Cum s-a format canonul Sfintei Scripturi.

Canonul Bibliei a fost stabilit in primele veacuri de crestinism si azi este pastrat neschimbat in ortodoxie.

In cele ce urmeaza vom relata o marturie a unui evreu convertit la ortodoxie dupa lungi cautari a adevarului de credinta. In cautarea s-a de a-L gasi pe adevaratul Dumnezeu, James A. Berstein, a trecut prin protestantism si neoprotestantism culminand in ortodoxie. Iata ce marturiseste el despre cum a luat fiinta canonul Sfintei Scripturi si cand a avut loc aceasta:

Biblia Apostolilor

Atitudinea mea initiala a fost ca orice era bine pentru Apostoli era bine si pentru mine. Aici am avut prima surpriza. Desi stiam ca Apostolul Pavel considera ca Scriptura este inspirata de Dumnezeu (2 Timotei 3,16), am presupus dintotdeauna ca Scriptura despre care vorbea acest pasaj era, de fapt, intreaga Biblie – Vechiul si Noul Testament. In realitate, nu exista Noul Testament cand aceasta afirmatie a fost facuta. Chiar si Vechiul Testament era inca in process de formulare [a canonului], fiidca evreii nu se decisesera inca in privinta unei liste sau unui canon definitiv al cartilor Vechiului Testament decat dupa nasterea Crestinismului.

Pe masura ce studiam mai departe, am descoperit ca primii crestini foloseau traducerea greceasca a Vechiului Testament, numita Septuaginta. Traducerea, inceputa in Alexandria (Egipt) la inceputul secolului al III- lea i.d.Hr., continea un canon extins ce reunea mai multe carti, cele asa numite “deuterocanonice” (sau “apocrife”). Desi la inceput a existat o oarecare discutie in privinta acestora, pana la urma, ele au fost incluse de crestini in canonul Vechiului Testament.

Ca reactie la aparitia crestinismului, evreii si-au ingustat canoanele si chiar au exclus cartile deuterocanonice – desi ei inca le considerau sacre. Canonul evreiesc modern nu a fost fixat definitiv pana in secolul al treilea d.Hr. Interesant este faptul ca majoritatea protestantilor urmeaza aceasta ultima versiune evreiesca al Vechiului Testament in loc sa foloseasca pe cel al primilor crestini.

Nu exista Noul Testament in vremea in care Apostolii traiau si scriau, iar Vechiul Testament nu fusese finalizat. Conceptual de “Scriptura” era mult mai putin binedefinit decat ma asteptam.

Primele scrieri crestine

Cea de a doua mare surpriza a venit cand am inteles ca lista completa a cartilor Noului Testament, asa cum le avem astazi, nu a aparut decat dupa 300 de ani de la moartea si Invierea lui Hristos. (Prima lista completa a fost data de Sfantul Atanasie in Epistola sa Pascala in anul 367 d.Hr.). Imaginati-va: daca scrierea Noului Testament ar fi inceput in acelasi timp cu Constitutia Statelor Unite, nu am mai fi avut un produs final pana in anul 2076.

Cele patru Evanghelii au fost scrise intre anii 30 si 60 dupa moartea si Invierea lui Iisus Hristos. In aceasta perioada Biserica s-a sprijinit pe traditia orala – relatarile martorilor oculari – ca simple documente razlete pregnostice, precum cele citate in 1 Timotei 3,16 si 2 Timotei 2,11-13, si, de asemenea, pe traditia scrisa. Majoritatea Bisericilor nu aveau decat parti din ceea ce avea sa fie Noul Testament. Pe masura ce martorii oculari ai vietii si invataturilor lui Hristos se stingeau din viata, apostolii au scris, inspirati de Duhul Sfant, pentru a pastra si intari traditia dispersata scrisa si orala. Fiindca Apostolii Il asteptau pe Hristos ca sa Se intoarca in curand, se pare ca ei s-au gandit ca aceste relatari evanghelice si scrisori apostolice, cu timpul, vor fi reunite intr-o noua Biblie.

Am descoperit ca in timpul primelor patru secole dupa Hristos, a existat un dezacord major asupra caror carti ar trebui sa fie incluse in canonul Scripturii. Prima persoana mentionata in documentele vremii, care a incercat sa stabileasca un canon al Noului Testament, a fost Marcion, in secolul al II- lea. Biserica l-a respins din comuniune datorita conceptiilor sale eretice. El dorea ca Biserica sa-si respinga mostenirea iudaica si, prin urmare, a renuntat cu totul la Vechiul Testament. Canonul lui Marcion includea o singura Evanghelie, pe care o editase singur, si zece din epistolele Sfantului Pavel. Am fost socat sa aflu ca prima incercare de stabilire a canonului Noului Testament a fost a unui eretic.

Multi cercetatori cred ca Biserica primara a luat hotararea de a crea un canon propriu clar definit, ca reactie la acest deformat a lui Marcion. Distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., imprastierea comunitatii iudeo-crestine de aici si amenintarea pierderii continuitatii in traditia orala a contribuit, probabil, la sentimentul unei nevoi urgente pentru Biserica de a standardiza lista de carti pe care sa se poata baza crestinii.

In timpul acestei perioade a evolutiei canonului, majoritatea bisericilor nu aveau decat cateva, daca le aveau si pe acestea, din scrierile apostolice disponibile pentru ei. Cartile Bibliei au trebuit sa fie minutios copiate de mana cu mare pierdere de timp si munca. De asemenea, dat fiind ca majoritatea oamenilor erau analfabeti, aceste carti puteau fi citite doar de oameni putini, privilegiati. Relatia marii majoritati a crestinilor cu Scripturile se marginea doar la ceea ce auzeau in biserici – Legea si Profetii, Psalmii, si o parte din amintirile Apostolilor. Persecutia crestinilor de catre Imperiul roman si existenta a multor documente de origine nonapostolica au complicat si mai mult problema.

Aceasta a fost cea de a treia surpriza pentru mine. Cumva, imi inchipuisem in naivitatea mea ca inca de la inceputurile Bisericii fiecare casa si fiecare biserica avea cate un exemplar complet al Vechiului si Noului Testament. Imi era greu sa-mi imaginez o comunitate care sa supravietuiasca si sa prospere fara un Nou Testament complect. Dar fara indoiala au facut-o. Acest fapt pare sa fi fost pentru mine primul indiciu inafara cuvantului scris al Scripturii, viata deplina a Bisericii cuprindea mult mai mult.

Cine a decis?

Sinoadele Ecumenice din primele secole ale Bisericii s-au intrunit pentru a discerne si confirma ceea ce fusese déjà general acceptat de Biserica in mare parte. Sinoadele nu au elaborat canoanele cat au statuat ceea ce devenise deja adevar si practica de necontestat in bisericile lui Dumnezeu. Sinoadele au cautat sa proclame cugetul comun al Bisericii si sa reflecte unanimitatea de credinta, practica si traditie dupa cum exista deja in bisericile locale reprezentate. Cu toate acestea cartile Noului Testament nu s-au ales singure. Conducatorii crestini le-au ales.

Sinoadele ne ofera acte specifice in care Biserica a vorbit limpede si la unison cu privire la ceea ce trebuie sa fie continutul Scripturii. Printre numeroasele sinoade care s-au intrunit in primele patru secole, doua sunt in special mai importante tinand cont de subiectul nostru:

1. Sinodul de la Laodiceea intrunit in Asia Mica in jurul anului 363 d.Hr. Acesta este primul sinod care a stabilit clar o lista cu cartile canonice ale Vechiului si Noului Testament de astazi, cu exceptia Apocalipsei Sfantului Ioan. Sinodul din Laodiceea a stabilit ca doar cartile canonice care se aflau pe lista trebuiau citite in Biserica. Hotararile sale au fost acceptate pe scara larga in Biserica Rasariteana.

2. Al III- lea Sinod de la Cartagina intrunit in Africa de Nord in jurul anului 397 d.Hr. Acest sinod, la care a participat si Fericitul Augustin, a oferit o lista completa a cartilor canonice ale Vechiului si Noului Testament. Cele 27 de carti ale Noului Testament din zilele noastre au fost acceptate drept canonice. De asemenea, sinodul a mai sustinut ca aceste carti trebuie sa fie citite in Biserica in calitate de Scriptura dumnezeiasca iar celelalte sa fie excluse.

(text preluat din “Uimit de Hristos, calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie” de pr. James A. Berstein, ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, pg. 104-107;)