Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan al Oradiei la duminicile şi sărbătorile de peste an

Duminica a şaptea după Paşti

Ev. Ioan XVII, 1-13

1.Această Evanghelie poate fi socotită ca un testament, deşi i se spune rugăciune arhierească.

2.Ca orice testament la despărţire cuprinde dorinţe, planuri de viitor ce ar urma şi dorinţele cele mai arzătoare.

3.Testamentul de faţă este un testament ce priveşte despărţirea de cei apropiaţi ai Mântuitorului, precum şi împărtăşirea acestor dorinţe de despărţire Tatălui ceresc. În acest sens poate fi numită o rugăciune şi dacă Mântuitorul poate fi socotit marele Arhiereu poate fi numită rugăciunea arhierească.

4.Prima dată se prezintă legătura dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu –Fiul, legătura strălucirii măririi dumnezeieşti, greu de înţeles pentru noi oamenii de rând. O intimitate a comuniunii dumnezeieşti.

5.Mântuitorul reaminteşte misiunea Sa în lume, misiune de la Tatăl pentru oameni.

6.Rostul acestei misiuni care i-a încredinţat-o Tatăl Fiului este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.

7.Cunoaşterea lui Dumnezeu pentru noi oamenii poate fi descoperită în mai multe sensuri, atât cât putem noi înţelege omeneşte. Putem aminti cunoaşterea prin creaţie – lucrul mâinilor lui Dumnezeu – „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 92)atât de sugestiv prezentată şi în Ps. 103 de la Vecernie. O altă cunoaştere este aceea dinlăuntrul fiinţei noastre, a legii morale sădite în fiinţa omului, mult superioară celei din natură, mult mai tainică ca cea din natură. Despre ambele cunoaşteri, despre adâncul lor de nepătruns Kant mărturiseşte: ”Două lucruri m-au pus în uimire: cerul înstelat şi legea morală din mine.”

8.Dacă e vorba să-L înţelegem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, atunci ne putem referi la atitudinea părintească de iubire a părinţilor faţă de copii: acea pecetluire a dragostei părinteşti faţă de copii sădită de Dumnezeu în sufletul lor, fără de care, ei, părinţii n-ar putea birui toate greutăţile care le creează copiii, n-ar putea plini atâtea jertfe pentru creşterea copiilor. Se poate asemăna cu dragostea Taălui ceresc faţă de oameni.

9.Mântuitorul Hristos socoteşte plinită deplin misiunea Sa, misiune încredinţată Lui de Dumnezeu Tatăl. Mai mult nu putea plini pentru oameni decât ceea ce făcut, care plinire nu s-a redus doar la învăţătură, a mers până la jertfa supremă pentru oameni, de aceea mărturiseşte: „lucrul pe care Mi l-ai dat l-am săvârşit”.

10.Deci plinirea încredinţării de la Tatăl este a unui Dumnezeu, nu a unui simplu om pentru că săvârşea lucrări dumnezeieşti, vorbea cu putere şi săvârşea minuni. Datorită acestui fapt putem spune că „au crezut cu adevărat că Tu m-ai trimis”.

11.Mântuitorul scoate în evidenţă deosebita valoare pe care o atribuie omului pentru care a fost în stare să moară. Jertfa se datorează tocmai acestei preţuiri a omului. El preţuieşte omul mai mult decât lumea cu partea materială. Acesta e sensul cuvântului: „Eu pentru aceştia Mă rog , nu pentru lume”.

12.Este scoasă în evidenţă strânsa legătură între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul şi totodată comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni după cuvintele:”toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale mele şi M-am preaslăvit întru ei”.

13. Dragostea dumnezeiască faţă de oameni, ca orice dragoste curată, prevede şi o purtare de grijă, de aceea Mântuitorul e preocupat de această purtare de grijă faţă de oameni la plecarea Sa în lume.

14.Această purtare de grijă se transformă într-o rugăciune către Dumnezeu-Tatăl prin care cere ca şi El să fie preocupat de păzirea celor pe care-i părăseşte.

15.Dorinţa arzătoare a Mântuitorului este aceea ca să păstreze comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, asememea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Mântuitorul Iisus Hristos după cuvintele: „ să fie una precum suntem şi Noi”.

16.Chiar şi atunci când era pe pământ purtarea Sa purtarea Sa de grijă faţă de oameni nu era numai a Sa, ci şi a Tatălui ceresc după cuvintele:” îi păzeam în numele Tău”.

17.Râvna de a nu pierde pe niciunul, de a mântui pe cât mai mulţi este o râvnă dumnezeiască constantă şi la Sf. Apostol Pavel care mărturiseşte că a dorit „să mântuiască pe cât mai mulţi”.

18.Fiind vorba de „fiul pierzării”(Iuda) rămâne o taină a providenţei divine, o taină a „minţii” lui Dumnezeu. Totuşi Sf. Părinţi vorbesc de o iertare chiar şi a lui dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, dacă n-ar fi căzut în mreaja deznădejdii. Rămâne şi el un exemplu cât de mare e primejdia deznădejdii. După Sf. Părinţi mai mare ca orice păcat.

19.Pentru Dumnezeu şi pentru om nu există mai mare bucurie decât comuniunea frăţietăţii. Exemplu peste veacuri rămâne comuniunea Sf. Treimi. Asemenea acesteia frăţietatea dintre oameni.

20.Ca şi pentru orice părinte şi pentru Dumnezeu ca Părintele nostru al tuturora bucuria cea mai mare e frăţietatea dintre fiii săi, dar conştient că această plinire nu e nici uşoară şi nici simplă şi cere continui jertfe de luptă contra păcatului care slăbeşte iubirea şi ameninţă frăţietatea, ceea ce i-a făcut pe Sf. Părinţi, cunoscători ai iubirii lui Dumnezeu şi a frăţietăţii, cunoscători ai luptelor duhovniceşti pentru menţinerea acestei frăţietăţi să spună:”dacă înviezi un mort eşti mai mic decât cel ce menţine frăţietatea, împăcarea între oameni”. Nu se poate compara cu nimic din lumea aceasta folosul, frumuseţea frăţietăţii dintre oameni. Este cea mai mare realizare ce o poate face un om în familie, în ţară şi societate. A fost de fapt dorinţa cea mai arzătoare a lui Dumnezeu, ca scop al menirii noastre pe pământ, cântată de îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!” Imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu. Să tindem spre această plinire spre binele nostru vremelnic şi veşnic.

Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p.34-38