Statusul romano-catolic ardelean si politica de propaganda catolicizanta in Transilvania prin ONG-uri subordonate Bisericii Romei

   Cu toate că este un capitol prea puţin cunoscut în istoria noastră naţională şi bisericească, Statusul romano-catolic ardelean constitue o altă armă a acţiunii catolicismului,folosită de Roma împotriva naţiunii şi bisericii românilor, în perioada interbelică. în România interbelică. Pe lângă concordat, au existat şi şcolile catolice, precum şi ordinele şi congregaţiile călugăreşti ale apusenilor.

Statusul romano-catolic s-a născut ca o organizaţie având caracter mai mult laic,  ce servea intereselor catolicismului maghiar, în dauna poporului român. Vreme de aproape patru secole, catolicismul maghiar, printr-un  mârşav demers, şi-a revendicat drepturi de proprietate şi administrare a unor imense bunuri materiale în Ardeal.

Această organizaţie a apărut în secolul al XVI-lea, într-un moment de declin al catolicismului din Transilvania unde, în această vreme câştigă teren adepţii Reformei, iar episcopul catolic încetează să mai existe. Astfel, ia fiinţă asociaţia laică a Statusului catolic, care îşi asumă sarcina de a conduce afacerile bisericeşti, cârmuite până atunci de către prelaţi.

După căderea Ardealului sub stăpânire habsburgică (1698), începe o consolidare puternică a catolicismului în zonă. Aşa cum am amintit şi mai sus, se pierduseră mulţi adepţi, deoarece aceştia au îmbrăţişat Reforma. Acum, dinastia Habsburgică decretează catolicismul ca religie de stat şi înfiinţează Episcopii catolice. Drept urmare, Statusul catolic nu mai poate fi un organ de conducere bisericească, ci “devine un simplu auxiliar guvernului austriac şi colaborator al acestuia în acţiunea de catolicizare”[1].

La 28 ianuarie 1583, principele Poloniei, Ştefan Bathory, dă un decret prin care oferă romano-catolicilor dreptul de a-şi alege un jude bisericesc cleric şi neapărat confirmat de către principe. Acest jude conducea treburile bisericeşti prin intermediul unui sobor alcătuit din preoţi şi mireni cu carte. Sinodul se convoca o singură dată pe an sau “la şedinţa tribunală ce urma să se ţină dupa necesitate”[2]. Astfel a apărut Statusul catolic.

Mai târziu, o dată cu ocuparea Ardealului de către habsburgi, împăratul Leopold, devenit, implicit, şi principe al Transilvaniei, prin Diplomele din 1690, 1691 şi 1693, a recunoscut şi întărit existenţa şi drepturile Statusului romano-catolic ardelean.

În 1773, papa Clement al XIV-lea desfiinţează ordinul iezuiţilor. Toate bunurile lor intră în posesia statului, condus de Maria Tereza. Administrarea acestor averi este dată în grija Comisiei literare, între 1773 şi 1848, perioadă în care Statusul nu mai exista.  În 1848, Ardealul se alipeşte Ungariei, iar catolicismul încetează a mai fi religie de stat. Acum se desfiinţează şi Comisia literară. În aceste împrejurări, laicii catolici din Ardeal se zbat să reînfiinţeze Statusul, cu scopul de a lua în stăpânire averile ce fuseseră administrate de comisie, însă încercarea eşuează.

În 1866, deputaţii catolici din dieta ardeleană cer guvernului ca bunurile materiale să intre în atribuţiile Statusului. De data aceasta, însă, obţin o victorie, dar nu deplină. Guvernul hotărăşte administrarea “cu influenţa” Statusului catolic, dar cu respectarea dreptului de patronaj al regelui. Adică, averile ce erau considerate în proprietatea statului, erau administrate de Biserică, dar numai cu influenţa Statusului catolic.

În 1873, episcopul Michael Fogarassy a convocat Statusul catolic, şedinţă în care s-a elaborat statutul de funcţionare al organizaţiei: “s-a adoptat creearea unui Consiliu dirigent compus din 24 de membri (8 clerici si 16 mireni), care urma să preia sarcinile Comisiei catolice provizorii”[3]. Mirenii fiind majoritari, au reuşit să impună ca preşedinte al Statusului unul de-ai lor: baronul Ladislav Josika. Pus în faţa faptului împlinit,  Ministerul Cultelor ungar nu aprobă pretenţiile autonomiste ale Statusului dar, din considerente politice, îi recunoaşte existenţa. În această stare, Statusul a funcţionat până la revenirea Ardealului între graniţele României, dar şi ulterior.

Observăm că, în viaţa Bisericii Catolice, mirenii au fost ţinuţi departe de activitatea şi  organizarea propriu-zisă. În schimb, erau folosiţi ca “material combustibil pentru locomotiva clerului”[4]. Nu se poate vorbi , însă, de un  singur exemplu de acest fel în Biserica Apuseană. De-a lungul istoriei austro-ungare, Statusul a fost nu numai dezagreat, ci şi condamnat de ierarhie, dar încurajat de autoritatea civilă a statului.

La unirea Ardealului cu Patria-mamă, situaţia de drept a Statusului catolic era următoarea:

- Statusul de la 1873 nu este deloc o continuare a celui din veacul al XVI-lea, ci o organizaţie cu totul şi cu totul nouă;

- a luat fiinţă prin abatere de la prevederile rescriptelor imperiale;

- a fost doar tolerat de regele, parlamentul şi guvernele Ungariei şi niciodată nu a avut un statut de organizare aprobat de vreun organ competent;

- nu a fost niciodată proprietarul de drept al fondurilor deţinute, ci doar le-a administrat, uneori chiar prin abuz;

- Statusul catolic nu a fost niciodată aprobat de Vatican.

Profitând de neatenţia guvernanţilor români, membrii Statusului catolic se întrunesc în mai multe şedinţe între anii 1920-1921 şi se organizează într-o adunare  naţională şi politică maghiară, autonomă întru totul, atât faţă de Statul român, cât şi faţă de Vatican. Totuşi, se desfăşoară sub protecţia episcopului catolic de Alba Iulia, contele Gustav Majlath, care va şi patrona organizaţia.

Din cauza tulburărilor apărute în România pe această temă, Guvernul de la Bucureşti a alcătuit o comisie pentru cercetarea situaţiei juridice a organizaţiei catolice din Ardeal,[5] din care fac parte profesorii Onisifor Ghibu, Victor Onişor, Al. Borza, dr. Vitold Baroni, Istrate Micescu şi avocaţii Ioan Dumitrescu, Moise Ienciu şi Ovidiu Demetrescu. La 15 iunie 1931, comisia hotărăşte că “Statul Român, în virtutea drepturilor lui legale, poate lua asupra sa, prin decizie ministerială, bunurile deţinute în mod ilegal, timp de câteva decenii, de Statusul catolic ardelean; nu e nevoie ca Statusul să fie dizolvat, deoarece el nu a fost şi nu este persoană juridică, întrunirile lui fiind pur şi simplu interzise; bunurile în cauza urmează să fie afectate, de la caz la caz, organelor canonice şi legal constituite ale Bisericii Romano-Catolice, Universităţii din Cluj şi Statului român”[6].

De asemenea, Ion Broşu, însărcinat de Guvernul Român cu afaceri la Vatican, în telegrama nr. 440 din 18 august 1931, transmitea ministrului de externe din Bucureşti că are informaţii conform cărora: “deputatul maghiar Gyarfas s-a prezentat în primăvara anului curent la Vatican, solicitând de la Sfântul Scaun aprobarea Status-ului catolic din Transilvania. Cererea deputatului maghiar a fost întâmpinată cu cea mai mare rezervă, Sfântul Scaun refuzând până în prezent noi statute ale acestuia. Consilierii Sfântului Scaun ar fi nemulţumiţi mai vârtos de faptul că Status-ul catolic a alunecat pe un teren primejdios, schimbându-se într-o instituţie politică ce nu cadrează cu doctrina Bisericii romano-catolice”[7].

Guvernul vremii este de acord cu hotărârile comisiei, Nicolae Iorga numind Statusul “o organizaţie ilegală şi primejdioasă”[8]. Cu toate acestea, există primejdia unui eventual conflict cu Vaticanul şi, pentru a-l preîntâmpina trebuiau aduse la cunoştinţa papei măsurile ce urmează a fi luate împotriva Statusului. În scopul rezolvării acestei situaţii, guvernul îl  deleagă pe Onisifor Ghibu să meargă la Roma pentru a se întâlni cu reprezentanţii papei. Fostul ministru pe lângă Vatican în vremea ratificării Concordatului, Caius Brediceanu, îi scrie lui Ghibu că nu este necesar ca problema Statusului să fie discutată cu Vaticanul, ca fiind un punct de interes intern.

Totuşi, Onisifor Ghibu dorea să obţină asentimentul papei pentru desfiinţarea Statusului şi, în acst scop, a schiţat o teză prin care aducea dovezi istorice în ceea ce priveşte necatolicitatea Statusului. Referitor la acest aspect citim şi în sentinţa dată de Tribunalul Cluj, secţia II, din 4 iulie 1933: “Iată împrejurările prin cari a luat naştere Statul catolic: profitând de situaţia haotică a administraţiei ardelene în primii ani după unirea Transilvaniei cu Ungaria (1867), şi bătând sgomotos în coarda nedreptăţirii Ardealului de către ţara mamă, conducătorii catolicismului ardelean, văzând că chestiunea autonomiei regnicolare catolice n-are perspectiva de a fi curând rezolvată, au cerut Guvernului maghiar ca, cu considerare la situaţia specială din Transilvania, (unde maghiarismul era într-o penibilă inferioritate numerică) să lase administraţia fondurilor ardelene în seama unui organ local, care mai bine poate corespunde marilor interese de tot felul. Acest organ local avea să fie desemnat de către adunarea Eparhiei de Alba-Iulia, pe baza principiilor depuse de Statutul organic al Autonomiei Catolice de la 1871 şi să stea sub patronajul suprem al Statului. Pentru a satisface întrucâtva nemulţumirile ardelenilor – conţi, baroni şi înalţi funcţionari de Stat – care, precum am arătat, se plângeau cu fiecare ocazie în contra tendinţelor centraliste anti-ardeleneşti ale Budapestei, Regele aproba în principiu, ca agendele (afacerile) fostei Comisiuni literare zise şi catolice din Guvernul ardelean desfiinţat la 1867, să fie conduse până la organizarea Autonomiei regnicolare cu influenţa Comitetului ales de Adunarea eparhială după modalităţile pe cari le va stabili Guvernul şi le va aproba Regele şi care vor avea la temelia lor respectul deplin al dreptului de patronat al acestuia. Adunarea eparhială întrunită ad-hoc, fără vreo formă legală propriu-zisă, s-a grăbit să aleagă imediat Comitetul din chestiune, stabilind totodată şi un proiect de Statut organic al Eparhiei de Alba-Iulia, organizată în baza principiilor de autonomie”[9].

În ciuda argumentelor lui Ghibu, catolicismul ia apărarea Statusului. Prinzând curaj, membrii organizaţiei, înaintează, la 13 mai 1931, Ministerului Cultelor, un proiect de statut care, însă, este respins. Cu toate acestea, Statusul se reorganizează în Adunarea generală întrunită la Cluj în 19 noiembrie 1931. Astfel, Gustav Carol Majlath, episcop catolic de Alba-Iulia, este ales preşedinte cleric, iar baronul Elmer Gyarfas, avocat şi vicepreşedinte al partidului maghiar, devine preşedinte laic. Adunarea începe printr-o cuvântare a lui Majlath adresată iubiţilor lui creştini “descendenţi ai Casei lui Arpad”[10]. Vaticanul trimisese o telegramă ce a fost citită în cadrul adunării, prin care, cancelaria papală salută congresul  şi îi trimite binecuvântarea suveranului pontif.

La 21 decembrie 1931, deputatul de Năsăud, Laurenţiu Danea, anunţă în Parlament o interpelare în ceea ce priveşte Statusul catolic ardelean.  Parchetul tribunalului din Cluj “a deschis chiar o anchetă în urma căreia se cerea trimiterea în judecată a conducătorilor Statusului catolic, sub acuzarea de uzurpare a drepturilor Statului Român, fraudă, fals, înşelăciune şi mistificare, sustragere de la jurământ, însuşire de bunuri publice, manipulări de fonduri pentru propaganda ostilă Statului român, cerând în acelaşi timp sechestru penal pe toată averea Statusului”[11]. În urma acestei anchete, conducătorii Statusului au încercat să întocmească un dosar cu documente prin care încercau să dovedească legalitatea organizaţiei. Dosarul urma să ajungă până la Vatican.

Referitor la aspectele menţionate, juristul şi diplomatul român Nicolae Petrescu-Comnen (care era şi ministru plenipotenţiar pe lângă Sfântul Scaun), într-o telegramă strict confidenţială, datată 30 decembrie 1931, scrie: “Aflu că Episcopul Majlath a pus la dispoziţia Vaticanului un important dosar, cuprinzând acte şi documente privitoare la Statul catolic, precum şi două importante studii de un francez şi un englez, conchizând la legitimitatea şi canonicitatea acestei instituţii. Mi s-a şoptit că singurul argument de natură a impresiona Vaticanul ar fi atitudinea nepatriotică a acestui Status şi că, pentru a determina Vaticanul să iasă din rezerva sa, lucru ce nu va fi uşor, va trebui să aducem actele şi documentele spionajului, dovedind acţiunea subversivă a acestuia. Rog, binevoiţi a comunica cele de mai sus atât Domnului Preşedinte al Consiliului de Miniştri cât şi Domnului Pop, pentru a aduce cu Domnia sa toate documentele ce şi-ar putea procura de la autorităţi, în special de la Parchet şi Siguranţa Statului”[12].

Dar, în momentul anchetei statusul nu era în legalitate, nerecunoscut ca persoană juridică de Statul Român, şi nici nu era prevăzut în concordat. În art. IX al concordatului cu România, nu se menţiona recunoaşterea oficială a acestei organizaţii: “Statul recunoaşte Bisericii romano-catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice, personalitatea juridică, conform dreptului comun al ţării. În consecinţă, Parohiile, Protopopiatele, Mănăstirile, Capitlurile, Starostiile, Abaţiile, Episcopiile, Mitropoliile şi celelalte organizaţii canonic şi legal constituite, sunt persoane juridice, iar deplina proprietate a bunurilor lor, de orice natură ar fi ele, este garantată de către Stat, conform Constituţiei Regatului, Bisericii romano-catolice, reprezentată prin legitimele ei autorităţi ierarhice”[13].

Pentru a-şi păstra relaţiile diplomatice cu Vaticanul, guvernul Iorga a acceptat ca, printr-un acord comun între Vatican şi România, să se recunoască Statusul romano-catolic de către ambele părţi. Art. XXII din concordat menţionează că “dificultăţile şi chestiunile ce s-ar putea ivi cu privire la interpretarea prezentului concordat, vor fi rezolvate de comun acord, între Sfântul Scaun şi Guvern”[14]. Astfel, printr-un acord comun, totul intră în legalitate şi, conform concordatului, Biserica Romano-Catolică devine proprietara averilor deţinute de Status până atunci.

În februarie 1932, prim-ministrul Iorga se pronunţă oficial, în Parlament, pentru acuzaţia adusă Statusului. El susţine, în argumentarea ideii sale, că Statusul catolic face parte din acele instituţii catolice canonice prevăzute şi în articolul IX din Concordat. De asemenea, Iorga pledează şi pentru averile Statusului, care trebuie să rămână Bisericii Catolice.

La 7 mai 1932, printr-un Acord, Statusul devine Consiliu al Episcopiei Catolice de Alba-Iulia, iar averile trec în visteria Bisericii Catolice, ca proprietaţi fundaţionale.

La 30 mai 1932, la Roma, se încheie Acordul solemn semnat de cardinalul Pacelli, în numele papei Pius al XI-lea şi de ministrul (greco-catolic) Valer Pop, în numele regelui Carol al II-lea[15]. “Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este şi rămâne garantat. Mitropolitului catolic de la Bucureşti i se conferă dreptul de control şi supraveghere asupra bunurilor; acelaşi drept îl are şi Statul român, în condiţiile prevăzute de Concordat”[16]

Împotriva acordului de recunoaştere a statusului, au existat numeroase proteste. Frăţia Ortodoxă Română, în prezenţa ierarhilor ortodocşi şi a intelectualităţii ardelene, într-un congres ce a avut loc la Sibiu (28-29 oct. 1934) cere ca acordul “în care s-a încercat în mod subversiv să se legifereze o instituţie maghiară anticanonică (statul romano-catolic ardelean), ilegală şi primejdioasă Statului Român, să fie declarat nul şi neavenit, fie printr-un act de guvernământ, fie prin votul parlamentului, fie prin justiţie, pentru ca astfel Statul Român şi Universitatea din Cluj să intre în posesia averilor deţinute în mod ilegal de statul romano-catolic ardelean, averi în mare parte ortodoxe”.[17]

Semnat la Roma şi publicat în Monitorul Oficial din Bucureşti, la 3 august 1932, acordul nu a fost ratificat de Parlament niciodată, socotit fiind  un act interpretativ al Concordatului. Cu toate protestele ardelenilor împotriva acestuia, la fel ca şi în cazul concordatului, Statul Român a trecut totul sub umbra tăcerii.

ieromonah Eftimie Mitra

---

[1] Valeriu Anania, “Pro memoria”, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, pg. 64;

[2] Nechita Runcan, “România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului”, ed. Ex Ponto, Constanţa 2008, pg. 248;

[3] Nechita Runcan, “România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului”, ed. Ex Ponto, Constanţa 2008, pg. 253;

[4] Anania Valeriu, op. cit., pg. 66;

[5] Onisifor Ghibu, “Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934, pg. IX;

[6] Anania Valeriu, op. cit. pg., 68-69;

[7] Arhiva M.A.E., fond 71. 1920-1944. Vatican, vol. 19 bis, Relaţii cu România (1920-1931), fila 227;  vezi Nechita Runcan, „Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică”, ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004, pg. 336;

[8] Onisifor Ghibu, „Acte si documente privitoare la statul romano-catolic ardelean”, Cluj, 1933,  pg. 17

[9] dr. Vitold Baroni, dr. Octavian Ostrogovich, “Statul catolic ardelean şi Acordul de la Roma în faţa justiţiei”, Instit. de Arte Grafice Ardealul, Cluj 1933, pg. 20;

[10] Anania Valeriu, op. cit., pg. 71;

[11] N. Runcan, “Romania interbelica in diplomatia religioasa a Vaticanului”, ed. Ex Ponto, Constanta 2008, p. 275;

[12] idem, p. 276;

[13] “Monitorul Oficial al României”, nr. 126 din 12 iunie 1929, pg. 4481;

[14] “Monitorul Oficial al României”, nr. 126 din 12 iunie 1929, pg. 4485;

[15] Stefan Meteş, „Viaţa Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania intre 1919 – 1939”, Sibiu, 1940, pg.  23;

[16] Anania Valeriu, op. cit., p. 78

[17] A se vedea studiile lui O. Ghibu, „Acte şi documente privitoare la statul romano-catolic ardelean”, Cluj, 1933, p.II+878; „Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită”, Cluj, 1934, pg. CII+984; şi Valer Pop, „Acordul de la Roma”, Cluj, 1934, pg. 159. (Stefan Meteş, op. cit. pg. 23);