai si cu un echipaj condus de comisarul C. N. Nicolescu.

Între timp Poliţia, cu complicitatea soţiei lui Ioan Slavici, i-a perchiziţionar locuinta, i-a ridicat bunurile, a umblat prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Dar nu a deschis o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cum cerea legea.

Comisarul C.N. Nicolescu, împreună cu "amicii" lui Eminescu, s-au întors la baia Mitraşevschi si au constatat că "toate hainele si chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie". S-au inventariat toate lucrurile găsite, inclusiv cheia de la camera lui Eminescu (lipsea pistolul despre care pomenise Grigore Ventura!). Apoi s-a întocmit procesul-verbal semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Constantin Simţion, V. Siderescu, Gh.Ocăşanu, Mark David (un client sau asistent al dr. Suţu - e posibil ca acesta să fi adus cămaşa de forţă), Johan Paulina (femeia de serviciu a băii) şi Ana Mitraşevschi (patroana băii).

Hainele lui Eminescu au fost duse acasă la Ioan Slavici si aruncate în camera unde locuia Eminescu, apoi a fost sigilată uşa (fapt atestat într-un Post-scriptum, semnat de comisarul C.N. Nicolescu, Ecaterina Slavici şi V. Siderescu).

În acea după-amiază, Titu Maiorescu a plecat tainic într-o lungă vacanţă prin Europa occidentală, pentru refacere, iar Eminescu a fost închis într-o casă de nebuni, pe malurile Dâmbovitei, pentru meditaţie!

EMINESCU ÎŞI PRESIMTE SFÂRŞITUL

Presimtindu-si sfârşitul, cel care în "Luceafărul" se considera în "lumea lui", "nemuritor si rece", în decembrie 1883, oficial declarat nebun a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic). Citiţi-l si recitiţi-l si reflectaţi. Cât de nebune puteau să fie mintea şi simţirea care l-a creat? Îl redăm integral:

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în calea-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce ...

Pân-in fund băui voluptatea morţii

Neîndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul inveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaet,

Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări ...

Pot să mai renviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă! (1883, decembrie)

PRESA ÎN CĂMAŞĂ DE FORŢĂ

Planul pentru o "Dacie Mare" a îngrijorat pe spi¬onii imperiali şi îi speria (pentru complicaţii) pe politicienii autohtoni şi pe agenţii/poliţişti, fapt pentru care au pus la cale complotul (pentru toţi binevenit, după atâtea ,,jlagelări" din partea lui Eminescu). La aceasta - nota bene! - s-a adăugat contributia fortelor oculte.

"Cazul Eminescu" constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a constiintelor prin intermediul asa-numitilor "oameni politici", al presei scrise şi al unor "experţi" cu abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar poate fi pusă în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Contemporanii lui Eminescu, neimplicaţi în politică sau în organizatii oculte, n-au bănuit că destinul tânărului poet a fost influentat si abătut din făgasul său natural de către indivizi si forte oculte interesate să-l scoată din viata politică si să-l transforme într-un nebun.

Prin eliminarea lui Eminescu din viaţa publică a fost comis un asasinat moral şi politic, asociat cu apelative şi epitete, precum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avut interesul să-l asasineze moral şi politic au urmărit ca Eminescu să rămână în memoria românilor doar ca poet, şi acesta epuizat intelectual, după cum Titu Maiorescu i-a conceput volumul de versuri (vestita "ediţie Maiorescu") -, cu toate că principala sa activitate, considerată "peri¬culoasă", a fost cea de ziarist.

La mistificarea adevărului despre motivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publică au participat, într-o cârdăşie tainică la momentul respectiv, cum s-a înteles, forţe interne şi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurile naţionale, publicistica a fost mereu trecută sub tăcere, pentru posteritate fiind prezentat doar ca un "poet romantic", epuizat si el în momentul 1883: "editia Maiorescu"a lucrat continuu în acest sens, iar pentru unii încă mai "lucrează".

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari, cel mai important proiect etno-politico-statal gândit de români şi pentru români în a doua jumătate a secolului XIX.

Dacă exista înţelepciune politică, în "momentul 1883", după conştientizarea apărută "a doua zi" în "Timpul'; crima putea fi evitată. Dar la niciuna din fortele ostile lui Eminescu n-a existat - atunci si în anii asasinatului sadic, până în 1889, - nici înţelepciune şi nici voinţă politică. Iată de ce, reconsiderarea operei, vieţii, mesajului şi imaginii lui Eminescu din perspectiva vizionarului împlinirii idealului naţional în vatra vechii Dacii este o necesitate.

1 Gheorghe Ungureanu, Eminescu în documente de familie - documente literare, Bucureşti, Editura "Minerva", 1977, p.412-414;

2 Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994;

3 Augustin Z.N. Pop. Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.S.R 1969, p. 135;

4 Miruna Lepuş, Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l, Editura" Vremea", Bucureşti, 2009, p. 107;

5 Aici este folosit în sens de creduli, superficiali, şi nu în sensul evanghelic, ce are cu totul alte conotării (11. cd.).

6 Vezi, pe larg, Nicolae Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994; Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu, Editura Seraphimus Grup, Braşov, 1999; Constantin Barbu, Codul Invers. Arhiva înnebunirii si a uciderii nihilismului. Mihai Eminescu, vol. I, Editura Sitech, Craiova, 2008; Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Vremea Bucureşti, 2008.

7 vezi pe larg D.Vatamaniuc, Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.

Text preluat integral din revista Atitudini, nr. 22/2012