miercuri, 16 iulie 2014

Istoricul Nicolae Iorga despre tradarea lui Atanasie Anghel si propaganda catolicizanta intre romanii ortodocsi din Ardeal (partea 1)


     O recenzie a subcapitolelor din “Istoria Bisericii Romane”[1], de Nicolae Iorga, in care istoricul roman trateaza episodul formarii Bisericii Greco-Catolice din Ardeal si rolul jucat de Atanasie Anghel in acest demers


http://jurnalspiritual.eu/wp-content/uploads/2013/10/nicolae-iorga.jpg
In “Istoria Bisericii Romane”, Nicolae Iorga are un subcapitol intitulat “Politica ambigua a mitropolitului Atanasie de Ardeal. A doua Unire cu Roma” (pg.19-23). In acest fragment se prezinta indatoririle fata de Biserica Ortodoxa pe care Atanasie le-a semnat cand a fost instalat (recunoscut) ca mitropolit si pe de alta parte este infatisata supunerea fata de autoritatile politice ale vremii: imparatii habsburgi si papalitatea. Pentru scaunul mitropolitan din Ardeal a fost desemnat un anume Antim cu care ar fi fost de acord toti ierarhii romani. In cele din urma, prin sustinerea imparatilor habsburgi (intermediar fiind iezuitul Ladislau Baranyi) Atanasie reuseste sa ocupe scaunul de mitropolit promitandu-le ortodocsilor de peste munti ca nu isi va trada credinta strabunilor sai. Sustinut de cativa protopopi ai sai, Atanasie vrea sa se vada arhiereu pe viata, chiar si catolic fiind. Astfel accepta sa elaboreze un document prin care sa arate supunerea fata de scaunul Romei, pentru a fi pe placul imparatului, dar sa pastreze si credinta si datinile neschimbate, ceea ce era greu de infaptuit.
Despre acest document Iorga spune: “Fara multa discutie se primi acolo unirea (24 octombrie) cu -Biserica Romei cea catholiceasca-, ca -madularile cestii Bisearici sfinte-, dupa formularul latin scris in fata inca de la 7 a lunii, dar lasand la o parte in traducere mentiunea celor patru puncte[2], adaugind ca li trebuie neaparat -privelighiomurile- (privilegiile materiale -n.n.), fara care nu pot trai. Aceasta a fost cea d’intaiu forma a -cartii de marturie- singura data si in latineste, dar Atanasie, care avea totusi putina cinste in sufletul sau, nu se invoi a-si pune pecetea cu cei trei arhangheli a mitropoliei, pana nu se adause, de aceeasi mana, dar iconomisindu-se putinul spatiu ramas pana la sfarsitul foii, ca nu intelege Unirea decat cu conditii, si anume: -pre noi si ramasitele noastre dinu obiceaulu Bisearicii noastre a Rasaritului sa nu se clateasca, ci toate taramoniile, sarbatorile, posturile, cumu pana acumu, asa si de acumu inainte sa fimu slobizi a le tinea, dupa calindaruilu vechiu- se adaugi ca Atanasie sa nu fie scos din Scaun pana in moartea Sfintii Sale- urmasul lui va fi ales de sobor, in chip liber; il vor intari -Sfintia Sa Papa si Inaltatulu Imparatu- - in locul Vladicai si Domnului de peste munti -, iar sfintirea o face -patriiarhulu de suptu biruinta Innaltimii sale-, - deci cel sarbesc di Carlovat” (pg. 22). Nicolae Iorga punea la indoiala nu doar cinstea lui Atanasie ci si a protopopilor sai pe care ii enumera in pagina urmatoare adaugand ca: “cei mai multi, protopopi fara hotar sigur al puterii lor, preoti de sat, cari pentru bani, purtau un titlu mai mare decat al popilor obisnuiti” (pg. 23).

Ca o concluzie a celor prezentate in acest subcapitol, N. Iorga spunea: “Nu se poate, din partea unor clerici, o mai vadita urmarire a interesului material, o mai mare neincredere fata de aceia carora li intind mana spre Unire si o mai mare iubire fata de rosturile indatinate, de care in ruptul capului nu se pot desparti, ale vechii Biserici in care traise neam de neamul lor…” (la pg. 23)
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/0f/Atanasie_Anghel.jpg/220px-Atanasie_Anghel.jpg
In subcapitolul urmator intitulat “Urmarile nemijlocite ale unirii” (pg. 24-31), Nicolae Iorga arata urmarile unirii cu Roma facuta prin documentul pomenit mai sus. Se evidentiaza reactiile pro si contra ca urmare a celor petrecute, dar si o contra reactie din partea preotilor si protopopilor ce nu au aderat la uniatism (55 protopopi si 1582 preoti). Calvinii erau foarte nemultumiti de promisiunile Bisericii Romei pentru ca pierdeau foarte multi iobagi de pe mosiile lor. Reactia calvina a ramas fara nici un rezultat deoarece Curtea de la Viena sustinea cu toata indarjirea Biserica Romei si prozelitismul catolicizant, imparatii habsburgi fiind de religie romano-catolica. Inca Atanasie juca duplicitar. Fata de stapanii politici isi urmarea interesele personale, in timp ce ortodocsilor de peste munti le spunea ca a acceptat unirea doar formal pentru a obtine anumite privilegii pe care clerul român din Ardeal nu le-a avut in perioada calvina. (pg. 28-30)
Cu toate acestea Atanasie profitand de conjuncturile politice dorea sa isi vada scaunul asigurat pe vecie. Fiind nesigur pe documentul semnat, se temea de unele schimbari ce ar fi putut aparea. Viata sa lipsita de vietuire crestineasca si neaplicarea unor dispozitii venite de la noii sai superiori ierarhici il faceau sa se teama ca va fi schimbat din functia la care ravnea atat de mult. In incheierea acestui subcapitol, N. Iorga spune: “Un astfel de act nu-i ajungea lui Atanasie ca sa fie sigur ca nu-l va scoate nimeni. El avea nevoie de intarire din partea Bisericii catolice. Si, pentru a o capata, se puse acum pe lucru, cu atat mai mult, cu cat stia ce pâri aduc impotriva lui dusmanii pe cari si-i castigase: ca joaca in mijlocul protopopilor la manastire in zilele de sarbatoare mare, ca bea la ospete ca in -carciuma-, ca se inconjura de Tigani cari stiu bine si jocul si bautura, ca umbla cu arme si vaneaza, ca rudele lui calca pe preoti in picioare si mananca veniturile bisericii, ca se fac preoti de cei cari nu stiu Tatal Nostru, si anume pentru bani, si chiar daca sunt insurati a doua oara; ca se despart oamenii de rand, ba chiar si preotii, pentru doi, trei florini; ca nu se impartasesc credinciosii decat la moarte, ca tine diaconi copii, ca pretinde prea multi bani de la clerul sau, ca are secretariu calvin, ca n’a schimbat Crezul in ce priveste purcederea Duhului Sfant, in ultima-i tiparitura pentru copii, -care a fost scoasa cu mai putin decat banii ce a strans de la toata lumea; ca n’a facut scoala de preotie. Invinuiri in mare parte adevarate si pe care le crezura si unii dintre Iesuitii ardeleni, cari erau de parere sa se caute pentru legea noua om nou, fara a pripi totusi lucrurile.“ (pg.31).
Urmeaza subcapitolul “Intarirea Unirii de catre Curte” (pg. 31-35). Pentru a se asigura ca promisiunile vor fi indeplinite, Atanasie hotaraste sa ceara sprijinul direct imparatilor habsburgi de la Viena. Astfel, la trei ani dupa ce poposeste la Targoviste pentru a fi ales si sfintit arhiereu ortodox, in iarna anului 1700-1701, merge la Viena sa negocieze personal cu imparatul. Acesta l-a primit cu o mare cinste oferindu-i titlul de consilier imparatesc si un lant de aur cu chipul imparatului. I s-a promis de catre imparat ca preotii care ii vor urma vor fi scutiti de dari, jug iobagesc si onorarii catre domnii mosilor unde locuiesc (pg. 32). In schimbul acestora, cateva luni mai tarziu, la 7 aprilie 1701, Atanasie Anghel a semnat un document prin care accepta ca superior ierarhic pe cardinalul primat al Ungariei, ca patriarh pe Papa caruia sa i se adreseze “sfantul papa de la Roma”, iar pe domnul Voda Brancoveanul si mitropolitul Munteniei sa ii declare a fi “eretici” si “schismatici”. De asemenea, mitropolitului Munteniei sa nu-i recunoasca harul hirotoniei si sa il numeasca “Bucuresteanul”. I s-a interzis sa tina orice legatura cu ortodocsii din tarile romanesti si sa nu accepte in resedinta nici macar soli din partea acestora, corespondente etc. I s-a mai impus sa tipareasca carti in limba romana scrise cu litere latine avand invataturi catolice si orice nevoie de corespondenta ar avea sa raporteze noilor sai stapani. De asemenea, i se pune conditia sa accepte sa fie hirotonit in treapta arhieriei de catre reprezentanti ai papei si sa declare ca hirotonia primita in Biserica Ortodoxa nu este valida. Va accepta sa aiba mereu langa el un supraveghetor si sfatuitor iezuit care sa il insoteasca in toate vizitele canonice pe care le face in bisericile sale, care sa hotareasca in cazuri de despartire sau lepadare de biserica, in numirea preotilor, in stabilirea taxelor si alte situatii. “Teologul” ce trebuia sa il insoteasca pe noul mitropolit greco-catolic avea dreptul sa il mustre si Atanasie era dator sa accepte orice dojana din partea acestuia. Iezuitul de langa el avea dreptul sa lege sau sa dezlege la impartasanie si sa administreze averea mitropoliei. Prin aceasta rudele sale nu mai puteau sa administreze dupa bunul plac averea bisericeasca. De asemenea i se impunea sa nu mai faca ospete si sa nu mai duca femei la sediul sau episcopal, sa nu mai participle la vanatoare, iar la finalul fiecarui an sa dea un raport de activitate cardinalului primat al Ungariei. La sfarsitul documentului semnat de Atanasie era mentionat ca de nu va asculta de supraveghetorul sau “sa fiu scos din vladicie”. Astfel a avut loc unirea propriu zisa cu Biserica Romei. Pentru a-si pastra functia, Atanasie se dezice de trecutul mosilor si stramosilor sai pe care de aceasta data ii considera “eretici” si “schismatici” acceptand hirotonia in Biserica Romei si conditiile impuse de noii sai stapani. Pe langa cele prezentate mai sus, Atanasie a primit si bani pentru infiintarea de scoli catolice, in care copiii romanilor din Ardeal invatau in romaneste o invatatura straina, de neamul lor. (pg. 32-34).
Despre acest act al lui Atanasie Anghel, istoricul Nicolae Iorga spune: “Va recunoaste oricine, dupa citirea acestui act authentic, in care se oglindeste sufletul josnic al unui om fara demintate si fara rusine, a unui arhiereu uitator de toate datoriile si juramintele sale, al unui Român fara simt de neamul sau, ca, intre deosebitele forme de Unire cu Biserica Romei pe care le-au intrebuintat neamurile ajunse in stapanirea Austriei, nici una n-a fost asa de rusinoasa si de brutala. Oricate foloase culturale, mari si netagaduite, ar fi adus Unirea, foloase pe care Atanasie, cand fagaduia la Balgrad, cu banii Bisericii sau cu pomana de 6000 de florini a lui Kollonics, -oscula- de -dieceaste si rumaneaste: valchicam et latinam- -diploma imparateasca vorbeste de trei scoli, la Balgrad, Hateg si Fagaras, - nu putea sa le inteleaga si sa le prevada, declaratia lui din April 1701 e de sigur cel mai injositor act public savarsit pana atunci de vre-un Vladica romanesc.
Aceste indatoriri nu se publica insa niciodata, si, cand la instalatia lui, in ziua de 25 iunie, mergea ca un Craiu, in cucie aurita, inconjurat de clerici si nobili catolici in radvane, in tovarasii, cu cruci si prapure, de vre-o mie de preoti, cu cei cincizeci si patru de protopopi ai lui in frunte, si salutat de o multime de doua mii de oameni, de toate legile si neamurile, cand, in batrana manastire[3] a lui Mihai-Voda biruitorul, groful Apor cetia recunoasterea, cu data de 19 Mart, a lui Atanasie ca episcop adevarat, din nou facut, in locul Mitropolitului fals ce fusese, cand Iesuitul neamt Carol Neurauter, noul -teolog- adaugi intarirea privilegiilor episcopului romanesc, pe cand eroul zilei isi va fi oprit ochii la stralucita strangere subjugatoare a aurului, numai cativa initiati stiau si intelegeau ca aceasta zgomotoasa petrecere se serbeaza pe ruina unei vechi organisari bisericesti si pe ramasitele sfasiate ale trupului Bisericii romanesti unice, intinse fara intrerupere pana la hotarele neamului”. (pg. 34-35)
In urmatorul subcapitol “Impotriviri la indeplinirea Unirii” (pg. 35-41), Nicolae Iorga relateaza despre opozita romanilor din Ardeal privitor la aceasta Unire cu Roma precum si repercursiunile la care au fost supusi unii dintre acestia. Ierarhii ortodocsi il contesta. Patriarhii si mitropolitii rasaritului il afurisesc, in timp ce Teodosie caruia ii spunea “Bucuresteanul” asteapta indreptarea lui Atanasie. (pg. 35-39).
In sinodul din 1702 Atanasie a hotarat ca tinerii sa urmeze cursurile scolilor catolice. (pg. 40)
 In contextul luptelor pentru pastrarea ortodoxiei in Ardeal, la 1711, partidul ortodox din Ardeal, condus de un anume Vasile si fratele sau Petru, a reusit sa adune semnaturile protopopilor pentru o declaratie comuna in sustinerea legii vechi. Cu toata impotrivirea iezuitului care il controla, Atanasie semneaza si el acea declaratie, dar a fost silit de autoritatile politice din Ardeal ca pana la 1715 sa isi retraga semnatura si sa aduca in sobor pe toti acei care au semnat declaratia respectiva care era considerata “impotriva Unirii”. In 1712, cand a strans un nou sobor prin care vroia sa dea impresia unirii generale, i-au mai ramas in subordine doar 34 de protopopi. Moare un an mai tarziu, la 19 august 1713 dupa grele remuscari. Despre sfarsitul lui Atanasie Anghel, Nicolae Iorga spune ca a murit inca de tanar si la “inmormantarea lui se auzira doua cuvantari, dintre care una in latineste si alta in ungureste”. (pag.41).
Recomandam celor care doresc sa cunoasca adevarul despre istoria bisericeasca din Ardeal sa citeasca “istoria Bisericii Romane” asa cum a prezentat-o Nicolae Iorga, cuprinsa in doua volume, in care, lui Atanasie Anghel ii atribuie patru subcapitole din al doilea volum. Adaugam celor de mai sus, pentru ca e bine de stiut, ca Atanasie Anghel nu a facut nici o scoala teologica ortodoxa fiind absolvent doar al unui seminar calvin (protestant).

Concluzii

Se vede clar din cele prezentate de Nicolae Iorga ca trecerea la catolicism a fost doar pe taramul jurisdictional si de supunere fata de stapanitorii acelor timpuri, dar si din interese materiale ale unor clerici lipsiti de moralitate. Acestia aveau totusi si mustrari de constiinta in ceea ce privea legea Bisericii stramosilor lor care era in comuniune cu Bisericile Rasaritului: Constantinopol, Ierusalim etc.
Clericii, Atanasie Anghel si protopopii, care au facut Unirea cu Biserica Romei nu aveau o conduita morala urmarind in tot ce faceau ranguri si interese materiale. Atanasie stia ca este controversat si pentru a-si pastra functia a preferat sa accepte cele mai mari compromisuri posibile.
Imparatii habsburgi sustineau propaganda catolicizanta care a inceput prin tradarea lui Atanasie Anghel. Pentru a se asigura ca nu ii va insela si pe ei, cum i-a tradat pe români, il sileste sa isi nege trecutul si sa accepte un supraveghetor pe care sa il aiba mereu langa el.
A acceptat daruri scumpe de la imparat ca mai apoi sa se vada pus in situatia de a renunta la libertate si de a-si nega trecutul sfidandu-i pe cei care i-au fost alaturi pana in acel moment. Ca orice renegat, pe fostii sai confrati si superiori ierarhici ii considera a fi “schismatici” si “eretici”. Se rupe de orice legatura cu romanii de peste munti si se supune in totalitate autoritatilor politice si religioase straine de simtamintele romanesti intr-un mod foarte umilitor si josnic.
Toate compromisurile si regulile impuse de noii stapani au fost ascunse de popor.
Spre sfarsitul vietii, Atanasie semneaza un document in care recunoaste invatatura de credinta ortodoxa ca fiind cea pe care o marturiseste si o crede, dar la presiunile stapanilor politici si a superiorilor sai ierarhici este nevoit sa ramana in catolicism. Astfel moare de tanar, cuprins de remuscari, iar la inmormantarea sa este parasit de cei din neamul sau, iar in limba româna nu i se tine nici o cuvantare.

Ieromonah Eftimie Mitra

P.S. - In partea a doua, se va face o recenzie a marturiilor lui Nicolae Iorga despre Atanasie Anghel, din cartea “Sate si preoti din Ardeal”, editata in anul 1902.





[1]Istoria Bisericii Romane” de Nicolae Iorga, 1928, vol. 2. Pentru a se disculpa, istoricii catolici spun ca istoria noastra a fost falsificata de comunisti. In anul cand a fost tiparita aeasta carte nu se punea problema existentei comunismului in Romania. Cu atat mai mult ca in acea perioada, prim-ministru al Romaniei era tocmai Iuliu Maniu, un inversunat sustinator al intereselor Vaticanului in Romania. Un an mai tarziu acesta ratificand in parlament Concordatul Vaticanului cu Romania prin care se aduceau grave prejudicii, atat Statului Roman cat si Bisericii Ortodoxe.
[2] Documentul original a fost ascuns in arhivele bibliotecii Universitatii din Budapesta, unde se pastra in siguranta. Istoricul greco-catolic Nicolae A. Densuseanu a descoperit acest document si a constatat ca e un fals. In traducerea iezuita, facuta ulterior in latina, nu apate textul intreg, avand si unele modificari fata de varianta in romana. Dupa studierea documentului Densuseanu a spus: “Intentia frauduloasa este evidenta. Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica Romana (ortodoxa –n.n.) de Alba Iulia”. A se vedea si lucrarea istoricului Silviu Dragomir despre acest document.
[3] Catedrala din Alba Iulia (Balgrad) in care Mihai Viteazul a declarat unirea principatelor romanesti.

Un comentariu:

  1. ACUM INTELEG DE CE PREOTII GRECO-CATOLICI IMI SPUNEAU SA NU CITESC ACEASTA CARTE.

    RăspundețiȘtergere

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.