Sfânta Împărtăşanie, o analiză teologică făcută de părintele Macarie Banu.

Părintele Macarie Banu de la Schitul Oituz, judeţul Bacău, aduce lămuriri în ce priveşte practici de primire a Sfintei Împărtăşanii din istoria Bisericii Ortodoxe. Vorbind despre Sfânta Împărtăşanie, ieromonahul Macarie se bazează pe învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi din Sfânta Scriptură. Prin aceasta oferă şi un răspuns celor care în zelul lor exagerat mărturisesc pătimaş pe Hristos provocând tensiuni şi tulburări inutile. Cu un duh paşnic şi patristic, slujitorul lui Hristos Macarie Banu, aduce lămuriri evitând totodată polemizarea de joasă speţă a celor care din orice subiect caută să facă gâlceavă. 

În cele ce urmează, vom prezenta o sinteză teologică alcătuită pe temei patristic de către părintele Macarie, folositoare tuturor care doresc să sporească duhovniceşte şi să se unească cu Hristos prin Sfintele Taine:

(Materialul care urmează să fie publicat a fost preluat de pe http://psaltirea.ro/files/Lamurire%20teologica.pdf)

Lămurire teologică a Sfinților Părinți cu privire la Spovedanie și la Împărtățirea cu Sfintele Taine

1.                    Despre spovedanie

În cartea „Calea spre mântuire” a Sfântului Teofan Zăvorâtul la capitolul VI, punctul 2 - Cu privire la Spovedanie -, pagina 341, găsim scrise următoarele:

„1) Fiecare păcat ce ne împovărează conștiința trebuie curățit de îndată prin pocăință, fără a mai aștepta vremea hotărâtă pentru îngrijirea sufletului. Nu e bine să-l ții în suflet nici măcar o zi, nici măcar o oră, pentru că păcatul îndepărtează harul și ne lipsește de îndrăzneala la rugăciune; cu cât rămâne mai mult în suflet, cu atât se învârtoșează și se răcește inima. Odată izgonit afară prin pocăință, el lasă în urmă o mântuitoare rouă de lacrimi de pocăință.

2) În fiecare zi, înainte de a merge la culcare, fă o mărturisire particulară Domnului, spunându-ți toate păcatele. Gândurile, dorințele, simțămintele și mișcările pătimașe ale sufletului, precum și orice pătează faptele noastre, chiar și pe cele bune, trebuie mărturisite Domnului. Chiar dacă am păcătuit oarecum împotriva propriei noastre voințe, păcatul zace încă în noi, făcându-ne întinați și netrebnici împotriva lui Dumnezeu și a propriului simțământ de curăție și desăvârșire. Culcându-ne în pat e ca și cum am pleca spre lumea de dincolo. Spovedania ne pregătește pentru această călătorie, în timpul somnului, tot ceea ce am dobândit peste zi devine o parte a firii noastre; de aceea trebuie să curățim tot ce am adunat în cursul zilei și să îndepărtăm prin zdrobirea inimii toată necuviința și murdăria. Astfel vom deveni curați.

3) Să săvârșești o spovedanie minut de minut, adică fiecare gând, dorință, sentiment și mișcare rușinoasă și vrednică de osândă a sufletului tău să o mărturisești cu pocăință și cu străpungere a duhului, de îndată ce ți-ai dat seama de ele, lui Dumnezeu Cel Ce pe toate le vede; și să ceri iertare pentru ele și puterea de a te feri de ele pe viitor. Roagă-l, ca în clipa aceea să te curețe de toată întinăciunea. Această lucrare este foarte ziditoare - parcă am lăcrima necontenit când mergem împotriva prafului - și cere o severă luare-aminte la mișcările inimii. Cel nerisipit este mereu osârduitor și plin de râvnă, pe când cel ce nu alungă de la sine gândurile și dorințele prin pocăință și zdrobire lasă o rană deschisă în inima sa. Cât de multe răni avem și câte săgeți primim fără a prinde măcar de veste! Nu este de mirare că ne răcim și suntem biruiți. Un gând aduce un alt gând și din ele se naște dorința. O dorință și încă una dau naștere consimțirii, iar pe urma se săvârșește desfrânarea cea lăuntrică și astfel am căzut. Cel ce se pocăiește neîncetat se curăță de toate acestea și-și netezește calea.

4) Descoperă orice nedumerire, tulburare sau înțeles nou unei alte persoane care este de același cuget cu tine sau părintelui tău duhovnicesc, astfel încât el să fie cel care le dezleagă sau le cumpănește valoarea și care pronunță o judecată.

[...] Prin toate aceste lucrări, spovedania ajunge într-adevăr neîancetată. Duhul este menținut într-o stare de străpungere, de căință, de umilință și de rugăciune smerită - ceea ce înseamnă că este viu. Dintre toate lucrările, aceasta este cea mai potrivită pentru păstrarea duhului de râvnă și menținerea căldurii osârdiei, astfel unii au restrâns toată lucrarea duhovnicească atât pentru sine, cât și pentru alții la un singur lucru: pocăința și plângerea păcatelor în fiecare clipă.”

Așa cum sugerează a cincea cerere din rugăciunea „Tatăl nostru”, împăcarea cu Dumnezeu și aproapele prin iertarea păcatelor este absolut necesară, dar petele păcatelor spălate prin mărturisire sunt uscate și vindecate abia prin Împărtășire, cele două netrebuind să fie disociate. Însuși Sfântul Isaac Sirul încurajeaza apropierea de Sfintele Taine:

„Frica de păcatele tale să nu-ţi facă zăbavnică apropierea [de Mine], păcătosule, căci meditând la această taină pulberea păcatelor se va scutura de pe gândirea ta” („Cuvinte către singuratici”, partea II, Cuvântul V, punctul 19).

2.                    Despre împărtășanie

                                    

În revista „Studii Teologice” (seria a II-a, mai - iunie, anul V/ 1953) la pagina 438, Ieromonahul Ilie Cleopa scria:

„Pe acea vreme Sfintele Taine se dădeau totdeauna în palmele creștinilor, atât bărbaților cât și femeilor, atât în Biserica Răsăritului cât și la Apus, în ce chip se dă acum Sf. Anafură, precum scrie și Sf. Marele Vasilie în trimiterea 93 către Chesaria Patrichia, unde zice: «Toți pustnicii cei de prin pustie, unde nu este preot, Sfânta Împărtășanie să o ție în casă și singuri să se împărtășească». Încă și în Alexandria și în Egipt, din norod fiecare de multe ori Sfânta Împărtășanie la casa sa o ține și când voiește, singur se împărtășește, precum și Sfântul Grigore Bogoslovul povestește în cuvântul cel de la îngroparea surorii sale Gorgonia, că fiind ea odată bolnavă și desnădăjduită a alergat la Sf. Altar și le uda pe ele cu lacrimi, precum oarecând oarecine picioarele lui Hristos, și împărtășindu-se singură s-a făcut sănătoasă.”

În Cuvântul înainte a lui Neofit Kavsokalivitul din „Manualul anonim” (fragmente extrase din „Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine”, diac. Ioan I. Ică jr) se dovedește faptul că, creștinii sunt obligați să se împărtășească mai frecvent cu dumnezeieștile Taine:

„[…] deși conștient de faptul că nu oricine are dreptul de a învăța pe alții în Biserică, totuși pentru a evita ca tăcerea să nu devină complicitate, oricine are datoria de a demasca abaterile și abuzurile și de a lupta pentru adevăr până la moarte. În cazul de față este vorba de a demasca scripturistic, patristic și canonic «inovația pierzătoare» de suflete care a introdus în Biserică legiferarea unor soroace anume (krairoi) pentru apropierea de împărtășania cu Sfintele Taine - doar de două sau trei ori pe an - și de a scoate la lumină motivația absurdă care-i face pe creștini să întoarcă spatele din evlavie, chipurile, Mesei Pâinii Vieții care li se întinde la fiecare Liturghie. Or lucrurile stau exact invers: toți credincioșii care se adună în biserică la fiecare Liturghie solemnă - duminica și în sărbători - trebuie să se împărtășească. Această regulă se poate deduce din însăși celebrarea Liturghiei (care-i cheamă pe toți să se apropie cu frică și cu dragoste), din conținutul canoanelor 8-9 apostolic și 2 Antiohia, care îi pedepsește pe cei ce nu se împărtășesc fără motiv întemeiat, precum și din cel al canoanelor 3, 13 și 16 ale lui Timotei al Alexandriei (385), ca și din cuvintele Sfântului Ioan Hrisostom (406) în Omilia a 3-a la Efeseni, care califică drept insolență și nerușinare simpla asistență la Liturghie.” (pag. 34-35)

„[…] după ce se naște duhovnicește, omul are nevoie zilnic de hrana spirituală, Pâinea cea spre ființă (Matei 6, 11), și de iertarea păcatelor care vin din împărtășirea din Jertfa euharistică perpetuă a Domnului. Continuitatea Jertfei euharistice implică în mod logic și continuitatea împărtășirii din ea și din roadele ei. Nu pustnicii și Maria Egipteanca dau Bisericii regula, ci chinoviții asemenea avvei Apollo, care se cuminecau zilnic.” (pag. 37)

În culegerea „Rânduielile vieții monahale” alcătuită de Sfântul Teofan Zăvoratul - din scrierile ascetice ale marilor organizatori ai monahismului: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Ioan Casian și Sfântul Benedict -, în capitolul „Dreptarul (Regulamentul) Sfântului Vasile cel Mare, cuprinzând teoria și practica monahismului de obște”, punctul B, capitolul V: „Despre Sfânta Împărtășanie”, pagina 216, se specifică la punctul 99:

„Este bine și de mare folos a te împărtăși în fiecare zi, primind Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos; fiindcă Însuși Domnul Hristos lămurit spune: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică» (Ioan 6, 54). Căci cine oare se mai îndoiește că a fi pururi părtaș al vieții nu înseamnă altceva decât a viețui în mai multe chipuri? De altfel noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână: în ziua Domnului, miercuri, vineri și sâmbătă; de asemeni, și în alte zile dacă se face prăznuirea vreunui sfânt. Iar cum că nu este oprit ca cineva în timpul prigonirilor, lipsind preotul sau slujitorul altarului, să ia împărtășania chiar cu mâna sa, aceasta chiar este de prisos să dovedim, căci obiceiul de multă vreme îndreptățește aceasta prin însăși starea lucrurilor. Fiindcă toți monahii care viețuiesc prin pustietăți, unde nu se află preot, păstrând împărtășania în casă, se împărtășesc singuri. Iar în Alexandria și Egipt chiar fiecare mirean botezat ține de obicei acasă la el împărtășanie și singur se împărtășește când simte nevoia. Căci o dată ce preotul a săvârșit și a predat Sfânta Jertfă, cel ce o primește ca una întreagă și se împărtășește din ea zilnic cu toată dreptatea trebuie să creadă că o primește și se împărtășește chiar de la cel ce i-a predat-o. Căci și în biserică preotul dă părticică și cel ce o primește cu tot dreptul o ține în propria mână și în acest chip chiar cu mâna sa o apropie de gură. De aceea deopotrivă putere are, fie că primește cineva de la preot o singură particică, fie că mai multe deodată.”

În Cuvântul către cititori din „Carte folositoare de suflet despre Dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine” a Sfântului Nicodim Aghioritul scrisă de Neofit Kavsokalivitul este schițată o comparație între atitudinea creștinilor față de Euharistie și cea a evreilor în pustie față de mana care le cădea din cer:

„Noi creștinii de acum, însă, urmăm nu pe evreii cei buni, ci pe cei nemulțumitori, care din pricina lăcomiei lor lăsau mana cea cerească și doreau cărnurile și celelalte mâncări ale Egiptului, pentru că și noi alegând dulcețile lumii și plăcerile trupului, ne lenevim sau mai bine zis, nesocotim duhovniceasca și cereasca hrană a Sfintei Împărtășiri. Din pricina acestei nesocotințe, lipsește sfințenia de la noi, s-a împuținat virtutea, a crescut răutatea. De aceea s-a mâniat Dumnezeu și ne pedepsește cu feluri de nenororici, precum: cutremure, boli, moarte și cu alte mii de rele, așa cum și atunci a pedepsit pe evrei, pentru nesocotința ce o arătaseră față de mană, cu moarte, cu ciumă și cu alte plăgi.” (pag. 27)

În Partea întâi a cărții mai sus menționate, la Capitolul I, spune că:

„Toți binecredincioșii creștini sunt îndatorați să se împărtășească des. Acest lucru îl poruncesc:

1) Stăpâneștile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos

Domnul nostru Iisus Hristos, înainte de a ne preda Taina Sfintei Împărtășiri, a zis «Pâinea pe care Eu o dau este Trupul Meu, pe care Eu îl dau pentru viața lumii» (Ioan 6, 51).

[...] În altă parte, Domnul zice hotărât: «Amin, amin zic vouă, de nu veți mânca Trupul Fiului Omului și de nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi» (Ioan 6, 53).

[...] Apoi, când Domnul a predat această Taină ucenicilor Săi, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul Meu cine vrea și să bea Sângele Meu cine vrea, așa cum a zis că «cine vrea să vină după Mine» și «dacă vrei să fii desăvârșit», ci a spus poruncitor: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu și Beți dintru acesta Toți, acesta este Sângele Meu»; adică neapărat trebuie să mâncați Trupul Meu și neapărat trebuie să beți Sângele Meu. Și iarăși zice: «Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Adică, această taină pe care Eu v-o predau, să o săvârșiți nu numai o dată, de două sau de trei ori (precum tâlcuiește Sf. Ioan Gura de Aur) ci zilnic, întru pomenirea patimilor mele. A morții și a întregii Mele rânduieli.

2) Faptele și Canoanele Sfinților Apostoli și ale Sfintelor Sinoade și mărturiile locale ale Sfinților Părinți

Dumnezeeștii Apostoli urmând această hotărâtoare poruncă a Domnului nostru, la începutul propovăduirii, cu orice prilej adunau pe toți credincioșii în loc ascuns de frica iudeilor, îi învățau, se rugau împreună și săvârșind Taina, se împărtășeau și ei și toți cei adunați, precum mărturisește Sf. Ap. Luca […] «Erau, zice, așteptând învățătura Apostolilor, în împărtășire, în frângerea Pâinii și în rugăciuni» (Fapte 2,  42).

Și pentru ca să se păstreze această necesară Predanie a Domnului și de către creștinii de după ei, […] Apostolii au scris-o în al 8-lea și al 9-lea din canoanele lor, poruncind, cu pedeapsa afuriseniei, ca să nu rămână nimeni neîmpărtășit cu Dumnezeieștile Taine, când se săvârșește Sfânta Liturghie, «Dacă cineva nu se împărtășește când se săvârșește Liturghia să spună pricina pentru care nu se împărtășește și de va fi binecuvântată să se ierte, iar dacă nu o va spune, să se afurisească» (Can. 8).

Iar în canonul al 9-lea zic: «Biserica trebuie să afurisească pe toți acei creștini, care merg la biserică, ascultă citirea Sfintelor Scripturi și nu stau nici la rugăciune, nici la Sfânta Împărtășire, ca unii care produc sminteală în Biserică».

[...] Sinodul din Antiohia, urmând Sfinților Apostoli, mai întâi întărește canonul de mai sus, apoi adaugă: «Se cuvine ca toți cei care intră în Biserică și ascultă Sfintele Scripturi, dar nu stau să se roage cu celălalt popor și se îndepărtează de Sfânta Împărtășanie, să fie afurisiți până când se vor spovedi și vor arăta roduri de pocăință și se vor ruga și atunci să fie iertați» (Can. 2).

3) Cuvintele, rânduiala și sfințita lucrare a Sfintei Liturghii

[…] La rugăciunea, care se numește a celor credincioși se spune: «Dă-le lor (adică credincioșilor) ca totdeauna să-Ți slujească cu frică și cu dragoste și fără de păcat și neosândiți să se împărtățească cu Sfintele Tale Taine». În rugăciunea care urmează după săvârșirea Sfintelor Taine zice: «Ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului și spre iertarea păcatelor» […]. Rugăciunea dinaintea Sfintei Împărtășanii zice: «Și ne învrednicește prin mâna Ta cea preacurată să ni se dea Preacuratul Tău Trup, și Preacinstitul Tău Sânge și prin noi la tot poporul Tău».

[…] Însuși numele cu care Sfânta Liturghie se numește în special: comuniune și adunare, obligă la deasa Împărtășire. Deoarece comuniune și adunare însemnează că prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui Hristos,  toți credincioșii se adună, se împărtășesc și se unesc cu Hristos și se fac un Trup și un Duh cu El.

[…] De aceea și dumnezeescul Hrisostom, urmând Sfintelor canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sfântului Sinod pomenit mai înainte […] socotește nevrednici chiar și de intrarea în biserică, pe cei ce merg la Sfânta Liturghie și nu se împărtășesc.

«Văd, zice, că mulți se împărtășesc mai mult din obicei și nu după dreapta judecată. Pentru că atunci când vine Postul Mare, toți, în orice stare s-ar afla, fie vrednici, fie nevrednici, se împărtășesc. Tot așa fac și când vine ziua Bobotezei, chiar dacă acest timp nu este pentru împărtășire».

Dar nici Boboteaza și nici Postul Mare nu fac vrednici pe oameni pentru împărtășire, ci îi face vrednici curăția sufletului. Cu aceasta te poți împărtăși în fiecare zi.

[…] Zadarnic se săvârșește Liturghia în fiecare zi, că nu vă împărtășiti. Zadarnic stăm în fața Altarului, că nimeni nu vine să se împărtășească. Acestea le spun, nu ca să vă împărtășiti oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceți vrednici.

Omule, nu ești vrednic să te împărtășești? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei nu ești vrednic sa le auzi.

[…] Rogu-te să-mi spui dacă cineva invitat la o masă, merge, intră înlăuntru, se spală pe maini și se așează dar apoi nu mănâncă, oare nu jignește pe împăratul, care l-a chemat? Nu era mai bine să nu se fi dus deloc? Asa și tu, ai venit la masă, ai cântat cu ceilalți, ai mărturisit că ești vrednic, deoarece nu ai ieșit cu cei nevrednici, atunci de ce ai rămas, dacă nu te împărtășești din masă?

[…] Așa și tu, creștine, dacă nu ești vrednic să te apropii și să vezi pe Dumnezeu la Sfânta Liturghie, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că cu nimic nu te deosebești de ei.

[…] Sfântul Simeon Tesaloniceanul spune: «Dumnezeeasca Liturghie este o lucrare Sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup și Sânge a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtășire tuturor credincioșilor. Acesta este întreg scopul și rostul Liturghiei: împărtășirea credincioșilor».

Sfântul Nicolae Cabasila, episcopul Dirahiului, scrie: «Lucrul Dumezeeștii Liturghii este să prefacă pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos, iar scopul ei este sfințirea credincioșilor prin împărtășirea cu ele» (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, cap. 1).

4) Însăși rânduiala Sfintei Împărtășiri

[…] Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, foarte înțelept arată cât de trebuitoare este creștinilor Sfânta Împărtășanie, zicând:

«Sfânta Împărtășanie lucrează mare sporire a vieții cei întru Hristos, celor ce se împărtășesc. Fiindcă ceea ce lucrează în trup elementele cele din afară ale pâinii și vinului, aceeași lucrează în chip tainic și nevăzut Trupul Domnului la sufletul nematerial. Căci precum pâinea susține și hrănește trupul, tot așa Trupul lui Hristos hrănește sufletul nostru. Și precum prin sfântul Botez luăm viața Harului în loc de viața păcatului pe care am avut-o, tot așa hrănindu-ne cu Sfânta Împărtășanie creștem și sporim în Harul lui Dumnezeu».

[…] Zice și Sfântul Ioan Gură de Aur: «De vreme ce ne-am învrednicit de atâta iubire și cinste de la Hristos, ca să ne împărtășim cu Trupul și cu Sângele Lui, să nu ne lenevim a face acest lucru. Nu vedeți pe copiii cei mici cu câtă grabă apucă sânul mamei lor? Cu câtă repezeală pun buzele la sân? Cu așa grabă ar trebui ca și noi să ne apropiem de această Sfântă Masă și de acest sân al duhovnicescului Potir, ca să ne împărtășim. Sau mai bine zis, cu mai mare graba să ne alăptăm din Sfânta Împărtășanie, ca niște prunci care se alăptează cu Harul Sfântului Duh, și singura noastră mâhnire să fie neîmpărtășirea cu această hrană de Viață făcătoare» (Omil. 82, la cap. 26 de la Matei).”

În Capitolul II al aceleași cărți, la pagina 45 zice:

„Iar dumnezeescul Chiril  al Alexandriei zice că prin Dumnezeeasca Împărtășanie, nu pot furii de gând, diavolii, să intre prin simțuri în inima noastră.

«Uși ale casei, să înțelegi simțurile, prin care intră în inimile noastre închipuirile tuturor lucrurilor și se varsă într-însa mulțimea nenumărată a poftelor. Pe aceste simțuri, proorocul Ioil le numește ferestre zicând: ‘Au vrut să intre tâlharii prin ferestrele voastre pentru că nu erau unse cu Preacinstitul Sânge a lui Hristos’. Și iarăși: ‘Poruncește Legea evreilor ca după ce vor junghia mielul să ungă cu sângele lui ușorii ușilor și pragurile de sus și de jos’ arătând prin aceasta că prin Preacinstitul Sânge a lui Hristos păzim cortul nostru cel pământesc, adică trupul nostru, iar prin primirea împărtășirii celei de viață făcătoare, izgonim de la noi omorârea neascultării celei vechi și astfel izgonim de la noi și pe pierzătorul, prin folosirea Sângelui lui Hristos».

[…] Sfântul Teodor Studitul, în chip minunat, descrie folosul pe care îl câștigă omul prin deasa împărtășire: «Mult pot lacrimile și umilința, ci mult mai mult decât toate și împreună cu toate, Sfânta Împărtășanie are mare putere și folos». De aceea nu mă pricep și mă minunez văzându-vă așa de lenevoși să vă grăbiți spre dânsa, ci numai Duminica vă împărtășiti, iar în altă zi deși este Liturghie nu vă cuminecați.

[…] Ne încredințează de aceasta și Sfântul Kiril al Alexandriei: «Împărtășește-te cu Sfânta Cuminecătură crezând ca ne eliberează nu numai de moarte, ci și de toată boala pe care o avem. Fiindcă atunci când Hristos locuiește în noi, prin deasa împărtășanie, adoarme și veștejește războiul cel sălbatic al trupului și aprinde evlavia cea către Dumnezeu, iar patimile le omoară.  Așadar fără deasa împărtășire nu ne putem elibera de patimi și să ne suim la înălțimea nepătimirii».

[…] precum zice Apostolul și dumnezeiescul Hrisostom: «Sfânta și marea Patruzecime (Postul mare) este o singură dată pe an. Dar Paștile le facem, adică ne împărtășim de trei și de patru ori pe săptămână; și ca să zic mai bine, ori de câte ori vrem. Fiindcă nu postul face Paștile, ci comuniunea și împărtășirea care se face la fiecare Liturghie. Și că lucrul acesta este adevărat, auzi pe Sfântul Pavel, care zice: ‘Că Hristos este Paștile nostru, care s-a jertfit din dragoste pentru noi’ (I Cor. 5, 7). Deci ori de câte ori te împărtășești cu curată conștiință, faci Paștile cele luminate. Nu pentru că ai postit Patruzecimea, ci pentru că te-ai împărtășit cu Dumnezeeștile Taine.»”

În Capitolul III - „Că amânarea Sfintei Împărtășanii pricinuiește mare vătămare” la pagina 61, găsim:

„Iar cuviosul Paladie povestește despre Avva Macarie Egipteanul că, vindecând pe femeia aceea, care din lucrarea diavolului apărea oamenilor ca o iapă, i-a dat acest sfat și i-a zis: «Femeie, niciodată să nu te lipsești de împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, ci să te împărtășești adeseori, deoarece această lucrare diavolească te-a ajuns, pentru că nu te-ai împărtășit de cinci săptămâni și de aceea a putut diavolul să te ispitească».

De asemenea și dumnezeescul Gură de Aur, în ziua în care a fost hirotonit, vindecând un îndrăcit, l-a sfătuit să meargă adeseori la Biserică și la Sfintele Taine, cu post și cu rugăciune ca să nu-l mai ispitească diavolul.”

În aceeași carte, Sfântul Nicodim Aghioritul răspunde cu argumente teologice ale Sfinților Părinți la o serie de 13 întrebări acuzatoare, cu privire la deasa împărtășire, dintre care amintim:

„Cuvântul 13 -  Zic unii: Iată facem porunca Domnului și ne împărtășim de două și de trei ori pe an și aceasta este de ajuns pentru apărarea noastră.

Acestora le răspundem că și acest lucru este bun și folositor; dar a se împărtăși cineva mai des este mult mai folositor. Căci cu cât se apropie cineva de lumină, se luminează; cu cât se apropie de foc, cu atât mai mult se încălzește; cu cât se apropie de sfințenie, cu atât mai mult se sfintește, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, prin Sfânta Împărtășanie, cu atât mai mult se luminează, se încălzește și se sfințește. Fratele meu, dacă ești vrednic să te împărtășești de două și de trei ori pe an, ești vrednic să te împărtășești și mai des, precum spune dumnezeescul Gură de Aur, păstrând aceeași pregătire și vrednicie. Dar ce ne împiedică sa ne împărtășim? Lenevirea și nepăsarea noastră, de care fiind biruiți, nu ne pregătim pe cât este cu putință pentru a ne împărtăși.

[…]Căci unde a poruncit Dumnezeu sau vreunul din sfinţi ca să ne împărtăşim de două sau de trei ori pe an? Nicăieri nu se află acest lucru.

[...] Adică a ne împărtăşi des este şi necesar, şi foarte folositor de suflet, şi după porunca lui Dumnezeu, şi lucru desăvârşit şi bineplăcut - «Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el» (Ioan 6, 53-56) -; iar a ne împărtăşi numai de trei ori pe an, nu este nici după poruncă, nici un bine deplin, deoarece nu este lucru bun, ceea ce nu se face bine.

[...]tot aşa şi cu porunca sfintei împărtăşanii, trebue să-i dăm timpul cuvenit, iar timpul potrivit este acela în care preotul zice: «Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi». Iar aceasta numai de trei ori pe an se aude? Vai şi vai! Și dacă pentru a trăi trupul cel material, trebuie omul să mănânce de două şi de trei ori pe zi, nenorocitul suflet ca să-şi trăiască viaţa sa duhovnicească, numai de trei ori sau şi o singură dată să mănânce hrana cea dătătoare de viaţă? Și nu este aceasta o mare nebunie?

Cuvântul 1 - Există creştini evlavioşi, care necunoscând scripturile, când văd pe cineva că se împărtăşeşte adesea, îl împiedică şi-l ocărăsc zicând că lucrul acesta este numai pentru preoţi. Dacă vrei să te împărtăşeşti des, zic ei, fă-te şi tu preot.

Acestora le răspund nu cuvinte de ale noastre, ci ale Sfintelor Scripturi, ale Sfintelor Sinoade, ale Sfinţilor locali şi învăţători ai Bisericii şi zicem: Slujirea preoţilor este ca să aducă şi să săvârşească dumnezeeştile Daruri, ca nişte organe, prin venirea Sfântului Duh şi de a mijloci către Dumnezeu pentru popor, precum şi alte sfinte lucrări, pe care nu le poate lucra cel ce nu este sfinţit. În timpul împărtăşirii însă, adică atunci când se împărtăşesc, preoţii nu se deosebesc cu nimic de mireni şi de monahi, ci numai prin aceea că preoţii le dau, iar laicii le primesc. Si că preoţii se împărtăşesc în altar, direct, fără sfinţita linguriţă, iar laicii şi monahii, afară de altar şi indirect, cu sfinţita linguriţă.

[…] Iar preoţii care nu împărtăşesc pe creştinii, care se apropie de Sfânta Împărtăşanie cu evlavie şi credinţă, sunt socotiţi de Dumnezeu ca ucigaşi, aşa cum scrie la Proorocul Osie: «Au ascuns preoţii calea şi voia şi porunca lui Dumnezeu şi nu au arătat-o, au omorât Sichemul şi au făcut nelegiuire în poporul meu».

Însă eu mă minunez şi mă îndoiesc dacă există astfel de preoţi, care să izgonească pe cei ce se apropie de Sfintele Taine şi nu se gândesc măcar că ei înşişi mint în cuvintele pe care le spun. Fiindcă ei înşişi, la sfârşitul Liturghiei strigă cu mare glas şi cheamă pe toţi credincioşii zicând: «Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă»; adică apropiaţi-vă la Sfintele Taine şi vă împărtăşiţi. Pe urmă tot ei îşi tăgăduiesc cuvintele rostite şi gonesc pe cei ce se apropie. Eu nu ştiu cum să numesc această nerânduială.

Cuvântul 2 - Unii se împotrivesc zicând că trebuie să ne împărtăşim la 40 de zile şi nu mai curând.

Deoarece acesta (dumnezeescul Hrisostom) scrie mai mult decât alţii despre deasa împărtăşire şi în mai multe cuvântări, încă şi în aceasta zicând: «Nu-mi spune aceasta, ci arată-mi că aşa a poruncit Hristos să faci, dar eu îţi arăt că a poruncit să faci cu totul dimpotrivă. Și nu numai că nu ne-a poruncit să luăm aminte la zile, ci ne-a şi eliberat de această nevoie şi respectare. Ascultă deci ce zice Pavel. Și când zic de Pavel, de însuşi Hristos zic, fiindcă Hristos era Cel care mişca sufletul lui Pavel. Si ce zice el? Ţineţi zilele şi lunile şi anii şi cele din ele? Mă tem ca nu cumva în zadar m-am ostenit la voi şi v-am propovăduit Evanghelia. Si iarăşi zice: Ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, vestiţi moartea lui Hristos. Zicând ‘ori de câte ori’, a făcut domn şi stăpân pe cel vrea să se împărtăşească, eliberându-l de orice observare a zilelor. Pentru că nu este unul şi acelaşi lucru Paștile şi Patruzecimea, ci altceva este Paștele şi altceva Patruzecimea. Fiindcă Patruzecimea numai odată pe an se ţine, iar Paștile le facem de trei ori pe săptămână, uneori şi de patru ori şi ca să zic mai bine, ori de câte ori vrem. Fiindcă Paștele nu sunt post, ci Sfânta Liturghie şi dumnezeeasca împărtăşire, care se face în ea.

Că acesta este adevărul, ascultă ce zice Pavel: Paștele nostru este Hristos, Care s-a jertfit pentru noi. Încât ori de câte ori te vei împărtăşi cu curată conştiinţă, prăznueşti Paștele. Nu când posteşti, ci când te împărtăşeşti din acea jertfă. […] Precum şi acela care nu posteşte, dacă se apropie de Sfintele Taine cu conştiinţă curată, săvârşeşte Paștele, şi azi şi mâine şi ori de câte ori se împărtăşeşte. Fiindcă adevărata pregătire pentru Sfintele Taine nu stă în ţinerea zilelor şi a vremurilor, ci în conştiinţa curată.

Noi însă facem cu totul dimpotrivă: Nici mintea nu ne-o curăţim, şi ne împărtăşim numai în ziua în care Hristos ne-a predat Taina şi ni se pare că facem Paștile, chiar dacă suntem plini de multe păcate.

[…] Ştiu că mulţi dintre voi, din obiceiul sărbătorii, vor merge să se împărtăşească. Se cuvine însă, precum de multe ori am zis, să nu căutaţi la sărbători când vreţi să vă împărtăşiţi, ci să vă curăţiţi conştiinţa şi aşa să vă împărtăşiţi. Fiindcă cel păcătos şi necurat nici în sărbătoare nu este vrednic să se împărtăşească cu acel sfânt şi înfricoşat Trup al lui Hristos; iar cel curat, care se curăţeşte de păcate cu pocăinţă adevărată, şi sărbătoarea şi în tot timpul şi totdeauna este vrednic să se împărtăşească cu dumnezeeştile Taine şi să primească darurile şi harul lui Dumnezeu.

Însă nu ştiu de ce mulţi trec cu vederea acest lucru şi fiind plini de multe păcate, când văd că a sosit sărbătoarea, ca şi când ar fi siliţi de ziua aceea, se împărtăşesc cu acele Taine, pe care nici să le vadă nu sunt vrednici» (Cuvântul 74 la Sfântul Botez al Domnului).”

„[…] Dumnezeiescul Hrisostom zice: «’ori de câte ori’ l-a făcut pe fiecare stăpân peste această apropiere» eliberându-l de orice păzire a unor zile, astfel încât, spune părintele, nimic nu-l împiedică pe cel care nu a postit, dar are conștiința curată, să se apropie de trei ori pe săptămână, ba chiar și de patru ori, și chiar și azi și mâine și, simplu spus, ori de câte ori am voi să ne apropiem cu conștiința curată; și pe noi, cei nedesăvârșiți, nimic nu ne împiedică să ne apropiem, dacă avem conștiința curată, nu o singură dată sau de trei ori pe an, ci ori de câte ori am vrea, întrucât pentru cei nevinovați canonic curățirea conștiinței nu are nevoie de mult timp, ci, iarăși potrivit aceluiași Hrisostom are loc și în cinci zile, ba chiar într-o singură zi și o oră, chiar și într-o clipită, ca una care stă nu în fire, care e neschimbabilă, ci în voința liberă care e schimbătoare.” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, pag. 118)

„Cuvântul 4 - Iarăşi spun unii că iată şi cuvioasa Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi numai odată s-au împărtăşit în toată viaţa lor şi această întârziere nu i-a împiedicat să se sfinţească.

Către aceştia răspundem că nici pustnicii nu conduc Biserica şi nici Biserica nu a făcut canoanele pentru pustnici, precum zice Apostolul. «Legea nu este pusă pentru cel drept» (I Tim. 10,9)

[…] Dar şi aceşti pustnici, dacă au avut putinţa şi nu s-au împărtăşit, se osândesc ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi ca nesocotitori ai Sfintelor Taine. Iar dacă nu au avut, sunt nevinovaţi.

[…] Căci cum poate avea dragoste şi râvnă pentru împărtăşire, cel care putând să meargă să se împărtăşească, dar nu vrea? Și cum poate avea credinţă faţă de Dumnezeu, cel ce nu se teme deloc de teribila ameninţare pe care o face Domnul împotriva celor ce nesocotesc această Cină? Și cum va crede cineva că el iubeşte Tainele, pe care, putând să le primească, nu le primeşte?

Cuvântul 5 - Se împotrivesc unii zicând că sfânta împărtăşanie este lucru înfricoşat, de aceea trebuie şi viaţă sfântă, desăvârşită şi îngerească.

[…] Iar Teodoret zice: «Cei care se împărtăşesc cu Dumnezeeştile Taine, unii se împărtăşesc ca oaie, adică cei desăvârşiţi în virtute; iar alţii ca capre, adică acei care îşi curăţă întinăciunea păcatului prin pocăinţă».”

„Iar o dovadă limpede că este cu putință și pentru cei nedesăvârșiți, sunt preoții, care pătimesc lucruri asemănătoare și au în comun aceeași fire cu toți, și dintre care cei mai mulți, deși sunt dintre cei nedesăvârșiți și hrăniți cu lapte, nu încetează să aducă neîncetat Ofranda Euharistică și să se cuminece cu Ea. Astfel încât, dacă nedesăvârșirea oprește prin fire, atunci ar trebui oprit mai degraba [preotul] cel care aduce Ofranda euharistică decât numai cel ce se împărtășește din ea, cu atât mai mult cu cât faptul de a aduce Ofranda euharistică e mai mare decât numai a te împărtăși din Ea”. („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, pag. 117)

„[…] totuşi se pare că Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei care se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă. Căci după cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă, tot aşa şi în lumea cea duhovnicească a Bisericii, sunt stări deosebite, potrivit cu parabola seminţei. Cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu numărul o sută, cel mijlociu şasezeci, iar începătorul treizeci, fiecare după puterea lui şi nimeni nu este lepădat de Dumnezeu pentru că nu aduce o sută. Dar noi, de vom socoti bine, este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi; fără dragoste, nici ascultarea faţă de stăpâneştile porunci, iar fără de ascultare nici desăvârşirea.

[…] Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai o dată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si Iuda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!

Pentru ce dar să folosim sfânta Împărtăşanie cu măsurarea vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi este conştiinţa curată.”

Aceeași problemă, doar că abordată dintr-un unghi diferit, este tratată și în cartea „Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, la pagina 118:

„Obiecție [5]: Da, e destul pentru cei nedesăvârșiți și o singură dată pe an, căci este mult pentru ei de două sau de trei ori, cum legiuiește un anume Ioan din Kitros. Căci nu cumva (ca să spun cu cuvintele lor îndrăzneala celor indolenți) Împărtășania e ciorbă sau ceva din cele cu care ne hrănim în fiecare zi?

Răspuns [5]: O, la ce lipsă de evlavie sau, mai bine zis, la ce îndrăzneală i-a târât indolența pe mulți! Căci, frumosule, cuvântul nostru nu este despre cei care socotesc fără evlavie, ca să nu spun fără credință, Împărtășania «ciorbă», și pe care, pe cât se pare, tu îi primești să se apropie o dată pe an, dar dreapta rațiune nu-i primește nici măcar o singură dată. Iar dacă lucrul primit multe ori este pentru ei ciorbă, ciorbă va fi și dacă va fi luat o singură dată, fiindcă nu-și preschimbă firea prin întrebuințarea lui. ”

„Cuvântul 7 - Unii, mişcaţi de frica de Dumnezeu, socotesc erezie deasa împărtăşire, zicând că aşa cum cei ce se botează în afară de Tradiţia Bisericii sunt eretici, tot aşa şi cei care se împărtăşesc des sunt eretici.

Faţă de aceste îndrăzneţe cuvinte, noi cu adevărat ne minunăm ce să răspundem. Aceasta numai o spunem că după această părere, urmează că sunt eretici toţi sfinţii, nu numai cei ce îndeamnă pe credincioşi la Dumnezeeasca Împărtăşire, ci şi cei ce primesc cuvintele lor. Si toţi preoţii care slujesc în fiecare zi şi se împărtăşesc (vai ce hulă!)

[…] Sfântul Timotei al Alexandriei primeşte şi pe îndrăciţi să se împărtăşească în fiecare duminică, dacă nu hulesc Dumnezeeştile Daruri, zicând: «Și credinciosul, care este îndrăcit, dacă nu îngână Taina şi nu huleşte, să fie împărtăşit; dar nu în fiecare zi, ci ajunge numai Duminica» (Canonul 3).

Deci Sfinţii Părinţi, nu numai pe cei sănătoşi, ci şi pe cei îndrăciţi îi primesc des la împărtăşirea Dumnezeeştilor Taine, iar aceşti binecuvântaţi nici pe cei întregi la minte nu-i primesc, ci caută să se arate mai legişti decât legea.

Cuvântul 8 - Unii se împotrivesc zicând că ei ca oameni ce sunt, sunt supăraţi de patima lăcomiei, mândriei, a râsului, a grăirii în-deșert si a altora asemenea. Deci cum să se împărtăşească des?

Acestora le răspunde Sfântul Anastasie al Antiohiei şi zice: «Sunt mulţi care, fiindcă se împărtăşesc rar, se prăpăstuiesc în păcate, iar alţii împărtăşindu-se mai des se păzesc pe sineşi adesea de multe rele, fiindcă se tem de Sfânta Împărtăşanie. Deci dacă greşim, ca oameni ce suntem, cu păcate mici şi de iertat, precum cu cuvântul, cu limba, cu auzul, sau cu ochii ne răpim şi ne înşelăm şi cădem în slava deşartă, în mâhnire, sau mânie sau în altceva asemenea, să ne osândim pe noi înşine şi să ne mărturisim lui Dumnezeu şi aşa să ne împărtăşim, crezând că Sfânta Împărtăşire ni se face nouă spre iertarea păcatelor şi spre curăţire. Iar dacă facem păcate grele trupeşti şi necurate, sau avem pomenire de rău către fratele nostru, până când nu ne vom pocăi de aceste păcate, să nu îndrăznim să ne apropiem de Dumnezeeştile Taine».”

„Cine are nevoie de medic? Oare nu cei ce suferă rău? Oare nu mai degrabă celor nedesăvârșiți și care sunt mâncați de multe ori, ca să nu spun neîncetat, înlăuntrul lor ca de un șarpe de irascibilitatea care locuiește în ei, nu acestora deci le poruncește undeva dumnezeiescul Hrisostom să bea ca antidot spre uciderea șarpelui ascuns înăuntrul lor, Sângele de viață făcător al Domnului? Iar dacă, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei […] celor desăvârșiți împărtășirea dumnezeieștilor Taine le «pune urcușuri în inimă» [cf. Ps 83, 6] și-i duce din slavă în slavă și din putere în putere, iar celor nedesăvârșiți și împătimiți ca mine le dă o slăbire și o ușurare a tiraniei patimilor care-i bântuie, deci dacă așa stau lucrurile, cum nu va fi împărtășirea neîncetată a Tainelor necesară mai degrabă pentru cei nedesăvârșiți decît pentru cei desăvârșiți […]?” („Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr, pag. 115)

„Cuvântul 9 - Fiindcă în vremea aceea se împărtăşeau cei mai mulţi şi cei mai puţini nu se împărtăşeau, de aceea dumnezeeştii Părinţi au canonisit (deasa împărtăşire) pentru cei puţini, ca să nu se smintească cei mulţi. Acuma însă, fiindcă cei mai mulţi nu se împărtăşesc, ci numai câţiva puţini, trebuie ca nici aceşti puţini să nu se împărtăşească (des), ca să nu facă neorânduială în Biserică şi să smintească pe cei mulţi.

Cei ce spun acestea, ar trebui să ştie ce însemnează sminteală şi neorânduială şi apoi să aducă înainte acestea. Sminteală este şi se numeşte acel lucru care îndepărtează pe om de Dumnezeu şi-l apropie de diavolul, precum zice şi Marele Vasile: «Tot lucrul care se împotriveşte voii lui Dumnezeu se numeşte sminteală şi ca să zic mai limpede, sminteală este orice piedică pusă pe cale, ca să împiedece pe cel ce umblă».

[...] Deci, fiindcă în felul acesta, cei mai puţini sminteau pe cei mai mulţi, căci îi duceau la lenevire şi la călcarea poruncii lui Dumnezeu, iar acum cei mulţi smintesc pe cei puţini trăgându-i la călcarea Legii, ce trebuie să facem? Aşa cum atunci, cei puţini şi-au tăiat voia lor şi au urmat pe cei mulţi spre săvârşirea voii lui Dumnezeu; tot aşa şi acum trebuie ca cei mulţi să-şi taie voia lor şi să urmeze pe cei puţini la împlinirea voii lui Dumnezeu. Și nu aceia pentru că sunt puţini să lase porunca lui Dumnezeu şi să urmeze acestora, pentru că sunt mulţi, în călcarea poruncii. Deoarece dacă aşa se întâmplau lucrurile, trebuia ca şi proorocul Ilie, şi Apostolii şi atâţia alţi Părinţi, câţi s-au luptat pentru adevăr, să ascundă adevărul şi să urmeze pe cei mulți, deoarece ei erau puțini.

[…] Iar dacă şi zic unii că neputându-i vedea că se împărtăşesc se smintesc, să înţeleagă că ei singuri sunt pricina şi că aceasta este urmarea sau a invidiei sau a urii de frate.

[…] Iar neorânduială este când un lucru se face în afară de rânduiala lui. Și fiindcă rânduială şi lege a Bisericii este ca să se împărtăşească, când se află la Sfânta Liturghie, creştinii care nu sunt sub canon, precum am mai spus; iar cei ce nu se împărtăşesc, este vădit, că fac neorânduială, călcând Legile Bisericii.

Cuvântul 10 - Alţii iarăşi aduc Tomul ce se cheamă al Unirii şi zic că este scris în Ceaslov un canon care rândueşte creştinilor să se împărtăşească de trei ori pe an.

Acest canon, pe care aceşti binecuvântaţi îl aduc înainte deşi este falsificat, dar chiar dacă ar fi adevărat, vă rog să-mi spuneţi este cuviincios și drept să aibă putere mai mult decât atâtea trâmbiţe ale Duhului Sfânt, pe care le-am adus înainte?

[…] Cum dar aceştia caută să întărească acest obicei vătămător de suflet? Dar fiindcă aceştia vor să ascundă adevărul cu acest canon, noi vom arăta pe scurt înţelesul precis al acestui canon, pentru ca să se vadă limpede adevărul şi să nu se mai înşele cineva.

Acest canon s-a făcut din pricina aceasta. Împăratul Leon cel înţelept, fiindcă ajunsese la a patra căsătorie, a fost afurisit de patriarhul Nicolae de atunci. […] Au convocat un sinod la anul 992, după Hristos şi au oprit nu numai a patra căsătorie, ci şi împotriva celei de a treia nuntă au făcut acest canon care zice: «Dacă cineva în vârstă de patruzeci de ani fiind şi fără să se ruşineze de vârsta lui, sau să se grijească de viaţă bine rânduită, precum se cuvine creştinilor, ci stăpânit numai de pofta trupească, ar vrea să facă a treia căsătorie, hotărâm cu toată stricteţea şi mustrarea, ca acesta să nu se împărtăşească timp de cinci ani, fără îngăduinţa de a se micşora acest număr de ani. Iar dacă se va împărtăşi după aceşti cinci ani, să nu se împărtăşească decât numai la Sfânta Înviere a Domnului, după ce se va curăți pe cât este cu putinţă cu postul sfintei Patruzecimi.

Și iarăşi cine fiind de treizeci de ani şi are copii de la primele femei şi apoi ar vrea să se căsătorească cu a treia femeie, acesta să fie neiertat a se împărtăşi până la patru ani. Apoi dacă se va împărtăşi după aceşti patru ani, numai de trei ori pe an să se împărtăşească: odată la Învierea Domnului, a doua oară la Adormirea Maicii Domnului şi a treia oară la Naşterea lui Hristos, pentru că se ţine post înainte de toate aceste sărbători şi prin post capătă folos şi curăţire cei ce postesc».

Această hotărâre a sinodului s-a numit Tomul Unirii, pentru că iarăşi s-au unit arhiereii şi poporul, care se împărţise mai înainte din pricina celei de a patra căsătorie a lui Leon.

Iar acum nu ştiu ce blagoslovit, sau din neştire sau vrând să împiedece pe creştini de la viata cea veşnică, a scurtat acest canon şi l-a pus în Ceaslov aşa ştirb. Iar binecuvântaţii noştri duhovnici aflându-l, l-au vestit în tot pământul, împovărând cu pedeapsa şi canonul celei de a treia căsătorii pe toţi creştinii, digami, monogami, necăsătoriţi şi simplu la toată vârsta.

[…] Dumnezeescul Gură de Aur zice: «Dacă nu este bine a tăcea cineva când este nedreptăţit, cu cât mai mult va fi pedepsit cel ce trece cu vederea şi tace când sunt hulite dumnezeeştile legi şi canoanele?»

Cuvântul 11 - Mulţi împotrivindu-se zic că Împărtăşirea nu este o dogmă de credinţă, care trebuie să se păzească negreşit.

Deşi deasa Împărtăşire nu este o dogmă de credinţă, totuşi este o poruncă stăpânească, cuprinsă şi în alte cuvinte ale Domnului şi în deosebi în aceea care zice: «Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea» (Luca 12, 19), adică totdeauna, în fiecare zi, de-a lungul întregii vieţi. De aceea, pentru că este poruncă stăpânească trebuie în chip necesar să fie păzită.

[…] Vremea nu mi-ar ajunge să număr miile de pilde a atâtor sfinţi care au pătimit şi au murit pentru legile şi canoanele Bisericii. Și totuşi se găsesc unii atât de obraznici, încât nu numai că nu suferă pentru adevăr, ci şi cu îndrăzneală se împotrivesc stăpâneştilor porunci, împiedecând de la dumnezeeasca împărtăşanie pe cei ce se apropie să se împărtăşească, fără nici o vină sau pricină. Care lucru este foarte îndrăzneţ, deoarece Domnul nostru nici pe Iuda nu l-a alungat de la împărtăşire, deşi cunoştea ce vas necurat al răutăţii era. Pe lângă aceasta, Hristos primeşte pe toţi care se împărtăşesc; şi pe cei vrednici îi curăţă, luminează şi sfinţeşte, iar pe cei nevrednici, mai întâi îi predă să fie mustraţi de conştiinţă, pe urmă dacă s-au îndreptat, îi primeşte cu milostivire. Iar dacă rămân neîndreptaţi îi predă la diferite boli, precum zice Apostolul: pentru că adică mulţi se împărtăşesc cu nevrednicie, se îmbolnăvesc şi mulţi mor. (I Cor. 11,30).

Iar aceşti binecuvântaţi, fără să ştie starea celor ce se împărtăşesc, ci numai ca să-şi ţină obiceiul lor cel rău, care în chip vătămător de suflet a stăpânit, împiedică pe dreptcredincioşi de la Sfânta Împărtăşire.”

Pentru că nimeni nu poate ști cu ce conștiință se împărtășește fratele, iar însăși faptul că îl judecă, arată boala sufletească a celor care îi acuză pe cei ce se împărtășesc.

Culese de Ieromonahul Macarie Banu

Surse bibliografice:

·        „Calea spre mântuire” - Sfântul Teofan Zăvorâtul;

·         Revista „Studii Teologice”, 1953;

·      „Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine” - diac. Ioan I. Ică jr;

·      „Rânduielile vieții monahale” - Sfântul Teofan Zăvoratul;

·    „Despre Dumnezeiasca Împărtășanie cu Preacuratele lui Hristos Taine” - Sfântului Nicodim Aghioritul - Neofit Kavsokalivitul, care poate fi accesată și în variantă online.