De ce-i abandonăm pe creștini?
Cu toate
aceste discuții moralizatoare pe care le-am auzit despre refugiații musulmani
ce vin din Siria, cine mai vorbește despre creștini? De-a lungul ultimilor ani,
nici un grup religios nu a fost mai persecutat în tot Orientul Mijlociu decât
creștinii. Și, totuși, aproape nu se vorbește deloc despre aceasta.
Este adevărat, modul evreiesc de a
pune problema nu este „ori una, ori cealaltă”. Se presupune că suntem la fel de preocupați de soarta tuturor.
Deci, cu toate aceste sentimente frumoase pe care atât de mulți evrei americani
le exprimă față de refugiații musulmani, de ce nu au loc în inimile noastre și
creștinii oprimați?
Din nu se
știe ce motive, noțiunea de „musulmani în suferință” pare să rezoneze
mai mult cu inimile liberale decât „creștini în suferință”. Poate că musulmanii par mai “exotici” sau “neînțeleși”;
poate e din cauză că mulți liberali îi disprețuiesc pe creștinii
fundamentaliști din America, cu ale lor manifestări anti-avort și
anti-homosexualitate.
Oricare ar
fi răspunsul, săracii creștini par să nu fie scutiți niciodată. Un studiu Pew
din 2012 a constatat că „creștinii continuă să fie grupul religios cel mai
asuprit din lume.”
Chiar și primii doi cei mai
proeminenți creștini din lume – președintele Barack Obama și Papa Francisc – abia dacă au scos un cuvânt despre situația
refugiaților creștini din Siria.
Sistemul
actual de gestionare a refugiaților îi favorizează în mod deosebit de
refugiații musulmani. Chiar dacă creștinii reprezintă mai mult de 10 procente
din populația siriană, din cei 2.184 de refugiați sirieni admiși în Statele
Unite până în prezent, doar 53 dintre aceștia sunt creștini, în timp ce 2.098
sunt musulmani.
Acest
număr redus este tragic, pentru că creștinii care trăiesc în țările musulmane
sunt într-o situație deosebit de gravă.
„ISIS și
alte mișcări extremiste din regiune îi pun pe creștini în sclavie, îi ucid și
îi dezrădăcinează, fără a se vedea nici un posibil ajutor la orizont”, a scris Eliza Griswold în The New York Times în luna iulie.
Raymond Ibrahim, autor și expert
arab, adaugă:
„în
mâinile Statului Islamic, care se presupune că a precipitat criza imigranților,
creștinii au fost în mod repetat forțați să aleagă între a renunța la Hristos
și a fi uciși; au fost înrobiți, iar femeile violate; au avut mai mult de 400
dintre bisericile lor profanate și distruse.”
Această situație oribilă, scrie
Ibrahim, nu a fost întotdeauna așa:
“Creștinii
și alte minorități religioase nu au fugit din Siria lui Bashar Assad, din
Irakul lui Saddam Hussein sau din Libia lui Muamar Gaddafi. Persecuția
sistematică a început numai după ce SUA au intervenit în acele națiuni în
numele „democrației”, însă reușind doar deschiderea cufărului cu teroriști
jihadiști pe care dictatorii l-au ținut mult timp încuiat.”
Înlocuirea răului cu altul și mai
mare – aceasta pare a fi fiara descătușată în jungla Orientului Mijlociu.
În orice
caz, dacă credem în conceptul de triaj – tratarea cazurilor cele mai urgente
mai întâi – Occidentul ar trebui să se trezească și să privească în mod serios
situația disperată a creștinilor din Orientul Mijlociu, care nu au o „țară
creștină” în zonă în care să se refugieze.
Există multe țări arabe/musulmane
care ar putea prelua refugiați musulmani, dar refuză. După cum s-a arătat recent în Washington Times, Arabia Saudita are peste
100.000 de corturi goale, cu aer condiționat, care ar putea găzdui până la 3
milioane de refugiați, dar și-a închis porțile în fața confraților musulmani
aflați în nevoie. Probabil că țările arabe bogate în petrol consideră că
„Vestul mărinimos” se va ocupa de ei.
Ironia
este că însăși persecuția creștinilor face salvarea lor încă și mai dificilă.
Așa cum a raportat Patrick Goodenough pentru CNSNews.com, guvernul federal al
SUA se bazează pe Organizația Națiunilor Unite în procesul de solicitare a
statutului de refugiat – și cum creștinii sirieni se tem adesea să se
înregistreze cu ONU, ei, ca și alți ne-musulmani, rămân de izbeliște.
Acest
lucru înseamnă că la refugiații care au cea mai mare nevoie de salvare se
ajunge cel mai greu. Dar nu tocmai aceasta face ca ei să fie cei mai demni de
mila noastră – să facem acel efort suplimentar pentru cei care au cea mai mare
nevoie? Chiar dacă am pune deoparte problema spinoasă a posibilității ca
teroriști musulmani să se infiltreze în rândul refugiaților, și ne-am uita doar
la nevoia umană, nu le suntem oare datori creștinilor să acordăm o mai mare
atenție situației lor?
Dacă cea mai puternică țară de pe
Pământ nu poate face acest efort pentru a-i salva pe refugiații creștini, cine
o va face?
Dacă cel mai puternic om de pe
Pământ nu poate sta în apărare celor mai oprimați, cine o va face?
Cine va
vorbi pentru grupul religios cel mai persecutat din lume?
Cine va da
startul etichetei (hashtag) #IamChristian?
de David
Suissa/ raymondibrahim.com
Decat sa criticati oamenii Bisericii si sa va ocupati cu barfe mai bine v-ati duce acolo sa vedeti un crestinism autentic... Domnul sa aiba mila de voi !
RăspundețiȘtergere