VIDEO şi FOTO: Volohii, români din Ucraina – aspecte istorice, sociale şi religioase.

Volohii din vestul Ucrainei vorbesc limba română, numele lor vine de la “valahi”. Puţini sunt cei care au auzit de ei şi îşi pun întrebări despre soarta lor. Doamna Aurica Bogojel din Beiuş a fost de curând în Ucraina special pentru a-i cunoaşte, pentru a le vedea bucuriile şi necazurile, sau chiar pentru a găsi o posibilitate de a-i ajuta. Aceşti oameni au nevoie de ajutor, nu doar în ce priveşte situaţia materială, ci mai ales pentru ridicarea nivelului de cultură şi educaţie. Pare ciudat să spunem aceste cuvinte, dar realitatea e că majoritatea volohilor nu au o educaţie, unii nu o caută şi nu ştiu care ar fi beneficiile acesteia. Totuşi câţiva dintre ei au reuşit, dar mai puţini.


Pentru a cunoaşte mai multe despre volohi, doamna Aurica Bogojel a înfiinţat pe facebook un grup intitulat: VOLOHII "români" uitaţi din Ucraina. 
Vedeţi aici: https://www.facebook.com/groups/651755881682469/?pnref=story

Echipa ASTRADROM care s-a deplasat în Ucraina împreună cu doamna Aurica Bogojel a făcut şi o scurtă anchetă jurnalistică care să cuprindă aspecte sociale, istorice şi religioase ale volohilor. Astfel am stat de vorbă cu ei şi cu oficialităţile locale, cu localnicii şi cu istoricii din zonă.

Primarul din Poroşcovo, domnul Kasineţi Iuri (în foto), spune că volohii pot fi găsiţi în regiunea "Transcarpatia", aproape de graniţa cu Cehia şi cu Polonia, mai exact în localitatea Poroşcovo, raionul Perechyn, şi împrejurimile acesteia, dar şi în câteva cătune (grupate sau izolate)[1]. Sunt uşor de confundat cu comunităţile de ţigani[2], cărora ei le spun "goleţi". Nu vor să se implice în societate, iar bărbaţii împreună cu copiii mai mari merg la muncă în domeniul forestier: "Nu vor să muncească cu acte, preferă să lucreze la negru pentru a nu mai plăti taxe la stat". Înainte aveau obiceiul să fure doar de la stat, dar nu şi de la persoane fizice. Statul Ucrainian oferă ajutoare pentru familiile cu mai mulţi copii. Deoarece volohii au mulţi copii, aproape toate familiile au primit astfel de ajutoare. În medie, fiecare familie care beneficiază de aceste ajutoare primeşte aproximativ 10.000-12.000 grivne, dar familiile foarte numeroase primesc şi câte 20.000 grivne. În urma acestor ajutoare, cât şi în urma muncii de la pădure, unii dintre volohi s-au mai ridicat social, fiind puţin mai înstăriţi decât ceilalţi. Aceste cazuri sunt rare, dar este de remarcat faptul că cei care au o situaţie financiară mai bună îi ajută şi pe cei mai săraci din comunităţile de volohi. Conform statisticilor oferite de autorităţile locale aflăm că la începutul anului 2017 erau aproximativ 2300 de volohi şi ţigani, dintre care volohi fiind aproximativ 1700 (din aceştia aprox. 70% sunt ortodocşi, iar restul de aprox. 30% au trecut la secta baptistă, în timp de câţiva ani). În anul 2017, în Poroşcovo, din 5400 locuitori, 3200 sunt ortodocşi, aproximativ 15 familii de greco-catolici (sub influenţă poloneză) şi restul protestanţi şi neoprotestanţi (cifrele îi includ şi pe volohi).

Din discuţiile cu primarul din Poroşcovo, am aflat că iniţial, volohii şi ţiganii locuiau lângă oraşul Mukacevo, dar după al doilea Război Mondial au fost aduşi în zona Poroşcovo pentru a confecţiona cărămizi. Erau folosiţi la CAP-uri ca forţă de muncă. Unii au venit fiind siliţi, iar alţii dorind să aibă un loc de muncă. În Mukacevo nu au mai rămas volohi, ci doar ţigani. Primarul Iuri Kasineţi spune că volohii au venit din estul Câmpiei Panonice, aproximativ prin anul 1860, refugiindu-se în urma unui război civil.

Pentru a afla mai multe detalii despre migraţia comunităţii de volohi în regiunea Transcarpatria, am stat de vorbă cu istorici care au realizat monografia zonei. Printre istoricii din Poroşcovo am vorbit şi cu Ivan Gotra (în foto). Acesta ne spune că în secolul XVII, în zona Mukacevo ţiganii făceau ţiglă şi cărămidă din pământ. Lor li s-au alăturat şi comunităţile de volohi venite din zona imperiului Habsburgic. Mai târziu li s-au alăturat şi români veniţi din zona Moldovei şi din apropiere de Bucureşti. Istoricul Ivan Gotra menţionează că cei din familiile Voloşin se trag din Basarabia, iar familiile Canaloş au străbunici în zona Bucureştiului. După al doilea Război Mondial, migraţia a încetat, iar familiile acestora s-au amestecat. De remarcat este că volohii şi-au păstrat limba şi obiceiurile neamestecându-se cu goleţii (ţiganii), dar nici cu ucrainenii. În ultimii ani s-au înregistrat câteva căsătorii între volohi şi localnici ucrainieni, dar foarte puţine. Iniţial, volohii au fost ortodocşi în totalitate.

Istoricul Ivan Gotra menţionează că volohii au trăit ca şi comunitate separată de când au ajuns în Transcarpatia şi până în prezent. În perioada 1918-1938, zona era sub administraţia Statului Ceh. În perioada 1938-1939 a fost sub administraţia Statului Ucrainean sub forma unei autonomii a regiunii Transcarpatia. Din 1939 până în octombrie 1944 zona s-a aflat sub ocupaţia Statului Ungar, iar din 1944 sub ocupaţia URSS. În toată această perioadă, volohii trăiau fără a fi înregistraţi oficial în evidenţele vreunuia dintre statele care au ocupat aceste teritorii, iar în 1950 au fost înscrişi în evidenţele populaţiei ca şi ucrainieni.

Unii istorici români presupun că volohii s-ar trage, mai exact, din zona Maramureşului. Ei au constatat că volohii au multe regionalisme maramureşene şi au ca meserie de bază cioplitul lemnului, păstrat din moşi strămoşi, lucru care i-ar lega de tradiţiile maramureşene.

Valah/olah/blach/wlach/voloh reprezintă diferiţi termeni cu care populaţia românească care vorbea o limbă de origine romanică au fost cunoscuţi în Evul Mediu. Cu "voloh" au fost cunoscuţi românii în istoarele slavone ale Evului Mediu, fapt care explică de ce această populaţie românească care trăieşte între slavi (ucrainieni) îşi spun volohi şi nu celelalte cuvinte cu care au fost cunoscuţi românii în perioada medievală.

Stând de vorbă cu ei aflăm că nu le place să fie asemănaţi cu goleţii: "Noi trăim aparte, nu ne amestecăm cu ei pentru că din cauza asta ucrainenii ne spun că suntem şi noi goleţi" spune Iulia Canaloş, o femeie volohă care locuieşte într-un cătun aproape de Poroşcovo. Pentru a nu fi confundaţi cu goleţii, unii dintre ei preferă să fie numiţi ucrainieni: "Dacă spun că sunt volohă, ucrainienii se uită la mine ca la un goleţ, aşa că mai bine să spun că sunt ucrainiancă" ne spune Maria, o volohă din Poroşcovo. Localnicii ne spun că volohii şi goleţii (ţiganii) nu se înţeleg, făcând excepţie doar atunci când au interese comune.

În Poroşcovo, volohii locuiesc izolaţi, la o margine a localităţii pe care localnicii o numesc "tabăra volohilor". Aici au magazine, un lider pe care îl numesc "baronul", dar nu au şcoală şi biserică în limba română. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care prozelitismul sectar a reuşit să atragă, dintre volohi, mai mulţi adepţi. Mihai Canaloş, un voloh din tabără ne spune că în ultimii ani a ajuns prin zonă un pastor baptist din Cernăuţi care vorbeşte limba ucraineană şi română: "Ne-a adus ajutoare şi ne-a spus că ne face biserică unde să ne rugăm în româneşte. Dar pentru asta noi trebuie să ne facem de credinţa lui. Mulţi dintre volohi au trecut la credinţa lui Jon[3], dar noi nu vrem să trecem. Noi ne-am născut pravoslavnici[4] şi aşa vrem să rămânem". Am stat de vorbă şi cu un voloh dintre cei care s-au convertit la protestantism. Am observat că aceştia asociază limba română cu religia baptistă: "De când a venit Jon am învăţat să scriem litere în româneşte, că la şcoala ucraineană ne învaţă doar în vorba ucraină, nu şi în româneşte. Jon ne mai face cadouri, ne dă pachete, la şcoala ucraină nu ne dă nimic". 

Update. Vedeti si: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2017/05/cateva-aspecte-legate-de-prozelitismul.html?m=1

Deşi cerinţele pentru volohi sunt mai mici la şcoala din sat decât pentru copiii ucrainieni, directoarea şcolii ne spune că nu există interes din partea multora dintre ei, deşi sunt şi copii volohi cu rezultate satisfăcătoare sau chiar bune. Conducerea şcolii s-a arătăt dispusă să introducă şi predare în limba română, dar pentru aceasta ar trebui şi implicare din partea statului. Din păcate nici Statul Ucrainean, dar nici Statul Român nu au interes să contribuie la ridicarea nivelului social al volohilor. S-a făcut puţin în acest sens datorită prozelitismului protestant în zonă, dar asta nu e suficient. O profesoară din Poroşcovo ne spune că şcoala din localitate nu are fonduri pentru a-i stimula pe copii volohi: "Dacă am da copiilor volohi cadouri, s-ar supăra copii din sat că nu le dăm şi lor. Mai mult decât atât, noi avem interesul să îi învăţăm să muncească, nu să se înveţe să trăiască din milă şi ajutoare. Aceasta eventual doar ca un stimulent". Preotul ortodox Victor din Poroşcovo spune că el nu cunoaşte limba română, iar cu volohii care ştiu limba rusă sau ucraineană se poate colabora. O ucrainiancă din Poroşcovo ne spune: "Sunt şi volohi care vin la biserica noastră, dar aici, dacă nu cunosc limba, se plictisesc. Cei care ştiu limba stau la slujbă, cu ei putem avea o altă comunicare. Mulţi dintre ei se lasă influenţaţi şi de bunuri materiale pe care le primesc din altă parte". Sunt unii volohi care cunosc limba ucraineană. Aceştia au rezultate mai bune şi la şcoală (copiii), dar şi în ce priveşte găsirea unei posibilităţi de a munci: "Noi muncim vara când mergem prin Ucraina, iarna stăm acasă cu copiii".

Update. Vezi si: https://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2018/02/volohii-din-ucraina-si-blestemul.html

Defavorizarea în plan social afectează şi în plan cultural sau religios. Statul nu se implică în educaţia volohilor, îi consideră o comunitate aparte cu drepturi  de spitalizare şi învăţământ ca ale ucrainienilor, dar îi privesc ca pe nişte oameni înapoiaţi. Un alt voloh cu care am stat de vorbă ne spune că au primit şi pământuri de la stat, dar diferenţiat faţă de ucrainieni: "Nouă ne-a dat câte un ar, iar la ucrainieni le dă câte 25 ari". Pe lângă munca prestată la negru (sezonieri sau zilieri), volohii se mai îndeletnicesc şi cu cioplitul în lemn, lingurile de lemn şi alte produse cioplite de ei ajung să fie vândute în multe dintre oraşele mari din Ucraina. Ocupaţia principală este munca pământului şi animalele din gospodărie asemenea unor comunităţi săteşti mai sărace din România anilor 50, de unde îşi furnizează alimentele de bază. Îşi doresc locuri de muncă permanente în zonă, astfel încât să poată fi mai aproape de familie: "Muncim orice ne pricepem, numa să avem unde" spune un voloh în vârstă de 40 de ani care avea 10 copii.

Cu toate acestea, pentru copiii volohi cu handicap, statul ucrainean oferă anumite facilităţi pentru a-i şcolariza. Există un proiect prin care, pentru copiii care nu se pot deplasa la şcoală, statul angajează cadre didactice care să meargă la domiciliul acestora. Unul dintre aceste cazuri este al copilului voloh Vasile Simonciko, dintr-o familie cu şapte fraţi, iar de două ori pe an volohii beneficiază de posibilitatea efectuării analizelor medicale gratuit. Unii dintre ei îşi fac aceste analize, iar alţii nu prezintă interes. Volohii au o imunitate foarte bună, motiv pentru care se îmbolnăvesc mai greu. Datorită sărăciei mănâncă doar ce produc în grădinile lor, unde în loc de azot folosesc gunoi de grajd, iar de mâncare chimicală ei nu ştiu: "Noi nu mâncăm din magazin că nu avem bani pentru mâncare domnească. Mâncăm doar ce punem în grădinile noastre".

În imaginea alăturată este Sofia, o fetiţă care nu poate să vorbească. Tatăl ei ne-a întrebat dacă am putea să o ducem la un doctor în România: "Fetiţa mea nu poate să grăiască. Aude dar nu poate grăi. Vă rog dacă ştiţi un doctor la voi în România. Nu am bani, dar muncesc orice să văd că ea grăieşte ceva".

Se remarcă foarte uşor că între volohi se întâlnesc mulţi copii şi puţine persoane de vârsta a treia. Sunt familii care depăşesc numărul de 10 copii. Unii dintre ei spun că nu vor să îşi ucidă copiii (prin avort) oricât de greu le-ar fi să-i întreţină: "Noi tot suntem săraci. Suntem învăţaţi cu sărăcia, nu avem ce să pierdem dacă îi creştem", iar alţii se bazează şi pe ajutorul de la stat: "Dacă statul ne dă grivne[5] de ce să nu-i ţinem, că doar sunt copiii noştri". Localnicii spun că natalitatea în Ucraina a fost încurajată şi de fostul preşedinte al ţării, Yanucovici, care a alocat fonduri băneşti pentru familiile cu mulţi copii. De aceste fonduri băneşti beneficiază şi volohii asemenea ucrainenilor, fiind consideraţi cetăţeni ucraineni. Acesta fiind şi unul din motivele pentru care numărul copiilor volohi a crescut considerabil în acea perioadă. Anual, din 150 copii născuţi în Poroşcovo, 120 sunt volohi, iar 30 ucrainieni. Procentual 80% dintre copiii născuţi anual în Poroşcovo sunt volohi.

Din conversaţiile avute cu ei am observat că sunt foarte uniţi, copiii mai mari îşi ajută fraţii mai mici, iar mamele pun pe prim plan creşterea copiilor. Într-o familie cu nouă copii, sora mai mare, care avea 16 ani, îi creştea pe fraţii mai mici deoarece părinţii erau plecaţi la muncă prin ţară: "Tata e la pădure, iar mama a mers cu el acolo să ne trimită bani să ne cumpărăm de mâncare. Hainele care rămân mici de la mine şi de la fraţii mei care au crescut, le poartă fraţii ăştia mai mici. Pe haine noi nu dăm bani, numa pe mâncare". Ei nu ştiu să fie diplomaţi, sunt foarte sinceri şi transparenţi, dar sunt fericiţi pentru că nu au comori care să fie estimate în bani sau bunuri materiale, ci în relaţiile dintre ei, în bucuria de a fi împreună ca o comunitate unită, unde dorinţa de supremaţie şi lupta pentru putere nu există. O mamă tânără cu care ne-am întâlnit ne spunea că se bucură de toţi copiii pe care i-a dat Dumnezeu: "Când am primit ceva duc la copii acasă, împărţim tot la fel şi suntem bucuroşi. Unde cresc cinci copii, mai poate încăpea încă patru sau cinci, cât dă Domnul".

Unul dintre iderii lor este Mihai Voloşin (în foto), iar fiica sa a fost în România, la Alba Iulia, într-o tabără baptistă. Când am mers la ei le-am dus şi câteva pachete adunate de la beiuşeni de doamna Aurica. S-au bucurat de ele, le-am împărţit şi ne-au mai cerut. Am observat în gesturile lor o lipsă foarte mare de educaţie, dar în acelaşi timp am remarcat că liderul lor nu a luat nimic din pachetele respective, chiar ne-a recomandat câteva familii mai sărace, spunându-ne: "Nu nouă trebuie să ne daţi. Sunt care o duc greu. Este aici o femeie care are zece copii şi i-a murit bărbatul. Ea are nevoie mai multă decât noi". La plecare, liderul volohilor ne-a mulţumit cu emoţii în glas şi ne-a rugat să mai venim: "Mai veniţi pe la noi. Şi dacă nu aduceţi nimic, măcar să ne vedem, să mai vorbim! Noi nu avem pe nimeni aici!". Volohii se simt izolaţi, dar nu înţeleg că aceasta se datorează lipsei de educaţie şi a modului lor de viaţă. Practic, pe de o parte, în mod inconştient, sunt condamnaţi la autoizolare. Un alt motiv este limba pe care o vorbesc, obiceiurile, nivelul cultural şi social, care îi diferă cu mult de localnicii ucraineni.

Localnicii cu care am discutat despre volohi ne spun că sunt foarte vulnerabili. Un bărbat din Poroşcovo ne spune cu dispreţ faţă de volohi: "Dacă vin ajutoare la baptişti, ei merg acolo ca să primească ceva. Dacă apoi vin ajutoare la iehovişti sau la penticostali ei merg acolo. Când vedem mulţi volohi la adunările acestor secte noi ştim deja că acolo se împart ajutoare. La biserica ortodoxă din Poroşcovo merg mai puţini volohi pentru că acolo nu se aduc ajutoare din Europa şi pentru că nu toţi ştiu să vorbească limba ucraineană". Tot de la localnici aflăm că unii dintre volohi merg şi la cerşit, prin oraşele mai mari din apropiere, dar acestea sunt cazuri foarte puţine.

Directoarea şcolii din Poroşcovo, profesoara Olesea Petric, ne spune că majoritatea copiilor volohi vin la şcoală doar până în clasa a 9-a, fiind obligatorii 9 clase. La liceu (11 clase) merg doar câţiva: "Mulţi dintre ei se căsătoresc, alţii abandonează pentru că nu le place la şcoală. Au fost câteva cazuri de fete care au rămas însărcinate înainte de clasa a 9-a. Pe unii dintre ei trebuie să-i aducem cu poliţia la şcoală". Din discuţia purtată cu directoarea şcolii aflăm că din 540 de copii volohi care trebuie să participe la cursurile şcolare, aproximativ 75 refuză să meargă la şcoală (marea majoritate fiind din cătune). Natalitatea este foarte mare, astfel din totalul de aproximativ 1700 volohi, 540 ar trebui să fie între clasele 1-9. Directoarea ne-a spus că dintre volohi au fost şi cazuri care s-au realizat în plan social: "O fată a ajuns asistentă medicală, iar câţiva au ajuns la facultate. În schimb la grădiniţă nu merge nici unul". Dintre volohii care au mers la şcoală, unii copii au participat şi la diferite programe artistice. La plecarea de la şcoală, directoarea ne-a arătat câteva tablouri fixate pe un perete din coridor în care copiii volohi, îmbrăcaţi în costume populare ucrainiene au luat parte la programele artistice ale şcolii, unii participând şi la concursuri. Şcoala se face în limba ucraineană, neexistând cadre didactice care să predea în limba română pentru copiii volohi.

Au nume româneşti: Vera, Floarea, Leana (de la Ileana), Maria, Petre, Vasile etc. Am remarcat că nici unul dintre copiii volohi nu aveau telefoane celulare, sau conexiune de internet, în schimb feţele lor erau senine. Pe chipul volohilor se vede traiul greu, dar totodată şi liniştea pe care o are omul rupt de povara sistemului. Acasă vorbesc limba română, iar când mai ies în lume sunt nevoiţi să vorbească limba oficială: ucraineana. De aceea, cei care merg la şcoală sau cei care merg la muncă prin localităţile învecinate ştiu şi limba ucraineană, iar cei care ies mai rar sau deloc din comunitatea în care trăiesc, vorbesc doar limba pe care o folosesc în familie şi în interiorul comunităţii: româna. Au aflat recent că există şi o ţară România în care oamenii vorbesc limba volohă. Asta ştiu ei despre ţara de unde au plecat strămoşii lor în urmă cu câteva veacuri.

Oficialităţile ucrainiene îi privesc pe volohi ca având şanse mai mari de a se ridica social şi cultural, decât goleţii (ţiganii). Dacă vom contribui şi noi la educaţia lor, cu siguranţă volohii vor face un mare pas înainte. Dar pentru aceasta este nevoie şi de contribuţia noastră. ASTRADROM, la iniţiativa doamnei Aurica Bogojel, intenţionează să demareze un proiect în acest sens, dar pentru susţinerea lui avem nevoie de sprijinul românilor din România şi diaspora, de voluntari care să se implice în viaţa lor şi de oameni care să se jertfească pentru această cauză. Vom reveni asupra acestui subiect şi vă vom ţine la curent cu tot ce va face în acest scop.

Marioara Nicoraş

Marius Pop

 Vedeţi şi imaginile care urmează:

 

 

Tablouri pe peretele scolii în care sunt reprezentaţi copii volohi din Poroşcovo cu rezultate pozitive

 

Imagine interioară de la magazinul din "tabăra volohilor"

---

[1] Localitatea Poroșcovo se află pe drumul care face legătura între raioanele Svaliava de Perechyn. În cele două raioane mai există câteva sate în care locuiesc români volohi, printre care Remeți, Simeria, Mircea etc. Marea lor majoritate este aşezată în Poroşcovo.

[2] Ţigani, este cuvântul/termenul, în limbajul popular, asociat rommilor.

[3] Jon, aşa îl numesc volohii pe pastorul baptist Ioan Pătraş, cetăţean ucrainean de naţionalitate română. Din informaţiile primite de la localnici am aflat că acesta este din Cernăuţi şi a fost trimis de cultul baptist ucrainean să facă prozelitism între ortodocşii din Poroşcovo. Soţia sa este din România (Oradea) fiind şi ea misionară baptistă, de profesie educatoare. Volohii fiind o comunitate săracă, au acceptat cu mare uşurinţă "ajutoarele" baptiştilor, multe dintre ele fiind aduse de la Cernăuţi şi din ţările UE. În prezent s-a mutat într-o casă din oraş, în zona unde locuiesc ucrainienii, dar ţine legătura şi cu volohii, în mod special cu liderii lor şi cu cei care au fost convertiţi de către acesta.

[4] Din limba rusă şi ucraineană "pravoslavnic" se traduce în română "drept credincios", sau "ortodox".

[5] Grivna - moneda folosită în Ucraina.