Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan al Oradiei la duminica a nouăsprezecea după Pogorârea Sfântului Duh

Duminica a nouăsprezecea după Pogorârea Sfântului Duh

Ev. Luca VI, 31-36

1.Este foarte interesant felul nostru de a fi al oamenilor. Un fel foarte pretenţios, urmărind dar interesele noastre personale, slujirea noastră personală, atenţia faţă de noi înşine dar fără nici o cugetare asupra semenului, sau fără nici o întrebare asupra semenului, ca şi cum am exista numai noi. O mare îngustime, un cerc îngust, o mare ispită.

2.Pe drept cuvânt românul are un cuvânt:”ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.”

3.Ce folositoare rezultate am avea dacă am medita la ce spune Evanghelia: ce dorim să ne facă oamenii să facem şi noi lor asemenea. Nici unul nu ne vrem răul  personal ci numai binele. Ar fi foarte folositor dacă am avea aceeaşi atitudine faţă de semenul nostru.

4.Mântuitorul ar dori ca creştinii pentru care S-a jertfit să fie la o mare înălţime spirituală, să depăşească dreptatea, să depăşească toate cele părute bune spre a atinge culmea iubirii, asemenea iubirii cu care El a iubit oamenii. Ceea ce ar dori Mântuitorul, adică iubirea vrăjmaşilor, este aproape imposibil pentru slăbiciunile noastre omeneşti. S-ar părea că la acest examen cei mai mulţi nu reuşim.

5.Părintele profesor Belu, în cartea sa: „Despre iubire” ajunge la următoarea concluzie: atâta vreme cât în fiinţa mea există şi binele şi răul, şi iubirea şi ura, nu prezintă nici o garanţie că nu voi face răul şi nu voi urâ. Ambele fiind în fiinţa noastră n-ar fi de mirare, este de fapt o realitate, că le vom folosi ori pe una ori pe alta.

6.În momentul în care reuşesc să iubesc pe vrăjmaşi ar dispare în mine orice ură, ar rămâne numai iubirea, n-aş mai avea prilej să le folosesc pe amândouă, ci numai pe una, adică iubirea. Grea realizare. A plinit-o Mântuitorul Iisus Hristos şi într-o măsură oarecare o plinesc părinţii pentru copiii lor.

7.Sf. Maxim Mărturisitorul  în volumul II din Filocalie are un pasaj interesant. O discuţei între un ucenic şi un avvă cu experienţă. Ucenicul întreabă care e scopul omului în lumea aceasta. Bătrânul îi răspunde după o lungă explicaţie  că scopul omului e să-i iubească pe vrăjmaşii săi. Ucenicul s-a văzut foarte departe de aceste iubiri şi-i răspunde: să iert pot, să nu-i fac rău pot, dar să iubesc pe vrăjmaşi este cu neputinţă pentru mine. Bătrânul răspunde că dacă nu poate iubi nu se poate mântui. Ucenicul întreabă: nu dobândesc mântuirea dacă mi-am lăsat totul? Bătrânul răspunde: nu – dacă nu iubeşti pe vrăjmaşi nu te mântuieşti. Foarte amărât sufleteşte, auzind acestea ucenicul a început să plângă. Atunci bătrânul îi răspunde. Şi această stare de părere de rău contribuie la mântuirea ta. Deci iubirea şi adâncul de umilinţă mântuiesc, sunt mari valori mântuitoare.

8.De la crearea noastră ca oameni Dumnezeu a avut această dorinţă sinceră, acest dor, ca să ne asemănăm cu El. El ne-a făcut după chipul Său şi să ne trudim după asemănarea Sa. Deci nu suntem străini de Dumnezeu pentru că avem în noi chipul lui Dumnezeu, această vatră care nu poate fi nimicită de nimeni. Fundamentul sănătos de legătură îl avem. Ne mai lipseşte truda şi transpiraţia  pentru asemănare.

9.Întru nimic nu ne asemănăm cu Dumnezeu aşa demult ca în iubire, energie care rodeşte în milostenie. Nu există milostenie fără iubire, nici iubire adevărată fără milostenie.

10.Penetraţi de această frumuseţe a iubirii, suntem eliberaţi de cătuşele multor griji, multor amărăciuni, căci iubirea are această putere ca să stăpânească peste toate acestea şi toate acestea să se supună ei, iubirii, ea risipeşte orice îngrijorare precum lumina soarelui risipeşte norii grei şi întunecaţi.

11.Dureros este că prea puţini cunoaştem această frumuseţe pe care au cunoscut-o Apostolii pe Tabor şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

12.De cele mai multe ori rămânem înglodaţi în grijile noastre, în neliniştile noastre, în nefericirea noastră.

13.Aşa precum nu este lumină fără de soare nu există nici eliberare spirituală fără iubire.

14.Dacă păcatul ne aduce la aşa mare pagubă, ne înstrăinează prin amăgirile ispitelor diavoleşti de lumina şi căldura iubirii, se cade a medita şi a lua în serios aceste două realităţi: a iubirii şi a înstrăinării de iubire.

(Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999,p.111)