Abstract
Primul pas spre „New Age” este apariţia „religiilor de
consum” care fac din religie
o abordare a metafizicului doar pentru problema vieţii materiale. Cerinţa
omului are în vedere ideea de fericire în această viaţă, de prosperitate, de
succes şi dragoste sau de protecţie de boli. Constatarea este zdrobitoare:
majoritatea oamenilor merg la Biserică „să le fie bine”.
Soluţia reparatorie este
trăirea lui Dumnezeu prin cultul divin ortodox: de la simpla asistenţă la cultul
simbolico-ritual propus de Biserică, la
autentica experienţă a harului
transmis prin celebrarea comunitară.
Preliminarii
Actualmente, noile mişcări
religioase se regăsesc pretutindeni în lume, contând pe aproximativ o sută de
milioane de adepţi. Doar aceste date statistice deja justifică o serioasă
analiză a fenomenului.
S-a pus adeseori problema în
ce constă elementul nou al acestor mişcări religioase. Se pare că
acesta consistă în raza de acţiune, în varietatea şi în numărul de aderenţi
existenţi azi în Occident. Un alt element nou este constituit de o tot mai mare
insistenţă pe experienţa directă[1] prin intermediul tehnicilor meditative,
în dauna simplei absorbții de idei din conferinţe şi cărţi.
Mişcări dizidente au existat
întotdeauna, în toate religiile şi în toate timpurile[2], dar niciodată ele nu au putut fi
echivalate Bisericii celei Universale, întrucât aveau întotdeauna un caracter
regional. Ceea ce este nou astăzi, este faptul că, graţie mijloacelor de
comunicare socială, care propagă cu maximă rapiditate informaţiile şi ideile pe
întreaga planetă, evoluţia noilor mişcări religioase nu mai cunoaşte obstacole
pentru o răspândire
planetară.
Biserică, sectă, mişcare
religioasă
Trebuie evitat a face confuzii
între Biserică şi sectă, între comunitate şi cult religios, aşa cum au făcut
ideologiile atee sau cum procedează unii sociologi, fiind imperios necesar să
luăm în considerare faptul că fiecare categorie are identitate specifică.
Termenii sectă şi cult sunt
destul de dispreţuitori şi par să implice o judecată mai curând negativă[3]. Pot fi preferaţi termeni mai neutri, cum ar fi noi mişcări religioase,
noi grupări religioase. Este dificil să definim aceste noi mişcări sau
grupări, diferenţiindu-le de Biserici şi de comunităţi eclesiale sau de mişcări
legitime în cadrul unei Biserici. Erezia şi secta sunt doi termeni, prin
care, de-a lungul istoriei sale, Biserica a numit pe cei rupţi de la dreapta
credinţă[4].
“Secta – spunea Jean-Francois
Wayer – este celălalt”[5]. Nimănui nu-i place să poarte această
etichetă pusă de societate şi Bisericile oficiale unor grupuri
religioase minoritare, în pofida voinţei lor.
Spiritul sectar, prin
care se înţelege o atitudine de intoleranţă unită cu un prozelitism agresiv, nu
este suficient pentru a o caracteriza. Un astfel de spirit se poate întâlni şi
în grupuri de credincioşi ce aparţin unor Biserici sau comunităţi eclesiale.
Aceste grupări creştine marcate de un spirit sectar pot dobândi o atitudine mai
concretă, printr-o aprofundare a formării lor şi prin contacte cu alţi
creştini. Pot deci, să progreseze spre o atitudine mai eclesială.
Criteriu de diferentiere
între secte de origine creştină şi Biserici sau comunităţi eclesiale ar
putea fi găsit mai curând în izvorul doctrinal al acestor grupări.Vizăm, în
acest caz, de exemplu, pe aceia care asociază Bibliei cărţi revelate,
alte mesaje profetice sau pe cei care suprimă din Biblie unele din
cărţile sale, ori îi alterează în mod radical conţinutul. “Din motive practice,
un cult sau o sectă sunt uneori definite ca orice grupare religioasă, care are
o viziune specifică şi proprie lumii, ce derivă din învăţăturile uneia dintre
principalele religii ale lumii, fără a fi identică cu aceasta. Luăm în
consideraţie aici grupările speciale care sunt văzute de obicei ca o ameninţare
la libertatea oamenilor şi la societate în general; aceste culte şi secte sunt
descrise şi prin aceea că ele au anumit număr de comportamente specifice,
comune lor. În structura lor sunt de cele mai multe ori autoritare, recurg la o
anumită spălare a creierului şi la un control mental; practică o impunere
colectivă şi inspiră sentimente de vină şi de teamă etc.”[6].
Astfel, înţelegem secta ca fiind o grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi
de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este pseudo-filosofică sau
eretică.
Grupul care se caracterizează
din punct de vedere sociologic ca biserică are o configuraţie obiectivă şi stabilă, oferă o cale de mântuire care
transcende individul, este orientat spre universalism şi totuşi se adresează
maselor, armonizând legea evanghelică cu realităţile vieţii sociale şi
terestre; ca atare, tinde spre conservarea şi menţinerea ordinii constituite.
Într-o biserică te naşti, şi pentru a-i aparţine nu este absolut necesar a fi
personal calificat (botezul copiilor).
Secta în schimb, reprezintă o formă de protest, caracterizată de
radicalism, expresie a straturilor inferioare ale societăţii; la ea se aparţine
nu prin naştere ci prin liberă opţiune, prin adeziune interioară şi angajare
personală. În ea se afirmă o etică mai riguroasă şi o exigenţă majoră de
fraternitate şi comuniune. Secta poate fi definită ca un grup care a realizat o
secesiune dintr-unul mai mare, în general o biserică. Secta în timp tinde a se
transforma în biserică. Pe măsură ce se estompează radicalismul originilor şi
pe măsură ce creşte numărul de adepţi, aceasta se reconciliază cu ordinea
socială existentă. Din cauza acestei transformări însă, mulţi membri care erau
satisfăcuţi de caracterul specific al sectei, nu mai sunt mulţumiţi în momentul
în care aceasta devine "biserică", insatisfacţie ce cu timpul duce la
o nouă schismă şi la apariţia unei noi secte, care la rândul ei se va transforma
într-o nouă biserică, într-un interminabil ciclu de naştere - transformare -
schismă - renaştere de mişcări religioase.
Noile mişcări religioase pot
fi reduse la trei mari tipuri: sectele, gnozele şi grupurile psi.
Sectele constituie mişcări de disidenţă în raport
cu marile biserici creştine din care conservă câteva elemente doctrinare,
liturgice sau morale, susţinând că bisericile sunt compromise de colaborarea cu
autoritatea politică şi corupte de ideologia societăţii în care trăiesc. Ca urmare
a acestei perspective evident ideologice şi reducţioniste, sectele pun în
paranteză secole de evoluţie istorică a Bisericii pretinzând că doar ele reproduc fidel stilul
de viaţă şi doctrina comunităţii creştine primitive (a cărei replică
contemporană se doresc a fi). Ele pretind a se întoarce la puritatea, fervoarea
şi radicalismul primilor creştini, care trăiau în lume ca pelerini. Este deci
evidentă caracteristica "eshatologică" a oricărei secte. Din
patrimoniul de credinţă al Bisericii secta conservă doar Biblia, interpretată
însă într-o manieră ruptă de tradiţia Bisericii şi conformă lecturii pe care
i-a dat-o fondatorul sectei sau oligarhia care o conduce actualmente. Biblia devine astfel un pretext, adevărata
autoritate fiind aceea a "profetului" fondator şi a interpreţilor săi
autorizaţi.
Spre deosebire de secte,
gnozele propun o cale spirituală de mântuire fundamentată pe cunoaştere. Prin
"gnoză" înţelegem o mistică raţională care introduce omul în
cunoaşterea realităţii spirituale şi invizibile ce constituie energia motrice a
oricărei fiinţe şi a oricărei forme de existenţă. Este arta găsirii lui
Dumnezeu în noi înşine. Caracteristica acestor grupuri este aspiraţia spre
cunoaşterea "Eu"-lui divin şi transcendental, prizonier materiei. Sectele
gnostice oferă o cale de eliberare a "eu"-lui prizonier materiei,
constând în ridicarea deasupra corpului şi a condiţionărilor pe care acesta le
impune, pentru a ajunge la armonia cosmică. Pentru aceasta este necesară nu
credinţa, ci cunoaşterea, o cunoaştere care nu este de factură logică sau
intelectuală, ci ţine de intuiţie şi de iluminare. Aceasta cunoaştere se
dobândeşte graţie unor tehnici ascetice, de meditaţie şi de alimentare, propuse
de un maestru sau de un iniţiat.
Grupurile "psi"
încearcă să sondeze psihicul uman prin metode care provin în general din
tradiţii străvechi. Ele postulează o dezvoltare psihică a individului prin
intermediul armonizării cu energia vitală, care este situată în adâncurile
fiinţei umane, deşi omul îi ignoră existenţa şi esenţa[7]. Nu se atinge prin studiu, reflexie
filosofică, cunoaştere ştiinţifică sau calităţi morale, ci numai şi numai
"prin tehnici de asceză, de meditaţie, de control mental", care
consimt a intra în comuniune "mistică" cu cosmosul şi cu oamenii, de
a dobândi o putere psihică ce permite a acţiona asupra altora şi asupra
mediului înconjurător. Termenul "psi" provine din domeniul
para-psihologiei şi nu trebuie confundat cu rădăcina identică din cuvintele
"psihologie", "psihic", etc. "Psi" este a
douăzeci şi treia literă a alfabetului grec şi desemnează acel factor
necunoscut care permite existenţa de fenomene para-normale precum telepatia,
cunoaşterea anticipată, clarviziunea, etc.
Atractivitatea Noilor
Mişcări Religioase
În societatea tradiţională,
relaţia dintre religie şi societatea civilă este strânsă. Religia dădea vieţii
omului un sens care era acceptat nu doar de individ, ci şi de către societate
în ansamblul ei. Pe lângă aceasta, se întâlnea monopolul: exista o singură
confesiune religioasă; a nu aparţine comunităţii religioase majoritare,
semnifica a fi implicit exclus şi din cea civilă. În această situaţie trebuie a
se înţelege termenul "sectă". În timp ce religiile dominante erau
acceptate de toţi, fiind legitimate de către societate, sectele se caracterizau
prin faptul ca erau accesibile unei minorităţi, care trebuia să ducă o viaţă
sub ameninţarea de a fi excluşi din comunitate, iar din cauza atitudinii lor de
protest, în tensiune nu doar cu bisericile de origine ci chiar cu însuşi
sistemul.
Societatea contemporană
occidentală secularizată însă, este într-o foarte mare măsură autonomă faţă de
orice referinţă de natură religioasă. Azi, credinţa creştină, poate fi doar fructul predicii creştine,
al educaţiei spre credinţă a tinerelor generaţii, care însă primesc şi alte
"oferte" religioase, care se contrapun credinţei tradiţionale.
Tinerii doresc să aleagă în mod liber după ce au verificat, cunoscut şi
experimentat mai întâi personal. În acest context, pot fi identificate[8] câteva motive care explică atractivitatea
noilor mişcări religioase:
ü căutarea
unei experienţe directe a religiosului şi a divinului;
ü fascinaţia
unui grup mic, cald şi fratern;
ü protestul
faţă de ordinea nedreaptă din societate, şi din bisericile tradiţionale;
predica entuziastă, insistentă şi
acaparatoare a misionarilor noilor mişcări;
Tendinţa oricărei societăţi
este în general de intoleranţă în raport cu minorităţile, în ciuda educaţiei
spre toleranţă şi spre respectul fiecărei persoane. Excepţia a fost demonizată
şi a suferit violenţa care purifica astfel comunitatea de propriile pulsiuni
distructive. Noile mişcări religioase tind a fi tratate ca rivale ale bisericii
şi ale religiilor existente. Identificate printr-o terminologie depreciativă,
ele sunt acuzate de erezie religioasă, de corupţie financiară, de imoralitate
sexuală, de posesie diabolică, etc, fiind percepute ca un pericol pentru pacea
şi ordinea publică, şi simultan ca o ameninţare politică. Patologiile
ocazionale demonstrate de vreun aderent, practicile corupte sau imorale
descoperite sunt considerate o culpă intrinsecă ce merită persecuţie iar nu
asistenţă, în timp ce cazurile similare din biserică sunt considerate excepţii[9].
Sectele
pot fi considerate autentice comunităţi fraterne, având o nouă dimensiune
socială. În comunităţile de
tip oriental se observă efortul de a oferi mai multă atenţie experienţei concrete, de a avea o atitudine pozitivă în faţa
întregii existenţe, de a creşte în respect faţă de orice formă de viaţă şi
într-o perpetuă opţiune pentru non-violenţă.
Toate următoarele nevoi şi
aspiraţii umane, care pot fi grupate în mai multe categorii, devin motive
fundamentale ale aderării la secte: simţul comunităţii; căutarea de răspunsuri la marile întrebări pe
fondul activării insuficiente a vocaţiei de consilier pastoral a preotului;
setea de o viziune integrală, totală asupra existenţei; căutarea unei noi identităţi culturale; nevoia
de a fi unic; căutarea transcendenţei; nevoia de călăuzire spirituală; nevoia de o lume mai bună; nevoia de participare şi de implicare.
Organizare şi evaluare
teologică
Din punct de vedere teologic,
în ceea ce priveşte noile mişcări religioase, trebuie menţionat accentul pus pe descoperirea dimensiunii
interioare a credinţei unde omul
intră în experienţa Absolutului, a Infinitului, a Realităţii eterne. Ca aspecte teologice negative putem menţiona:
o căutare a lui Dumnezeu criticabilă şi ambiguă, multe din noile mişcări
promovând o formă de căutare a lui Dumnezeu confuză, uşuratică, care crede a
putea merge pe scurtături şi refuză asceza şi obedienţa. Actuala
"întoarcere a religiosului" sub forma noilor mişcări religioase,
poate fi calificată deci o formă de regresiune.[10]
Cu toate acestea, ortodoxia nu
este însă, în consens nici cu diferitele forme de gnoze care pretind a ajunge
la o formă de cunoaştere rezervată unei elite de iniţiaţi, care prin efort
personal şi cu ajutorul unui maestru au ajuns la calea mântuirii. Mântuirea
vine prin intermediul credinţei, care este o adeziune a întregii fiinţe umane
la Persoana divino-umană a Mântuitorului. Regulile care există în aceste
grupuri, împiedică orice formă de viaţă personală, fiind în deplin consens cu
procesul de depersonalizare (totul trebuie făcut împreună cu alţii, individul
nu este deloc lăsat singur, nu are niciun moment de libertate faţă de grup şi
cu atât mai puţin de contact cu persoanele care nu aparţin grupului).
Ruptura totală faţă de mediul
de provenienţă este unul din primele lucruri pe care sectele îl pretind. Este
una din condiţiile esenţiale pentru ca influxul psihologic al conducătorilor
sectei să se poată manifesta deplin, fără a putea fi supus posibilelor momente
de critică.
Procesul de
"convertire" poate fi împărţit în trei faze: prima este aceea a
seducţiei, a fascinaţiei noilor religii; a doua este aceea a distrugerii
încrederii în sine; a treia fază este cea mai lungă şi mai importantă:
construirea noii identităţi; în timpul acestei faze, se face adesea recurs la
forme coercitive şi la un rigid control al relaţiilor interne şi externe.
Ieşirea dintr-o astfel de sectă
nu mai este nicidecum facilă, fiind numeroase cazurile de persecuţii şi
ameninţări a celor care intenţionează a părăsi secta şi a-i denunţa metodele. Criticabil este şi autoritarismul care
se întâlneşte în noile comunităţi; autoritatea profetului sau a fondatorului
venind sacralizată printr-o pretinsă origine divină a personajului.
Faţă de noile mişcări
religioase s-au creionat, în decursul timpului, mai multe atitudini. O primă
atitudine este aceea care consideră toate noile mişcări religioase operă a lui Anticrist, lucrare demonică în
contemporaneitate. Această atitudine însă se demonstrează a fi extrem de
agresivă faţă de orice fel de mistică, uitând că mistica autentică este o
dimensiune reală a creştinismului. O a doua atitudine faţă de noile mişcări
religioase este aceea de a considera că sunt incompatibile cu creştinismul.[11] Poziţia este însă criticabilă întrucât
operează excesive generalizări.
Considerăm că atitudinea
Bisericii faţă de aceste noi mişcări ar putea fi, mai de grabă, una conturată
de aceşti parametri:
ü se pot evidenţia atât asemănări cât şi
contraste între creştinism şi celelalte religii mondiale;
ü se poate evita sincretismul şi încuraja
dialogul pentru a se descoperi în tradiţia creştină elementele similare
prezente în alte religii mondiale;
ü atitudinea Bisericii trebuie să evolueze de la anatemă la dialog;
ü să se considere cultelor neo-orientale ca
o "eventuală pregătire" pentru creştinism;
ü să considere credinţele şi practicile
noilor mişcări ca o ocazie pentru a aprofunda şi valoriza experienţele similare
proprii;
Provocarea religioasă făcută
creştinismului de noile mişcări religioase neo-orientale ce au metode de meditaţie transformatoare este aceea de a
redeveni o religie a experienţei. Astfel,
nu trebuie condamnată şi considerată panteistică orice experienţă de unitate cu
natura. Această primă fază poate fi o cale pentru a iniţia urcuşul spre
Dumnezeu a unor persoane cu o scăzută formaţie religioasă. A doua fază
presupune eliberarea subiectului de impulsurile care-l împrăştie şi
concentrarea asupra depăşirii alienării propriului „eu” pentru a deveni o
„unitate centrată”. Creştinismul sare adesea la al treilea stadiu, acela
al unirii cu Dumnezeu, fără însă a furniza mijloacele şi ideile potrivite
pentru a parcurge stadiile intermediare. Foloseşte un limbaj cu adevărat elevat
referitor la unirea cu Dumnezeu fără a oferi însă atenţie treptelor preliminare
.
Secularizare, globalizare,
descreştinare
Sub pretextul realizării
civilizaţiei post-industriale informatizate se abandonează principii esenţiale
ale democraţiei. Gravitatea derivei totalitare a ultra-economismului liberal,
care e ideologia dogmatică a globalizării şi care pune serios în primejdie
societatea deschisă stă în faptul că preconizează triumful eficienţei economice
cu preţul distrugerii coeziunii sociale. Concurenţa şi competitivitatea care
derivă din ea a fost ridicată la rangul unui credo universal al ideologiei
dominante. Competitivitatea este astfel, principala preocupare. Ea presupune
astfel faptul că, pe plan tehnologic, industrial şi comercial, adevărul e de
partea celui mai puternic. Dar, în primul rând, concurenţa prin însăşi
definiţia ei, omoară dragostea şi îl duce pe om în afara logicii divine. În
aproapele nu se mai vede un frate, ci un adversar care trebuie eliminat pentru
a supravieţui[12]. Omul va fi foarte preocupat să se
adapteze continuu, uitând de viaţa spirituală. Dumnezeu nu îşi mai găseşte
locul în ecuaţia umană.
De îndată ce trăieşte
confortul şi instalarea în comoditatea propriei vieţi, limitat la problema
procurării satisfacţiilor sale materiale, omul, îşi pierde lumina spirituală.
Răpus de nevoi, omul emană spiritualitate. Satisfăcut de confort şi binefaceri,
omul se reduce la animalitate. Nu este animalitatea sălbatică şi agresivă cu
care ne-a obişnuit literatura detractaţilor, obsedaţilor, degeneraţilor,
bolnavilor şi anormalilor. Este animalitatea calmă, politicoasă, agreabilă,
bine crescută, profundă în ireversibilitatea ei, superficială în psihologia şi
nevoile sale – animalitatea domestică şi placid indiferentă pe care încă
literaţii nu au descris-o. Noul duşman al umanităţii nu mai este, ca în trecut,
bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândă şi tâmpă a acelor animale
domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman, fireşte) pe care îl
produce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă.[13]
Cea mai bună metodă de a
decreştina o societate nu este aceea de a interzice religia, ci de a satisface
toate nevoile umane şi de a le exacerba, astfel încât omul să nu mai aibă
nevoie de Dumnezeu. Încrezându-se exclusiv în propriile forţe şi refuzând orice
dependenţă de Dumnezeu, omul a devenit sclavul celor mai josnice şi mai feroce
instincte proprii. „Globalizarea” riscă astfel să devină agentul
„sfârşitului istoriei” şi bascularea civilizaţiei umane prin crearea „ultimului
om”: „omul mondial”, homo economicus pur-omul atomizat care trăieşte numai
pentru producţie şi consum – golit de cultură, politică, sens, conştiinţă,
religie şi orice transcendenţă. Produs al unei veritabile inginerii sociale şi
ideologice, el este rezultatul final al mondializării economiei, destructurării
politicului şi distrugerii generalizate a culturilor atât tradiţionale, cât şi
moderne, de tăvălugul comunicaţiilor, speculaţiilor financiare şi al tehnologiilor
digitale[14].
Cultura consumistă îl distrage
pe om de la bunurile spirituale şi sufocă în el valorile culturale şi
religioase, închizându-l în orizontul unui trist materialism. Cultura autonomă l-a îndemnat pe om să renunţe la libertatea de
fiu al lui Dumnezeu, pentru a deveni sclavul pornirilor iraţionale din fiinţa
sa. Aceasta, pentru că nu găseşte viaţă în sufletul său, trăind viaţa la maxim.
De aceea în consumism omul sfârşeşte prin a consuma viaţa lui şi a trăi propria
moarte.
Autonomia individuală, fără
recunoaşterea nici unei autorităţi sau călăuze morale, constituie o premisă
seculară dominantă. Într-o astfel de lume taina spovedaniei intră într-o criză
profundă, întrucât persoana nu se mai simte responsabilă de propriul trecut,
nici interesată de propriul viitor, ci se mulţumeşte să ducă o existenţă
vegetativă în prezent.[15]
În societatea contemporană,
s-a prăbuşit încrederea în raţiune şi în posibilitatea subiectului şi
conştiinţei umane de a accede la adevăr. Din această cauză, omenirea şi-a îndreptat
atenţia spre misticile orientale, panteiste, care par să concilieze
polarităţile inteligibil-sensibil, materie-spirit, personal-impersonal. Toate
practicile ezoterice, mistice sunt prezentate de mass-media sub denumirea de
New-Age.
În Occident, se desfăşoară
procesul revenirii la păgânism, la neopăgânism.[16] În lumea occidentală, mulţi ideologi
susţin că adevărata religie a Occidentului este cea păgână şi nu cea creştină,
Europa modernă nefiind o creaţie a creştinismului, fiindcă fondul ei a rămas păgân.
Religia păgână, care are la bază un cult politeist, se potriveşte perfect
mentalităţii postmoderne. Această tendinţă, care implică un relativism
doctrinar, moral şi axiologic se regăseşte parţial şi în România: dorinţa de
reînviere a religiei dacilor, neodacismul, ş.a., prezente în special în zona
munţilor Orăştiei.
Omul a fugit întotdeauna de
Dumnezeu, începând din grădina raiului. Însă astăzi, fuga de Dumnezeu nu mai
este consecinţa unor acte speciale şi individuale, ci există o uzină a fugii de
durată, ce funcţionează de la sine. Lumea este un instrument atât de perfect al
fugii, încât omul nici nu-şi mai dă seama de fuga lui. Nici nu mai poate
conştientiza că fuga de Dumnezeu, păcatul moştenit, se află în faţa sa; el vede
doar creaţia monstruoasă care ar putea reprezenta şi altceva; păcatul originar
e desubstanţializat.[17] Omul recent fugind, se înstrăinează tot
mai mult de sine, până ajunge să nu mai ştie cine este, de unde vine şi unde va
pleca. De aceea îşi permite să se lase transformat în marfă şi să „funcţioneze”
după regulile pieţei despersonalizatoare.
Concluzii
Soluţia
reparatorie este trăirea lui Dumnezeu prin cultul divin ortodox, care poate fi definit ca fiind exteriorizarea periodică a trăirii si a
experierii lui Dumnezeu de către comunitatea creştină. Certitudinea de
milenii a Bisericii a fost că Hristos
este prezent realmente în acţiunile liturgice, că slujirea liturgică
este o actualizare a misterului pascal al lui Hristos gratie acţiunii Duhului
Sfânt. Slujirea liturgică oferă omului şansa unică de a "intra în
contact" direct cu o realitate transcendentă, cu Dumnezeu însuşi. Omul
trebuie să ajungă la conştiinţa clară că cultul divin public nu este nicidecum un serviciu prestat de către omul
religios lui Dumnezeu, ci locul de auto-comunicare a lui Dumnezeu către om.
Slujirea
liturgică este acţiune "comunitară", eclezială, în sensul că este adusă la fiinţă de către Biserică,
reunită în adunarea comunităţii creştine. Biserica are o natură liturgico-celebrativă prin constituţia sa intimă,
comunitatea creştină însăşi având o vocaţie slujitoare graţie structurii sale
ontologice. Ritul structurează si canalizează spre suprema împlinire însăşi
natura umană cu toate tendinţele ei co-naturale si cu toate nevoile ei
înnăscute.
Experienţa se demonstrează ca
fiind punte între două tărâmuri: Transcendentul si imanentul; este deci
momentul împroprierii darului lui Hristos în viața creştină.
În momentul în care
comunitatea creştină renunţă sau neglijează vocaţia ei celebrativă, renunţă si
abandonează un element fundamental al fiinţei ei creştine. Încetarea
participării la celebrarea comunitară este un semnal al pierderii credinţei, un
pas semnificativ spre indiferenţă religioasă.[18]
Pr. Marius Ghidarcea[19]
BIBLIOGRAFIE
Achimescu, Nicolae,
Noile mişcări religioase, ed. Limes,
ClujNapoca, 2004,
Athos, Arhim.
Gheorghe, „Aspecte ale petrecerii
monahiceşti”, Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2000,
Bergonzi Mauro, Inchiesta sul nuovo misticismo, Editore
Laterza, Bari, 1980,
Breese,
Dave, Know the Marks of Cults, ed.
Victor Books, Wheaton
1975,
Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în
contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I, Editura
Deisis, Sibiu, 1997,
Cuviosul Siluan
Athonitul, Între iadul deznădejdii şi
raiul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001,
David, Diac. P. I.,
Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi
apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar, ed. Episcopiei
Aradului, Arad, 1987,
David, Pr. prof. dr. P. I., Invazia sectelor, ed. Christ, Buc.,
1997,
Jurcan, Emil, Neopăgânismul Europei consumiste – o analiză
a desacralizării vieţii creştine europene, în Spiritualitate şi consumism..., Alba Iulia, Editura Reîntregirea,
2009,
Patapievici, Horia
Roman, Omul recent, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004,
Picard, Max, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu
şi Pr. George Remete, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998,
Tia, Teofil, Descreştinarea, o apocalipsă aculturii, în
vol. Omul de cultură în faţa
descreştinării, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005,
Tia,Teofil Fotografia crizei valorilor: des-creştinarea Europei contemporane –
analize şi terapii pastorale, în vol. Spiritualitate
şi consumism..., Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009,
Wayer,
Jean-Francois Sectele, Editura
Enciclopedică, trad. Ruxana Pitea, Bucureşti, 1998,
[1]Arhim. Gheorghe Athos, „Aspecte ale petrecerii monahiceşti”, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2000, p.6.
[2] Diac. P. I. David, Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în
faţa prozelitismului sectar, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1987, p.3.
[3] Nicolae Achimescu,
Noile mişcări religioase,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2004, p. 14.
[4] Pr. prof. dr. P.
I. David, Invazia sectelor, Bucureşti,Editura Christ, 1997, pp. 84-85.
[5] Jean-Francois Wayer, Sectele, trad. Ruxana Pitea, Bucureşti,
Editura Enciclopedică, 1998, p. 4.
[6] Dave Breese, Know the Marks of Cults, Wheaton, Editura Victor Books, 1975, p.
77.
[7] Gheorghe Athos, op.cit., p.8.
[9] Olivier Clement, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu
Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p.131.
[10] Gheorghe Athos, op. cit., p.10.
[11] Gheorghe Athos, op.cit., p.12
[12] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi raiul smereniei,
Sibiu, Editura Deisis, 2001, p.153.
[14] Teofil Tia, Descreştinarea, o apocalipsă aculturii, în vol. Omul de cultură în faţa descreştinării, Alba Iulia, Editura
Reîntregirea, 2005, p.572.
[15] Teofil Tia,
Fotografia crizei valorilor: des-creştinarea Europei contemporane – analize şi
terapii pastorale, în vol. Spiritualitate
şi consumism, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p.426.
[16] Emil Jurcan,
Neopăgânismul Europei consumiste – o
analiză a desacralizării vieţii creştine europene, în Spiritualitate şi consumism, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005,
p. 344.
[17] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu şi Pr. George Remete,
Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, pp. 14-15.
[18] Gheorghe Athos, op. cit., p.15.
[19] Parintele Marius Ghidarcea este consilier in
Episcopia Devei si Hunedoarei si doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxa
din Alba Iulia.
FOARTE IMPORTANT! DAȚI MAI DEPARTE MESAJUL...
RăspundețiȘtergerehttps://raduiacoboaie.wordpress.com/2015/09/16/cereti-avocatului-poporului-sa-ceara-contestarea-la-ccr-a-legii-217-din-2015-care-este-o-lege-profund-anticrestina-si-antiromaneasca/
Off topic:
RăspundețiȘtergereUn film de scurt metraj al seminarului teologic din Kazan.
Într-o formă alegorică filmul ne povesteşte despre aceea ce, pe lângă învăţătură, pe lângă studierea obiectelor de bază, este cel mai important în viața seminariștilor, despre cum tinerii, împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu, depăşesc dificultățile și ispitele lumii moderne.
https://www.youtube.com/watch?v=J8fy3Wuzxn8